Marius Iordachioaia: marturisirea tot mai corect politic a ortodoxiei de azi, revelează prezenţa arianismului ca erezie a inimii, primită prin adulterul „civilizat” al compromisului

Arianismul este încă la modă şi este mai răspândit ca oricând. E ca un suflet în trupul Europei contemporane. Privind la cultura Europei, vedem în adâncul ei ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plămada arianismului s-a plămădit filozofia Europei, ştiinţa ei, civilizaţia ei şi, în parte, religia ei. (Sf. IUSTIN POPOVICI)

Arianismul este o erezie din sec. IV care contestă că Iisus Hristos este Dumnezeu. Această erezie a fost condamnată la Sinodul I Ecumenic (325), s-a stins complet spre sfârşitul sec. al VII-lea, reapărând odată cu Reforma protestantă. Este rezultatul studierii Sfintei Scripturi cu „ochelarii” filofiei greceşti antice, al raţionalizării creştinismului.

Proiect pentru biserica ortodoxa rusa din Paris

Sec. XXI, considerat post-creştin, este rodul celor cinci secole de evoluţie a arianismului ca fundament al culturii europene. Duhul arianismului a fost plămada ascunsă care a dospit în miezul acestei culturi care s-a descreştinat tot mai mult până la secularismul umanist extremist de azi.

Durerea noastră, a creştinilor răsăriteni contemporani, este că trăim şi suntem tot mai presaţi să ne integrăm complet nu într-o civilizaţie păgână, ci, aşa cum evidenţia cuviosul Iustin Popovici, într-una de sorginte arianistă. Integrarea politică, socială şi culturală în U.E. este cadrul în care, contaminarea noastră cu arianism se face „epidermic”, discret, dar continuu, îmbolnăvind direct modul de viaţă ortodox, ocolind cenzura dogmatică a Bisericii. Astfel, arianismul nu loveşte Ortodoxia pe faţă, ca în cazul, grosolan, al sectelor de tip Martorii lui Iehova, unde el este explicit, nu mai atacă direct dogma, ci se insinuează ca o igrasie psihologică în trăirea ortodocşilor de acum.

Dacă Hristos nu este Dumnezeu, aşa cum afirmă erezia discutată, atunci mântuirea nu mai e o îndumnezeire a omului, mijlocită de unirea noastră cu Hristos prin Sfintele Taine şi o înălţare duhovnicească în Împărăţia Cerurilor, ci doar o învăţătură şi o ameliorare morală în cadrele acestei lumi.

Foarte sonoră în spaţiul ortodox contemporan la mireni e o justificare a laxismului trăirii duhovniceşti prin considerente de ordin exclusiv moral: „doar n-am omorât pe nimeni”, „n-am spart şi n-am incendiat casa nimănui” etc. expresii care arată o înţelegere eminamente morală a creştinismului, ceea ce reprezintă, în plan profund, un arianism subînţeles. Căci nici pregătirea dogmatică, nici cultura filosofică, nu permit majorităţii acestor mireni să formuleze explicit o erezie: ei o mărturisesc însă genuin, prin trăire.

Organic legat de acest aspect este arianismul implicit al clerului. Nici unul dintre preoţi nu ar respinge dogmatic dumnezeirea lui Hristos. Dar raportul dintre generaţia ortodoxă de azi şi societate, marcat de o precauţie care frizează apostazia, te face să te gândeşti la un arianism nemanifest, subînţeles, şi al clerului.

Iisus Hristos, Inima Sfanta (reprezentare eretica)

NU SE POATE SĂ CREZI CĂ HRISTOS ESTE DUMNEZEU ŞI SĂ TRĂIEŞTI ÎN DEFENSIVA POLITICOASĂ, CONFORTABILĂ, ÎN CARE TRĂIEŞTE ORTODOXIA AZI. Acest arianism ascuns ne face să dorim supravieţuirea, când de fapt nouă ni se cere vieţuirea... E un adulter tăinuit în adâncul inimii, dar curvia lui a devenit tot mai vizibilă în viaţa noastră publică...

Adulter care acum se desăvârşeşte, căci a început de aproape 200 de ani şi ne-a îmbolnăvit de acest HIV duhovnicesc ce ne-a luat, cu vremea, aproape toată imunitatea faţă de microbii sufleteşti ai lumii...

Enorma discrepanţă dintre cult, cinstirea lui Hristos ca Dumnezeu şi mărturisirea publică TOT MAI CORECT POLITICĂ a ortodoxiei de azi, revelează prezenţa arianismului ca erezie a inimii, primită prin adulterul „civilizat” al compromisului.

Sursa: oameni si demoni, ARIANISMUL, AZI

Psihologie si duhovnicie. Cuvinte ale Parintilor Paisie Aghioritul, Rafail Noica si Sofronie Saharov

 Constatand ca in ultimul timp psihologia isi face loc din ce in ce mai mult pe langa duhovnicie, ca oamenii sunt din ce in ce mai disponibili sa ceara parerea psihologului, pe care il vad ca reprezentantul unei autoritati inconturnabile si infailibile, am incercat sa vad ce spun legat de aceasta stiinta despre sufletul omului  (in limba greacă: ψυχή psyché = suflet, λόγος logos = știință) Parintii nostri duhovnci, recunoscuti prin viata lor in Duhul Sfant. Asadar, mai jos, puteti vedea cuvintele Parintilor Paisie Aghioritul, Sofronie Saharov si Rafail Noica.

Nu de putine ori am ajuns sa vad ca psihologul ajunge nu doar in antecamera duhovnicului - asa cum se prezinta de unii, pentru a-si deschide poarta- ci, chiar mai mult, tinde sa devina o supra-autoritate, peste parintele duhovnic.

Aici se poate ajunge si plecand de la considerentul ca omul are nevoie de tamaduire trupeasca, psihologica si duhovniceasca, desi partea psihologica si cea duhovniceasca se reunesc in ceea ce priveste sufletul omului. In aceasta optica, pentru vindecarea trupeasca omul merge la medic, pentru problemele psihologice omul ajunge la psiholog, si pentru tamduirea duhovniceasca la parintele duhovnic. Cum insa atat psihologul cat si duhovnicul au in vedere sufletul omului, cand parintele duhovnicesc considera ca se afla in impas, in fata problemelor din ce in ce mai acute ale omului contemporan, poate sa ajunga sa-l trimita pe acesta la psiholog, tot asa cum, vazand ca omul are nevoie de tamaduire trupeasca, este trimis la medic.

Pe de alta parte, supra-autoritatea psihologiei fata de duhovnicie reiese din faptul ca psihologia tinde sa devina un fel de stiinta a sufletului acreditata de catre puterea lumeasca (statul laic), in timp ce duhovnicia nu este o stiinta, ci face parte din sfera religioasa, intalnind-o cu precadere in sanul Ortodoxiei. Ori, cum si credinciosi si necredinciosi au aceleasi drepturi si, in mare, cam aceleasi probleme sufletesti, numitorul comun pare a fi psihologia.

Nu de putine ori am constatat ca la anumite emisiuni au inceput sa fie invitati cot la cot, duhovnicul si psihologul si fiecare trebuie sa raspunda din raza lui de cunostinta (a se vedea alaturat un exemplu, pe care nu imi propun sa-l comentez acum).  Prin aceasta impreuna-prezenta se face o obisnuire a maselor, si se sugereaza publicului necesitatea inconturnabila a psihologului, tot asemenea unui parinte duhovnic - pe care oamenii il recunosc ca fiind cel indreptatit sa patrunda tainele sufletesti ale omului. 

Psihologie poate sa faca orice om care are anumite capacitati si care urmeaza studiile necesare, putand sa puna mai apoi sufletul omului sub microscopul acestei stiinte. Insa, avand la indemana niste chei reiesite de sub matrita comportamentului uman, psihologul poate chiar sa manipuleze omul intr-o directie dorita, ceea ce convine perfect agendelor politice.

Cel care detine cunostinte de psihologie poate mai degraba sa duca un razboi psihologic nu... duhovnicesc! Diferenta este radicala!

Deschid aici o paranteza legata de razboiul psihologic, deoarece semnele vremurilor confirma ca ne aflam din plin in el:

"La baza războiului psihologic stă un principiu enunțat încă din sec. 5 î.e.n. de Sun Tzu în cartea sa Arta războiului, în care sublinia că „nu este nevoie să distrugi fizic inamicul, ci este suficient să îi distrugi voința de a lupta”.

Războiul psihologic reprezintă metodele folosite și acțiunile întreprinse spre influențarea comportamentului și atitudinii combative a forțelor armate adverse și opiniei publice străine. Scopul este de a induce confuzii sau pentru a consolida atitudini și comportamente favorabile. Sunt direcționate spre emoții, motive, credință, curaj etc. El induce o stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația. Primele ținte pe care le are în strategie războiul psihologic sunt voința, acțiunea și discernământul. Fiecare din acestea pot fi anihilate prin prepararea unor inducții deturnate, capabile, în primul rând, să creeze obsesii colective care, de regulă, se amplifică prin participarea maselor cu adausuri și detalii proprii.

