Mărturii despre Traian Trifan, "Robul 1036" devenit liber. "Era conștient că Dumnezeu nu lucra prin nici unul din titlurile lumești, ci doar prin condiția ultimă, dar prima pe scara spre Împărăția Cerurilor, Smerenia"

Mărturia părintelui Atanasie Ștefănescu

Fericiți cei prigoniți:  Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală

Așa după cum sfântul nu vorbește despre el însuși, ci ucenicul lui care i-a cunoscut viața îndeaproape, tot așa, noi cei ce am făcut parte din vatra Aiudului, depunem mărturie despre Bădia Traian Trifan. (...) Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală, prin curaj, modestie și trăire creștină cu ardere de mare intensitate.

”Ce frumoasă este unirea între frați!” Așa a început Aiudul. (...) În jurul lui Bădia Trifan, se afla un buchet de elită, Marian Traian, șeful jud. Brașov, prof. Valeriu Ștefănescu, ajutorul comandant Anghel Papacioc, Ion Schiau, Căliman Jan Agapie, zeci de tineri mai puțin cunoscuți, dar nu mai puțin valoroși. Pe vatra Aiudului au dospit, au copt și s-au răscopt patimi și suferințe, dar a crescut și sublimul, precum floarea de nufăr din noroi. (...)

Într-o zi din 1944, suntem scoși pe coridoarele Zărcii și maiorul Munteanu ne prezintă pe Bădia Trifan:

- Priviți-l. El este singurul legionar pe care-l recunosc.

Ca să-l izoleze de noi, să nu ne influențeze, a fost trimis la Târgu Ocna și apoi la Suceava. Cum frontul se apropia, închisoarea a fost evacuată, deținuții plecând fiecare încotro au apucat. Când generalului Petrovicescu i s-a comunicat că Antonescu a dat ordin să fie pus în libertate, a refuzat:

”Eu am fost condamnat printr-o sentință și nu accept să fiu eliberat pe sub mână”.

Bădia Trifan s-a prezentat la Aiud, predându-se în mâna călăului. Unii i-au reproșat că putea să plece în Germania, că putea să stea ascuns, etc. Dar omul de înaltă ținută morală a fost consecvent cu principiile lui. Maiorul, care umbla numai beat, a fost nevoit să-i recunoască superioritatea. (...)

În 1946 am fost scoși la muncă la Galda și în alte colonii. La Galda am dormit alături de Bădia Trifan și Bădia Marian. Câte aș putea spune despre viața acestor oameni!

Când se culcau făceau cruce deasupra pernii și o cruce mare pe suprafața patului. Însă atât de discret, încât dacă nu erai atent, credeai că numai aranjează patul.

Nu știu dacă la vremea aceea aveau rugăciunea inimii. De altfel, cei ce o au, nu spun. Nea Costică Dumitrescu [monahul Marcu Dumitru n.n.], care practica rugăciunea inimii, vorbea despre ea dacă-l întrebai, dar nu spunea că o are. De aceea cred că Bădia Trifan și Bădia Marian, trăiau rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile lor.

Lumina de pe fața lor, blândețea, răbdarea, suportarea suferinței, frigul, foamea, lovirile de tot felul, erau tot atâtea momente de bucurie pentru ei. (...)

Într-un moment de mare dezorientare l-am întrebat ce să fac. 

”Să faci altfel de cum face mulțimea. Și poate că vei greși, dar vei greși mai puțin. Mulțimea cade pradă psihozei false”.

Valoarea unui om se cunoaște după audiența pe care o are. Să amintesc de cei formați de Bădia Trifan. Când zici Virgil Maxim, zici și Marin Naidim, când zici Ion Ianolide, zici și Valeriu Gafencu, când zici Ion Schiau, zici și Căliman, Marian Traian, Anghel Papacioc, Ion Agapie, Victor Mihăilescu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Nicolae  Trifoiu, Brânzei, Petru Fotin, Sebastian Avram, Gicu Dragon, Alecu Georgescu, Dr. Uță, Costică Dumitrescu și alte câteva sute, formând al doilea cerc. Cer iertare celor pe care nu-i amintesc cu numele. A trecut o jumătate de secol. (...)

Priviți fotografia lui Bădia Trifan din cartea lui Ion Gavrilă, cu brațele încrucișate, în poziție de luptă cu răul dincolo de lume... 

Acesta a fost și este Bădia Traian Trifan.

(A consemnat Sandu (Atanasie) Ștefănescu, robul 1338 - Mărturisesc... Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 82-86)

***

Mărturia părintelui Arsenie Papacioc

Fericiți cei prigoniți:  Bădița Trifan - un om de o profundă trăire creștină

Ev. de la Ioan, cap 13, 1

E foarte greu să spui ceva pentru un om pe care l-ai iubit până la urmă. Un om de o profundă trăire creștină, un mare și integru caracter, un povățuitor blând, înțelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un singur cuvânt pagini întregi.

Calea către Iisus Hristos o considera deschisă, generoasă, nu mărginită prin reguli rigide. El, Bădița Trifan, trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii. Rugăciunea lui Iisus ne ajută să-L vedem pe Hristos în fiecare om și pe fiecare în Hristos. Aceasta dorea eroul nostru care legase pe Iisus de suflarea, de răsuflarea și de inima lui care emana duh veselitor și măreț. Suflarea noastră să devină una cu suflarea divină care susține universul și întoarcerea în Paradis.

Mulțumesc din inimă Bunului Dumnezeu că, la vremea mea am cunoscut pe acest erou ascuțit în toate, care dorea să fie anonim și cugeta smerit la toți anii în care ne rabdă Dumnezeu fără să fim dați morții sau dracilor ca să ne piardă.

