- Radio Vatican: Slujire ecumenica istorica la Sfantul Mormant din Ierusalim
Radio Vatican: Pentru prima dată în istorie, duminică seara, conducatorii tuturor Bisericilor creștine din Ierusalim se roagă împreună la Sfântul Mormânt. Acesta a fost punctul culminant al pelerinajului Papei Francisc în Țara Sfântă, obiectivul principal al călătoriei sale, 50 de ani după întâlnirea între Paul al VI-lea și Athenagoras, care au inițiat o apropiere între catolici și ortodocși, un punct de cotitură în istorie.
Schimbarea fricii în iubire
În discursul său, Patriarhul Bartolomeu a subliniat mesajul care reiese de la mormânt. Potrivit
acestuia, mesajul spune că "istoria nu poate fi programată, și ultimul
cuvânt în istorie nu aparține omului, ci lui Dumnezeu. Acest
altar sfânt ne invită să respingem o altă formă de frică, care este fără îndoiala cea mai răspandită în timpurile moderne: și anume, teama de
alții, frica de diferență, teama de credinciosul de altă religie
sau o altă confesiune." Patriarhul
Ecumenic a denunțat fanatismul religios care amenință pacea în numeroase
părți ale lumii, unde chiar darul vieții este sacrificat
pe altarul de urii religioase. "Acum 50 ani Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras au schimbat frica în dragoste. Urmând pașiilor lor și onorând eroica lor inițiativa, am schimbat sărutarea dragostei, cu Papa Francisc" a subliniat [Patriarhul] Bartolomeu. Toți creștinii sunt chemați să urmeze calea iubirii și a împacarii, a păcii adevărate și a fidelitatii față de adevăr în
relația dintre ei - oricare ar fi Biserica sau confesiunea din care
fac parte - oferind astfel un exemplu pentru restul lumii. Drumul poate fi lung și dificil, poate chiar părea unora ca un impas. Cu toate aceasta este singura cale care duce la
împlinirea voinței Domnului ca "[ucenicii Săi] să fie una" (Ioan
17:21)", a conchis Patriarhul Constantinopolului.Spre Unitate
Papa Francisc a reînnoit dorina exprimată deja de predecesorii săi, de a menține un dialog cu toți frații în Hristos, pentru a găsi o formă de exercitare a ministerului propriu Episcopului Romei, în conformitate cu misiunea sa, deschizandu-se unei noi situații care poate fi, în contextul de față, un serviciu de iubire și comuniune recunoscut de toți.
Ecumenismul suferinței
*
PREDICA PATRIARHULUI ECUMENIC BARTOLOMEU
la Sfântului Mormânt, 25 mai 2014
"Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut". (Mt. 28, 5-6)
Sfitite si iubit frate drag în Hristos,
Prea Fericite Părinte Patriarh al Sfintei Cetăți a Ierusalimului, frate iubit și coslujitor în Domnul,
Eminențe, Excelențe, Reverenzi reprezentanți ai Bisericilor de confesiunie creștină,
Fratii si surori,
Cu respect și emoție ne aflăm în fața locului unde Domnul a fost asezat, mormântul datator de viata, din care ne-a izvorat viata. Și-L slavim pe Dumnezeu Multmilostiv, Care ne-a făcut pe noi, slujitori nedemni, vrednici de binecuvântarea Lui supremă, de a fi pelerini la locul de unde taina mântuirii lumii ne-a rasarit. "Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!" ( Geneza 28,17)
Am venit precum femeile mironosite in prima zi a săptămânii "să vadă mormântul" (Matei 28,1) și, noi, de asemenea, auzim îndemnul îngerului: "Nu vă temeţi". Faceti sa dispara din inimile voastre orice frică, nu ezitati, nu disperati. Acest mormânt radiaza un mesaj de curaj, speranță și viață.
Primul și cel mai mare mesaj al acestui mormânt gol este că moartea, "ultimul dușman" (1 Corinteni 15:26) al nostru, sursa a toată frica și patima, a fost învinsă. Ea nu mai are ultimul cuvânt în viața noastră. Ea a fost învinsă de iubire, de Cel care a îndurat de bunavoie moartea pentru binele altora. Fiecare moarte pentru altul este transformată în viață, în adevarata viața. "Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte calcând și celor din morminte viață daruindu-le".
Nu vă temeți de moarte, și nu vă temeți nici de rău, indiferent de forma pe care o ia în viața voastra. Crucea lui Hristos a atras asupra ei toate săgețile răului: ura, violenta, nedreptatea, suferința, umilirea - tot ceea ce săracii, vulnerabilii, oprimații, exploatații, marginalizații și cei dezonarati din lumea noastră au avut de suferit. Nu va îngrijorați caci - toți cei care sunt răstigniți în această viață in chipul lui Hristos-, crucii urmează învierea. Ura, violența și nedreptatea sunt fără viitor - care aparține dreptatii, iubirii și vieții. Prin urmare, trebuie să depuneți eforturi în acest scop cu toate resursele pe care le găsiți în dragoste, credință și răbdare.
Cu toate acestea, există un alt mesaj care provine de la acest venerabil mormânt, înaintea caruia suntem acum. Acest mesaj arată că istoria nu poate fi programată, că ultimul cuvânt în istorie nu aparține omului, ci lui Dumnezeu. În zadar, gardienii puterii seculare au stat în fața mormântului. În zadar au pus o piatră mare la intrarea mormântului, astfel încât nimeni să nu poată trece. Degeaba sunt strategii pe termen lung ale lumii puterilor - totul este în cele din urmă supus judecarii și voinței lui Dumnezeu. Toate eforturile omenirii contemporane de a modela individual viitorul sau, și fără Dumnezeu sunt o slavă desartă.
În cele din urmă, acest Sfânt Mormânt ne invită să respingem o altă formă de frică, care este, probabil, cea mai raspandintă în timpurile noastre moderne: și anume, teama de alții, teama de diferență, teama de un alt credincios de o altă religie sau o altă confesiune. Toate formele de discriminare, fie rasiale sau de alta natura, s-au răspândit în interiorul multora din societățile noastre contemporane. Cel mai rău este faptul că aceste forme de discriminare se strecoara în mod frecvent în viața spirituală a oamenilor. Fanatismul religios amenință pacea în multe părți ale lumii, unde darul vieții este sacrificat pe altarul urii religioase. In fata unor astfel de situatii, mesajul mormantului datator de viata este urgent și clar: să-l iubim pe celalalt si diferența sa, să iubim credincioșii altor religii și altor confesiuni. Iubiti-i ca frați și surori. Ura duce la moarte, în timp ce iubirea "izgonește frica" ( 1 Ioan 4:18 ), și duce la viață.Dragi prieteni,
Acum cincizeci de ani, doi mari Primi ai Bisericii, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras au lepadat frica noastra, au respins departe de ei teama care a dominat timp de un mileniu, o teama care a tinut la distanța cele două vechi Biserici ale Orientului si Occidentului, uneori chiar opunandu-se reciproc. În schimbul acesteia, așa cum au stat în fața acestui loc sfânt, au schimbat frica în dragoste. Și iată-ne, cu Sanctitatea Sa Papa Francisc, precum succesorii lor, pe urmele pasilor lor și onorand inițiativa lor eroică. Am schimbat sărutarea dragostei, chiar dacă vom continua pe calea spre deplina comuniune unul cu celalalt în dragoste și adevăr (Efeseni 4:15), pentru ca "lumea să creadă" (In. 17 , 21) ca nici o altă cale nu duce la viață in afara de cea a iubirii, a impacarii, a pacii și a fidelitătii față de adevăr.
Acesta este calea pe care toți creștinii sunt chemați să o urmeze în relațiile dintre ei - oricare ar fi Biserica sau confesiunea din care fac parte - oferind astfel un exemplu pentru restul lumii. Drumul poate fi lung și dificil, poate părea unora chiar ca un impas. Cu toate acestea, aceasta este singura cale care duce la împlinirea voinței Domnului ca "[ucenicii Săi] sa fie una" (In 17,21). Este voia lui Dumnezeu, care a deschis calea parcursa de către Invatatorul credinței noastre, Domnul nostru Iisus Hristos, care a fost răstignit și a înviat în acest loc sfânt. A Lui să fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
"Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu". (1 Ioan 4:7)
*
CUVANTUL PAPEI FRANCISC
ținut în Biserica Sfântului Mormânt
Sfințite, dragi frati Episcopi, dragi frați și surori,
în acestă Biserica fie ca fiecare creștin se priveasca cu profundă venerație, ajuns la punctul sau culminant, pelerinajul pe care l-am facut cu iubitul meu frate în Hristos, Sanctitatea Sa Bartolomeu. Il continuăm pe urmele venerabililor noștri predecesori, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras, care, cu curaj și docilitate față de Duhul Sfânt, au lasat loc, acum cincizeci ani, în orașul sfânt, Ierusalim, întâlnirii istorice dintre Episcopul Romei și Patriarhul Constantinopolului. Va salut cordial, pe toți aici prezenti. În mod particular, îi mulțumesc călduros, pentru că a făcut acest moment posibil, Preafericitului Părinte Teofil, care a vrut sa ne adreseze cuvinte amabile de bun venit, cât și Preafericitului Părinte Nourhan Manoogian și Părintelui Reverend Pierbattista Pizzaballa.
Este un har extraordinar de a fi reuniti aici, în rugăciune. Mormântul gol, acest nou mormânt situat într-o grădină, în care Iosif din Arimateea a depus cu devotament trupul lui Iisus, este locul din care pleaca anunțul Învierii: "Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi..." (Mt. 28, 5-7). Acest anunț, confirmat de mărturia celor cărora Domnul cel Înviat le-a apărut, este inima mesajului creștin, transmis fidel din generație în generație, cum, de la început, atestă Apostolul Pavel: "Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi. Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Corinteni 15 : 3-4). Aceasta este temelia credinței care ne unește, credință gratie careia împreună mărturisim că Iisus Hristos, Unul-Nascut, Fiul Tatălui și singurul nostru Domn, "a pătimit sub Ponțiu Pilat, S-a răstignit, a murit și a fost îngropat; S-a pogorât la iad și a treia zi a înviat din morți" (Crezul Apostolic). Fiecare dintre noi, fiecare botezat în Hristos învie în mod spiritual din acest mormânt, pentru că în Botez am fost toți într-adevăr încorporaţi în Primul Nascut din întraga creațe, îngropați împreună cu El, pentru a învia împreună cu El și pentru a umbla întru înnoirea vieții (Rom. 6, 4).