O serie de mari specialiști occidentali din domeniul informațiilor au ajuns la concluzia că „războiul psihologic este forma inteligentă, superioară și ultimă de război, la fel de periculoasă ca și războiul nuclear sau clasic. Dincolo de un război psihologic generalizat nu mai e nimic omenesc, nu mai există viață omenească normală”.

Revin, concluzionand ca psihologia in sanul Bisercii este asemenea unui cal troian si face parte din secularizarea ei. Ea isi face aparitia, pe de-o parte din cauza unor probleme reale si acute ale oamenilor din ziua de astazi, care nu mai stiu sa gaseasca o iesire spre lumina in viata lor, si pe de alta parte din cauza slabirii vocatiei duhovnicesti. In fata acestei necesitati, atat din partea clericilor cat si a credinciosilor, se observa o cautare spre aceasta stiinta lumeasca. Ortodoxul nu trebuie sa caute in alta parte ci sa caute mai la adanc. Sufletul omului nu poate fi cu adevarat cunoscut si ajutat, oricat de inaintate ar fi stiintele pamantului, decat doar de un parinte duhovnicesc experimentat care se face vas al harului dumnezeiesc. Nu poti sa cunosti omul daca nu te rogi pentru el, daca nu-l iubesti. Aici este o cheie, de care duhovnicii ar trebui sa-si aminteasca mai des. Iar fii duhovnicesti ar trebui sa caute mai mult duhul pocaintei, al smereniei, si al daruirii de sine. Intre duhovnic si fiu duhovnicesc se creaza o legatura spirituala ca de la parinte la fiu. Nu tot astfel se intampla si cu psihologul. Parintele duhovnicesc isi pune sufletul la Judecata pentru fii sai duhovnicesti, psihologul nu, desi va da si el seama, ca orice om pentru cuvintele sale. Si atunci? Quo vadis...?

*

Cuvinte ale Parintilor despre psihologie

Astăzi oamenii sunt obosiţi, ameţiţi şi întunecați de păcat şi de egoism. De aceea este trebuinţă mai mult decât în orice altă vreme de duhovnici buni şi experimentaţi, care să se apropie de oameni în mod simplu şi cu dragoste adevărată şi să-i povățuiască cu discernământ, ca să se liniştească.

Fără duhovnici buni, bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele. Oamenii trebuie să conştientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască şi să-şi spovedească cu smerenie păcatele lor.

Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică. Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfinţenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sensibile ale lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuţă şi care vindecă suflete şi trupuri fără medicamente, ci doar cu Harul lui Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 291)

Sursa: Doxologia, Avem nevoie de duhovnici buni!

***

- Parinte, daca am o problema, spuneti-mi va rog,  la cine sa merg, la un preot sau la un psiholog?

Eu as zice: bineinteles ca la un preot!  Dar observ cu multa, multa durere un lucru. In lumea noastra se intampla din ce in ce mai des ca noi, preotii, nu gasim felul ortodox de a primi pe om, de a-l asculta, de a-l intelege, de a-l invia. Imi caut cuvintele ca nu stiu cum sa ma exprim. 

Acuma va zic ca unul care vine din Apus, de unde Biserica de o mie de ani n-a fost si unde spiritualitatea apuseana a falimentat total. Veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era in ea de mult. Si acuma Apusul, cei luminati ai Apusului, cauta din ce in ce mai mult catre ortodoxie, acea ortodoxie care prost e inteleasa pe aceste meleaguri de bastina ale ortodoxiei. Si riscam acuma sa fim in pozitia evreilor care ei insisi si-au pierdut traditia care s-a dat neamurilor. Va spun, tocmai, ca sa nu se intample lucrul asta. Cer Domnului ca nu numai apusenii sa gaseasca Adevarul, dar ca si voi sa va innoiti in bogatia care este mostenirea voastra, a noastra.

Deci, in Apus, unde Biserica nu mai este, am impresia ca stiinta asta a psihologiei este si ea un fel de mila a lui Dumnezeu intr-o lume in care Dumnezeu nu mai exista, si ca exista o parabiserica, o parapreotie, ca sa-i zicem asa- nu vreau sa-i zic pseodo, desi este asa. Adica, ce ese psihologul? Este un om la care te poti duce si iti poti descarca toate, si poti spune toate, si ca stii ca nu o sa fi judecat, si ca pentru motive profesioniste acela, in principiu, iti poate tine taina spovedaniei. 

Parinti, preoti, asta este prerogativa noastra. Noi, nu numai ca trebuie sa inlocuim pe psiholog, dar si trebuie sa depasim peste orice asteptare ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui. De ce? Fiindca avem Taina, avem pe Dumnezeu pe care-L putem impartasi. Si va spun iarasi: un pic sa intram in taina lui Dumnezeu, si nu stim pana unde vom merge. Am vazut inviere in masa, am vazut de la o persoana care s-a intors catre Dumnezeu zeci de familii care au inviat din morti in Apus. Si aicea la fel. 

As zice bineinteles ca la preoti, dar iertati-ma frati preoti, arhierei, dar trebuie sa spovedim si adevarul asta, ca suntem intr-un asemenea hal, ca nu ne mai stim vocatia. Iata! Si atuncea poporul debusolat merge pe unde poate si la cine poate. Si va spun si lucrul asta, ca psihologia - care, din cate stiu eu a inceput cu domnul Freud si a continuat cu domnul Young, si alte nume care se cunosc astazi sau nu se cunosc-, a facut multe rele pentru om, dar, iarasi, daca va uitati asa, dintr-un punct de vedere istoric, pana si acolo omul se cauta, isi cauta adevarata sa fiinta. Si va spun, sunt multi psihologi, cel putin in Apus am vazut asta, si cred ca mai multi pe la noi, si in tarile de bastina ortodoxe, care gasesc si descopera niste adevaruri. Dar, daca va uitati bine, adevarurile astea erau cunoscute candva in Biserica si nu le mai traim, si spre rusinea noastra nu le mai aplicam. Zic de rusinea asta, stiti, eu consider ca noi toti suntem un singur om. Spovedania mea este spovedania ta, viata mea este viata ta. Impartasim aceeasi soarta. Si as dori sa va chem pe toti, ca un singur om, sa ne innoim in duh. 

Nu zic asta ca voi, mirenilor, sa judecati pe preoti. Zic ca voi, mirenilor, sa va rugati pentru noi, ca Dumnezeu sa ne lumineze ca sa va putem lumina. Zic asta pentru fratii mei preoti, ca sa stim ca suntem intr-o decadere cumplita si ca sa luam pilda si de la dreapta si de la stanga, si de la Parinti si prin psihologie, si sa ne invatam si din lumea dreptatii si din lumea pacatului, din toate marturiile sa intelegem cu ajutorul lui Dumnezeu, si sa ne intoarcem, cum zice in Apocalipsa: intoarce-te la cele dintai pana ce nu-ti voi lua lumina din mijlocul tau. 

 Sursa: ROF, Parintele Rafail Noica despre psihologie: "un fel de mila a lui Dumnezeu intr-o lume in care Dumnezeu nu mai exista"

 *** 

Psihologia si viata duhovniceasca pornesc din alte considenrente. Antropologia lor este total diferita. Nu putem insa sa ignoram psihologia sau elementele psihologiei, elemente ce ajuta in special oamenii care sunt atei si care nu vor sa foloseasca traditia isihasta a Bisercii. Este un leac pentru oamenii care sunt departe de Dumnezei cel viu si se gasesc intr-o mare chinuire. Trebuie folosita insa cu mult discernamant si cu mare atentie. Leacurile pot sa ajute trupul care a suferit o rana mare, vindecarea insa va veni doar la renasterea omului in harul lui Dumnezeu. Oricum, ranile psihice se vindeca prin rugaciune.

*

Diferenta intre dragostea psihologica si cea duhovniceasca sta in urmatoarele: cel care are comuniunea adevarata cu duhovnicul sau are nevoie de el, dar nu se scufunda in lipsa lui. Lipsa duhovnicului se implinste cu rugaciune. Cand omul se afunda arata ca exista o problema. In situatiile acestea, noi, duhovnicii, nu trebuie sa ignoram persoana respectiva, ci sa ne acordam mai mult timp pentru a o vedea, pentru a ne preocupa impreuna de teme duhovnicesti.

Multi duhovnici folosesc adesea psihologia. Se pare ca aceasta este potrivita pentru starea poporului, caci, daca ar vorbi cineva precum vorbea Sf. Simeon Noul Teolog, nu l-ar putea rabda. Cuvantul Sfantului Simeon Noul Teolog este foc.

