Nimeni nu poate să slujească la doi domni.
Fiecare om are doi domni. Unul este Domnul Cel Adevărat, Iisus Hristos. Celălalt este o închipuire, o plăsmuire care diferă de la om la om. Putem spune că miliarde de oameni s-au închinat de-a lungul timpului și se închină în fiecare clipă dumnezeului lor „personal”, iar nu Dumnezeului Personal. Ne naștem în lume și de mici, ca de la sine știm – sau suntem învățați – să avem un dumnezeu. Oamenii care sunt cât de cât sinceri știu că a cunoaște adevărul despre dumnezeul nostru poate fi un demers complicat, dureros, uneori insuportabil. Dar fiecare pas pe această cale, cu răbdare, rugăciune și smerenie, ne deschide prin pocăință drumul către Adevăratul Dumnezeu, care este Iisus Hristos. Cum este Domnul? Iată, într-adevăr, o întrebare cu care merită să pornim la drum. A răspunde la această întrebare zilnic presupune nu arareori un curaj mucenicesc, deci sprijinit în mare măsură de mila Dumnezeului celui Adevărat. Cel mai grav și mai important cuvânt al vremurilor noastre s-a dat unui om de mare calibru, unui uriaș duhovnicesc, anume Sfântului Siluan Athonitul, într-un moment de cumpănă de nedescris și probabil de o intensitate de nerepetat: Sfântul Siluan vroia să se închine Dumnezeului celui Adevărat, însă între el și icoană se interpunea un drac, astfel încât actul de închinare pe care Sfântul vroia să-l facă lui Hristos, printr-o interpunere vicleană asemănătoare cu cea din cazul Sf. Ap. Pavel (binele pe care voiesc să-l fac pe acela nu-l fac) se realiza ca închinare unui duh potrivnic lui Hristos.La o masură mult mai mică, fiecare dintre noi descoperim chinul acesta în viața noastră: între noi și Domnul nostru stă, se interpune, se strecoară, viclenește un alt domn, care are o plăcere fără capăt de a ne stăpâni, de a ne controla, de a primi închinăciunea noastră, slava noastră, iubirea noastră, viața noastră, vlaga noastră. Dumnezeu știe asta, iată nădejdea. De la Sfântul Siluan și de la alți numeroși sfinți ai Bisericii noastre, și noi știm asta. Este o realitate. Evanghelia de astăzi începe printr-o problemă de optică duhovnicească: anume ochiul nostru, dacă este necurat, ne întunecă întreaga ființă. De ce Domnul vorbește despre întunericul din noi, datorat ochiului celui murdar? Pentru că domnul căruia îi slujim zilnic și care nu este Hristos, dar pe care noi – fără să vrem (cine vrea cu adevărat să păcătuiască?) îl slăvim ca pe Dumnezeu, este ceea ce noi „vedem” prin ochiul necurățit de taina pocăinței. Mamona ne separă de Dumnezeu vrăjindu-ne că putem trăi fără El, dintr-o bogăție care să nu-I aparțină. Dilema nu este: banul sau Dumnezeu. Dar dacă dumnezeul meu devine banul, atunci dilema noastră duhovnicească este: banul sau Dumnezeu.
Putem primi cuvântul evangheliei că nimeni dintre noi nu poate sluji la doi domni, acceptând că noi asta facem: că de fapt slujim mereu domnului nostru, acela creat după chipul și asemănarea noastră, când, în intenție, ne nevoim să slujim Domnului care ne-a creat după Chipul și asemănarea Lui. Asta este realitatea. Dacă ne este rușine de acest adevăr, dacă ne este teamă să-l primim, dacă nu-l înțelegem încă, chiar și aceasta nu este altceva decât însăși realitatea. Orice înflorire sau sărăcire a realității ne îndepărtează de scopul nostru. Pentru durerea noastră, Domnul îngăduie și ne primește. Bărbaților duhovnicești, precum Sf. Siluan, Domnul însă le dăruiește nici mai mult, dar nici mai puțin decât cele două lemne ale crucii. Pruncilor, adică nouă, până ce ne cresc dinții, ne alăptează Hristos cu laptele milei și iubirii Sale nesfârșite. Dumnezeu știa și vedea chinul Părintelui Siluan în acea noapte, când toată nevoința lui se vădea a nu putea aduce pacea și bucuria întâlnirii cu Domnul cel dulce, cu Hristosul cel mult iubit. Cine poate purta sau gândi acea suferință? Mai ales că Sfântul știa Cine este Hristos, Care i se arătase deja.