Îndureratul Dumnezeu este pălmuit de cel din urmă servitor și ne dă pildă de biruință. Aceasta este taina ascunsă în inima Bădiței și suferea cu o revoltătoare seninătate.

Într-un moment de mare intimitate i-am spus cu grjiă și teamă: ”doresc să plec la mănăstire!”... M-a privit puternic cu ochii aprinși și-a lăcrimat. Aceasta a fost ca o binecuvântare de la acest mare Bădiță Trifan.

Ne-am mai întâlnit, eu fiind călugăr, și cu o sfâșietoare nevinovăție m-a rugat să-l iau și pe el. I-am răspuns: 

”Dacă tinerețea ar ști, Dacă bătrânețea ar putea”.

Și iarăși a plâns. Ajunsese la măsura fără răutate a copilului.

(Mărturia părintelui Arsenie Papacioc - Mărturisesc... Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 109-110)

***

Mărturia lui Nicolae Purcărea

Fericiți cei prigoniți: Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”.

Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă. Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

(Nicolae Purcărea - Publicația Veghea)

***

Mărturia lui Deliu Iulian Bălan

Fericiți cei prigoniți: Domnului Trifan nu puteai să-i găsești nici un cusur

Am fost K-1942.¹

Sosisem la Aiud în preajma Crăciunului 1941. În vremea aceea și primăvara următoare, în fiecare Duminică la ora 9, se încolonau legionarii la parter pe aripa lungă pentru a merge la biserica din curtea închisorii. Aici l-am văzut pentru prima dată pe d-nul Trifan. Alături de dânsul, nedespărțit, d-nul Marian. (...)

D-nul Trifan era un bărbat de statură medie, bine făcut, sportiv, plăcut la vorbă, curat la suflet și foarte popular. Nu puteai să-i găsești  nici un cusur. Lângă el era și atmosfera mai destinsă, sau poate așa ni se părea nouă. (...)

D-nul Trifan a pronunțat aceste cuvinte: ”suntem robi!”. Da, pentru greșelile noastre, pentru păcatele noastre, pentru mândrie, pentru purificare, pentru îndreptate, pentru a vedea Calea pe care trebuie să mergem. Suntem  robi, cum au fost Evreii în robia Egiptului, la Babilon, la popoarele păgâne. Nu este altă cale decât întoarcerea la El și cunoscându-L pe El, vom deveni liberi...

Trebuie să învățăm să credem că fără El, nu vom putea face nimic. Acum și aici este locul unde putem dobândi învățătura cea adevărată!

O bună bucată de vreme nu l-am mai întâlnit pe d-nul Trifan. (...) Ne-am întâlnit iar la colonia din Galda. Era același, cu zâmbetul pe buze, binevoitor, același pentru toți. Povestea cu Victor Țircu, cu Ștefan Bițoi, cu moș Vătășelu, cu Ilie Fierăscu, pentru fiecare găsind un cuvânt bun, o încurajare, o glumă dacă era nevoie.

Duminica mergeam la biserica din sat, dar în fiecare zi mergeam la bisericuța din colonie. Era întuneric și frig. Aici își trăia d-nul Trifan durerea și poate bucuria..., socotind că și pe umerii dânsului stă răspunderea pentru soarta Neamului, a Legiunii, a familiei și dacă el ar fi iertat, Bunul Dumnezeu și-ar întoarce fața și am fi iarăși cum am fost! Ne-ar scoate din robie! Și-n întunericul de nepătruns, plângea ore întregi... Noi îl auzeam și ieșeam fără să-i tulburăm rugăciunea...

A doua zi era același binevoitor, zâmbitor, plăcut la vorbă. D-nul Trifan nu făcea prozeliți. Cei ce-l iubeau și-l stimau, erau firi independente, pe picioarele lor, cunoscând bine drumul pe care l-au ales. Legătura dintre ei era Iisus Hristos și nu era alt stâlp de susținere. Odată temelia pusă ”toate celelalte se vor adăuga vouă”.

Poate veți întreba dacă am fost atât de mult timp împreună cu d-nul Trifan, de ce nu l-am întrebat mai multe despre viață, despre trăire, despre viitor... Ca să fiu înțeles, mă voi referi la o întâmplare din Pateric: se spune că patru tineri ucenici mergeau din când în când la un cucernic bătrân Părinte, pentru cunoștințe. Trei dintre ei îi puneau tot felul de întrebări iar al patrulea tăcea... Într-una din zile bătrânul Părinte îl întreba pe ultimul: ”de ce nu întrebi nimic?” iar acesta i-a răspuns: mie îmi este de ajuns să te văd, Părinte...

Apoi nu l-am mai văzut deloc pe d-nul Trifan.

Și nu l-am mai întâlnit, decât în rugăciune...

(Mărturia lui Deliu Iulian Bălan - Mărturisesc... Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 89-93)

---

1. ”K” era simbolul pentru carceră.

***

 Mărturia lui George Popescu

Fericiți cei prigoniți: Traian Trifan - avocat cu adâncă înțelepciune și înaltă conștiință morală

Încă una din aberațiile sistemului inuman comunist a fost şi acea farsă, lipsită total de suport juridic, denumită "Întrecerile socialiste". Practicate pe scară largă între întreprinderile din țară, precum şi în interiorul lor, regimul comunist a ignorat cele mai elementare principii de drept, aplicând această practică şi în închisorile din țară şi mai ales în închisoarea de la Aiud, unde dezvoltaseră în fosta făbricuţă o puternică industrie metalurgică şi de prelucrare a lemnului.