*

Este infricosator lucru cresterea dragostei oamenilor pentru psihologie. Psihologia ii ajuta pe vestici, dar este infricosator atunci cand si ortodocsii invata sa inlocuiasca cu aceasta traditia niptica, isihasta a Bisericii. Trebuie sa oprim dragostea ortodocsilor pentru psihologie, deoarece metoda psihologiei este in afara traditiei ortodoxe si, in acelasi timp, este guvernata de o mentalitate vestica.

* 

Psihologia omeneasca foloseste cuvinte si concepte omeneti. In cea mai mare parte este ratacita, periculoasa. Este rau sa fie folosita de duhovnici. Ii ajuta pe cei care nu au experienta de a-i intelege pe ceilalti, dar face si rau. Duhovnicescul are inraurire si asupra psihologicului, si asta se poate evidentia observand caracteristicile ortodocsilor si ale latinilor. Psihologicul nu este insa si duhovnicesc.

*

Imi pare rau pentru duhovnicii care sustin ca nu ajunge viata duhovniceasca si ca e nevoie si de psihologie.

*

Parerea conform careia orice element psihic este si duhovnicesc si orice element duhovnicesc este si psihic este un pericol mortal. Exista un mare pericol in a considera trairile psihice ale oamenilor ca fiind stari duhovnicesti. O astfel de parere este hula fata de Dumnezeu. Exact invers trebuie sa se intample, adica trebuie sa facem distincita intre faptul ca viata duhovniceasca este ceva si viata psihica altceva.

Sursa: ROF Nestemate duhovnicesti de la Parintele Sofronie Saharov culese de Mitropolitul Hierotheos Vlachos

***

Despre psihologie:

✦ “Psihologia aduce cel mai mare rău omenirii de astazi, pentru că această știință nu tine seama de Revelația Divină, conform Căreia omul este creat după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu”.

Si alte cuvinte ale Parintelui Sofronie din acelasi articol:

✦ “Noi toți, în fiecare moment al vietii noastre, avem nevoie absolută de harul divin, care este dat omului prin durere și efort. Când ne rugăm dimineața, ne rugam seara și ne rugam in fiecare clipă – atunci avem dreptul sa spunem: ‘Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!’”

✦ “Este esențial să citim Evanghelia, cu care nu se poate compara nicio alta carte. Apoi, viața noastră va fi construita pe Cuvântul lui Dumnezeu. Și, vom începe să ne gândim și să luam decizii în spiritul poruncilor divine. Cât este de frumos, atunci când cineva începe să gândească asemenea Creatorului acestei lumi!”.

✦ “Când începem să avem o viata crestina, toată munca noastră, toată lupta noastră, se indreapta catre acceptarea, chiar și a dușmanilor noștri, cu dragoste. În aceasta constă mărturisirea martiriului creștin”.

✦ “Viața pământească este, pentru noi, o continua Judecata a lui Dumnezeu. Dacă urmăm poruncile lui Hristos, atunci harul Duhului Sfânt va veni la noi.”

✦ “Sufletul omenesc este Chipul lui Dumnezeu. El isi găsește odihna doar atunci când atinge perfecțiunea”.

✦ “Noi nu ne gandim cum am putea schimba lumea prin propriile noastre puteri. Noi ne străduim sa primim putere de la Dumnezeu, pentru a putea acționa, cu iubire, în orice moment”.

✦ “Când harul lui Dumnezeu vine la noi, atunci noi deja trăim aici dimensiunea eternitatii”.

✦ “Cel mai important lucru în viața spirituală, este acela de a face eforturi pentru a primi harul Duhului Sfânt. Se schimbă viețile noastre (mai ales în interior, nu în exterior). Vom trăi în aceeași casă, în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane, dar viața noastră va fi deja diferita. Insa, acest lucru este posibil numai în anumite condiții: dacă vom găsi timp să ne rugam cu ardoare, cu lacrimi in ochi. Dimineata, sa cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca intreaga noastra zi sa devina o atitudine de rugăciune”.

✦ “Cine renunta la cruce, nu poate fi vrednic de Domnul și să devină ucenicul Lui. Adâncurile Ființei Divine sunt dezvăluite creștinului, atunci când el se răstigneste pentru Mântuitorul nostru. Crucea este temelia teologiei autentice”.

✦ “Marea tragedie a creștinului, este incapacitatea de a-si găsi un parinte duhovnicesc (duhovnic). Laicii sunt, ei înșiși, vinovați în acest sens, întrucat nu sunt dispuși să asculte cuvintele invatatorilor lor duhovnicesti.”

✦ “Viața fără Hristos este fără gust, trista și părăsita”.

Sursa si integral la: Sfantul Munte Athos, Cuvinte ale Părintelui Sofronie Saharov înregistrate de călugări din Muntele Athos şi făcute abia acum cunoscute

Cateva reflectii in urma intalnirii dintre Patriarhul Bartolomeu si Papa Francisc la Ierusalim

Data de 25 mai 2014 va intra cu siguranta in istoria Bisericii, deoarece a avut loc intalnirea, la Ierusalim, a Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului si a Papei Francisc. Aceasta intalnire intre conducatorul absolut al Bisericii Catolice si "Primus inter pares" intre Patriarhii Bisericii Ortodoxe, a vrut sa marcheze 50 de ani de cand predecesorii lor, Papa Paul al VI-lea si Patrairhul Athenagoras s-au intalnit la Ierusalim, intre 4 si 6 ianuarie 1964, ridicand ulterior anatemele, ce au stat la mijloc intre cele doua Biserici, de-a lungul secolelor.[1]

Intalnirea celor doi a atins un punct culminant prin semnarea unei declaratii comune si prin participarea la o slujba ecumenista in Biserica Sfantului Mormant, in care s-au rostit cuvinte, si au putut fi vazute mai multe semne ce se doresc a fi spre unitatea crestinilor.

Bine stiind ca unitatea ortodocsilor si a catolicilor nu poate avea loc atata timp cat nu exista impartasire din acelasi Potir, in declaratia comuna se afirma ca:

 asteptam cu nerabdare acea zi în care, în sfârșit, vom împărtăși împreuna Cina euharistică.

Insa, cum nu se poate face peste noapte, acest lucru trebuie pregatit de Comisia Mixta Internationala care lucreaza pentru a stabili un dialog intre catolici si ortodocsi.

Mitropolitul Emmanuel in Bis. Sf. Mormant

Mitropolitul Emmanuel, presedintele Adunarii Episcopilor Ortodocsi din Franta si directorul Biroului Bisericii Ortodoxe la Uniunea Europeeana, unul dintre organizatorii intalnirii ecumenice dintre Patriarhul Bartolomeu I cu Papa Francisc la Ierusalim, intr-un interviu acordat pentru "Radio Vatican" - inaintea intalnirii acestora-, a afirmat ca:

Ar fi frumos dacă, după această întâlnire, am putea sa ne impartasim din același Potir. Este dorința noastră și este scopul nostru. Scopul dialogului acesta este. 

Cum diferentele doctrinare intre cele doua Biserici sunt semnificative, iar graba spre unitate prinde din ce in ce mai mult teren, se vorbeste despre o "comuniune intr-o diversitate legitima", si in declaratia comuna se spune ca:

dialogul teologic nu caută cel mai mic numitor comun prin care să se ajungă la un compromis, ci mai degrabă își propune să aprofundeze înțelegerea adevărul întreg pe care Hristos l-a dat Bisericii Sale, un adevăr pe care nu ne oprim, niciodată, să-l înțelegem atunci când urmăm îndemnurile Duhului Sfânt.

Cu alte cuvinte putem intelege ca Bisericile, nereflectand impreuna ceea ce S-a rugat Mantuitorul, Tatalui, "ca toti sa fie una" (Ioan 17, 21), nu au ajuns la o forma de intelegere a adevarului integ. Adica, ar trebui sa credem, conform acestei logici, ca nici Biserica Ortodoxa nu detine adevarul deplin, ca ii lipseste ceva, care insa se poate dobandi, spre desavarsire, prin unirea cu catolicii:

Această căutare nu ne îndepărtează de adevăr; dimpotrivă, printr-un schimb de daruri, sub călăuzirea Duhului Sfânt, ne va conduce la tot adevărul (cf. Ioan 16 : 13).

Cardinaul Kurt Koch

Fara sa mai mai pomenim aici de ceea ce presupune filioque, cand vorbim de Duhul Sfant, se vorbeste asadar de un schimb de daruri intre cele doua Biserici. Ascultandu-l pe Cardinaul Kurt Koch, Presedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Crestinilor, putem vedea si la ce anume se face referire, caci el afirma, chiar inaintea intalnirii de la Ierusalim, ca:

dimensiunea Sinodala a Bisericii este un mare dar pe care Biserica Ortodoxa poate sa ni-l dea pentru a regasi unitatea, iar Traditia Catolica este Primatul [Papal], si sa vedem cum putem sa avem in vedere acest raport intre Primat si Sinodalitate pentru a aprofunda unitatea, si a atinge scopul dialogului nostru teologic, adica sa regasim unitatea, si mai ales comuniunea euharistica.