Cum este dumnezeul meu cel personal, așadar? Idolul căruia mă închin? Ce anume mă ține departe de Domnul meu Cel Personal? Ce trăsături are mamona mea? Iată întrebări grele și nu fără primejdie și grăbindu-ne să răspundem nu facem decât să le întârziem adevăratul răspuns, care nu vine de la noi. Domnul Hristos însuși ne arată păcatele, la vremea potrivită. Dar cum ne arată Domnul păcatele? Descoperindu-Se pe Sine întru bunătatea, sfințenia, smerenia Lui desăvârșită, ca să avem nădejde. Și El face asta prin cele mai mici lucruri din viața noastră, zilnic. Ne încurajează. Fără lumina harului nu ne putem vedea idolii. Cum primim harul, atunci? Iată o întrebare mai potrivită. Cum primim harul Duhului Sfânt? Fără acest har binecuvântat nici măcar nu putem înțelege cât de adânc este întunericul în care trăim. Depărtarea de Hristos. Neasemănarea cu El.
Cum suntem acum? Astăzi, în acest moment? În această clipă? Nu putem ști, singuri.
O altă întrebare grea: cât de furioși suntem pe Hristos? Am crescut, unii dintre noi, cu imaginea unui dumnezeu răzbunător. A unui dumnezeu mânios. Violent. A unui dumnezeu gelos. A unui dumnezeu care interpune între noi și el porunci și legi de neîndeplinit. Un dumnezeu straniu. Am crescut cu distorsiunea unui tată nedesăvârșit. Cărui tată i ne adresăm când ne rugăm: Tatăl nostru? Ne adresăm cumva tatălui nostru pământesc? Ce caracteristici are tatăl nostru pământesc? Undeva, părintele Rafail întreba: ce înseamnă „sfințească-se numele Tău?”
Între mine și Hristos se interpune mereu un alt domn. Și numai faptul că știm asta, este un pas uriaș. Nu suntem pregătiți niciodată deplin să renunțăm la acel stăpân. „Avem nevoie” de el. Câtă amară ironie în acest „avem nevoie.” Avem nevoie de o țigară, de exemplu. Dar știm că nu dumnezeul nostru ne mântuiește, ci Dumnezeul nostru. Însuși Hristos ne învață când și cum putem renunța delicat, cu grijă, la demonii noștri. La patimile noastre. La idolii pe care-i iubim. La figurile autoritare cărora, cu voie sau fără de voie, cu știință sau cu neștiință, le-am încredințat energia, viața, dragostea, atenția și toate cele ale noastre.
Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți.
Astăzi, noi spunem: „Bucură-te, Siluane, nemistuită văpaie a dragostei în rugăciune!”. Este de neînțeles cum spunând sfinților: „Bucură-te!”, noi înșine ne umplem de bucuria harului.
În viața noastră, dacă vedem un om trist, avem poate pornirea să-i spunem: bucură-te, omule, că uite ai și aia, și aia, viața nu e atât de întunecată, precum ți se pare. Uneori, demersul nostru are rezultat invers. Îl adâncește pe om în supărarea lui.
Și, într-adevăr, citind un acatist ne umplem de bucurie și de viață. Ne întremăm sufletul. Creștem.
Cu Dumnezeu creștem, ne umplem de viață, devenim ca El. Devenim iubire.
Sau: „Bucură-te, cerb din izvoarele harului adăpat”
Parcă noi înșine ne adăpăm, precum cerbii, din izvorul harului, prin Sfântul Siluan. Fă-mă, Doamne, pui de cerb.