Comuniştii care încălcaseră toate principiile de drept, era firesc să-şi construiască noi temelii juridice în care principiul că e drept şi moral tot ce aducea servicii partidului lor şi este nedrept tot ce aducea prejudicii aceleiaşi formaţiuni politice. Aceste noi principii au legiferat crima, nedreptatea, incompetenţă, libertinajul, teroarea şi abuzul de putere, căci toate acestea ajutau la consolidarea dictaturii comuniste.

A cere unui deţinut politic să opteze pentru o alternativă, pentru o soluţie sau alta, adică să participe la nişte întreceri, fie ele şi socialiste, când principiul de bază al opţiunii era deja încălcat de autoritatea tutelară, prin aceea că deţinutul politic, în legislaţia comunistă (şi mai ales după instrucţiunile în baza cărora se aplica această legislaţie), nu se bucura de nici un drept, era o adevărată anomalie. Şi totuşi, acest sistem s-a practicat în ciuda oricăror sustrageri sau împotriviri.

Aducerea deţinuţilor politici din celulele lor ca să lucreze în fabrică, deşi era un prilej de relaxare pentru ei, prin ingerinţele impuse şi perioadele de teroare, cu bătăi, înfometare, izolări noaptea la carceră, iar ziua obligativitatea de a lucra nu avea nimic comun cu ''umanismul socialist" atât de trâmbiţat. Dar să trecem la subiect.

Prin 1951-1952, printre deţinuţii ce lucrau în această fabrică se afla şi doctorul în drept Traian Trifan, originar din comună Sebeș - Alba, comună în care şi-a petrecut copilăria, după moartea tatălui său, şi filozoful Lucian Blaga. Stabilit la Braşov şi fiind unul dintre cei mai apreciaţi avocaţi ai acestui barou, dr. Trifan mai avea în familie doi doctori, o soră tot doctor în drept şi un frate doctor în medicină, ftiziolog reputat şi directorul Sanatoriului de la Leamna, judeţul Dolj. Fiu de ţăran ardelean, crescut în spiritul cinstei, al onestităţii şi al credinţei în Dumnezeu, avocatul Trifan era, la ora aceea, un bărbat de peste 50 de ani, liniştit, serios, meditativ şi interiorizat.

Cuminţenia lui ar fi fost suficientă pentru a fi respectat şi lăsat în pace ca să respire în linişte bruma de libertate pe care ne-o oferea lucrul în fabrică. Corect până la exagerare, virtute ce izvora din conştiinţa sa creştină, era un om ce respecta şi legile statului ca şi ale comunităţii în care trăia. Având o solidă cultură în toate domeniile, filozofie, teologie şi mai ales drept, el ştia să aprecieze la justa valoare rostul muncii şi contextul situaţiei noastre de deţinuţi politici, pe când comuniştii dădeau altă interpretare acestui "idol", care pentru ei devenise doar un mijloc de manevrare a omului. Pentru aceasta au pus în joc un întreg arsenal propagandistic, care mai de care mai sofisticat, cu care să înşele buna noastră credinţă. Panouri mari anunţau promisiuni irealizabile. Mai întâi: "Prin muncă spre libertate" (lozincă pusă de nazişti pe frontispiciul porţii de la intrarea în lagărul de la Auschwitz), dar, dându-şi seama probabil de gafă, au înlocuit curând cuvântul libertate cu reabilitare, ca în final să apară următorul slogan: "Prin munca spre un trai mai bun". Adică reveneau la ceea ce gândeau ei dintotdeauna: să rămânem în închisoare ca nişte sclavi, de e posibil până la sfârşitul vieţii noastre. [...] 

Să revin însă la cazul dr. Trifan, pe care l-am cunoscut foarte bine în decursul mai multor ani. Era perfect conştient de poziţia juridică, morală şi politică în care se găsea şi atunci când se punea problema îşi afirma această poziţie cu riscul oricăror nefaste consecinţe. Om dintr-o bucată, intelectual cu statornice principii nu căuta să jongleze cu ideile şi atitudinile sale - erau conforme cu convingerile intime. Aş putea spune că dr. Trifan constituia un barometru al atitudinilor şi poziţiilor pe care trebuia de altfel să le ia fiecare deţinut în anumite situaţii care se iveau. Şi se iveau destule.

Aşa s-a întâmplat în acel an 1952, în vară, când comandantul adjunct al închisorii, un căpitan, ne-a strâns în sala de mese din faţa Zărcii pentru a încerca să murdărească conştiinţa unora dintre noi care se mai lăsau înşelaţi de promisiuni, niciodată împlinite, sau prilej de depistare şi pedepsire a celor care încercau să se opună planurilor diabolice ale factorilor de răspundere din închisoare.

Zarurile au căzut de astă dată asupra persoanei dr. Traian Trifan, cunoscut de altfel pentru integritatea sa morală, pentru demnitatea lui şi pentru poziţia lui ferm anticomunistă. Toate aceste acţiuni nu le manifestă în acţiuni de frondă, căci cuminţenia şi înţelepciunea îl caracterizau în toate actele vieţii sale, dar tocmai acesta era rolul pe care îl jucau informatorii care aduceau la cunoştinţă ofiţerilor politici din închisori tot felul de date privitoare la deţinuţi şi mai ales despre aceia care aveau prin atitudinea lor, prin personalitatea lor o oarecare influenţă asupra masei de deţinuţi, deci puteau constitui o stea călăuzitoare. [...]

Să revenim deci la şedinţa din sala de mese care avea ca scop declanşarea unei campanii de întreceri socialiste. Îmi este greu să cred că totul a fost făcut la întâmplare, ci mai degrabă că totul a fost plănuit dinainte cu foarte multă minuţiozitate. La comunişti nimic nu se face la întâmplare, aşa că şi în cazul de care vorbesc sunt tentat să cred că totul, dar absolut totul, a fost aranjat: cine pe cine să provoace, ce să-i propună şi aşa mai departe.