Asadar ceea ce se cauta in momentul de fata este stabilirea unui raport intre Primatul Papal si Sinodalitate, desi Mitropolitul Emmanuel ne atrage atentia ca:

Papa Francisc, de la începutul pontificatului său, a arătat deja semne, si s-a numit el însuși Episcopul Romei. De asemenea, el a vrut să dea un rol mai important Sinodalitătii.  

Mai mult decat atat, insusi Papa Francisc a afirmat in Cuvantul sau tinut la Sfantul Mormant, in aceasta duminica:

doresc să reînnoiasc dorința exprimată deja de predecesorii mei, de a menține un dialog cu toți frații în Hristos, pentru a găsi o formă de exercitare a ministerului propriu Episcopului Romei care, în conformitate cu misiunea sa, se deschide unei noi situații și poate fi, în contextul de față, un serviciu de iubire și comuniune recunoscut de toți.

Aceasta afirmatie poate fi vazuta ca o smerire a Papei - care, intr-adevar, de la inceputul pontificatului sau si-a facut loc prin diferite forme-, caci Papa ocupă un rang superior celui episcopilor obişnuiţi, autoritatea sa asupra acestora fiind efectivă, nu doar onorifică. Insa în Biserica primelor veacuri, papa Romei era considerat primul între egali, în cadrul sistemului pentarhiei patriarhiilor istorice (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) [2] Asadar se smereste acuma, numindu-se pe sine Episcop al Romei, urmand sa se inalte, devenind "Primus inter pares" intr-o Biserica in care se poate face unirea ortodocsilor cu catolicii.

Daca firesc am putea sa ne speriem de acest viitor, ce se prefigureaza pentru Biserica, suntem chemati sa ne linistim, prin slujba ecumenista care a avut loc la Sfantul Mormant unde, atat Patriarhul Bartolomeu, cat si Papa Francisc in cuvantul rostit, s-au bazat pe cuvantul Scripturii pentru a ne transmite mesajul: "Nu va temeti":

"Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut". (Mt. 28, 5-6) [Motto pentru Patriarhul Ecumenic]

"Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.  Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi..." (Mt. 28, 5-7) [Din cuvantarea Papei Francisc]

De fapt, intreg mesajul Patrairhului Bartolomeu a gravitat in jurul cuvintelor "nu va temeti", caci "ura, violența și nedreptatea sunt fără viitor - care aparține dreptatii, iubirii și vieții" iar "istoria nu poate fi programată, că ultimul cuvânt în istorie nu aparține omului, ci lui Dumnezeu." Asadar se intelege ca viitorul omenirii apartine dreptatii, iubirii si vietii, in timp ce ura, violenta si nedreptatea vor iesi din istorie. In aceasta cheie nu vad cum s-ar mai explica un sfarsit al timpurilor, din moment ce istoria va incapea acest viitor plin de iubire care se prefigureaza inca de pe acum prin aceste intalniri ecumeniste. Oare nu cumva, tot fredonand refrenul "sa fie pace in lume, pace, pace pe pamant" asteptam ca sa se instaureze o imparatie a bunastarii, prosperitatii, pacii si iubirii ce nu s-a mai vazut de la inceputul timpurilor? 

"Nu va fie teama" ci schimbati frica in iubire. Un buddist ar putea sa conchida: "fiti zen". Iata Patriarhul Ecumenic,  ne aduce si un exemplu:

Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras au lepadat frica noastra, au respins departe de ei teama care a dominat timp de un mileniu, o teama care a tinut la distanța cele două vechi Biserici ale Orientului si Occidentului, uneori chiar opunandu-se reciproc. În schimbul acesteia, așa cum au stat în fața acestui loc sfânt, au schimbat frica în dragoste. 

Papa Francisc vine si el cu un exemplu ce ne lasa marmura: 

Suntem conștienți de faptul că rămâne încă o cale de parcurs pentru a ajunge la acea deplinătatea a comuniunii care poate fi exprimată, de asemenea, în împărtăsirea la aceeași Masă euharistică, dupa care tânjim atât; dar divergentele nu ar trebui să ne sperie și să paralizeze calea noastă. Trebuie să credem că, la fel cum piatra Mormântului a fost răsturnată, în mod similar, pot fi ridicate toate obstacolele care înca împiedică deplina comuniune între noi.

Mai departe, ca sa fim bine convinsi ca noua Biserica ecumenista se bazeaza pe jertfa, si are la baza sângele martirilor - asa cum stim din cuvintele lui Tertulian ca  "sangele martirilor este samanta crestinilor"-, Papa Francisc vorbeste si despre un "ecumenism al sangelui" caci, in Orientul Apropiat, dar nu numai, ci si in intreaga lume, sunt persecutati crestini din toate confesiunile si:

cei care prin ura fata de credinta omoara si persecuta crestinii, nu ii intreaba daca sunt ortodocsi sau catolici: ei sunt crestini. Sangele crestinilor este acelasi.

Asadar, conchide Papa:

sa lasam de-o parte ezitarile pe care le-am mostenit din trecut si sa deschdem inimile noastre la acțiunea Duhului Sfânt, Duhul Iubirii (cf. Rom 5: 5), să meargem împreună, cu un pas vioi, catre ziua binecuvântată a deplinei noastre comuniuni.

Oricat s-ar vorbi de iubire, de pace, de dorinta ca "toti sa fie una", aducandu-se chiar cuvinte din Sfanta Evanghelie, glasul acestor pastori nu poate fi usor recunoscut in Duhul Sfant. Cuvantul spus poate fi acelasi de toti, dar glasul, care poarta pecetea Persoanei, o poate face pe aceasta recunoscuta, asa cum Domnul ne infatiseaza intr-o parabola:  

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară. Şi când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui.  Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui.  Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înţeles ce înseamnă cuvintele Lui. A zis deci iarăşi Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor. Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine.(Ioan 10, 1-14)

Sursa foto

[1] Cel mai cunoscut exemplu de anatematizare este cel care a stat la baza separarii dintre Biserica crestina din Rasarit si cea din Apus, prin actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), in 863, impotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaste Filioque. Fotie, la randul sau, excomunica (anatematizeaza) pe papa Nicolae I intr-un sinod tinut la Constantinopol, in 867 si nu-l mai recunoaste ca papa, condamnand in aceslasi timp si Biserica Romei, pentru ca trimisese misionari catolici in Bulgaria si introdusese si aici, in Simbolul credintei, formula Filioque. Conflictul si anatema reciproca au persistat pana la jumatatea sec. XX, cand papa Paul al VI-lea si Patriarhul Ecumenic Atenagora au cautat o cale de mediere intre cele doua biserici. Prin hotararile Conciliului Vatican II, din decembrie 1965, atat papa, in catedrala Sfantul Petru, cat si patriarhul Atenagora, in catedrala ortodoxa din Constantinopol, in acelasi timp, au ridicat anatema ce plana asupra celor doua Biserici din sec. al IX-lea. Sursa: Crestin Ortodox, Anatema sau blestemul Bisericii

 [2] Ortodoxwiki: Primus inter pares

Slujirea ecumenica istorica la Sfantul Mormant, a Papei Francisc impreuna cu Patrairhul Bartolomeu. Predica Patriarhului Ecumenic Bartolomeu si a Papei Francisc la Sfantul Mormant

• Radio Vatican: Slujire ecumenica istorica la Sfantul Mormant din Ierusalim

Radio Vatican: Pentru prima dată în istorie, duminică seara, conducatorii tuturor Bisericilor creștine din Ierusalim se roagă împreună la Sfântul Mormânt. Acesta a fost punctul culminant al pelerinajului Papei Francisc în Țara Sfântă, obiectivul principal al călătoriei sale, 50 de ani după întâlnirea între Paul al VI-lea și Athenagoras, care au inițiat o apropiere între catolici și ortodocși, un punct de cotitură în istorie. 

Când au sosit Papa Francisc și Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu, au fost primiți de către Superiorii comunităților Ortodoxe Greaca, Franciscane și Apostolice Armeniene iar clopotele au sunat din răsputeri. Slujba are loc în prezența tuturor liderilor din Statu-quo, care reglementează relațiile, activitățile și mișcările în bisericile în care mai multe confesiuni creștine sunt proprietare. [Biserica Sfantului Mormant are mai multe locuri administrate de diferitele confesiuni crestine n.n.] 

Cei trei Superiori ai Comunităților din Statu-quo au venerat mai întâi Piatra Ungerii la intrarea Bisericii. Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu au făcut apoi același gest împreuna, urmati de către toți participanții la slujba. Patriarhul Ortodox Grec din Ierusalim, a vorbit primul. Discursul său de bun venit a fost urmat de cântarea Aleluia și proclamarea Evangheliei Învierii: citirea dupa Sfântului Evanghelist Ioan, în limba greacă, iar cea după Sfantul Evanghelist Matei în latină.