Mai departe, pe firul acatistului, găsim:
Bucură-te, al credinţei răsad prea frumos;
Sufletul, rostind aceste cuvinte își răsădește, prin lucrarea Domnului, luiși credință.
Bucură-te, nădejde tare a robilor lui Hristos;
Bucură-te, că pe cei istoviţi în nevoinţe tu îi întăreşti;
Bucură-te, alăută sfântă ce viaţa viitoare ne-o vesteşti;
Ne dăruim pur și simplu prin cuvintele acatistului, care sunt cuvintele Duhului. Care este rezultatul? Devenim, cumva, mai răi? Mai neatenți? Mai grăbiți? Mai răzbunători?
Cum, este, așadar, Dumnezeul nostru Cel Personal?
Bucură-te, condei muiat în isihie.
Cum se moaie condeiul în isihie? Iată simplețea Duhului care a însuflețit pe autorul acatistului. Imaginația omului nu poate produce o asemenea alăturare de cuvinte. Și nici prin efortul minții sau prin puterile imaginației vom înțelege cum este un om-condei, muiat în isihie.
Din alt acatist, găsim:
Bucura-te, că celor aflați în boli, întristări și mâhniri sufletești le esti nefățarnic slujitor.
Greu, într-adevăr, a sluji cuiva nefățarnic. Sfântul se dăruiește pe sine fără întoarcere asupră-și. Precum Hristos pe Cruce. În faptele noastre cele bune se ascunde o mai mică sau mai mare doză de fățărnicie, de ipocrizie, de autogratificare. Ne oprește asta de la a le săvârși? De bună seamă că nu. Slujirea nefățarnică este dată de sus. Omul face pasul zilnic, Domnul are grija întregii vieți a omului. Uneori omul nu poate să ducă mai mult de greutatea unui ceas. În cazuri extreme, greutatea unui minut. În evanghelia zilei, nu ni se spune decât că doar pentru astăzi suntem chemați de Hristos să trăim, să ne nevoim, să ne îngrijim. Restul vieții este în Mâinile Lui. Astăzi îmi aparține.
Bine, dar, vom spune: am nevoie, Doamne, de hrană, de îmbrăcăminte, de casă. Hristos ne răspunde cu cea mai mare îngrămădire de atotputernicie și delicatețe laolaltă: ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Ai auzit, suflete anxios?
Când eram copii, poate părinții noștri pământești nu ne cunoșteau nevoile. Nu ne ghiceau suferințele. Poate ghetele aveau talpa dezlipită. Poate aveam o haină mai veche, ce ne rămăsese scurtă. Bine, Doamne, dar haina crinului crește o dată cu el. Haina mea de copil nu a crescut o dată cu mine. Dar nu aceasta este important astăzi.
Cei mai mulți dintre noi râdem aducându-ne aminte de neajunsurile copilăriei. Harul ne învăluia neputințele, și ale noastre, și ale părinților noștri.
Unora, ne-au crescut mari, uriașe, trupurile, iar noi am rămas tot copii. Ne e frică să creștem în cei care sunt mai sus decât noi, mai înalți decât noi, mai deștepți decât noi.
Bucură-te, că din pruncie Preaînaltul Dumnezeu te-a înţelepţit;
La patru ani, Sfântul Siluan a avut prima întâlnire cu îndoiala.
În minunatul Șovsk, satul copilăriei lui, pruncul Simeon, într-o zi de praznic, asistă în casa părintească, la o conversație.
„Tatălui său, asemenea multor țărani ruși, îi plăcea să primească străini. Odată, într-o zi de praznic, cu deosebită bunăvoire a îmbiat în casa sa pe un oarecare vânzător de cărți, nădăjduind să afle de la el, ca de la un om
Peste ani, gândul acesta care îl împovărase și care a rămas nedezlegat undeva în adâncuri, se dezleagă într-un chip minunat, straniu și aparent naiv: „Dacă el (Sf. Ioan din Sezionov, Zăvorâtul – n.n.) este sfânt, înseamnă că Dumnezeu este cu noi, și nu am de ce să cutreier tot pământul ca să-L caut.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu