Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie

Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.

În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.

Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele“, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.

Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-ar fi înspăimântat şi mi-aş fi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot ca pe capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aş fi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!

Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!” Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:

- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea”, care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.

„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”

Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trezvie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, în măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ragă şi vom cere ajutorai Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”

Sursa: Pelerinul rus 

Muzica este poezia inimii, tot asa cum poezia este muzica mintii. Arhim. Nikodimos Kabarnos in concert de muzica bizantina in Spania.

[...]Muzica este, fara indoiala, una dintre minunile lumii, fara de care orice suflet ar simti ca ii lipseste ceva, fara de care o inima s-ar sufoca. Muzica este un dar al lui Dumnezeu. Muzica vine firesc, nascuta ca urmare a nevoii omului de a exprima cat mai penetrant si convingator ritmul trairii sale. Originea si pricina cantarii se afla in mare masura in slavirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a alcatuit intr-o fascinanta dualitate: minte si inima. Amandoua sunt parte din fiinta noasta si amandoua sunt la fel de importante. Anticii sustineau ca mintea trebuie pusa la dreapta omului, inar inima la stanga. Mana dreapta este pentru domnie, pentru purtarea sceptrului. Ea simbloizeaza intelepciunea. Mintea este responsabila cu ratiunea, cu gandirea, cu intelegerea lucrurilor. Ea ne permite sa intelegem relatia dintre cauza si efect. Cu ea analizam realitatea inconjuratoare si tot cu ea cautam sa gasim solutii rationale la problemele pe care le intampinam. Mintea are si ea nevoie de ceasuri de bucurie si de destindere. In astfel de clipe, mintea creeaza ceea ce noi numim poezie. Poezia este muzica mintii. Ea are si rima riguroasa, si ritm, si cadenta.

Pe de alta parte, avem inima. Inima este sediul sentimentelor. Inima isi are trairile ei si limbajul ei specific. Cand inima reuseste sa se reculeaga si sa se disciplineze intr-o anumita directie, ea creeaza Muzica! Muzica este maximul de disciplinare, maximul de rigurozitate, maximul de concentrare a inimii! Daca vreti un joc de cuvinte, muzica este poezia inimii, tot asa cum poezia este muzica mintii.

Relatia noastra cu Dumnezeu ne modeleaza relatiile cu ceilalti oameni. De ce oamenii ajung cu greu sa se casatoreasca?

Am ezitat aproape doi ani inainte de a scrie aceste randuri, de teama sa nu fiu inteles gresit. Am hotarat sa risc, totusi, dupa ce am auzit recent o domnisoara de aproape 40 de ani spunandu-i unui preot: "Parinte, eu vreau sa ma casatoresc! Dar, stiti, nu ma intereseaza atat de mult cine va fi sotul meu, ci ma intereseaza mai degraba sa am copii cu el".

Sunt multi tineri singuri (necasatoriti) in Biserica. Si fete, si baieti. Si femei, si barbati. Aparent in tarile din Occident singuratatea e si mai accentuata decat acasa, in Romania - desi nu sunt foarte sigur de acest lucru. Putem gasi o sumedenie de motive obiective care sa justifice aceasta situatie: multi am plecat in strainatate imediat dupa terminarea liceului sau a facultatii, si astfel am amanat gasirea partenerului de viata; muncim sau studiem prea mult; in Biserica sunt intotdeauna mai multe femei decat barbati; nu avem ocazii sa ne cunoastem etc. Exista insa, dupa parerea mea, un motiv mai puternic si mai profund decat toate acestea...

Inainte de toate, va propun sa ne intrebam fiecare: Cine este Dumnezeu pentru mine? Cum ma rog eu Lui? Daca avem curaj sa raspundem cu adevarat la aceste intrebari, o sa ne dam seama ca cei mai multi dintre noi ne rugam "Doamne, da-mi, Doamne, fa-mi!". Ii cerem lui Dumnezeu sa ne ajute sa ne gasim serviciu, sa luam examene, sa ne pazeasca in calatorii etc. Mergem in pelerinaje si dam pomelnice pentru "sanatate si noroc in viata". Il tratam ca pe un sponsor care ne poate implini nevoile sau dorintele. Dupa toate aceste cereri din interes, cand mai gasim oare timpul sa (ne) intrebam: "Doamne, dar Tu cine esti?" sau sa-I spunem: "Doamne, as vrea sa Te cunosc"? Cati dintre noi venim la biserica pentru a ne intalni cu Dumnezeu? Cati dintre noi ne asezam la rugaciune sau ne impartasim ca sa fim "prietenii Lui adevarati"[2]? De fapt, nu prea ne intereseaza Cine este Dumnezeu, nu ne intereseaza sa ne imprietenim cu Dumnezeu[3]...

Fara sa ne dam seama, relatia noastra cu Dumnezeu ne modeleaza relatiile cu ceilalti oameni. Daca nu ma intereseaza cu adevarat Persoana[4] lui Dumnezeu, atunci nici persoana omului de langa mine nu ma intereseaza cu adevarat. Daca pentru mine Dumnezeu este doar Cel care-mi implineste nevoile, atunci astept si de la ceilalti sa-mi implineasca nevoile. Iar acest fel de a-i privi pe cei de langa noi e un obstacol major in calea formarii de prietenii adevarate, de la persoana la persoana, care sa poata duce mai apoi la o relatie solida si la casatorie. 

Cateva situatii concrete la care am fost martor sau pe care mi le-au povestit prietenii: o femeie este curtata de un barbat in vederea casatoriei pentru ca "a venit vremea" si "are si el nevoie de cineva care sa-i gateasca o mancare calda"; un absolvent de teologie umbla dupa o anumita fata pentru ca trebuie sa fie insurat, ca sa fie hirotonit. Din ce mi-au spus cateva prietene de-ale mele, o femeie pusa in aceste situatii simte ca barbatul nu e interesat de ea, ca persoana, ci de "avantajele" pe care poate sa i le aduca. Si atunci fuge de el. La fel, atunci cand o femeie "ii face ochi dulci" unui barbat pentru ca stie ce el are bani sau pentru ca vrea sa fie mama si cauta un barbat care sa fie tata pentru copiii ei, barbatul se simte ca un instrument si se indeparteaza.

Unii suntem mai "profunzi", mai romantici, ne cautam "jumatea"[5] si credem ca o "mare iubire" ne-ar vindeca de toate tristetile si depresiile noastre. In urma cu cativa ani buni credeam si eu tot la fel si asteptam sa gasesc fata care sa ma "implineasca". Si, culmea! (mi se parea mie), cand incepeam sa dau de inteles acest lucru, toate fetele bateau in retragere. Iar eu ma intristam si ma plangeam ca "fetele din ziua de azi nu mai cauta dragostea adevarata". Acum, cand stau si ma gandesc, cred ca atitudinea lor era fireasca: eu ceream prea mult de la ele, le ceream sa ma vindec de singuratate. "De cate ori plangem asa, dupa cate o Mariuca, dupa un Ionel, de ce plangem, de fapt? Nu dupa Ionel, ca nici nu l-am vazut... Saracu' Ionel, nici macar nu era Ionel, era doar o oglinda in care noi ne proiectam nevoia de dragoste, nevoia de a nu fi singuri"[6].