Schimbarea fricii în iubire 

În discursul său, Patriarhul Bartolomeu a subliniat mesajul care reiese de la mormânt. Potrivit acestuia, mesajul spune că "istoria nu poate fi programată, și ultimul cuvânt în istorie nu aparține omului, ci lui Dumnezeu. Acest altar sfânt ne invită să respingem o altă formă de frică, care este fără îndoiala cea mai răspandită în timpurile moderne: și anume, teama de alții, frica de diferență, teama de credinciosul de altă religie sau o altă confesiune." Patriarhul Ecumenic a denunțat fanatismul religios care amenință pacea în numeroase părți ale lumii, unde chiar darul vieții este sacrificat pe altarul de urii religioase. "Acum 50 ani Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras au schimbat frica în dragoste. Urmând  pașiilor lor și onorând eroica lor inițiativa, am schimbat sărutarea dragostei, cu Papa Francisc" a subliniat [Patriarhul] Bartolomeu. Toți creștinii sunt chemați să urmeze calea iubirii și a împacarii, a păcii adevărate și a fidelitatii față de adevăr în relația dintre ei - oricare ar fi Biserica sau confesiunea din care fac parte - oferind astfel un exemplu pentru restul lumii. Drumul poate fi lung și dificil, poate chiar părea unora ca un impas. Cu toate aceasta este singura cale care duce la împlinirea voinței Domnului ca "[ucenicii Săi] să fie una" (Ioan 17:21)", a conchis Patriarhul Constantinopolului.

 Spre Unitate 

Preluând cuvântul, Papa Francisc a invitat participanții să primeasca harul special al acestui moment, să nu rămână surzi la puternicul apel la unitate care rezoneaza din acest loc, și să lase deoparte îndoielile moștenite din trecut. "Desigur, a spus el, nu putem nega diviziunile care există încă între noi și, acest loc sfânt ne face să simțim această drama cu o mai mare suferință. Și totuși, în cincizeci de ani, pași cu adevărat importanti s-au făcut spre unitate. Rămane înca un drum de parcurs pentru a ne împărtasi la aceeasi Masa euharistică; dar diferențele nu ar trebui să ne sperie și sa paralizeze drumul nostru".  

Papa Francisc a reînnoit dorina exprimată deja de predecesorii săi, de a  menține un dialog cu toți frații în Hristos, pentru a găsi o formă de exercitare a ministerului propriu Episcopului Romei, în conformitate cu misiunea sa, deschizandu-se unei noi situații care poate fi, în contextul de față, un serviciu de iubire și comuniune recunoscut de toți.

Ecumenismul suferinței 

Suveranul Pontif a menționat, de asemenea, suferința creștinilor de diferite confesiuni, unele lângă altele. Aceasta realizează un ecumenism al suferinței, un ecumenism al sângelui, care are o particularitate deosebiă, nu numai pentru contextele în care are loc, dar, de asemenea, în virtutea comuniunii sfinților, pentru întreaga Biserică. După schimbul discursurilor, Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu s-au îmbratisat în semn de pace și au spus împreună Rugăciunea "Tatal Nostru" înainte de a intra în Sfantul Mormânt pentru a venera mormântul gol. La ieșirea din Sfantul Mormânt, au binecuvântat întreaga adunare în limba greacă.

*

PREDICA PATRIARHULUI ECUMENIC BARTOLOMEU 

la Sfântului Mormânt, 25 mai 2014

"Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut". (Mt. 28, 5-6)

Sfitite si iubit frate drag în Hristos, 

Prea Fericite Părinte Patriarh al Sfintei Cetăți a Ierusalimului, frate iubit și coslujitor în Domnul, 

Eminențe, Excelențe, Reverenzi reprezentanți ai  Bisericilor de confesiunie creștină, 

Fratii si surori,

            Cu respect și emoție ne aflăm în fața locului unde Domnul a fost asezat, mormântul datator de viata, din care ne-a izvorat viata. Și-L slavim pe Dumnezeu Multmilostiv, Care ne-a făcut pe noi, slujitori nedemni, vrednici de binecuvântarea Lui supremă, de a fi pelerini la locul de unde taina mântuirii lumii ne-a rasarit. "Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!" ( Geneza 28,17)

            Am venit precum femeile mironosite in prima zi a săptămânii "să vadă mormântul" (Matei 28,1) și, noi, de asemenea, auzim îndemnul îngerului: "Nu vă temeţi". Faceti sa dispara din inimile voastre orice frică, nu ezitati, nu disperati. Acest mormânt radiaza un mesaj de curaj, speranță și viață.

            Primul și cel mai mare mesaj al acestui mormânt gol este că moartea,  "ultimul dușman" (1 Corinteni 15:26) al nostru, sursa a toată frica și patima, a fost învinsă. Ea nu mai are ultimul cuvânt în viața noastră. Ea a fost învinsă de iubire, de Cel care a îndurat de bunavoie moartea pentru binele altora. Fiecare moarte pentru altul este transformată în viață, în adevarata viața. "Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte calcând și celor din morminte viață daruindu-le".

            Nu vă temeți de moarte, și nu vă temeți nici de rău, indiferent de forma pe care o ia în viața voastra. Crucea lui Hristos a atras asupra ei toate săgețile răului: ura, violenta, nedreptatea, suferința, umilirea - tot ceea ce săracii, vulnerabilii, oprimații, exploatații, marginalizații și cei dezonarati din lumea noastră au avut de suferit. Nu va îngrijorați caci - toți cei care sunt răstigniți în această viață in chipul lui Hristos-, crucii urmează învierea. Ura, violența și nedreptatea sunt fără viitor - care aparține dreptatii, iubirii și vieții. Prin urmare, trebuie să depuneți eforturi în acest scop cu toate resursele pe care le găsiți în dragoste, credință și răbdare.

            Cu toate acestea, există un alt mesaj care provine de la acest venerabil mormânt, înaintea caruia suntem acum. Acest mesaj arată că istoria nu poate fi programată, că ultimul cuvânt în istorie nu aparține omului, ci lui Dumnezeu. În zadar, gardienii puterii seculare au stat în fața mormântului. În zadar au pus o piatră mare la intrarea mormântului, astfel încât nimeni să nu poată trece. Degeaba sunt strategii pe termen lung ale lumii puterilor - totul este în cele din urmă supus judecarii și voinței lui Dumnezeu. Toate eforturile omenirii contemporane de a modela individual viitorul sau, și fără Dumnezeu sunt o slavă desartă.

            În cele din urmă, acest Sfânt Mormânt ne invită să respingem o altă formă de frică, care este, probabil, cea mai raspandintă în timpurile noastre moderne: și anume, teama de alții, teama de diferență, teama de un alt credincios de o altă religie sau o altă confesiune. Toate formele de discriminare, fie rasiale sau de alta natura, s-au răspândit în interiorul multora din societățile noastre contemporane. Cel mai rău este faptul că aceste forme de discriminare se strecoara în mod frecvent în viața spirituală a oamenilor. Fanatismul religios amenință pacea în multe părți ale lumii, unde darul vieții este sacrificat pe altarul urii religioase. In fata unor astfel de situatii, mesajul mormantului datator de viata este urgent și clar: să-l iubim pe celalalt si diferența sa, să iubim credincioșii altor religii și altor confesiuni. Iubiti-i ca frați și surori. Ura duce la moarte, în timp ce iubirea "izgonește frica" ( 1 Ioan 4:18 ), și duce la viață.Dragi prieteni,

            Acum cincizeci de ani, doi mari Primi ai Bisericii, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras au lepadat frica noastra, au respins departe de ei teama care a dominat timp de un mileniu, o teama care a tinut la distanța cele două vechi Biserici ale Orientului si Occidentului, uneori chiar opunandu-se reciproc. În schimbul acesteia, așa cum au stat în fața acestui loc sfânt, au schimbat frica în dragoste. Și iată-ne, cu Sanctitatea Sa Papa Francisc, precum succesorii lor, pe urmele pasilor lor și onorand inițiativa lor eroică. Am schimbat sărutarea dragostei, chiar dacă vom continua pe calea spre deplina comuniune unul cu celalalt în dragoste și adevăr (Efeseni 4:15), pentru ca "lumea să creadă" (In. 17 , 21) ca nici o altă cale nu duce la viață in afara de cea a iubirii, a impacarii, a pacii și a fidelitătii față de adevăr.