După ce căpitanul a deschis şedinţa şi a comunicat obiectivul ei, lansarea campaniei de întreceri socialiste, s-au şi înscris la cuvânt primele slugi ale conducerii închisorii, care au început să-şi provoace partenerii aleşi cu foarte mare grijă. Desigur, nimeni nu a protestat, era şi riscant. Toţi cei vizaţi au primit fără murmur provocarea. Dar nu acesta era obiectivul spectacolului.

La un moment dat se ridică un informator al administraţiei şi îl provoacă pe avocatul Trifan. Stupoare. Omului acesta, destul de în vârstă şi cu ani grei de închisoare în spate, numai acest lucru nu-i surâdea.

În orice caz, luat prin surprindere Traian Trifan s-a ridicat în picioare, s-a recules în câteva clipe, apoi a început să argumenteze că din punct de vedere juridic acţiunea aceasta, ținând cont de situaţia în care ne găseam, nu are nici o justificare în drept. Pledoaria lui Trifan era expusă aproximativ astfel:  

Domnule căpitan, sunt provocat la întreceri socialiste, dar să nu se uite că eu sunt un rob şi că robul nu are voinţă, voinţa lui este moartă. Una este situaţia mea în drept şi alta este situaţia mea actuală reală. Între ele nu există nici un fel de compatibilitate, deci eu nu pot să primesc provocarea.

Căpitanul ca şi acoliţii lui au rămas perplecşi la acest răspuns. Cum, în faţa marşului victorios al comunismului există şi buturugi?! Ei, comuniştii, credeau că nu există, că nu există oameni sau situaţii care să le stea în cale. Iar dacă se iveşte pe ici pe colo câte una, trebuie înlăturată fără rezerve, zdrobită. Căpitanul enervat, după ce-şi revine din şoc, îi replică: Nu te-am provocat la întreceri filozofice, ci la întreceri socialiste. Trifan nu a mai răspuns nimic, nu pentru că n-ar fi avut ce, ci pentru că ştia sentinţa, şi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, a fixat ochii în colţul tavanului şi a stat aşa nemişcat până ce a fost îmbrâncit din locul său. Nu făcuse altceva decât îşi îndeplinise datoria faţa de conştiinţa sa şi nimic mai mult.

În sală au început să murmure, care aveau semnificaţia unei asmuţiri a căpitanului împotriva lui Trifan, care era acum pe banca acuzării, ca inculpat, căci noi deţinuţii eram de fiecare dată inculpaţi. S-a cerut pedepsirea lui. Atunci căpitanul a dat ordin să fie chemat un frizer şi fierarul. Sentinţa era drastică şi în acelaşi timp dramatică. A fost scos afară din sala de mese, în curte, pus în genunchi şi tuns în cap cu maşina, numărul zero. Cum pe plan internaţional era o situaţie mai relaxată, în acea perioadă beneficiam de o masă puţin mai consistentă şi ne lăsaseră un păr de câţiva centimetri în cap. Apoi i s-au bătut lanţuri grele la picioare şi a fost dus în carcera de la subsolul Celularului, o celulă joasă de beton cu inele groase prinse în perete şi podea de care erau legaţi deţinuţii români şi schingiuiţi - urme de sânge se mai vedeau şi după atâţia zeci sau sute de ani pe pereţii carcerei - în vremurile stăpânirii austro-ungare în Transilvania. Uşa metalică şi înălţimea mică a acestei carcere îi dădea aspectul mai mult al unui mormânt antic, poate egiptean, decât al unei celule de pedepsire în plin secol al XX-lea. În aceasta carceră, hrubă, a fost ţinut dr. Traian Trifan timp de o lună de zile, cu regim alimentar redus (o bucată de pâine la două zile) şi condiţii de viaţă subumane.

Ieşind de acolo după terminarea pedepsei, am discutat mult cu Trifan şi am observat că această sancţiune nedreaptă nu-l încovoiase, ci dimpotrivă manifesta aceeaşi vigoare sufletească şi aceeaşi credinţă neînfrântă.

După trimiterea avocatului Trifan în carceră de pedeapsă am avut o discuţie cu Haralambie Pascaru, un deţinut politic, după cât îmi aduc aminte învăţător de profesie, care lucra în fabrică la Cabinetul tehnic, un fel de serviciu de proiectări, şi care făcea întru totul jocul administraţiei. Pascaru a vrut să insinueze că gestul lui Traian Trifan poate fi calificat drept sabotaj. Şi pentru că îl cunoşteam atât de bine pe acest om de onoare, a cărui conştiinţă fremăta de corectitudine şi bună credinţă, am căutat să spulber lui Pascaru părerile greşite pe care le avea despre cunoscutul avocat, ştiind că ceea ce-i spuneam informatorului, adică slugii, va avea răsunet şi în urechile '"stăpânului". Nu că aş fi sperat la o îmbunătăţire a situaţiei celui pedepsit gratuit, dar mă durea că i se atribuiau nişte intenţii şi atitudini care nu erau deloc conforme cu înalta sa conştiinţă morală.

Am susţinut că se comite o mare greşeală atribuindu-i-se lui Traian Trifan ceva premeditat şi mai ales o învinuire ce poate fi încadrată în Codul Penal privind delictele de drept comun, de multe ori, dacă se doreşte, şi cu implicaţii politice, dar în cazul de faţă nu putea fi vorba de aşa ceva deoarece avocatul Trifan, ca bun creştin şi om de onoare, nu-şi putea permite a folosi metode şi practici care nu concordau cu cele mai înalte principii morale şi spirituale. Ştim cu toţii că acţiuni de sabotaj au folosit pe scară întinsă comuniştii în ilegalitate - sau cel puţin aşa îşi împopoţonează ei "istoria" care erau lipsiţi de cele mai elementare principii de educaţie morală şi se pretau la a folosi şi cele mai abjecte metode de luptă împotriva ordinii de drept. Dar cu Traian Trifan problema se punea altfel. El avea prea multă demnitate ca să se preteze a folosi astfel de metode minore şi degradante.

Am descoperit şi eu ca şi alţii că, cu cât deţinutul era mai demn şi mai corect cu atât comuniştii îl respectau mai mult şi îl tratau ca atare, iar pe cei laşi, fricoşi şi pe cei ce le făceau jocul îi dispreţuiau şi îi batjocoreau. Iar dacă conducerea comunistă a închisorii Aiud nu ajunsese să cunoască şi să preţuiască integritatea morală a acestui om, simţeam de datoria mea, ca unul care-l cunoscusem atât de bine, să le arăt că fac o mare greşeală, comit o eroare luând împotriva lui măsurile pe care le luaseră.

Argumentele mele păreau să-l fi convins pe Pascaru, dar administraţia nu a luat nici o măsură de îmbunătățire a situaţiei acestuia, pedeapsă pe care a suportat-o cu stoicism, căci Traian Trifan era un om neînfricat, deşi nu l-am văzut niciodată bravând. Comportarea sa în anii lungi de închisoare poate fi un îndemn şi un model pentru mulţi.

După zece de ani de la aceste întâmplări l-am reîntâlnit la Periprava, în Delta Dunării. Era şi el trimis acolo ca "internat" după ce ispăşise condamnarea de 20 de ani la Aiud. Era neschimbat deşi trecuseră douăzeci de ani de când zăcea în temniţele ţării sale pe care o iubise şi o servise cu devotament ca avocat şi apoi ca prefect. Acum câţiva ani s-a stins din viaţă. Sufletul său pur trăieşte în înălţimile transcendentului. Fie-i memoria veşnică.

(George Popescu - Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 50-56)

***

Mărturia lui Virgil Maxim

Fericiți cei prigoniți: Bărbăția și demnitatea bădiei Traian Trifan

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?”

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

- Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

În celulă ca un monah

Omul acesta, cu mintea lui sfredelitoare, căuta totdeauna răspunsurile cele mai înalte, cele mai plăcute lui Dumnezeu la toate actele noastre pământești. Câteodată se tulbura analizând actele politice ale partidelor, zise istorice, care au condus țara. Actele lor de conducere demonstrau lipsa de legătură cu Dumnezeu, lipsa conștiinței responsabilității în fața Lui și în viața particulară, și în cea comunitară. De multe ori, vrând să intru la dânsul în celulă găseam ușa încuiată. Când reveneam socotind că și-a sfârșit pravila, rugăciunea sau meditația, îl găseam cu capul în mâini, neputându-și ostoi plânsul. Avea pentru mine o afecțiune deosebită. Îi plăcea să facem împreună Paraclisul Maicii Domnului. Această rugăciune îi aducea liniștea sufletească. [...]

Gândul acesta, că trebuie în mod imperios să ne pregătim pentru jertfa supremă, îi capacita toate puterile. Nu scăpa nici o ocazie să ni-l pună în fața sufletului. Aceasta era ultima și cea mai mare datorie de conștiință, care reflecta jurământul elitei legionare: jertfă de ispășire adusă lui Dumnezeu în numele neamului nostru.

La despărțire, mă învăluia în lumina albastră a ochilor și a unui zâmbet discret, care nu s-a transformat niciodată în râs, și-i îmbrăca fața aspră... Măsura vieții lui era seriozitatea și gravitatea. În ziua când am plecat la Târgșor, luându-mi rămas bun de la dânsul, mi-a spus:

- Vezi că lumea cere de la noi totul. Așa de vrea și trebuie să nu-i înșelăm așteptările...

Grija de a nu sminti, de a nu dezamăgi pe nimeni, de a fi călăuză pentru toți în închisoare, manifestată fără nici o ostentație, era lupta sa. Avea putere de autocontrol permanent; tenacitatea și constanța în atitudini, faptul că nu i se putea reproșa nimic, îi dădeau aureola de mare demnitate. Blând și duios în intimitate, era necruțător cu lipsa de demnitate morală. Iată cuvântul lui la sfârșitul unei întâlniri în care se discutase despre obligația imediată și permanentă a fiecărei conștiințe de creștin.

- Noi nu suntem numai ai noștri! Vom da seama în fața lui Dumnezeu și a neamului de lipsa noastră de cunoaștere și viețuire în Hristos. Trebuie mai întâi să cunoaștem Adevărul Dumnezeiesc. Din această cunoaștere decurge implicit și obligația de a-l transforma în act de viață, de trăire. Nu ne este permis să călcăm în picioare ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut.

”Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul”

[La Galda de Jos], prin luna mai, a sosit în colonie un inspector, activist de partid, sovietic, însărcinat cu agitaţia prin penitenciare şi care s-a recomandat Temirovschi sau Tomirovski; luând informaţii despre organizarea coloniilor de muncă cu deţinuţii politici. A venit mai întâi la Galda.