Din fericire, am intalnit un Parinte care m-a ajutat sa inteleg ca niciun om de pe acest pamant nu-mi poate implini aceasta nevoie de dragoste, ca fiecare om are in el o sete de iubire pe care o poate implini numai Dumnezeu, Care este iubire (1, In. 4, 8). "Indrazneste si cere de la Dumnezeu sa-ti dea puterea sa te bucuri in fiecare zi. Nu poti amana bucuria pana ce vei realiza nu stiu ce, pana ce vei avea o familie, o casa a ta, caci tot amanand-o e posibil sa nu mai ai puterea sa te bucur deloc!"[7]. Am auzit mai tarziu o maica raspunzand unei tinere: "Daca esti nefericita necasatorita, vei fi nefericita si casatorita. Bucuria nu tine de casatorie sau necasatorie, ci tine de viata cu Hristos sau fara Hristos"[8].

Poate ca pare "rasuflat" ca tot la Hristos am ajuns. Dar nu cred ca exista alta cale. El Insusi ne-a spus: "Fara Mine nu puteti face nimic" (In. 15, 5). Si tot El ne-a incredintat: "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua" (Mt. 6, 33). Cred ca eroarea noastra e ca ne concentram pe "toate celelalte". Cand dorinta noastra va fi mai degraba pentru Daruitor decat pentru darurile care vin de la El, atunci cred ca ceva esential se va "aseza" in noi si vom reusi sa-i vedem altfel si pe oamenii de langa noi. Sa-i vedem pur si simplu pentru ceea ce sunt, si nu pentru ceea ce ne-ar putea oferi. Si cred ca astfel ne-am deschide catre "adaugarea" "tuturor celorlalte" de care avem nevoie. Poate nu vom gasi acea "fericire" plina de senzational si "romantism virusat" pe care o vedem prin filme, dar cred ca vom trai o bucurie reala, palpabila. Cu Hristos". 

[1] -  Verbul "a reusi" nu se refera aici la un succes sau la o realizare. "Nu reusim sa..." exprima o neputinta.

[2] - Asa cum spunem in rugaciunea a saptea dinainte de Impartasanie, a Sfantului Simeon Noul Teolog.

[3] -  In ciuda faptului ca Domnul Insusi ne cheama sa fim prietenii Sai: "Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc. De acum nu va mai zic slugi, ca sluga nu stie ce face stapanul sau, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute" (In. 15, 14-15)

[4] - Sau, mai bine spus, Persoanele Sfintei Treimi

[5] - Aceasta idee de cautare a "jumatatii" este o conceptie pagana (o descriere a ei apare la Platon), care, din pacate, a devenit foarte populara si printre crestini. Teologia ortodoxa, insa, marturiseste ca fiecare om este creat integru (intreg), dupa chipul lui Dumnezeu, cu potentialul sa ajunga la comuniunea cu Dumnezeu. In Taina Cununiei nu se unesc doua jumatati, ci doua persoane complete, scopul acestei uniri fiind "stimularea reciproca pentru matuire", cum spunea parintele Arsenie Papacioc

[6] - Maica Siluana Vlad, "Deschide Cerul cu lucrul marunt", Ed. Doxologia, Iasi, 2013, p. 133

[7] - "O descoperire: Manastirea de la Cantauque", Apostolia, nr. 24, martie 2008.

[8] - Maica Siluana Vlad, unul din raspunsurile la intrebarile tinerilor la Congresul Nepsis, 25 septembrie 2010, Roma.

[9] -  "Romantism virusat", Apostolia, nr. 7, octombrie 2008

Sursa: Revista APOSTOLIA, nr.70-71, Ian.-feb. 2014/ Bogdan Grecu, De ce nu reusim[1] sa ne casatorim?

PAGINI WEB:

Pr. Dan Popovici de la Schitul "Invierea Sf. Lazar" din Alba Iulia: "nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu

Cum se poate deosebi smerenia fatarnica, de care este atrasa lumea, de cea intru Adevar

Motto: "E smerit mandrutul!"

S-a auzit des: trebuie sa te smeresti, cauta mai intai de toate smerenia etc. Dar trebuie sa spunem ca si smerenia poate fi falsa.

Intai de toate, trebuie sa deosebim clar smerenia de gandirea smerita, iar gandirea smerita de vorbirea smerita. Smerenia este una dintre cele mai inalte virtuti evanghelice, care depaseste puterile omenesti. Smerenia este dumnezeiasca, ea este invatatura lui Hristos, proprietatea lui Hristos, actiunea lui Hristos. Sfantul Ioan Scararul spune ca unii, purtati de Duhul lui Dumnezeu, pot sa cugete despre smerenie. Cel care vrea sa dobandeasca smerenia trebuie sa studieze amanuntit Evanghelia si cu aceeasi constiinciozitate sa indeplineasca toate poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Lucratorul poruncilor evanghelice poate avea constiinta propriei pacatosenii si a pacatoseniei intregului neam omenesc, in sfarsit, constiinta si convingerea ca el este cel mai pacatos si cel mai rau dintre toti oamenii. Smerenia este o stare a inimii.

Gandirea smerita este imprumutata din Evanghelie. De la inceput trebuie sa te obisnuiesti cu gandirea smerita. „Dupa masura exercitarii in gandirea smerita, sufletul agoniseste smerenia." Smerenia se daruieste sufletului de la Dumnezeu, este actiunea harului lui Dumnezeu; prin gandirea smerita ne pregatim pe noi insine sa devenim smeriti, Ii aratam Domnului nostru dorinta de a avea sfanta smerenie. Gandind smerit, crestinul se straduieste sa faca totul cu smerenie - in relatiile cu apropiatii, in toate actiunile, in ganduri; desi sufletul lui inca nu s-a smerit, el trebuie sa se mentina intr-o dispozitie de smerenie fortandu-se spre o astfel de stare, lasand la o parte toate avanturile sale indraznete. Aceasta nu este prefacatorie, falsitate, din moment ce scopul este ca prin aceasta purtare sa dobandesti smerenia si, desigur, pentru aceasta trebuie sa te porti modest, sa vorbesti linistit, sa fii calm, sa nu polemizezi etc.

Foarte asemanatoare cu gandirea smerita este si vorbirea smerita. In mare masura actiunile ei par a fi aceleasi, se vad din exterior la fel, dar pe dinauntru este complet diferita. Vorbirea smerita are alt scop. Ea doreste sa se arate oamenilor drept smerenie si cu acest scop ia infatisare smerita, isi ascunde privirea, rosteste cuvinte modeste, aratand linistea si retinerea, sau vorbeste despre sine cu fraze de mustrare - toate acestea sunt demonstrative, de dragul parerii omenesti. 

 „Pe cat este de folositor sa te mustri pe tine si sa te invinuiesti de pacatosenie in fata lui Dumnezeu in taina, in camara sufletului, pe atat este de daunator sa faci aceasta in fata oamenilor. In caz contrar vom avea despre noi o parere amagitoare cum ca suntem smeriti", spune Sfantul Ignatie. 

El remarca un lucru interesant: lumii nu-i place sa vada adevarata smerenie in oameni, ci este atrasa de cea falsa, de cea prefacuta. Sfantul scrie: 

„Cei care au reusit in viata monahala dobandesc o deosebita libertate si simplitate a inimii, care nu pot sa nu iasa la iveala in relatia lor cu apropiatii. Ei nu sunt pe placul lumii! Ea ii acuza pe ei de mandrie. Lumea cauta linguseala, iar in ei vede sinceritate, care, ei nu-i foloseste, intalneste mustrare, pe care ea o dispretuieste."

S-a observat ca oamenii cu adevarat smeriti, care il iubesc pe aproapele, nu se ingrijesc de impresia exterioara, ci iau aminte la sufletul lor si sunt ocupati sa indeplineasca poruncile lui Hristos; adresarea exterioara a unor oameni ca acestia este foarte retinuta, uneori pare peste masura de aspra sau nemiloasa. Dar singur timpul descopera ca acesti oameni au manifestat grija sincera pentru aproapele, l-au compatimit si i-au acordat ajutor. Iar fatarnicii, prefacutii, cei fals smeriti sunt la vedere neobisnuit de bucurosi, milosi, slujitori; dar de se va intampla o durere, un necaz, o greutate ei se vor dovedi reci si straini, indiferenti fata de suferintele apropiatilor. Acesta este aluatul fariseic, de care Domnul Iisus Hristos le-a poruncit ucenicilor Lui sa se pazeasca.