            Acesta este calea pe care toți creștinii sunt chemați să o urmeze în relațiile dintre ei - oricare ar fi Biserica sau confesiunea din care fac parte - oferind astfel un exemplu pentru restul lumii. Drumul poate fi lung și dificil, poate părea unora chiar ca un impas. Cu toate acestea, aceasta este singura cale  care duce la împlinirea voinței Domnului ca "[ucenicii Săi] sa fie una" (In 17,21). Este voia lui Dumnezeu, care a deschis calea parcursa de către Invatatorul credinței noastre, Domnul nostru Iisus Hristos, care a fost răstignit și a înviat în acest loc sfânt. A Lui să fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

            "Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu". (1 Ioan 4:7)

*

CUVANTUL PAPEI FRANCISC 

ținut în Biserica Sfântului Mormânt

Sfințite, dragi frati Episcopi, dragi frați și surori,

    în acestă Biserica fie ca fiecare creștin se priveasca cu profundă venerație, ajuns la punctul sau culminant, pelerinajul pe care l-am facut cu iubitul meu frate în Hristos, Sanctitatea Sa Bartolomeu. Il continuăm pe urmele venerabililor noștri predecesori, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras, care, cu curaj și docilitate față de Duhul Sfânt, au lasat loc, acum cincizeci ani, în orașul sfânt, Ierusalim, întâlnirii istorice dintre Episcopul Romei și Patriarhul Constantinopolului. Va salut cordial, pe toți aici prezenti. În mod particular, îi mulțumesc călduros, pentru că a făcut acest moment posibil, Preafericitului Părinte Teofil, care a vrut sa ne adreseze cuvinte amabile de bun venit, cât și Preafericitului Părinte Nourhan Manoogian și Părintelui Reverend Pierbattista Pizzaballa.

    Este un har extraordinar de a fi reuniti aici, în rugăciune. Mormântul gol, acest nou mormânt situat într-o grădină, în care Iosif din Arimateea a depus cu devotament trupul lui Iisus, este locul din care pleaca anunțul Învierii: "Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.  Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi..." (Mt. 28, 5-7). Acest anunț, confirmat de mărturia celor cărora Domnul cel Înviat le-a apărut, este inima mesajului creștin, transmis fidel din generație în generație, cum, de la început, atestă Apostolul Pavel: "Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi. Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Corinteni 15 : 3-4). Aceasta este temelia credinței care ne unește, credință gratie careia împreună mărturisim că Iisus Hristos, Unul-Nascut, Fiul Tatălui și singurul nostru Domn, "a pătimit sub Ponțiu Pilat, S-a răstignit, a murit și a fost îngropat; S-a pogorât la ​​iad și a treia zi a înviat din morți" (Crezul Apostolic). Fiecare dintre noi, fiecare botezat în Hristos învie în mod spiritual din acest mormânt, pentru că în Botez am fost toți într-adevăr încorporaţi în Primul Nascut din întraga creațe, îngropați împreună cu El, pentru a învia împreună cu El și pentru a umbla întru înnoirea vieții (Rom. 6, 4).

    Să primim harul special al acestui moment. Să ne apropiem de mormântul gol într-o reculegere respectuoasă, pentru a redescoperi măreția vocației noastre creștine: suntem bărbați și femei din înviere, nu din moarte. Să învățăm din acest loc să ne trăim viața, suferințele Bisericilor noastre și a lumii întregi, în lumina dimineții Paștelui. Fiecare rană, fiecare suferință, fiecare durere, a fost luată pe proprii umerii ai Păstorului cel Bun, care S-a oferit pe Sine și care, prin jerfa Sa, ne-a deschis calea spre viața veșnică. Rănile Sale deschise sunt precum calea prin care se revarsă în lume torentul milostivirii Sale. Să nu lasam să fie furată temelia speranței noastre, care este aceasta: Christòs anesti! Să nu lipsim lumea de proclamarea plina de bucurie a Învierii! Și să nu fim surzi fata de puternicul apel la unitate, care rezoneaza exact din acest loc, prin cuvintele Celui care, Înviat, ne numeste pe toți "frații Mei'' (cf. Mt 28:10; Ioan 20 , 17).

    "Desigur, nu putem nega diviziunile care există încă între noi, ucenicii lui Hristos: acest loc sfânt ne face să resimțim această drama cu o mai mare suferință. Și totuși, dupa cincizeci de ani de când și-au deschis brațele acesti doi venerabili Părinți, recunoaștem cu recunoștință si o continuă mirare cum a fost posibil, prin impulsul Sfântului Duh, de a realiza pași cu adevărat importanți spre unitate. Suntem conștienți de faptul că rămâne încă o cale de parcurs pentru a ajunge la acea deplinătatea a comuniunii care poate fi exprimată, de asemenea, în împărtăsirea la aceeași Masă euharistică, dupa care tânjim atât; dar divergentele nu ar trebui să ne sperie și să paralizeze calea noastă. Trebuie să credem că, la fel cum piatra Mormântului a fost răsturnată, în mod similar, pot fi ridicate toate obstacolele care înca împiedică deplina comuniune între noi. Acesta va fi un har al învierii, din care noi putem sa ne bucurăm astăzi dinainte. De fiecare dată când cerem iertare unii altora pentru păcatele comise împotriva altor creștini și ori de câte ori avem curajul de a da și a primi această iertare, vom experia învierea! De fiecare dată, depășind vechile prejudecăți, avem curajul de a promova noi relații frățești, mărturisim că Hristos adevărat a înviat! Ori de câte ori ne gândim la viitorul Bisericii, la vocația ei de unitate, straluceste lumina din dimineața Paștelui! În acest sens, doresc să reînnoiasc dorința exprimată deja de predecesorii mei, de a menține un dialog cu toți frații în Hristos, pentru a găsi o formă de exercitare a ministerului propriu Episcopului Romei care, în conformitate cu misiunea sa, se deschide unei noi situații și poate fi, în contextul de față, un serviciu de iubire și comuniune recunoscut de toți (cf. Ioan Paul al II-lea , Enc. Ut unum sint, 95-96).

    În timp ce noi suntem pelerini în Locurile Sfinte, ne amintim in rugăciune întreaga regiune a Orientului Mijlociu, din păcate, atât de des marcată de violență și conflict. Și nu uitam, în rugăciunile noastre, că alți bărbați și femei care, în diverse părți ale lumii, suferă din cauza războiului, sărăciei, foametei; precum mulți creștini persecutați pentru credința lor în Domnul cel Înviat. Când creștinii de diferite confesiuni suferă împreună, unii lângă altii și se ajută reciproc cu dragoste frațeasca, ​​se realizeaza un ecumenism al suferinței, se realizeaza un ecumenism al sângelui, care are o  eficacitate particulara, nu doar pentru contextul în care are loc, ci, de asemenea, în virtutea comuniunii sfinților, pentru întreaga Biserică. Cei care prin ura față de credinta ucid, persecută crestini, nu ii intreaba daca sunt ortodocși sau catolici: acestia sunt creștini. Sânge creștin este același.

    Sfințite, Frate mult iubit, voi toți dragii mei frații, să punem deoparte îndoielile pe care le-am moștenit din trecut și să ne deschidem inima noastră la lucrarea Duhului Sfânt, Duhul Iubirii (cf. Rom 5 5) pentru a merge împreună, cu un pas vioi spre regasirea zilei binecuvântate a comuniunii noastre depline. Pe această cale, ne simțim susținuți de rugăciunea pe care însuși Iisus, în acest oraș, în ajunul pătimirii Sale, a morții și a învierii Sale, a ridicat-o catre Tatăl pentru ucenicii Săi, pe care, cu smerenie, să nu pregetăm de a o facem a noastră: "ca ei să fie una ... pentru ca lumea să creadă" (Ioan 17, 21). Și atunci când lipsa de unitate ne face pesimisti, puțin curajosi, suspiciosi, sa mergem cu toții sub Acoperamantul Preasfintei Maici a Domnului. Când în sufletul creștin este o criză spirituală, doar sub Acoperamantul Maicii Domnului găsim pacea. Fie ca ea să ne ajute pe această cale.

***

Traducere din franceza, dupa textele:

• Radio Vatican: Célébration œcuménique historique au Saint Sépulcre de Jérusalem

(RV) Pour la première fois dans l’Histoire, dimanche soir, les chefs de toutes les Eglises chrétiennes de Jérusalem prient ensemble au Saint-Sépulcre. C’était le temps fort du pèlerinage du Pape François en Terre Sainte, l’objectif principal de son voyage, 50 ans après la rencontre entre Paul VI et Athénagoras, qui initia un rapprochement entre catholiques et orthodoxes, un tournant dans l’histoire.

Lorsque le Pape François et le patriarche œcuménique de Constantinople Bartholomée sont arrivés, accueillis par les Supérieurs des communautés gréco-orthodoxe, franciscaine et arménienne apostolique, les cloches ont sonné à toute volée. La célébration se déroule en présence de tous les responsables du Statu Quo, qui régit les rapports, les activités et les mouvements dans les basiliques dont plusieurs confessions chrétiennes sont propriétaires.

Les trois Supérieurs des Communautés du Statu Quo ont d’abord vénéré la Pierre de l’Onction dans l’atrium de la basilique. Le Pape François et le patriarche Bartholomée ont ensuite accompli ce même geste ensemble suivi de tous les participants à la célébration. C’est le patriarche Greco-orthodoxe de Jérusalem qui a pris la parole en premier. Son discours d’accueil a été suivi du chant de l’alléluia et de la proclamation de l’Evangile de la Résurrection: le récit selon Saint Jean, en grec, le récit selon saint Matthieu en latin.

Changer la peur en amour

Dans son discours, le Patriarche Bartholomée a insisté sur le message qui émane du tombeau. Selon lui, ce message déclare « que l’Histoire ne peut pas être programmée, que le dernier mot dans l’Histoire n’appartient pas à l’homme, mais à Dieu. Ce saint tombeau nous invite à rejeter une autre forme de peur qui est sans doute la plus répandue à notre époque moderne : à savoir, la peur de l’autre, la peur de la différence, la peur du croyant d’une autre religion ou d’une autre confession ».

Le Patriarche œcuménique a pointé du doigt le fanatisme religieux qui menace la paix dans de nombreuses régions du globe, où le don même de la vie est sacrifié sur l’autel de la haine religieuse. « Il y a cinquante ans, les feus pape Paul VI et patriarche œcuménique Athénagoras ont changé la crainte en amour. Suivant leurs pas et honorant leur initiative héroïque, nous avons échangé un baiser d’amour, avec le Pape François, a souligné Bartholomée. Tous les chrétiens sont appelés à suivre le chemin de l’amour de la réconciliation, de la paix véritable et de la fidélité à la vérité. Dans leur relation entre eux – quelle que soit l’église ou la confession à laquelle ils appartiennent – apportant ainsi un exemple pour le reste du monde. Le chemin peut être long et difficile, il peut même paraître à certains comme une impasse. C’est le seul chemin, cependant, qui mène à l’accomplissement de la volonté du Seigneur que "[ses disciples] soient un" (Jn 17,21) » a conclu le patriarche de Constantinople.

Vers l'unité

Prenant ensuite la parole, le Pape François a invité les participants à accueillir la grâce spéciale de ce moment, à ne pas rester sourds au puissant appel à l’unité qui résonne de ce lieu et à mettre de côté les hésitations héritées du passé. « Certes, a-t-il dit, nous ne pouvons nier les divisions qui existent encore entre nous : ce lieu sacré nous en fait ressentir le drame avec une souffrance plus grande. Et pourtant, en cinquante ans, des pas vraiment importants ont été accomplis vers l’unité. Il reste encore du chemin à parcourir pour aboutir au partage de la même Table eucharistique ; mais les divergences ne doivent pas nous effrayer et paralyser notre chemin ».

Le Pape François a renouvelé le vœu déjà exprimé par ses prédécesseurs, de maintenir un dialogue avec tous les frères en Christ pour trouver une forme d’exercice du ministère propre de l’Évêque de Rome qui, en conformité avec sa mission, s’ouvre à une situation nouvelle et puisse être, dans le contexte actuel, un service d’amour et de communion reconnu par tous.

Œcuménisme de la souffrance

Le Souverain Pontife a par ailleurs évoqué la souffrance des chrétiens de diverses confessions, les uns à côté des autres. Là se réalise un œcuménisme de la souffrance, l’œcuménisme du sang, qui possède une particulière efficacité non seulement pour les contextes dans lesquels il a lieu, mais aussi, en vertu de la communion des saints, pour toute l’Église.

Après l’échange des discours, le Pape François et le patriarche Bartholomée se sont donné l’accolade en signe de paix et ont récité le Notre Père ensemble avant d’entrer dans le Sépulcre pour vénérer le tombeau vide. A leur sortie du Sépulcre, ils ont béni l’assemblée ensemble en grec.

• Apostolic Piligrimage  to Jerusalem: Homélie De Sa Sainteté le Patriarche Œcuménique Bartholomée Célébration de prière commune (Saint-Sépulcre, 25 mai 2014)

«Soyez sans crainte, vous. Je sais que vous cherchez Jésus, le crucifié. Il n'est pas ici, car il est ressuscité, comme il l'avait dit ; venez voir l'endroit où il gisait» (Mt 28, 5-6)

Sainteté et cher frère bien-aimé en Christ,

Béatitude, Patriarche de la Cité sainte de Jérusalem, frère bien-aimé et concélébrant dans le Seigneur,

Éminences, Excellences, Très révérends représentants des Églises et confessions chrétiennes,
 
Frères et sœurs estimés,


            C'est avec révérence, émotion et
            Nous sommes venus comme les femmes myrrhophores, le premier jour de la semaine, «voir le sépulcre» (Mt 28,1), et nous aussi, comme elles, entendons l'exhortation de l'ange : «Soyez sans crainte.» Faites disparaître de vos cœurs toute peur, n'hésitez pas, ne désespérez pas. Ce tombeau rayonne d'un message de courage, d'espérance et de vie.

            Le premier et le plus grand message de ce sépulcre vide est que la mort, notre «dernier ennemi» (cf. 1 Co 15,26), la source de toute peur et de toute passion, a été conquise. Elle n'a plus le dernier mot dans notre vie. Elle a été vaincue par l'amour, par celui, qui a volontairement accepté d'endurer la mort pour le bien des autres. Chaque mort pour autrui est transformée en vie, en vraie vie. «Le Christ est ressuscité des morts, par la mort il a vaincu la mort, à ceux qui sont dans les tombeaux il a donné la vie.»

            Ne craignez plus la mort, et ne craignez pas non plus le mal, quelle que soit la forme qu'il prenne dans votre vie. La croix du Christ a attiré sur elle toutes les flèches du mal : haine, violence, injustice, souffrance, humiliation – tout ce que les pauvres, les vulnérables, les opprimés, les exploités, les marginalisés et le déshonorés de notre monde ont souffert. Rassurez-vous, cependant – vous tous qui êtes crucifiés en cette vie — à l'image du Christ, la résurrection suit la croix. La haine, la violence et l'injustice sont sans futur, ce dernier appartenant à la justice, à l'amour et à la vie. Par conséquent, vous devez œuvrer à cette fin à partir de toutes les ressources que vous trouverez dans l'amour, la foi et la patience.

            Néanmoins, il existe un autre message qui émane de ce vénérable tombeau, devant lequel nous nous tenons en ce moment. Ce message déclare que l'histoire ne peut pas être programmée, que le dernier mot dans l'histoire n'appartient pas à l'homme, mais à Dieu. En vain, les gardes du pouvoir séculier se sont tenus devant le tombeau. En vain, ont-ils placé une large pierre à l'entrée du tombeau afin que personne ne puisse la déplacer. Vaines sont les stratégies à long terme du monde des puissants – tout est finalement subordonné au jugement et à la volonté de Dieu. Tous les efforts de l'humanité contemporaine à façonner son futur individuellement et sans Dieu constituent une gloire vaine.

            Enfin, ce saint tombeau nous invite à rejeter une autre forme de peur qui est sans doute la plus répandue à notre époque moderne : à savoir, la peur de l'autre, la peur de la différence, la peur du croyant d'une autre religion ou d'une autre confession. Toutes les formes de discrimination, qu'elles soient raciales ou autres, se sont répandues à l'intérieur de nombre de nos sociétés contemporaines. Le pire réside dans le fait que ces formes de discrimination s'insinuent fréquemment jusque dans la vie spirituelle des personnes. Le fanatisme religieux menace déjà la paix dans de nombreuses régions du globe, où le don même de la vie est sacrifié sur l'autel de la haine religieuse. Face à de telles conditions, le message du tombeau vivifiant est urgent et clair: aimer l'autre et sa différence, aimer les croyants d'autres religions et d'autres confessions. Aimez-les comme des frères et sœurs. La haine mène à la mort, tandis que l'amour « jette dehors la crainte» (1 Jn 4,18) et mène à la vie.

Chers amis,

            Il y a cinquante ans, deux grands primats de l'Eglise, les feus pape Paul VI et patriarche œcuménique Athénagoras ont jeté dehors notre crainte, ils ont rejeté loin d'eux la crainte qui avait prévalu pendant un millénaire, une crainte qui avait tenu à distance les deux anciennes Églises, d'Occident et d'Orient, parfois même les opposant l'une à l'autre. Au lieu de cela, comme ils se tenaient devant ce lieu saint, ils ont changé la crainte en amour. Et nous voici donc avec Sa Sainteté le pape François, comme leurs successeurs, suivant leurs pas et honorant leur initiative héroïque. Nous avons échangé un baiser d'amour, même si nous continuons sur le chemin vers la pleine communion l'un avec l'autre en amour et en vérité (Ep 4,15) afin que «le monde croie» (Jn17,21) qu'aucun autre chemin ne mène à la vie à l'exception de la voie de l'amour, de la réconciliation, de la paix véritable et de la fidélité à la vérité.

            C'est le chemin que tous les chrétiens sont appelés à suivre dans leur relation entre eux – quelle que soit l'église ou la confession à laquelle ils appartiennent – apportant ainsi un exemple pour le reste du monde. Le chemin peut être long et difficile, il peut même paraître à certains comme une impasse. C'est le seul chemin, cependant, qui mène à l'accomplissement de la volonté du Seigneur que «[ses disciples] soient un.» (Jn 17,21) C'est la volonté divine qui a ouvert le chemin parcouru par le maître de notre foi, notre Seigneur Jésus-Christ, qui a été crucifié et est ressuscité en ce saint lieu. À lui la gloire et la force, avec le Père et le Saint-Esprit, pour les siècles des siècles. Amen.

            «Mes bien-aimés, aimons-nous les uns les autres, car l'amour vient de Dieu.» (1 Jn 4,7)

• Pape François en Terre Sainte 2014: Paroles du Pape François

Sainteté, chers frères Evêques, chers frères et sœurs,

dans cette Basilique que chaque chrétien regarde avec profonde vénération, arrive à son point culminant le pèlerinage que j’accomplis avec mon frère bien-aimé en Christ, Sa Sainteté Bartholomée. Nous l’accomplissons sur les traces de nos vénérés prédécesseurs, le Pape Paul VI et le Patriarche Athénagoras, qui, avec courage et docilité à l’Esprit Saint, ont donné lieu, il y a cinquante ans, dans la Cité sainte de Jérusalem, à la rencontre historique entre l’Évêque de Rome et le Patriarche de Constantinople. Je vous salue cordialement vous tous ici présents. En particulier, je remercie vivement, pour avoir rendu possible ce moment, Sa Béatitude Théophile, qui a voulu nous adresser d’aimables paroles de bienvenue, ainsi que Sa Béatitude Nourhan Manoogian et le Révérend Père Pierbattista Pizzaballa.

C’est une grâce extraordinaire d’être réunis ici en prière. Le Tombeau vide, ce sépulcre neuf situé dans un jardin, où Joseph d’Arimathie avait déposé avec dévotion le corps de Jésus, est le lieu d’où part l’annonce de la Résurrection: «Vous, soyez sans crainte! Je sais que vous cherchez Jésus le Crucifié. Il n’est pas ici, car il est ressuscité, comme il l’avait dit. Venez voir l’endroit où il reposait. Puis, vite, allez dire à ses disciples: ‘‘Il est ressuscité d’entre les morts’’» (Mt 28, 5-7). Cette annonce, confirmée par le témoignage de ceux à qui le Seigneur Ressuscité est apparu, est le cœur du message chrétien, transmis fidèlement de génération en génération, comme, depuis le début,  l’atteste l’apôtre Paul: «Avant tout, je vous ai transmis ceci, que j’ai moi-même reçu: le Christ est mort pour nos péchés conformément aux Écritures, et il fut mis au tombeau; il est ressuscité le troisième jour conformément aux Écritures» (1 Cor 15, 3-4). C’est le fondement de la foi qui nous unit, foi grâce à laquelle, ensemble, nous professons que Jésus Christ, Fils unique du Père et notre unique Seigneur, «a souffert sous Ponce Pilate, a été crucifié, est mort et a été enseveli; il est descendu aux enfers, le troisième jour est ressuscité des morts» (Symbole des Apôtres). Chacun de nous, chaque baptisé dans le Christ, est spirituellement ressuscité de ce tombeau, puisque dans le Baptême nous avons tous été réellement incorporés au Premier Né de toute la création, ensevelis ensemble avec Lui, pour être avec Lui ressuscités et pouvoir marcher dans une vie nouvelle (cf. Rm 6, 4).

Accueillons la grâce spéciale de ce moment. Tenons-nous près du tombeau vide dans un recueillement respectueux, pour redécouvrir la grandeur de notre vocation chrétienne: nous sommes des hommes et des femmes de résurrection, non de  mort. Apprenons, de ce lieu, à vivre notre vie, les souffrances de nos Églises et du monde entier à la lumière du matin de Pâques. Chaque blessure, chaque souffrance, chaque douleur, a été chargée sur ses propres épaules par le Bon Pasteur, qui s’est offert lui-même et qui, par son sacrifice, nous a ouvert le passage vers la vie éternelle. Ses plaies ouvertes sont comme le chemin par lequel se déverse sur le monde le torrent de sa miséricorde. Ne nous laissons pas voler le fondement de notre espérance, qui est ceci: Christòs anesti! Ne privons pas le monde de la joyeuse annonce de la Résurrection! Et ne soyons pas sourds au puissant appel à l’unité qui résonne précisément de ce lieu, à travers les paroles de Celui qui, en tant que Ressuscité, nous appelle tous ‘‘mes frères’’ (cf. Mt 28, 10 ; Jn 20, 17).

Certes, nous ne pouvons nier les divisions qui existent encore entre nous, disciples de Jésus: ce lieu sacré nous en fait ressentir le drame avec une souffrance plus grande. Et pourtant, à cinquante ans de l’accolade de ces deux vénérables Pères, nous reconnaissons avec gratitude et un étonnement renouvelé comment il a été possible, par l’impulsion de l’Esprit Saint, d’accomplir des pas vraiment importants vers l’unité. Nous sommes conscients qu’il reste encore du chemin à parcourir pour aboutir à cette plénitude de communion qui puisse s’exprimer aussi dans le partage de la même Table eucharistique, que nous désirons ardemment; mais les divergences ne doivent pas nous effrayer, et paralyser notre chemin. Nous devons croire que, comme la pierre du sépulcre a été renversée, de la même façon, pourront être levés tous les obstacles qui empêchent encore la pleine communion entre nous. Ce sera une grâce de la résurrection, que nous pouvons dès aujourd’hui savourer à l’avance. Chaque fois que nous demandons pardon les uns aux autres, pour les péchés commis contre d’autres chrétiens et chaque fois que nous avons le courage de concéder et de recevoir ce pardon, nous faisons l’expérience de la résurrection! Chaque fois que, ayant dépassé les anciens préjugés, nous avons le courage de promouvoir de nouvelles relations fraternelles, nous confessons que le Christ est vraiment ressuscité! Chaque fois que nous pensons l’avenir de l’Église à partir de sa vocation à l’unité, brille la lumière du matin de Pâques! A ce propos, je désire renouveler le vœu déjà exprimé par mes prédécesseurs, de maintenir un dialogue avec tous les frères en Christ pour trouver une forme d’exercice du ministère propre de l’Évêque de Rome qui, en conformité avec sa mission, s’ouvre à une situation nouvelle et puisse être, dans le contexte actuel, un service d’amour et de communion reconnu par tous (cf. JEAN-PAUL II, Enc. Ut unum sint, 95-96).

Tandis que nous nous trouvons comme des pèlerins en ces saints Lieux, notre souvenir priant va à toute la région du Moyen Orient, malheureusement si souvent marquée par des violences et des conflits. Et nous n’oublions pas, dans nos prières, tant d’autres hommes et femmes qui, en diverses parties de la planète, souffrent à cause de la guerre, de la pauvreté, de la faim; comme les nombreux chrétiens persécutés pour leur foi dans le Seigneur Ressuscité. Quand des chrétiens de diverses confessions se trouvent à souffrir ensemble, les uns à côté des autres, et à s’entraider les uns les autres avec une charité fraternelle, se réalise un œcuménisme de la souffrance, se réalise l’œcuménisme du sang, qui possède une particulière efficacité non seulement pour les contextes dans lesquels il a lieu, mais aussi, en vertu de la communion des saints, pour toute l’Église. Ceux qui par haine de la foi tuent, persécutent les chrétiens, ne leur demandent pas s’ils sont orthodoxes ou s’ils sont catholiques: ils sont chrétiens. Le sang chrétien est le même.

Sainteté, Frère bien-aimé, vous tous très chers frères, mettons de côté les hésitations que nous avons héritées du passé et ouvrons notre cœur à l’action de l’Esprit Saint, l’Esprit d’Amour (cf. Rm 5, 5), pour cheminer ensemble, d’un pas allègre, vers le jour béni de notre pleine communion retrouvée. Sur ce chemin, nous nous sentons soutenus par la prière que Jésus lui-même, en cette Ville, la veille de sa passion, de sa mort et de sa résurrection, a élevée vers son Père pour ses disciples, et que nous ne nous lassons pas de faire nôtre avec humilité: «Qu’ils soient un… pour que le monde croie» (Jn 17, 21). Et quand la désunion nous rend pessimistes, peu courageux, méfiants, allons tous sous le manteau de la Sainte Mère de Dieu.   Quand dans l’âme chrétienne il y a des turbulences spirituelles, c’est seulement sous le manteau de la Sainte Mère de Dieu que nous trouvons la paix. Qu’elle nous aide sur ce chemin.

PAGINI WEB:


Apostolic Piligrimage tu Jerusalem

Pape Francois en Terre Sainte 2014

Pèlerinage apostolique : Jour 1 ;

Pèlerinage apostolique : Jour 2 ;

Pèlerinage apostolique : Jour 3 ;

Déclaration commune du Pape François et du Patriarche Bartholomée ;

Pèlerinage apostolique : Jour 4 ;

Pèlerinage apostolique : Jour 5 ;