Era Duminică şi tocmai ne întorsesem de la Biserică. Un gardian de la Aiud care îl însoţea ni l-a prezentat ca inspector ministerial. Gardienii noştri, Rusu şi Avram, erau acasă. Activistul ştia destul de bine româneşte. Era un bărbat spre 50 de ani, elegant în ţinută, cu prestanţă fizică şi nu era deloc incult. Ne-a vorbit destul de decent şi ne-a mărturisit că a făcut seminarul teologic la Kiev, dar acum este convins că idealul lumii nu mai poate fi ancorat în transcendent, ci în imanent, ideea Dumnezeirii fiind o utopie perimată, doborâtă de realitatea descoperirilor ştiinţifice, materialiste pe care le deţine Uniunea Sovietică.

I-a răspuns domnul Trifan. Discuţia a durat două ore. Am reţinut finalul: inspectorul căutase să-l domine, nu atât prin argumente teologice sau măcar raţional-ştiinţifice, ci prin afişarea autorităţii căreia trebuie să ne supunem.

- Şi dacă nu ne supunem?, a întrebat domnul Trifan.

- Dacă nu vă supuneţi, veţi avea de suferit.

- Dumneata de aceea te-ai supus, ca să nu suferi? De aceea ai abdicat de la mărturisirea Adevărului? Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul.

Activistul a plecat fără să se uite înapoi. Ce s-o fi întâmplat în sufletul lui, nu ştim. Ştie Dumnezeu. Dar am aflat mai apoi că la Aiud n-a spus nimic şi a plecat la Bucureşti.

*

Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină.

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 87, 209, 139, 183)

***

Mărturia lui Marin Naidim

Fericiți cei prigoniți: Traian Trifan, exemplu de ”avă” și de erou

În perioada coloniei de muncă de la Galda, prin anii 1946-1948, când ieșeam de la lucru din vie, îl vedeam pe d-nul Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă.

Cred că dl. Trifan practica rugăciunea inimii. Nu de puține ori l-am văzut chiar plângând. Avea și acest dar, al lacrimilor. Erau lacrimile credinței și nu cele ale slăbiciunii omenești, căci altminteri era un om dârz și chiar lua atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară, când dânsul a spus clar și răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut a fost legal.

Fusese prefect de Brașov în 1940 și era condamnat de Antonescu tocmai pentru acest lucru, în mod abuziv.

Fusese trimis disciplinar la închisoarea Suceava de către directorul închisorii de atunci de la Aiud, pentru că îl încurca pe acesta în toate planurile lui diabolice, cu autoritatea sa morală. D-l Trifan era un exemplu de conduită în acest sens. Când la Suceava se apropia frontul, respectiv se apropiau rușii, li s-au deschis porțile închisorii de către administrație, cerându-li-se să se prezinte singuri la alte închisori din țară. D-nul Trifan și d-nul Marian s-au prezentat singuri la Aiud. Și-au mai făcut de-atunci ani grei de închisoare, încă vreo 20.

Și-au respectat cuvântul dat, cu riscul necazurilor mari ce aveau să urmeze și erau conștienți de lucrul acesta, dar au dovedit că principiile creștine pentru ei nu sunt vorbe goale.

Odată, venind vorba de minunile pe care le făcea Iisus, l-am auzit tâlcuind un pasaj din Biblie: ”în acele pridvoare (ale lacului Vitezda) zăceau mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați” (Ioan, 5,2-3). Orbi erau la rațiune pentru că nu-și trudeau mintea să afle Adevărul, șchiopi erau în sentiment pentru că nu erau în stare să iubească curat, aveau amestecarea rea cu iubirea trupească și uscați ca voință pentru că voința este așa de slabă ca și inexistentă.

D-nul Trifan se preocupa mult de simboluri care spun mai mult decât cuvintele.

S-au lucrat pe atunci la Aiud niște candele din lemn de nuc, la inițiativa actualului părinte Arsenie Papacioc. La simbolistica exprimată pe aceste candele, a contribuit și d-nul Trifan cu sugestii: crucea frântă însemnând credința pusă la încercare; lupul dacic arată încleștarea în luptă a celor ce-i moștenesc pe Dacii nemuritori, românii.

Pe când venea într-o zi de la biserică în colonie, la o poartă de gospodar din sat, am fost opriți și invitați să cinstim un păhăruț cu gazda, cu care ocazia l-am auzit pe d-l Trifan exclamând: ”creștinul pretutindeni are frați”. Omul acela care ne servea era și el creștin, spunea și el ”Tată nostru”, noi deci eram fii ai aceluiași Tată, eram frați.

A izbucnit și un incendiu în comună, a ars o moară. Dumnealui era prezent la stingerea incendiului, nu putea sta de-o parte când lumea se frământa, voia să dea un ajutor cât de mic, dintr-un simț de solidaritate umană, măcar că era mai bătrân între noi, având aproape 50 de ani.

Altă dată, în timpul detenției, fusese provocat la o întrecere în muncă și dânsul a refuzat întrecerea, declarând că el e rob, iar robul nu are voință proprie. Se urmărea exploatarea oamenilor din închisoare prin munci exterminante. Era un om echilibrat, impunea prin răbdare și înțelepciune. Gândea profund.

Cu toată vârsta sa mai înaintată, a rezistat tuturor loviturilor sorții, prin credința tare în Dumnezeu. A avut și o ținută demnă pe tot parcursul detenției. Rămâne în memoria noastră exemplu de ”avă” și de erou.

(Mărturia lui Marin Naidim - Mărturisesc... Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 87-88)

*** 

Mărturia lui Nicu Mazăre

Fericiți cei prigoniți: ”Viața noastră trebuie să se desfășoare în cadrul paragrafelor legii dumnezeiești”

Cred că erau cam șapte sute de condamnați politici în Celularul mare din Aiud, în toamna anului 1941. Eram legionari, condamnați de regimul militar antonescian. Cei mai tineri, proveniți din Frățiile de Cruce, eram cam 250 de inși, ca vârstă până-n 20 de ani. Cei maturi, în vârstă de 35 de ani erau cei mai numeroși. (...) Mai puțini depășeau vârsta de 40 de ani.

Noi tinerii, ne adresam celorlalți cu apelativul respectuos și totdeauna vechi românesc ”bădie”. Pentru cei vârstnici foloseam apelativul ”domnule”.

Pentru Traian Trifan, în vârstă cam de 45 de ani pe atunci, comandant ajutor legionar, doctor în drept și fost prefect legionar la Brașov, respectul era încă mai deosebit. Figura lui de dac, preluată de pe columna lui Traian, lumina ochilor care străluceau a răsculat de-al lui Horia, poate și ținuta simplă, dar îngrijită, a zeghei de deținut, ca și toată comportarea câtă putea fi văzută de la distanță, impuneau: ”domnul”. Mersul puțin legănat, pe un picior și apoi pe celălalt, sau vreo împrejurare de apropiere ni-l dezvăluiau nouă copiilor, sub aspectul lăuntric cald și de multă bunăvoință ”bădia”.

Printre cei care au avut influență formativă asupra noastră, a celor tineri, Bădia Trifan, este, cred, cel mai important. (...)

În 1944 Bădia a fost dus la Brașov pentru a nu mai fi exemplu celor izolați în Zarcă pentru intransigență, de acolo împreună cu alți legionari de marcă, au adresat lui Antonescu un memoriu în care atrăgeau atenția asupra evoluției nefaste a politicii pe care o ducea.

În 1945-1946, sub regimul ”democratic”, întemnițații legionari rămași ca zestre după căderea lui Antonescu, am avut o detenție mai ”largă”, am putut lucra în atelierele penitenciarului.

Bădia Trifan sculpta troițe mici ornamentale sau candele cu suport. O imagine simbol era statornic prezentă în sculpturile la care lucra. O Golgotă pe a cărei culme erau trei cruci frânte din piciorul lor, iar deasupra pe cer, o cruce înconjurată în raze. Întrebat ce semnificație au crucile frânte și imaginea în ansamblul ei, Bădia explica: 

”Vor veni vremuri grele. Se vor frânge în noi, pe Golgota ce-o avem de urcat, și credința și nădejdea și dragostea. Salvarea, numai Dumnezeu din ceruri cu puterea Lui ne-o va da.” 

Așa a fost și în închisori și în țară și în lume. (...)

L-am mai întâlnit după câțiva ani, în 1961, la colonia penitenciară din Deltă, la Periprava. Era același. Aceiași ochi, dar parcă îndurerați. Auzeam că era deseori văzut cu lacrimi; și erau, desigur, nu pentru suferințele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea cerească. Vorbea puțin din grai, dar mult din privire și din ținută.

Peste mulți ani, în 1990, după răsturnările din Decembrie 1989, aflând că trăiește, l-am căutat acasă, la Brașov. A fost foarte bucuros. Îl mai vizitaseră și alții, căci riscurile supravegherii stricte a securității fuseseră înlăturate. Era în adevăr o minune pentru oricare din legionari ca după 30 de ani de presiune să mai putem sta de vorbă, în doi sau mai mulți, fără să ne stingherească vreo grijă.

Timpul era scurt, eram venit între două trenuri, și cu grija de a nu-l obosi. Era trecut de 90 de ani. La față și la mers, era tot așa ca altă dată. Aceiași ochi vioi. Aceeași vorbă rară și apăsată.

Îl agream, domnindu-l (adică spunându-i: ”domnule”). După a doua sau a treia oară m-a oprit cu un ton puțin mustrător: ”Nu-mi mai spune domnule!” Derutat, am amuțit o clipă în care i-am citit în ochi dragostea din inimă. ”Dar cum să vă zic?”. ”Spune-mi Bădie”. Mi-a spus apoi de o lucrare pe care vrea s-o termine. Avea titlul ”Miorița”. Era într-o formă de machetă primară, copertată cu un desen tot schițat pe față. Mi-a vorbit de trăsăturile sufletești pe care un conducător de oameni trebuie să le aibă. Trăsăturile acestui conducător, Bădia le identifica în păstorul cel bun din balada Miorița. Aceasta era tema lucrării.

Ne-având timp, mi s-a părut a fi nepoliticos să-i vântur numai paginile. Văzând că mă uit insistent la desenul de pe copertă, mi-a explicat: ”E semnul simbol al paragrafului. Viața noastră trebuie să se desfășoare în cadrul paragrafelor legii dumnezeiești și al legilor drepte omenești. De aceea am pus simbolul acesta pe copertă. Mai am de retușat câte ceva în conținutul ei.”

I-am dorit să trăim, să o vedem  terminată. Am cerut scuze pentru deranj ca și pentru graba mea, și m-am ridicat să plec. ”Stai o clipă”. A tăcut puțin voind să sublinieze ce va spune. ”Dacă a voit Dumnezeu să trecem de toate câte au fost, e semn că are El cu noi un plan de îndeplinit”. M-a condus până la mica terasă de la intrarea casei. Am coborât scările și la ieșirea pe portița curții mi-am întors privirea. Văzându-l tot acolo, mi-am ridicat pălăria a rămas bun. Cât au mai durat cei câțiva pași până ce am dat după colțul clădirii, a făcut continuu din mână, ca semn de despărțire.

Peste numai două luni, împreună cu alți camarazi, l-am însoțit la locul de veci din cimitirul Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului.

(Mărturia lui Nicu Mazăre - Mărturisesc.... Robul 1036, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 93-97)

***

Mărturia lui Dumitru Bordeianu

Fericiți cei prigoniți: În celulă cu badea Trifan

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla. Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul şef al judeţului Braşov şi de Trifan, fost prefect legionar de Braşov, condamnaţi la ani grei de închisoare încă de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnaţi atunci se strânsese în jurul lui Biriş. Cele două grupuri aveau două atitudini diferite însă.

Unul trăia şi simţea în spiritul Părinţilor răsăriteni, iar altul trăia şi gândea în spiritul Părinţilor apuseni. Ceea ce m-a impresionat plăcut acolo, a fost înţelegerea cu care cei mai în vârstă îi primeau pe tinerii care trecuseră prin demascări.

Pentru aceştia, integrarea în Legiune a fost foarte prudentă şi smerită, pentru că duceam în spate tragedia trăită la Piteşti şi Gherla, o revenire bruscă riscând să ne azvârle într-o extremă periculoasă. Şi totuşi, majoritatea şi-au revenit, în raport direct cu cuantumul suferinţei din decursul demascărilor.

Perioada de închisoare 1954-1964, a fost pentru noi, tineretul Legionar, una de armonie, înţelegere, împărtăşire de cunoştinţe şi de dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954, (cinci ani de inactivitate intelectuală), cei mai întunecaţi din viaţa noastră.

Celulele se transformaseră în săli de cursuri, de liceu şi universitate. Ţăranii şi muncitorii învăţaseră limbi străine, memoraseră sute de poezii, ştiau matematică, fizică, chimie etc. şi, nu rareori, se angajau în discuţii filozofico-religioase. Fiecare deţinut punea la dispoziţia celorlalţi tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru această armonie şi pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Bădiei Trifan, veteran în închisoare, cu patrusprezece ani deja executaţi, şi al profesorului, filozofului şi poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu făcea parte din elita legionară. În schimb, Badea Trifan, aparţinea generaţiei eroice a Căpitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui şi al prinţului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celulă, era pentru noi lege.

Ceea ce aş dori să scot în evidentă în acest capitol este, mai ales, modul de gândire şi trăire al celor două orientări: răsăriteană şi apuseană. Marile personalităţi care reprezentau cele două lumi, mă preocupau în mod deosebit.

După iadul din care scăpasem şi după întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învăţătura mă împingea să aflu câte ceva şi despre alte moduri de trăire a vieţii creştine.

Ion Munteanu era, dintre exponenţii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în cameră. Un intelectual de vârf, cult şi talentat: scriitor, filozof şi poet, stăpânit de raţionalismul apusean, nu mai păstrase nimic din Ortodoxie. În discuţii, căuta să mă atragă în sfera lui de influență, să gândesc, şi să trăiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata şi trăirea creştin-ortodoxă, Badea Trifan, era mai cald şi cuvântul lui îmi mergea la inimă, nu se adresa raţiunii. În această atmosferă, ca unul ce trăiam ortodoxia, eu l-am ales drept călăuză pe Badea Trifan; nu l-am respins însă nici pe Munteanu.

Se apropia Paștele lui 1955. Trecuse un an de la minunea săvârşită de Dumnezeu cu mine [scoaterea de sub stăpânirea duhului rău care l-a chinuit timp de 4 ani n.n.] şi un an de la cunoaşterea lui Jimboiu.

Săptămâna Patimilor acestor sfinte Paşti a fost pentru mine o adevărată aniversare; am trăit-o în căinţă şi smerenie, sufletul meu era mereu aţintit spre Golgota. În general, toţi trăiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem înclinați să credem numai ceea ce vedem. Şi atunci ni se pare că nu mai avem nevoie de credinţă, deoarece credinţa operează acolo unde nu vedem şi unde posibilităţile de cunoaştere raţională devin neputincioase.

Nu observasem cum a trăit săptămâna Patimilor Jimboiu, în 1954, pentru că el era foarte discret în manifestări; în schimb l-am văzut pe Badea Trifan, de Luni şi până în Sâmbăta Mare. Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant.

Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi rezervaseră un colţ pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat şi toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest colţişor şi plângea în continuu, privind cu ochii sufletului şi simţind cu inima suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toţi cei din cameră într-atât, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu.

Mişcat de cele văzute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atenția și la Ion Munteanu şi m-am convins de diferenţa dintre trăirea ortodoxă şi cea catolică. Trifan trăia cu inima, Munteanu cu raţiunea.

Pe Munteanu nu l-am văzut o singură dată să verse o lacrimă pe tot parcursul Săptămânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mamă care şi-a pierdut unicul copil. Trifan simţea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, să-i imit pe Jimboiu şi pe Badea Trifan, ca pe fraţii cei mai apropiaţi de sufletul meu.

M-am întrebat câţi creştini de pe pământ sunt în stare de o trăire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare vărsa o lacrimă, privind cu ochii sufletului către Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de cutremurul jertfei!

În timpul acelor Sfinte Paști am văzut faţa luminoasă a lui Badea Trifan arătând ca fețele marilor mistici români, ca a Părintelui Cleopa Ilie, a Părintelui Argatu, a Părintelui Arsenie etc.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaștina disperării)

***

 LEGATURI:

• ROF: Semnificaţia celor trei cruci frânte din troiţele şi candelele Părintelui Arsenie Papacioc. Prietenia sa cu Traian Trifan, evocată de Doamna Maria Trifan. Însemnări la Scara Sfântului Ioan Scărarul ale lui Traian Trifan 

• Cuvântul Ortodox: Fericitul marturisitor TRAIAN TRIFAN – de la avocatul prefect de Brasov la “AVVA” INCHISORILOR: “Trebuie sa marturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinta, cu sange si chiar cu viata de ni se va cere”