Extras din cartea "Despre bolile tainice ale sufletului", Arhimandritul Lazar, Ed. Sophia

Sursa web: Crestin ortodox, Si smerenia poate fi falsa

***

"Nimeni să nu vă înșele printr-o prefăcută smerită ­cugetare" ( Col. 2, 18), a spus Sfântul Apostol Pavel. Adevărata smerită-cugetare stă în ascultarea și ur­marea lui Hristos (Filip. 2, 5-8). Adevărata smerită-cugetare este înțelegerea duhov­nicească. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc în mintea și în inima omului. Este și o "smerită-cugetare" după bunul plac al omului: pe aceasta și-o alcătuiește pentru sine sufletul iubitor de slavă deșartă, sufletul amăgit și înșelat de învățătura mincinoasă, sufletul care se lingușește pe sine, sufletul care caută măguliri din partea lumii, sufletul care năzuiește cu totul spre sporirea lumească și spre desfătările lumești, sufletul care a uitat de veșnicie, de Dumnezeu. Adevărata smerenie este o taină Dumnezeiască: ea este de neatins pentru faptele omenești. Fiind cea mai înaltă înțelepciune, ea pare nebunie pentru întelegerea trupească.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2010, p. 37)

 Sursa: Doxologia, Adevarata si fatarnica smerita-cugetare

***

Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă. Aceasta este smerenia deșartă, care își aruncă privirea de jur împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbește despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor.

Pe când smeritul cel mincinos caută, printr-o părută evlavie, slava omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o au - așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într-acest chip. Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui îi place să spună despre sine: O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul! Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sunt de acord cu el și îi spun: Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sunt adevărate, deci, cele ce se spun despre tine?, de îndată se arată nemulțumit, jignit și începe a întreba: Dar ce se spune despre mine? O astfel de smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită a fi o greșeală mai rea decât mândria. Nu cel ce se hulește pe sine dă dovadă de smerită cugetare, spune Sfântul Ioan Scărarul ci cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, pp. 211-212)

 Sursa: Doxologia, Smerenia fățarnică

***

“Cine nu-si cauta folosul propriu, ci numai pe cel al lui Dumnezeu, in timp si in vesnicie, acela este smerit. Multi se preocupa de smerenia exterioara, dar smerenia care nu izvoraste din dragoste este contrafacuta. Cu cat se pleaca mai mult aceasta smerenie exterioara, cu atat se simte mai semeata pe dinlauntru. Cine este constient ca se pleaca nu se simte cu adevarat atat de jos incat sa nu mai aiba unde cobora.

Oamenii care se gandesc mult la smerenia lor sunt foarte mandrii. Multi care cauta sa fie umili printr-un efort al vointei lor, esuand in ceea ce priveste perfecta supunere si lepadare de sine, pacatuiesc impotriva iubirii divine, fara de care nu exista nici urma de smerenie.  Mai multa lumina i-ar ajuta sa vada ca se inalta pe ei insisi prin ceea ce considera a fi smerenie; presupusa lor lepadare de sine este o afirmare a eului; ei se umfla de mandria smereniei si se lauda cu faptele lor umile.

Insa omul intr-adevar smerit nu face nimic de genul acesta. El se lasa purtat de Duhul oriîncotro, este multumit ca Dumnezeu sa faca ce vrea cu el, ca vantul cu frunza. Exista mai multa smerenie in a accepta maretia intr-un astfel de duh, decat in a zadarnicii planurile lui Dumnezeu sub pretextul umilintei. Cine alege mai degraba injosirea decat inaltarea, nu este neaparat smerit, desi isi doreste sa fie. Insa, cine se lasa dus in sus si in jos - pasandui prea putin daca este laudat sau condamnat, neluand seama la ce se spune despre el - acela este cu adevarat smerit; indiferent de ce ar crede oamenii, fie si numai pentru ca el umareste in totul sa-I faca placere lui Dumnezeu.”

A.B. Simpson Emblems of the Holy Spirit

Sursa: Smerenia falsa sau mandria smereniei!

 

 ***

Recunoștință fățarnică este atunci când, primind de la Dumnezeu bogate, dar nemeritate daruri spirituale și materiale, Îi mulțumim cu gura, dar le folosim doar în profitul nostru, fără să le împărțim cu semenii. După ce le-am primit le ascundem în tainițe, în cufere, în rafturi, lipsindu-i prin aceasta pe mulți frați ai noștri de învățătură duhovnicească, de cuvânt de folos, de mângâiere sau de mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă, asistență medicală, sau de posibilitatea de a se deplasa dintr-un loc în altul pentru obținerea celor de trebuință. O asemenea recunoștință este fățarnică și potrivnică lui Dumnezeu. Înseamnă că-I mulțumești lui Dumnezeu cu gura, prin fapte însă te arăți nerecunoscător și imoral. Și cât de mulți sunt acești ”recunoscători”, mai bine zis nerecunoscători.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 352)

Sursa: Doxologia, Ce înseamnă a-I purta Domnului o recunoștință fățarnică?

***

Să nu se înşele cineva de cucernicia cea dinafară, că pe sine se înşeală, şi pe fratele său, părându-i-se că îl încredinţează prin cucernicia cea dinafară, căci prin petrecerea sa arată evlavia sa cea mincinoasă. De voieşti a şti gândurile inimii, ia aminte la gură, şi din ea te vei învăţa pentru cine are grijă şi sârguinţă: pentru cele pământeşti sau pentru cele cereşti, pentru cele duhovniceşti sau pentru cele trupeşti, pentru desfătare sau pentru înfrânare, pentru mult câştig sau pentru necâştigare, pentru smerita cugetare sau pentru înalta cugetare, pentru dragoste sau pentru ură? Că din comoara inimii scoate gura celor ce se apropie de ospeţe şi cugetarea limbii arată pe cine iubeşte inima: Pe Hristos sau pe cele ale veacului acestuia.

Şi sufletul acesta nevăzut, prin faptele trupului se vede în ce fel este: bun sau rău. Bun este cu firea, dar se preface în răutate, pentru voia cea de sine stăpânitoare.

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 132)

 Sursa: Doxologia, Pe cine iubește inima?

***

Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită. Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele. Cel bolnav de slava deşartă devine negreşit trufaş: el se pune mai presus de toţi, i se pare că toţi sunt mai răi.

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 51)

 Sursa: Doxologia, Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită

PAGINI WEB:

 Cuvinte foarte actuale si puternice ale Parintelui Neofit despre fatarnicie si autenticitate

Virgiliu Gheorghe la "Universul credintei" despre urmarile dezastruase si depersonalizante ale tehnologiei pentru omul contemporan

 

Copiii zilelor nostre sunt expusi excesiv la tehnologie, inca din primii ani de viata. Un stiudiu citat de publicatia Daily Mail arata ca tinerii care utilizeaza in exces internetul, retelele de socializare, sau tehnologia touch-screen sunt afectati psihologic esential pe termne lung. Demonstratiile cercetatorilor arata ca viata sociala a viitorilor adulti, utilizatori ferventi ai mediului internautic este alterat. Urmare a izolarii in universurile virtuale, stima de sine a individului scade, iar raportarea la persoana umana isi pierde esenta.

Intrebat ce parere are despre rezultatele studiului Virgiliu Gheorghe raspunde:

Efectul este major, tinand cont de faptul ca deja a aprut sindromul de dementa digitala si care intra tot mai mult in discutiile oamenilor de stiinta din occident. 

In primul rand, ca factori, cred ca cele mai periculoase sunt jocurile video. Si sunt periculoase pentru ca conditioneaza raspunsurile automate si-l priveaza pe copil de posibilitatea de a deveni subiectul propiilor sale acte, ii inculca diverse scenarii, si in principal scenariile violentei, si, pe termen lung, produce deteriorari masive ale scoartei cerebrale.   

Timpul petrecut de tanar in fata computerului si in contact permanent cu gadget-uri de tot felul, tablete, telefoane inteligente, ii dau dependenta rapida si il fac nervos, irascibil, si uneori violent. Acesta nu mai poate intampina cu luciditate viata, cu diversele ei provocari. Scade respectul de sine, se instaleaza stressul si frica de socializare. Se innabuse tot mai mult capacitatea lui creatoare. Folosirea in exces a internetului depersonalizeaza si intr-un fel il face pe tanar sa nu mai aibe o viziune corecta asupra realitatii.

La baieti, pentru ca baietii sunt cel mai mult prinsi de jocurile pe calculator, mai este pornografia, care vine din spate si da o dependenta rapida si conduce copilul pe un drum care nu are finalitate, un drum inchis pentru viata sa atat din punct de vedere al vietii de familie cat si relatiilor de comunicare. El submineaza capacitatea de a te adresa celuilalt ca unui subiect [persoana n.n.] in sensul ca deprecizeaza, biolgizeaza relatiile dintre oameni.

Pe urma, daca e sa ne gandim la fete, este vorba de obiectificarea sexulala a trupului in sensul ca modelele mediatice care vin in intimpinarea lor sunt femei sexualizate sau hipersexualizate si ii creaza fetitei, de mica, din primii ani de viata, pana la adolescenta, ideea ca ea va avea succes social daca este dezirabila din punct sexual, in sensul ca orienteaza intregul ei [metahumans?]  in promovarea propiului ei trup ca un instrument de satisfacere a placerii barbatilor.

Vizualul obscen face ca valoarea cuvantului sa-si piarda semnificatia reala, iar lectura pe ecran si intelegerea unui text este cu 30% mai redusa ca viteza, sustin cercetatorii. Tot cercetatorii spun ca indeltnicirea adolescentului cu tot felul de aplicatii ale internetului nu are sustinere din punct de vedere pedagogic, ii limiteaza vocabularul incat tanarul va fi incapabil sa invete si sa inteleaga anumiti termeni si expresii ale limbii. Dependenta de computer produce probleme emotionale, tinerii suferind de o amputare afectiva, probleme de atentie si hiperactivitate, si nu doar atat, [ci] limiteaza orizontul spiritual al omului in formare. 

Ce este de facut? Cum poate fi cultivat in randul lor un duh  de buna cuviinta, de firesc, de normalitate?

Copiii nostrii sunt eminamente ceea ce au fost crescuti sau educati sa fie, deci mai putin este important datul genetic cat formarea pe care au avut-o in viata. Este importanta o educatie axata pe valorile traditionale, o educatie fundamentata pe ceea ce a insemnat cultura de-a lungul vremii - pentru ca nu descoperim astazi aproape nimic in plus sau foarte putin-, si cu atat mai mult o educatie crestina prin care se promoveaza infranarea. Si infranarea duce la controlul comportamentelor, dezvolta cortexul prefrontal. Se promoveaza credinta si nadejdea, ceea ce duce la intarirea sistemului motiviational.

In genere, se poate observa faptul ca copiii care sunt crescuti in familii religioase - in cercetarile occidentale lucrul acesta se vede foarte clar - au un mult mai bun succes, un succes crescut in scoala, si riscuri mai mici de comoprtamente cum ar fi consumul de alcool, consumul de droguri, infractionalitate.

Deci educatia crestina este o garantie a unei sanatati mentale si a unui comportament echilibrat in viata, macar daca o luam la nivelul acesta, si cred ca este foarte, foarte importanta mai ales intr-o tara in care totusi exista un ethos crestin, am avut un ethos crestin care poate fi reactivat oricand in familia oricaruia.

Asadar o mai mare atentie a parintilor. Activitati precum sportul, muzica, o limba straina, il pot indeparta pe tanarul in formare de dependenta de ecran si-i dau acestuia un comportament echilibrat in viata.

Parintele Rafail Noica despre psihologie: "un fel de mila a lui Dumnezeu intr-o lume in care Dumnezeu nu mai exista"

- Parinte, daca am o problema, spuneti-mi va rog,  la cine sa merg, la un preot sau la un psiholog?

Eu as zice: bineinteles ca la un preot!  Dar observ cu multa, multa durere un lucru. In lumea noastra se intampla din ce in ce mai des ca noi, preotii, nu gasim felul ortodox de a primi pe om, de a-l asculta, de a-l intelege, de a-l invia. Imi caut cuvintele ca nu stiu cum sa ma exprim. 

Acuma va zic ca unul care vine din Apus, de unde Biserica de o mie de ani n-a fost, si unde spiritualitatea apuseana a falimentat total. Veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era in ea de mult. Si acuma Apusul, cei luminati ai Apusului, cauta din ce in ce mai mult catre ortodoxie, acea ortodoxie care prost e inteleasa pe aceste meleaguri de bastina ale ortodoxiei. Si riscam acuma sa fim in pozitia evreilor care ei insisi si-au pierdut traditia care s-a dat neamurilor. Va spun, tocmai, ca sa nu se intample lucrul asta. Cer Domnului ca nu numai apusenii sa gaseasca Adevarul, dar ca si voi sa va innoiti in bogatia care este mostenirea voastra, a noastra.

Deci, in Apus, unde Biserica nu mai este, am impresia ca stiinta asta a psihologiei este si ea un fel de mila a lui Dumnezeu intr-o lume in care Dumnezeu nu mai exista, si ca exista o parabiserica, o parapreotie, ca sa-i zicem asa- nu vreau sa-i zic pseodo, desi este asa. Adica, ce ese psihologul? Este un om la care te poti duce si iti poti descarca toate, si poti spune toate, si ca stii ca nu o sa fi judecat, si ca pentru motive profesioniste acela, in principiu, iti poate tine taina spovedaniei. 

Parinti, preoti, asta este prerogativa noastra. Noi, nu numai ca trebuie sa inlocuim pe psiholog, dar si trebuie sa depasim peste orice asteptare ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui. De ce? Fiindca avem Taina, avem pe Dumnezeu pe care-L putem impartasi. Si va spun iarasi: un pic sa intram in taina lui Dumnezeu, si nu stim pana unde vom merge. Am vazut inviere in masa, am vazut de la o persoana care s-a intors catre Dumnezeu zeci de familii care au inviat din morti in Apus. Si aicea la fel. 

As zice bineinteles ca la preoti, dar iertati-ma frati preoti, arhierei, dar trebuie sa spovedim si adevarul asta, ca suntem intr-un asemenea hal, ca nu ne mai stim vocatia. Iata! Si atuncea poporul debusolat merge pe unde poate si la cine poate. Si va spun si lucrul asta, ca psihologia - care, din cate stiu eu a inceput cu domnul Freud si a continuat cu domnul Young, si alte nume care se cunosc astazi sau nu se cunosc-, a facut multe rele pentru om, dar, iarasi, daca va uitati asa, dintr-un punct de vedere istoric, pana si acolo omul se cauta, isi cauta adevarata sa fiinta. Si va spun, sunt multi psihologi, cel putin in Apus am vazut asta, si cred ca mai multi pe la noi, si in tarile de bastina ortodoxe, care gasesc si descopera niste adevaruri. Dar, daca va uitati bine, adevarurile astea erau cunoscute candva in Biserica si nu le mai traim, si spre rusinea noastra nu le mai aplicam. Zic de rusinea asta, stiti, eu consider ca noi toti suntem un singur om. Spovedania mea este spovedania ta, viata mea este viata ta. Impartasim aceeasi soarta. Si as dori sa va chem pe toti, ca un singur om, sa ne innoim in duh. 

Nu zic asta ca voi, mirenilor, sa judecati pe preoti. Zic ca voi, mirenilor, sa va rugati pentru noi, ca Dumnezeu sa ne lumineze ca sa va putem lumina. Zic asta pentru fratii mei preoti, ca sa stim ca suntem intr-o decadere cumplita si ca sa luam pilda si de la dreapta si de la stanga, si de la Parinti si prin psihologie, si sa ne invatam si din lumea dreptatii si din lumea pacatului, din toate marturiile sa intelegem cu ajutorul lui Dumnezeu, si sa ne intoarcem, cum zice in Apocalipsa: intoarce-te la cele dintai pana ce nu-ti voi lua lumina din mijlocul tau.

Transcriere dupa fisierul audio de la Ortodoxia tinerilor: Pr. Rafail Noica - Pe cine sa alegem intre preot si psiholog?

***

A ingaduit Dumnezeu

ca ortodocsii ultimilor veacuri

sa-I pipaie coasta, starpunsa,

precum orbii care 

inteleg lucrurile
doar cu alfabetul Braille

al psihologiei...

Dorit-am sa gasesc si eu

un cuvantator de Dumnezeu

care sa-mi vada launtrul in lumina

dar,
am gasit in jurul meu,

destul de multi 

cititori in stele care

se grabesc sa deschida

cartea

si sa ma diagnosticheze,

uitand sa-si mai deschida 

si inima,

si la Masa, cu mine, sa s-aseze.

[...]

La Masa unui Poet

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, in vizita sa facuta in Franta, a vorbit despre puternicele sale convingeri ecumenice, intr-un interviu acordat jurnalului "La Croix"

 Patriarhul Bartolomeu I, a efectuat o vizita in Frata in perioada 28-30 ianuarie 2014, unde a participat la o sesiune academica exceptionala, pe 30 ianuarie la Institutul catolic din Paris, fiindu-i acordat titlul "honoris causa" si unde a pronuntat un discurs avand ca titlu "Religiile si protectia mediului: provocari spirituale pentru astazi" (TEXT). Printre numeroase discursuri si intalniri (a se vedea articolul publicat pe site-ul AEOF), Sanctitatea Sa a acordat si un interviu jurnalului catolic "La Croix" pe care il redam in cele ce urmeaza:

• La Croix: Bartholomeos Ier: "Nous devons donner un signe visible que l’œcuménisme ne s’essouffle pas"

- Ce asteptati de la intalnirea cu Papa Francisc [prevazuta pentru 24-26 mai in Tara Sfanta n.t.], destinata sa marcheze a cincizecea aniversare de la intalnirea istorica dintre Papa Paul al VI-lea si Patriarhul Athenagoras?

- Nu este vorba doar de a itera un puternic angajament ecumenic facut acum cincizeci de ani, ci de a intensifica intalnirile pentru a merge mai departe catre o noua etapa spre restabilirea comuniunii depline intre cele doua Biserici surori. Intalnirea nu va fi doar protocolara, caci nu ar avea nici un interes. Ne propunem ca aceasta sa semnifice ca zidurile de separare construite de-a lungul istoriei sa fie pe punctul de a ceda. Redescoperirea unitatii noastre se construieste din pamantul fertil al dialogului. Trebuie sa dam un semn vizibil ca ecumenismul nu isi pierde suflul si chiar sa indraznim sa credem ca aceasta intalnire va constitui un kairos ecumenic, un moment propice pentru consolidarea pelerinajului spre unitatea crestinilor si comuniunea Bisericilor noastre.

- Cum apreciati strea relatiilor ecumenice intre catolici si ortodocsi?

- Relatiile intre Biserica Catolica si Ortodoxa au atins un nivel de maturitate care le permite sa se intalneasca, sa dialogheze, si sa ia in vedere in mod concret o restabilire a unitatii lor. In 50 de ani, si gratie deschiderii care a fost posibila prin Conciliu Vatican II, am parcurs un drum lung impreuna. Procesul continua. Suntem chemati sa gasim aceleasi cuvinte pentru a descrie una si aceeasi istorie ecleziala, plurala in formele sale, dar tinzand sa fie unita in credinta sa, precum si in manifestarea intr-o zi, a slujirii unei euharistii comune.

- Pe ce teme se impiedica inca acest dialog?

-  Crestinii nu-si mai permit sa fie divizati. Dar noi suntem separati de atata timp incat unitatea prin impartasirea comuna este un proces lung. Speram ca nu va fi nevoie de atatea secole pentru a consuma apropierea noastra. Dialogul teologic a abordat in ultimii ani problemele de fond, care sunt atatea interogatii in relatiile noastre. Pentru Biserica Catolica, este vorba de a gasi noi cuvinte pentru a defini intelegerea ministerului lui Petru, indisociabil de cel al lui Paul. Biserica ortodoxa trebuie sa gaseasca modalitatea de a armoniza ecleziologia sa de tip euharistic si teritorial cu o existenta implementata de acum la nivel mondial. Un astfel de consensus nu va putea vedea ziua decat in contextul conciliar panortodox.

- In acest caz, ati convocat pe 9 martie o intalnire a Intaistatatorilor ortodocsi. Mai multi dintre ei fac sa planeze indoiala asupra participarii lor. Care este starea dialogului in ortodoxie?

- Procesul sinodal panortodox este astazi la o etapa cruciala. In fata noilor conditii in care traieste Biserica ortodoxa de la sfarsitul comunismului, si in timp ce fluxurile migratorii poarta ortodocsi pe intreaga planeta, trebuie sa fim mai mult ca niciodata atenti la unitatea de comuniune. Suntem in ajunul unei sinaxe importante a Intaistatatorilor ortodocsi. Speram ca ne vom regasi cu totii pentru a marturisi inca o data nadejdea pe care o impartasim. Unitatea nu se reduce la o suma de consideratii particulare, dar se hraneste de prezenta lui Hristos euharistic care anima si inspira legatura noastra de comuniune.

- Una din preocuparile majore este mediul. Roma tocmai a anuntat ca Papa Francisc pregateste o enciclica despre ecologie. Aceasta va deschide noi cai de cooperare intre Bisericile noastre?

- Nu putem decat sa ne bucuram de aceast anunt. Sunt aici adevarate perspective de solidaritate intre cele doua Biserici ale noastre, ale unui ecumenism practic si solidar. Caci, in urma crizei ecologice se ascunde umbra nedreptatii. Cei mai vulnerabil indura o dubla pedeapsa: saracia si schimbarile climatice care nu fac decat sa pauperizeze mai departe situatia lor. 

In misiunea noastra spirituala, am avut tot timpul in centru sa ne rugam pentru ca slava divina sa vina in ajutorul celor mai slabi. Am constatat atunci, rapid, ca umanitatea nu este singura in pericol. Starea mediului este de asemeni in mod particular preocupanta. De aceea Patriarhia Ecumenica, bazandu-se pe teologia ortodoxa care vede in natura un dar a lui Dumnezeu ce trebuie tratat cu demnitate, sustine numeroase initiative pentru ca lumea sa se reformeze sau, in limbaj crestin, sa se converteasca. Ne straduim sa facem sa se inteleaga legatura care uneste pe fiecare dintre membrii ai creatiei. Unii vorbesc de interdependenta, noi preferam sa vorbim de comuniune.

- Biserica Catolica prefera astazi sa vorbeasca de "ecologie umana". Cum apreciati acest concept care plaseaza problemele de mediu in viziunea mai larga a legii naturale?

- Nu putem decat sa subscriem la aceasta abordare care trimite la o viziune ce inglobeaza legatura dintre umanitate si creatie, chiar daca preferam sa vorbim de pronia naturii, pentru a sublinia locul intregii creatii in istoria mantuirii. Intruparea n-a fost doar o recapitulare a intregii umanitati, ci a creatiei in intregime. Trebuie sa legam toate problemele de mediu in lumina tainelor Bisericii unde totul devine obiect de lauda si de slavire a Sfintei Treimi. De asemeni, trebuie sa ne intrebam asupra felului in care tratam natura si resursele, pentru a lua in considerare mai bine inchinarea noastra fata de Dumnezeu. Aici se gaseste sfintirea lumii.

- In Turcia sunteti preocupati, dupa bisericile de la Nicea si Trabzonului, de proiectul de transformare a bisericii Sfanta Sofia in moschee?

- Aceasta situatie ne ingrijoreaza profund. Aceste biserici sunt importante in istoria Bisericii. La Nicea a fost Sinodul din 787. Avem relatii excelente cu islamul dar nu putem sa lasam sa dispara ultimile amprenta ale ortodoxiei in locurile sale principale de ferment teologic si evolutie spirituala. Mentinerea lor ca locasuri de cult ortodox, sau ca muzee, permite sa dea o coerenta in pluralismul tarii. Nu suntem in favoarea unei hegemonii religioase ci pentru o cooperare in construirea unei lumi mai deschise. Aceste transformari nu par sa mearga in aceasta directie.

De asemenea, nu incetam sa amintim ca deschiderea seminarului din Halki, inchis in 1971, nu reprezinta o neincredere din partea noastra cu privire la putere. Ci este vorba de supravietuirea comunitatii noastre care are nevoie de a forma propiile sale cadre de cult, fara a fi obligata sa le trimita in strainatate. Nu dorim sa fim elemente straine, ci actori ai societatii turce in respectul particularitatilor noastre, a istoriei noastre si a valorilor noastre.

- Ce parere aveti despre "Primavara araba" si revoltele din regiune?

- Am fost foarte atenti la evenimentele din acesti ultimi ani in lumea araba. Impreuna cu comunitatea internationala, ne-am bucurat sa vedem sfarsitul dictaturilor care constituiau incalcarea continua a demnitatii umane si a libertatilor fundamentale. Diferitele reconstructii democratice la care asistam nu inceteaza sa ne interogheze asupra naturii si identitatii puterilor care se pun in loc. Ne temem ca crestinii devin victime colaterale si speram ca vor putea sa gaseasca un loc peren in aceaste noi realtati politice.

Nu incetam sa amintim: crestinii sunt constituenti ai unei diveristati religioase bazata pe coabitare si dialog. Religia nu este un vector de clivaj, ci facotr de coeziune; radicalismul angajeaza excluziunea. Sustinem cu toate fortele procesul democratizarii care trece prin garantarea drepturilor fundamentale, dintre care face parte si libertatea religioasa. Prezenta crestinilor in Orientul Mijlociu este in mod strans legata, din moment ce pacea va fi restabilita. 

Mila, intre om si moarte. Poezii de Marius Iordachioaia

ferpar pentru o lume întreagă

toţi se aşteptau să se întâmple
şi nimeni nu s-a mirat când a fost găsit
mort de frig într-un squar...

la urma urmei n-avea serviciu
nici asigurare medicală nici casă
nu plătea impozite şi taxe
nu contribuia cu nimic la progres
civilizaţie şi cultură

ci stătea toată ziua cu mâna întinsă
un parazit jegos şi peticit
în faţa magazinului de pompe funebre ghemuit
între sicriul şi crucea de la intrare...

toţi se aşteptau să se întâmple
dar a doua zi dimineaţa
trecând prin faţa magazinului
a constatat fiecare înspăimântat că între el şi moarte
nu mai era nimeni...
şi că mâna aceea întinsă dispărând luase cu ea şi
ultima fărâmă de milă...

daruri nedăruite

mulţi fac milostenie cu banul lor
unii şi cu o bucată din pâinea lor
dar puţini
cu ei înşişi.

"în dar aţi primit, în dar să daţi" nu e
un privilegiu moral
ci legea duioasă a vieţii...

ah, trupurile şi sufletele noastre
daruri
nedăruite!

îmbolnăvite uscate
curând ucise pe veci

de frica
de a le pierde!

în mâinile lui Hristos
ar fi săturat întreaga Zidire

dar noi ne ducem puţinele zile şi ne stingem
cu pumnii strânşi şi cu dinţii scrâşnind

zadarnic încercând să păstrăm
ce n-am avut niciodată...

striviţi de ceea
ce n-am dăruit

ucişi
de ceea
ce n-am trăit...

mila

"... puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune."
( 2Corinteni 12, 9)

toţi cerem milă.
cu disperare cu teamă ori cu furie

în biserici pe străzi în fabrici şi-n cârciumi
din cioburile unei oglinzi ori
dintr-un pat tot mai îngust şi mai alb
de spital

strigând gemând suspinând horcăind

alergând până la sufocare după viaţă sau
zăcând beţi pe o bancă în parc

cu inimile ca nişte frunze uscate

toţi cerem milă.

însă puţini o acceptă când vine
ca o nevăzută ploaie de vară;
temându-ne să nu ne spele
măştile purtate cu dârzenie ca nişte scuturi
grabnic ne leapădăm de setea
propriilor inimi...

şi dintre creştini 
doar câţiva primesc
să poarte crucea

nesfârşitei ei
slăbiciuni....

 

bunul samarinean

ca din toate inimile omeneşti şi dintr-a mea
caută cu sfială spre ceilalţi
mâna întinsă a sufletului...

încă din copilărie cei din jur
au pus câte ceva în palma ei
o bomboană o jucărie de pluş o carte
cel mai adesea un ban
cel mai rar o lacrimă...

numai Domnul Hristos când a trecut
ocolindu-mi palma deschisă
mi-a apucat încheietura mâinii
şi
cu bărbăteasca putere a iubirii Sale
mi-a ridicat sufletul din
starea de cerşetor în care
m-a adus fără de voie

dragostea
celorlalţi... 

Hrisostom Filipescu: "Prietene, dacă ne uităm spre aceeași stea, vom fi veșnic împreună!…"

Când am intrat în mănăstire cineva mi-a spus câteva cuvinte care mi-au dat mult de gândit: „Frate Sebastian, să nu te răneşti! În mănăstire pe unii îi aduce Dumnezeu, pe alții îi mână durerile lumii, iar pe alții îi plimbă diavolul ca să-i tulbure pe ceilalți. Uneori călugării vin fără să se cunoască, trăiesc fără să se iubească şi mor fără să se plângă!…” Nu se poate! Şi am arătat asta: am cunoscut, am iubit, am plâns. De fapt cunosc, iubesc, plâng. Mă împărtăşesc mereu din oameni în care se oglindeşte chipul Chipului. Și mă minunez de Omul frumos! E drept, cinci degete avem la o mână şi nu seamănă între ele, darămite oamenii aparent străini. Deosebiri în educaţie, medii şi trăiri. Nici fraţii nu seamănă în totalitate. Adeseori sunt caractere complet diferite. Carevasăzică oricine își poate da cu părerea, dar nu oricare părere e bună pentru mine. Pentru alţii poate că da.

 Pe spinarea sufletului se cară mereu crucea vieții. În această viață inima noastră cântă diferite armonii – încordate sau line, vii sau adormite, întunecoase sau luminoase, pline de valoare și sens ori goale și reci. Glorie sau abis. Întotdeauna în spatele oamenilor mari, sunt alți oameni mari.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi în comuniune cu cei din jur. Orice om simte nevoia să se povestească. Până și cultura, civilizația nu poate exista dacă nu comunică. Ce minunat este când rezonăm în iubire! Simțim cu toții pe orizontală criza de valori, economică, de cunoaștere. Ieșirea din orice fel de criză se poate face fiind împreună, în armonie, ansamblând toate trăirile noastre, pe verticală, spre Dumnezeu. După unele gândiri filosofice, în viață suntem orbii care pipăim elefantul. Unul zice că e arbore, altul că e os, altul că e ceva mare, altul că e o coadă, altul că e… Fiecare simte altceva. Însă orice element are relevanța sa și trebuie să plece fruntea celuilalt, căci toți au o contribuție la sistem.

Se vorbește mult astăzi despre unificarea limbajului, despre empatie și armonie, dar același om care astăzi sfințește locul, același om mâine pervertește interpretarea, vorbind cuvânt despre cuvânt, despre cuvânt. Oricât se vrea a fi omul un creator desăvârșit, un mare arhitect al universului, el rămâne totuși măsura tuturor posibilităților. Omule, cunoaște-L pe Dumnezeu și te vei cunoaște și pe tine însuți! Ești un microcosmos din Macrocosm. Când vibrează un colțișor de lume, toată lumea vibrează. Invizibilul din noi determină vizibilul. Arunci piesele unei mașini dintr-un avion dar până jos nu se ansamblează singure în mașină, este nevoie de un Creator.

Secrete, şoapte, destăinuiri, durere, lacrimi, împăcări, amintiri, bucurie, iubire, iertare. Prietenia, cel mai liber sentiment uman, e o continuare a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Prietenii ne arată lumina când vedem întunericul, ne zâmbesc când toţi în jur se încruntă, ne şterg lacrimile, ne mângâie capul şi ne sărută fruntea. Ne oferă batista, ne șterg lacrimile cu dosul palmei, ne invită la dans. Prietenii te acceptă precum soarele, oceanul, luna, arborii, pământul. Omule fii fericit că Eşti!

Bucuria omului e Omul. Oamenii se caută unul pe celălalt pentru a comunica, pentru a-și deschide sufletele, pentru a suspina și a se bucura împreună, pentru a fi în comuniune. Într-o relație de prietenie fiecare primeşte sau dăruieşte câte ceva, uneori mult, alteori puțin. Fiecare om este unic şi frumos.  Prietenii nu întreabă, ci aşteaptă şi cred în acea lumină din noi. Şi primesc răspunsul, căci înţelegerea vine de la sine. Învaţă, iartă şi acceptă omenescul, onestitatea, naturaleţea celuilalt. Inima deschisă dăinuie. Prietenia iubeşte fără condiţii, vorbeşte fără intenţii, dăruieşte fără motive şi ţine la cineva fără explicaţii.

Când culegi roadele prieteniei și le așezi la păstrare? Atunci când nu mai e nevoie să ne spunem nimic, ci doar să ne bucurăm că suntem. Chiar şi în tăcere, dialogul inimilor nu are nevoie de condiţii, ci doar de bucuria de a dărui, de a împărtăşi. Prietenia se construieşte încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, din soare şi ploi ale inimii, din bucăţele de timp petrecute împreună.

Ne este sete să fim ascultați, ne este sete să fim iubiţi. Prietenia, dragostea nu îmbătrânesc. Ele înseamnă credință, sprijin, înțelegere, mângâiere. Prietenii sunt curcubeul de după ploaie. Inimile vibrează la unison. Prietenia nu se sfârşeşte când nu mai ai ce să împarţi, ci abia atunci începe. A dărui din tine este cea mai bună formă de comunicare.

Nu poți vedea cu claritate o situație atât timp cât tulburi apa. Când ai probleme înseamnă că atunci Dumnezeu te iubește şi mai mult. Când ești „căldicel” Dumnezeu te lasă de capul tău. Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască mai multe bunătăţi decât ceri tu. Cine îl are pe Dumnezeu, acela este fericit!

Există o singură artă creștină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă, e arta de a purta crucea. Prietene, dacă ne uităm spre aceeași stea, vom fi veșnic împreună!…

 Ierom. Hrisostom Filipescu, Prietenii, ambasadorii inimii

***

Vine un anotimp în viaţa fiecăruia când se schimbă toate poveştile. Facem pace sau ne răzvrătim la ceea ce ni se întâmplă?! Nu trebuie să ne plângem, ci să ne îndreptăm mintea şi inima. E nevoie să ne schimbăm viaţa zilnic. Suferinţele, durerile, ameninţările de orice fel ne purifică. Doamne vine şi mângâie inimile prigonite, nedreptăţite. Mila Domnului ne urmează oriunde, oricând. Dorim sfinţenia, ontologic. Asta e foamea şi setea omului după desăvârşire, după har, după Duhul Sfânt, după Doamne, după îndumnezeire. Toţi sfinţii au suferit în felurite chipuri (dureri, ameninţări, cercetări, judecăţi, calomnieri, intrigi, ocări, dispreţ, insulte, batjocuri, temniţe, săbii ascuţite, lanţuri, cete de duşmani, priviri tăioase, rânjete mascate în miere veninoasă), până au dobândit cununa răbdării. Examene ale vieţii, curăţire. Le depănăm mai târziu în minte şi ne bucurăm de amintirea lor, în linişte şi cu detaşare.

Fericiţi sunteţi voi, sfinţilor, de trei ori fericiţi. Fericiţi sunteţi că v-aţi făcut în toată lumea prieteni, voi, care sunteţi iubiţi şi de cei de departe şi de cei de aproape. Şi astăzi, şi mâine şi în veci de veci. În tot pământul, până la sfârşitul veacurilor, se cântă faptele voastre minunate, răbdarea voastră, chinurile, jertfa, nedreptăţile ce le-aţi suferit, mucenicia, cuvioşia, mărturisirea, arhieria. Unii, la prezenţa voastră, au scrâşnit din dinţi. Şi atunci şi astăzi mai fac asta. Din păcate, şi Hristos, din iconomie, dacă ar mai veni odată pe pământ oamenii L-ar mai răstigni, iar şi iar… Poate nu pe faţă, poate în ascuns, poate pe la colţuri. Aceleaşi uneltiri, acelaşi om plin de răni, aceeaşi minte acoperită de întunericul orgoliilor. Nu am înţeles, Doamne, nici după 2000 de ani, Porunca Iubirii.

Oamenii încă mai sunt însetaţi de sânge, de violenţă, de ură. Ştampilele încă mai pecetluiesc subiectiv vieţile într-o ruletă rusească. Stiloul lasă urme pe pagina neplânsă, nesimţită, neiubită. Tulburare, frământare, inimi răvăşite. Cruzime şi securitate. Intrigi bizantine, diplomaţii apusene. Managementul situaţiilor de criză între tradiţie şi postmodernitate. Analiza discursului şi imaginea sistemului internaţional contemporan. Protocol, lobby în toate domeniile. Strălucirea se termină cu primul strat de praf. Îmi ţin cuvântul şi vorbesc când îmi vine rândul. Şi nu e compromis! Cu cât ne răzvrătim mai mult cu atât mai mult ne depărtăm de centrul fiinţei noastre… Se întâmplă ceva când puteam să judecăm şi nu am făcut-o, când puteam să ne răzbunăm şi nu am făcut-o, când ego-ul moare şi învie. Atunci răsare un adevăr, o prezenţă, o linişte. Canalul spre revelaţie.

Conştiinţa nu s-a urcat la cer, ci a adus cerul în ea. Sau nu. Logica lui Hristos, privirea lui Hristos, iertarea lui Hristos. Bunătate. Dragoste. Liră. Deplină armonie. Nimic nu e mai dulce ca dragostea. Şi pe pământ, şi în cer. Ajutorul lui Dumnezeu vine acolo unde este dragoste, nădejde şi credinţă. Suflet frumos, fii cuminte! Prietenia este leacul vieţii. Îmi jertfesc dreptatea, de dragul păcii, de dragul liniştii şi al comuniunii… Fac pace cu tot ce se întâmplă şi accept mesajul, lecţia.

Orice greutate din viaţa noastră are dreptul să vină, dar nu are dreptul să rămână. Risipiţi norul tristeţii şi alungaţi teama! Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul sau mintea, ei nu pot ucide sufletul! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi în Domnul! Fiţi curajoşi, fiţi tari în credinţă! Sufletele noastre se îmbrăţişează în Iubire sfântă. Ne întâlnim în rugăciune.

Aşa e în viaţă: unul are de toate, altul nu mai poate de trudă. Cea mai mare furtună este cea a tulburărilor dintre suflet şi minte. Buimăceală. Cu mintea veche judecăm, dar cu mintea nouă iertăm şi binecuvântăm pe cei ce încă nu simt „metaforele negustate” ale vieţii. Mulţumesc! Te iubesc! Iartă-mă!

Alfa şi Omega. Mai sunt multe de văzut, mai sunt multe de trăit. Mâinile îmi sunt reci, dar inima e caldă. O inimă deschisă ştie ce are de făcut şi deschide şi alte inimi. Aleg să rămân în pace şi să binecuvântez experienţa, persoana. Aici, în inima mea, nimeni nu mă mai prigonește, nici nu mă supără… Am o bucăţică de iubire în buzunar. O împart cu voi, cu toţi.

 Ierom. Hrisostom Filipescu, Scrisoare din exilul minţii şi al inimii mele…

***

„Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi judecăţile Mele nu sunt ca judecăţile voastre, că pe cât este de departe cerul de pământ, tot atât de departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre.” (Isaia 55,8-9)

Îţi doreşti să fii mai bun? Sfatul oferă o nouă semnificație. Pentru unii virtutea este incomodă. Orice neputință, viciu, păcat va avea întotdeauna scuza sa. Voință slabă, oameni înlănțuiți în temnița propriilor slăbiciuni. Justificări. Prezență la absență. Păcatul, versatil de cele mai multe ori, picură în suflet ideea reușitei și amestecă gândurile, sentimentele, emoțiile. Autoiluzionări cu privire la sine. Păcatul știe că e urât, de aceea își pune mască sau măști. Păcatele sunt cuie pe care le țintuim în suflet. Virtuțile pot fi plasturi, pansamente, medicamente, stare de bine, sănătate. Păcatul este mai contagios decât o faptă bună. Păcatul moare odată cu trupul, pe când virtutea ne înveșmântează sufletul spre veșnicie, spre bucurie. Succesul adus de păcat este înșelător, iar insomnia conștiinței trezește răbdarea și înfrânarea. Identitate, stil de viață, alegeri. Boli morale, boli sufletești, boli trupești.

Toate pe lume au o completare, o atracție și o opoziție. Bine fără rău, iubire fără ură, frumusețe fără urâțenie nu prea există. Orice om cu neputințe are virtuțile lui, după cum orice om cinstit are slăbiciunile lui. Bunătatea, omenia sunt cele care fac diferența dintre lumină și întuneric. Curățenie interioară, cumințenie, credință. Faptele se dăruiesc, nu se vând. Răul poate lua în lumea aceasta diferite forme, dintre cele mai degradante: de la dispreţ, până la satisfacţie sadică, patologică. Omul rău este nefericit chiar şi atunci când este fericit. Omul rău e cu desăvârşire rău, atunci când se preface că e bun. Însă ceea ce s-a dobândit prin rău, rău se va sfârşi. Aşa e legea universului. Rău faci, rău găseşti! Bine faci, bine găseşti! Şi cu acestea ne înveşmântăm sufletul.

Sunt invidiaţi şi cei din morminte, darămite cei vii! Critic, caustic. Vremuri în care excesul de egoism metabolizează interese de moment. Forme fără fond. Sacrificii la nivelul conștiinței individuale. Unele amintiri sunt uitate, altele nu. Te-ai accidentat? Vindecă rana și mergi mai departe! Ceea ce alege omul, fie rău sau bine, îl va urma. Viața este nedreaptă doar dacă rămâi jos. Sus! Ridică-te! Nu îți mai plânge de milă! Fii observator și nu judecător! E viața ta! Petele se scot cu detergent, iar necazurile cu gânduri bune, cu rugăciune. Alege un drum și mergi pe el. Poți deveni mai bun, mai frumos, mai puternic. Pietrele pe care le aruncă alții în tine, strânge-le cu dragoste, pot deveni oricând temelia unei cetăți frumoase. Nobilă disponibilitate a sufletului omenesc.

 Aşadar, suflete, nu numai să nu faci o nedreptate, dar nici măcar să nu te îndulceşti în mintea ta cu gânduri întunecate. Pentru că prima haină a faptei este intenţia. Iar dacă vorbim despre o faptă rea consumată, să nu te răzbuni! Răzbunarea te face egalul adversarului, iar iertarea te face superior lui pentru că aduce îndreptarea celuilalt. Răzbunarea ţine rana deschisă, care s-ar vindeca şi s-ar închide dacă am elibera răul şi am schimba chimia sufletului. Şterge datoriile interioare. Binele lărgeşte inima, pe când răul o micşorează. Iertarea este o călătorie spre eliberare care te eliberează de furie, resentimente, amărăciune, precum şi de toate modelele comportamentale autodistructive care însoţesc aceste sentimente. Procesul iertării funcţionează în cazul oricărei persoane și a oricărei probleme! Prima persoană pe care iertarea o schimbă este chiar persoana care iartă. Dacă cineva iartă, se maturizează ca persoană, fiind capabilă de curaj, iubire şi preocupare pentru cei din jur. Tensiune între dreptate şi milă, între compasiune şi reconciliere.

Sunt păsări care niciodată nu-şi vor împleti cuibul în colivie, pentru a nu lăsa sclavia moştenire puilor săi… Să căutăm şi să urmăm binele. E atât de frumoasă liniștea! Fiecare clipă din viaţa noastră este un timp pe care Dumnezeu doreşte să-l petreacă alături de noi. Dumnezeu nu întoarce spatele nimănui, ci doreşte să rămână în casa inimii fiecăruia dintre noi. Astăzi în casa inimii tale vreau să rămân, zice Domnul! Ne mai dorim noi, oare să deschidem ca să intre în noi un pic de Doamne?!… Cât de mult ne iartă Dumnezeu și cât de puțin iertăm noi celor din jur. Hristos S-a răstignit și pentru mine, și pentru tine, și pentru el, și pentru ea. Pe toți caută să-i mântuiască. Și mai curge sânge pe cruce, și o mamă mai varsă o lacrimă fierbinte la picioarele crucii. Atât de mult ne iubește și ne vrea Acasă, încât Mântuitorul Iisus Hristos dacă pierde un singur suflet, nici îngerii nu-I sunt consolare…

Ierom. Hrisostom Filipescu, Chirurgie sufletească