Să primim harul special al acestui moment. Să ne apropiem de mormântul gol într-o reculegere respectuoasă, pentru a redescoperi măreția vocației noastre creștine: suntem bărbați și femei din înviere, nu din moarte. Să învățăm din acest loc să ne trăim viața, suferințele Bisericilor noastre și a lumii întregi, în lumina dimineții Paștelui. Fiecare rană, fiecare suferință, fiecare durere, a fost luată pe proprii umerii ai Păstorului cel Bun, care S-a oferit pe Sine și care, prin jerfa Sa, ne-a deschis calea spre viața veșnică. Rănile Sale deschise sunt precum calea prin care se revarsă în lume torentul milostivirii Sale. Să nu lasam să fie furată temelia speranței noastre, care este aceasta: Christòs anesti! Să nu lipsim lumea de proclamarea plina de bucurie a Învierii! Și să nu fim surzi fata de puternicul apel la unitate, care rezoneaza exact din acest loc, prin cuvintele Celui care, Înviat, ne numeste pe toți "frații Mei'' (cf. Mt 28:10; Ioan 20 , 17).
"Desigur, nu putem nega diviziunile care există încă între noi, ucenicii lui Hristos: acest loc sfânt ne face să resimțim această drama cu o mai mare suferință. Și totuși, dupa cincizeci de ani de când și-au deschis brațele acesti doi venerabili Părinți, recunoaștem cu recunoștință si o continuă mirare cum a fost posibil, prin impulsul Sfântului Duh, de a realiza pași cu adevărat importanți spre unitate. Suntem conștienți de faptul că rămâne încă o cale de parcurs pentru a ajunge la acea deplinătatea a comuniunii care poate fi exprimată, de asemenea, în împărtăsirea la aceeași Masă euharistică, dupa care tânjim atât; dar divergentele nu ar trebui să ne sperie și să paralizeze calea noastă. Trebuie să credem că, la fel cum piatra Mormântului a fost răsturnată, în mod similar, pot fi ridicate toate obstacolele care înca împiedică deplina comuniune între noi. Acesta va fi un har al învierii, din care noi putem sa ne bucurăm astăzi dinainte. De fiecare dată când cerem iertare unii altora pentru păcatele comise împotriva altor creștini și ori de câte ori avem curajul de a da și a primi această iertare, vom experia învierea! De fiecare dată, depășind vechile prejudecăți, avem curajul de a promova noi relații frățești, mărturisim că Hristos adevărat a înviat! Ori de câte ori ne gândim la viitorul Bisericii, la vocația ei de unitate, straluceste lumina din dimineața Paștelui! În acest sens, doresc să reînnoiasc dorința exprimată deja de predecesorii mei, de a menține un dialog cu toți frații în Hristos, pentru a găsi o formă de exercitare a ministerului propriu Episcopului Romei care, în conformitate cu misiunea sa, se deschide unei noi situații și poate fi, în contextul de față, un serviciu de iubire și comuniune recunoscut de toți (cf. Ioan Paul al II-lea , Enc. Ut unum sint, 95-96).
În timp ce noi suntem pelerini în Locurile Sfinte, ne amintim in rugăciune întreaga regiune a Orientului Mijlociu, din păcate, atât de des marcată de violență și conflict. Și nu uitam, în rugăciunile noastre, că alți bărbați și femei care, în diverse părți ale lumii, suferă din cauza războiului, sărăciei, foametei; precum mulți creștini persecutați pentru credința lor în Domnul cel Înviat. Când creștinii de diferite confesiuni suferă împreună, unii lângă altii și se ajută reciproc cu dragoste frațeasca, se realizeaza un ecumenism al suferinței, se realizeaza un ecumenism al sângelui, care are o eficacitate particulara, nu doar pentru contextul în care are loc, ci, de asemenea, în virtutea comuniunii sfinților, pentru întreaga Biserică. Cei care prin ura față de credinta ucid, persecută crestini, nu ii intreaba daca sunt ortodocși sau catolici: acestia sunt creștini. Sânge creștin este același.
Sfințite, Frate mult iubit, voi toți dragii mei frații, să punem deoparte îndoielile pe care le-am moștenit din trecut și să ne deschidem inima noastră la lucrarea Duhului Sfânt, Duhul Iubirii (cf. Rom 5 5) pentru a merge împreună, cu un pas vioi spre regasirea zilei binecuvântate a comuniunii noastre depline. Pe această cale, ne simțim susținuți de rugăciunea pe care însuși Iisus, în acest oraș, în ajunul pătimirii Sale, a morții și a învierii Sale, a ridicat-o catre Tatăl pentru ucenicii Săi, pe care, cu smerenie, să nu pregetăm de a o facem a noastră: "ca ei să fie una ... pentru ca lumea să creadă" (Ioan 17, 21). Și atunci când lipsa de unitate ne face pesimisti, puțin curajosi, suspiciosi, sa mergem cu toții sub Acoperamantul Preasfintei Maici a Domnului. Când în sufletul creștin este o criză spirituală, doar sub Acoperamantul Maicii Domnului găsim pacea. Fie ca ea să ne ajute pe această cale.
în acestă Biserica fie ca fiecare creștin se priveasca cu profundă venerație, ajuns la punctul sau culminant, pelerinajul pe care l-am facut cu iubitul meu frate în Hristos, Sanctitatea Sa Bartolomeu. Il continuăm pe urmele venerabililor noștri predecesori, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras, care, cu curaj și docilitate față de Duhul Sfânt, au lasat loc, acum cincizeci ani, în orașul sfânt, Ierusalim, întâlnirii istorice dintre Episcopul Romei și Patriarhul Constantinopolului. Va salut cordial, pe toți aici prezenti. În mod particular, îi mulțumesc călduros, pentru că a făcut acest moment posibil, Preafericitului Părinte Teofil, care a vrut sa ne adreseze cuvinte amabile de bun venit, cât și Preafericitului Părinte Nourhan Manoogian și Părintelui Reverend Pierbattista Pizzaballa.
Este un har extraordinar de a fi reuniti aici, în rugăciune. Mormântul gol, acest nou mormânt situat într-o grădină, în care Iosif din Arimateea a depus cu devotament trupul lui Iisus, este locul din care pleaca anunțul Învierii: "Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi..." (Mt. 28, 5-7). Acest anunț, confirmat de mărturia celor cărora Domnul cel Înviat le-a apărut, este inima mesajului creștin, transmis fidel din generație în generație, cum, de la început, atestă Apostolul Pavel: "Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi. Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Corinteni 15 : 3-4). Aceasta este temelia credinței care ne unește, credință gratie careia împreună mărturisim că Iisus Hristos, Unul-Nascut, Fiul Tatălui și singurul nostru Domn, "a pătimit sub Ponțiu Pilat, S-a răstignit, a murit și a fost îngropat; S-a pogorât la iad și a treia zi a înviat din morți" (Crezul Apostolic). Fiecare dintre noi, fiecare botezat în Hristos învie în mod spiritual din acest mormânt, pentru că în Botez am fost toți într-adevăr încorporaţi în Primul Nascut din întraga creațe, îngropați împreună cu El, pentru a învia împreună cu El și pentru a umbla întru înnoirea vieții (Rom. 6, 4).
Să primim harul special al acestui moment. Să ne apropiem de mormântul gol într-o reculegere respectuoasă, pentru a redescoperi măreția vocației noastre creștine: suntem bărbați și femei din înviere, nu din moarte. Să învățăm din acest loc să ne trăim viața, suferințele Bisericilor noastre și a lumii întregi, în lumina dimineții Paștelui. Fiecare rană, fiecare suferință, fiecare durere, a fost luată pe proprii umerii ai Păstorului cel Bun, care S-a oferit pe Sine și care, prin jerfa Sa, ne-a deschis calea spre viața veșnică. Rănile Sale deschise sunt precum calea prin care se revarsă în lume torentul milostivirii Sale. Să nu lasam să fie furată temelia speranței noastre, care este aceasta: Christòs anesti! Să nu lipsim lumea de proclamarea plina de bucurie a Învierii! Și să nu fim surzi fata de puternicul apel la unitate, care rezoneaza exact din acest loc, prin cuvintele Celui care, Înviat, ne numeste pe toți "frații Mei'' (cf. Mt 28:10; Ioan 20 , 17).
"Desigur, nu putem nega diviziunile care există încă între noi, ucenicii lui Hristos: acest loc sfânt ne face să resimțim această drama cu o mai mare suferință. Și totuși, dupa cincizeci de ani de când și-au deschis brațele acesti doi venerabili Părinți, recunoaștem cu recunoștință si o continuă mirare cum a fost posibil, prin impulsul Sfântului Duh, de a realiza pași cu adevărat importanți spre unitate. Suntem conștienți de faptul că rămâne încă o cale de parcurs pentru a ajunge la acea deplinătatea a comuniunii care poate fi exprimată, de asemenea, în împărtăsirea la aceeași Masă euharistică, dupa care tânjim atât; dar divergentele nu ar trebui să ne sperie și să paralizeze calea noastă. Trebuie să credem că, la fel cum piatra Mormântului a fost răsturnată, în mod similar, pot fi ridicate toate obstacolele care înca împiedică deplina comuniune între noi. Acesta va fi un har al învierii, din care noi putem sa ne bucurăm astăzi dinainte. De fiecare dată când cerem iertare unii altora pentru păcatele comise împotriva altor creștini și ori de câte ori avem curajul de a da și a primi această iertare, vom experia învierea! De fiecare dată, depășind vechile prejudecăți, avem curajul de a promova noi relații frățești, mărturisim că Hristos adevărat a înviat! Ori de câte ori ne gândim la viitorul Bisericii, la vocația ei de unitate, straluceste lumina din dimineața Paștelui! În acest sens, doresc să reînnoiasc dorința exprimată deja de predecesorii mei, de a menține un dialog cu toți frații în Hristos, pentru a găsi o formă de exercitare a ministerului propriu Episcopului Romei care, în conformitate cu misiunea sa, se deschide unei noi situații și poate fi, în contextul de față, un serviciu de iubire și comuniune recunoscut de toți (cf. Ioan Paul al II-lea , Enc. Ut unum sint, 95-96).
În timp ce noi suntem pelerini în Locurile Sfinte, ne amintim in rugăciune întreaga regiune a Orientului Mijlociu, din păcate, atât de des marcată de violență și conflict. Și nu uitam, în rugăciunile noastre, că alți bărbați și femei care, în diverse părți ale lumii, suferă din cauza războiului, sărăciei, foametei; precum mulți creștini persecutați pentru credința lor în Domnul cel Înviat. Când creștinii de diferite confesiuni suferă împreună, unii lângă altii și se ajută reciproc cu dragoste frațeasca, se realizeaza un ecumenism al suferinței, se realizeaza un ecumenism al sângelui, care are o eficacitate particulara, nu doar pentru contextul în care are loc, ci, de asemenea, în virtutea comuniunii sfinților, pentru întreaga Biserică. Cei care prin ura față de credinta ucid, persecută crestini, nu ii intreaba daca sunt ortodocși sau catolici: acestia sunt creștini. Sânge creștin este același.
Sfințite, Frate mult iubit, voi toți dragii mei frații, să punem deoparte îndoielile pe care le-am moștenit din trecut și să ne deschidem inima noastră la lucrarea Duhului Sfânt, Duhul Iubirii (cf. Rom 5 5) pentru a merge împreună, cu un pas vioi spre regasirea zilei binecuvântate a comuniunii noastre depline. Pe această cale, ne simțim susținuți de rugăciunea pe care însuși Iisus, în acest oraș, în ajunul pătimirii Sale, a morții și a învierii Sale, a ridicat-o catre Tatăl pentru ucenicii Săi, pe care, cu smerenie, să nu pregetăm de a o facem a noastră: "ca ei să fie una ... pentru ca lumea să creadă" (Ioan 17, 21). Și atunci când lipsa de unitate ne face pesimisti, puțin curajosi, suspiciosi, sa mergem cu toții sub Acoperamantul Preasfintei Maici a Domnului. Când în sufletul creștin este o criză spirituală, doar sub Acoperamantul Maicii Domnului găsim pacea. Fie ca ea să ne ajute pe această cale.
Traducere din franceza, dupa textele:
(RV) Pour la première fois dans l’Histoire, dimanche soir, les chefs de toutes les Eglises chrétiennes de Jérusalem prient ensemble au Saint-Sépulcre. C’était le temps fort du pèlerinage du Pape François en Terre Sainte, l’objectif principal de son voyage, 50 ans après la rencontre entre Paul VI et Athénagoras, qui initia un rapprochement entre catholiques et orthodoxes, un tournant dans l’histoire.
Lorsque le Pape François et le patriarche œcuménique de Constantinople Bartholomée sont arrivés, accueillis par les Supérieurs des communautés gréco-orthodoxe, franciscaine et arménienne apostolique, les cloches ont sonné à toute volée. La célébration se déroule en présence de tous les responsables du Statu Quo, qui régit les rapports, les activités et les mouvements dans les basiliques dont plusieurs confessions chrétiennes sont propriétaires.
Les trois Supérieurs des Communautés du Statu Quo ont d’abord vénéré la Pierre de l’Onction dans l’atrium de la basilique. Le Pape François et le patriarche Bartholomée ont ensuite accompli ce même geste ensemble suivi de tous les participants à la célébration. C’est le patriarche Greco-orthodoxe de Jérusalem qui a pris la parole en premier. Son discours d’accueil a été suivi du chant de l’alléluia et de la proclamation de l’Evangile de la Résurrection: le récit selon Saint Jean, en grec, le récit selon saint Matthieu en latin.
Changer la peur en amour
Dans son discours, le Patriarche Bartholomée a insisté sur le message qui émane du tombeau. Selon lui, ce message déclare « que l’Histoire ne peut pas être programmée, que le dernier mot dans l’Histoire n’appartient pas à l’homme, mais à Dieu. Ce saint tombeau nous invite à rejeter une autre forme de peur qui est sans doute la plus répandue à notre époque moderne : à savoir, la peur de l’autre, la peur de la différence, la peur du croyant d’une autre religion ou d’une autre confession ».
Le Patriarche œcuménique a pointé du doigt le fanatisme religieux qui menace la paix dans de nombreuses régions du globe, où le don même de la vie est sacrifié sur l’autel de la haine religieuse. « Il y a cinquante ans, les feus pape Paul VI et patriarche œcuménique Athénagoras ont changé la crainte en amour. Suivant leurs pas et honorant leur initiative héroïque, nous avons échangé un baiser d’amour, avec le Pape François, a souligné Bartholomée. Tous les chrétiens sont appelés à suivre le chemin de l’amour de la réconciliation, de la paix véritable et de la fidélité à la vérité. Dans leur relation entre eux – quelle que soit l’église ou la confession à laquelle ils appartiennent – apportant ainsi un exemple pour le reste du monde. Le chemin peut être long et difficile, il peut même paraître à certains comme une impasse. C’est le seul chemin, cependant, qui mène à l’accomplissement de la volonté du Seigneur que "[ses disciples] soient un" (Jn 17,21) » a conclu le patriarche de Constantinople.
Vers l'unité
Prenant ensuite la parole, le Pape François a invité les participants à accueillir la grâce spéciale de ce moment, à ne pas rester sourds au puissant appel à l’unité qui résonne de ce lieu et à mettre de côté les hésitations héritées du passé. « Certes, a-t-il dit, nous ne pouvons nier les divisions qui existent encore entre nous : ce lieu sacré nous en fait ressentir le drame avec une souffrance plus grande. Et pourtant, en cinquante ans, des pas vraiment importants ont été accomplis vers l’unité. Il reste encore du chemin à parcourir pour aboutir au partage de la même Table eucharistique ; mais les divergences ne doivent pas nous effrayer et paralyser notre chemin ».
Le Pape François a renouvelé le vœu déjà exprimé par ses prédécesseurs, de maintenir un dialogue avec tous les frères en Christ pour trouver une forme d’exercice du ministère propre de l’Évêque de Rome qui, en conformité avec sa mission, s’ouvre à une situation nouvelle et puisse être, dans le contexte actuel, un service d’amour et de communion reconnu par tous.
Œcuménisme de la souffrance
Le Souverain Pontife a par ailleurs évoqué la souffrance des chrétiens de diverses confessions, les uns à côté des autres. Là se réalise un œcuménisme de la souffrance, l’œcuménisme du sang, qui possède une particulière efficacité non seulement pour les contextes dans lesquels il a lieu, mais aussi, en vertu de la communion des saints, pour toute l’Église.
Après l’échange des discours, le Pape François et le patriarche Bartholomée se sont donné l’accolade en signe de paix et ont récité le Notre Père ensemble avant d’entrer dans le Sépulcre pour vénérer le tombeau vide. A leur sortie du Sépulcre, ils ont béni l’assemblée ensemble en grec.
- Apostolic Piligrimage to Jerusalem: Homélie De Sa Sainteté le Patriarche Œcuménique Bartholomée Célébration de prière commune (Saint-Sépulcre, 25 mai 2014)
«Soyez sans crainte, vous. Je sais que vous cherchez Jésus, le crucifié. Il n'est pas ici, car il est ressuscité, comme il l'avait dit ; venez voir l'endroit où il gisait» (Mt 28, 5-6)
Sainteté et cher frère bien-aimé en Christ,
Béatitude, Patriarche de la Cité sainte de Jérusalem, frère bien-aimé et concélébrant dans le Seigneur,
Éminences, Excellences, Très révérends représentants des Églises et confessions chrétiennes,
Frères et sœurs estimés,
C'est avec révérence, émotion et
Nous sommes venus comme les femmes myrrhophores, le premier jour de la semaine, «voir le sépulcre» (Mt 28,1), et nous aussi, comme elles, entendons l'exhortation de l'ange : «Soyez sans crainte.» Faites disparaître de vos cœurs toute peur, n'hésitez pas, ne désespérez pas. Ce tombeau rayonne d'un message de courage, d'espérance et de vie.
Le premier et le plus grand message de ce sépulcre vide est que la mort, notre «dernier ennemi» (cf. 1 Co 15,26), la source de toute peur et de toute passion, a été conquise. Elle n'a plus le dernier mot dans notre vie. Elle a été vaincue par l'amour, par celui, qui a volontairement accepté d'endurer la mort pour le bien des autres. Chaque mort pour autrui est transformée en vie, en vraie vie. «Le Christ est ressuscité des morts, par la mort il a vaincu la mort, à ceux qui sont dans les tombeaux il a donné la vie.»
Ne craignez plus la mort, et ne craignez pas non plus le mal, quelle que soit la forme qu'il prenne dans votre vie. La croix du Christ a attiré sur elle toutes les flèches du mal : haine, violence, injustice, souffrance, humiliation – tout ce que les pauvres, les vulnérables, les opprimés, les exploités, les marginalisés et le déshonorés de notre monde ont souffert. Rassurez-vous, cependant – vous tous qui êtes crucifiés en cette vie — à l'image du Christ, la résurrection suit la croix. La haine, la violence et l'injustice sont sans futur, ce dernier appartenant à la justice, à l'amour et à la vie. Par conséquent, vous devez œuvrer à cette fin à partir de toutes les ressources que vous trouverez dans l'amour, la foi et la patience.
Néanmoins, il existe un autre message qui émane de ce vénérable tombeau, devant lequel nous nous tenons en ce moment. Ce message déclare que l'histoire ne peut pas être programmée, que le dernier mot dans l'histoire n'appartient pas à l'homme, mais à Dieu. En vain, les gardes du pouvoir séculier se sont tenus devant le tombeau. En vain, ont-ils placé une large pierre à l'entrée du tombeau afin que personne ne puisse la déplacer. Vaines sont les stratégies à long terme du monde des puissants – tout est finalement subordonné au jugement et à la volonté de Dieu. Tous les efforts de l'humanité contemporaine à façonner son futur individuellement et sans Dieu constituent une gloire vaine.
Enfin, ce saint tombeau nous invite à rejeter une autre forme de peur qui est sans doute la plus répandue à notre époque moderne : à savoir, la peur de l'autre, la peur de la différence, la peur du croyant d'une autre religion ou d'une autre confession. Toutes les formes de discrimination, qu'elles soient raciales ou autres, se sont répandues à l'intérieur de nombre de nos sociétés contemporaines. Le pire réside dans le fait que ces formes de discrimination s'insinuent fréquemment jusque dans la vie spirituelle des personnes. Le fanatisme religieux menace déjà la paix dans de nombreuses régions du globe, où le don même de la vie est sacrifié sur l'autel de la haine religieuse. Face à de telles conditions, le message du tombeau vivifiant est urgent et clair: aimer l'autre et sa différence, aimer les croyants d'autres religions et d'autres confessions. Aimez-les comme des frères et sœurs. La haine mène à la mort, tandis que l'amour « jette dehors la crainte» (1 Jn 4,18) et mène à la vie.
Chers amis,
Il y a cinquante ans, deux grands primats de l'Eglise, les feus pape Paul VI et patriarche œcuménique Athénagoras ont jeté dehors notre crainte, ils ont rejeté loin d'eux la crainte qui avait prévalu pendant un millénaire, une crainte qui avait tenu à distance les deux anciennes Églises, d'Occident et d'Orient, parfois même les opposant l'une à l'autre. Au lieu de cela, comme ils se tenaient devant ce lieu saint, ils ont changé la crainte en amour. Et nous voici donc avec Sa Sainteté le pape François, comme leurs successeurs, suivant leurs pas et honorant leur initiative héroïque. Nous avons échangé un baiser d'amour, même si nous continuons sur le chemin vers la pleine communion l'un avec l'autre en amour et en vérité (Ep 4,15) afin que «le monde croie» (Jn17,21) qu'aucun autre chemin ne mène à la vie à l'exception de la voie de l'amour, de la réconciliation, de la paix véritable et de la fidélité à la vérité.
C'est le chemin que tous les chrétiens sont appelés à suivre dans leur relation entre eux – quelle que soit l'église ou la confession à laquelle ils appartiennent – apportant ainsi un exemple pour le reste du monde. Le chemin peut être long et difficile, il peut même paraître à certains comme une impasse. C'est le seul chemin, cependant, qui mène à l'accomplissement de la volonté du Seigneur que «[ses disciples] soient un.» (Jn 17,21) C'est la volonté divine qui a ouvert le chemin parcouru par le maître de notre foi, notre Seigneur Jésus-Christ, qui a été crucifié et est ressuscité en ce saint lieu. À lui la gloire et la force, avec le Père et le Saint-Esprit, pour les siècles des siècles. Amen.
«Mes bien-aimés, aimons-nous les uns les autres, car l'amour vient de Dieu.» (1 Jn 4,7)
- Pape François en Terre Sainte 2014: Paroles du Pape François
Sainteté, chers frères Evêques, chers frères et sœurs,dans cette Basilique que chaque chrétien regarde avec profonde vénération, arrive à son point culminant le pèlerinage que j’accomplis avec mon frère bien-aimé en Christ, Sa Sainteté Bartholomée. Nous l’accomplissons sur les traces de nos vénérés prédécesseurs, le Pape Paul VI et le Patriarche Athénagoras, qui, avec courage et docilité à l’Esprit Saint, ont donné lieu, il y a cinquante ans, dans la Cité sainte de Jérusalem, à la rencontre historique entre l’Évêque de Rome et le Patriarche de Constantinople. Je vous salue cordialement vous tous ici présents. En particulier, je remercie vivement, pour avoir rendu possible ce moment, Sa Béatitude Théophile, qui a voulu nous adresser d’aimables paroles de bienvenue, ainsi que Sa Béatitude Nourhan Manoogian et le Révérend Père Pierbattista Pizzaballa.C’est une grâce extraordinaire d’être réunis ici en prière. Le Tombeau vide, ce sépulcre neuf situé dans un jardin, où Joseph d’Arimathie avait déposé avec dévotion le corps de Jésus, est le lieu d’où part l’annonce de la Résurrection: «Vous, soyez sans crainte! Je sais que vous cherchez Jésus le Crucifié. Il n’est pas ici, car il est ressuscité, comme il l’avait dit. Venez voir l’endroit où il reposait. Puis, vite, allez dire à ses disciples: ‘‘Il est ressuscité d’entre les morts’’» (Mt 28, 5-7). Cette annonce, confirmée par le témoignage de ceux à qui le Seigneur Ressuscité est apparu, est le cœur du message chrétien, transmis fidèlement de génération en génération, comme, depuis le début, l’atteste l’apôtre Paul: «Avant tout, je vous ai transmis ceci, que j’ai moi-même reçu: le Christ est mort pour nos péchés conformément aux Écritures, et il fut mis au tombeau; il est ressuscité le troisième jour conformément aux Écritures» (1 Cor 15, 3-4). C’est le fondement de la foi qui nous unit, foi grâce à laquelle, ensemble, nous professons que Jésus Christ, Fils unique du Père et notre unique Seigneur, «a souffert sous Ponce Pilate, a été crucifié, est mort et a été enseveli; il est descendu aux enfers, le troisième jour est ressuscité des morts» (Symbole des Apôtres). Chacun de nous, chaque baptisé dans le Christ, est spirituellement ressuscité de ce tombeau, puisque dans le Baptême nous avons tous été réellement incorporés au Premier Né de toute la création, ensevelis ensemble avec Lui, pour être avec Lui ressuscités et pouvoir marcher dans une vie nouvelle (cf. Rm 6, 4).Accueillons la grâce spéciale de ce moment. Tenons-nous près du tombeau vide dans un recueillement respectueux, pour redécouvrir la grandeur de notre vocation chrétienne: nous sommes des hommes et des femmes de résurrection, non de mort. Apprenons, de ce lieu, à vivre notre vie, les souffrances de nos Églises et du monde entier à la lumière du matin de Pâques. Chaque blessure, chaque souffrance, chaque douleur, a été chargée sur ses propres épaules par le Bon Pasteur, qui s’est offert lui-même et qui, par son sacrifice, nous a ouvert le passage vers la vie éternelle. Ses plaies ouvertes sont comme le chemin par lequel se déverse sur le monde le torrent de sa miséricorde. Ne nous laissons pas voler le fondement de notre espérance, qui est ceci: Christòs anesti! Ne privons pas le monde de la joyeuse annonce de la Résurrection! Et ne soyons pas sourds au puissant appel à l’unité qui résonne précisément de ce lieu, à travers les paroles de Celui qui, en tant que Ressuscité, nous appelle tous ‘‘mes frères’’ (cf. Mt 28, 10 ; Jn 20, 17).Certes, nous ne pouvons nier les divisions qui existent encore entre nous, disciples de Jésus: ce lieu sacré nous en fait ressentir le drame avec une souffrance plus grande. Et pourtant, à cinquante ans de l’accolade de ces deux vénérables Pères, nous reconnaissons avec gratitude et un étonnement renouvelé comment il a été possible, par l’impulsion de l’Esprit Saint, d’accomplir des pas vraiment importants vers l’unité. Nous sommes conscients qu’il reste encore du chemin à parcourir pour aboutir à cette plénitude de communion qui puisse s’exprimer aussi dans le partage de la même Table eucharistique, que nous désirons ardemment; mais les divergences ne doivent pas nous effrayer, et paralyser notre chemin. Nous devons croire que, comme la pierre du sépulcre a été renversée, de la même façon, pourront être levés tous les obstacles qui empêchent encore la pleine communion entre nous. Ce sera une grâce de la résurrection, que nous pouvons dès aujourd’hui savourer à l’avance. Chaque fois que nous demandons pardon les uns aux autres, pour les péchés commis contre d’autres chrétiens et chaque fois que nous avons le courage de concéder et de recevoir ce pardon, nous faisons l’expérience de la résurrection! Chaque fois que, ayant dépassé les anciens préjugés, nous avons le courage de promouvoir de nouvelles relations fraternelles, nous confessons que le Christ est vraiment ressuscité! Chaque fois que nous pensons l’avenir de l’Église à partir de sa vocation à l’unité, brille la lumière du matin de Pâques! A ce propos, je désire renouveler le vœu déjà exprimé par mes prédécesseurs, de maintenir un dialogue avec tous les frères en Christ pour trouver une forme d’exercice du ministère propre de l’Évêque de Rome qui, en conformité avec sa mission, s’ouvre à une situation nouvelle et puisse être, dans le contexte actuel, un service d’amour et de communion reconnu par tous (cf. JEAN-PAUL II, Enc. Ut unum sint, 95-96).Tandis que nous nous trouvons comme des pèlerins en ces saints Lieux, notre souvenir priant va à toute la région du Moyen Orient, malheureusement si souvent marquée par des violences et des conflits. Et nous n’oublions pas, dans nos prières, tant d’autres hommes et femmes qui, en diverses parties de la planète, souffrent à cause de la guerre, de la pauvreté, de la faim; comme les nombreux chrétiens persécutés pour leur foi dans le Seigneur Ressuscité. Quand des chrétiens de diverses confessions se trouvent à souffrir ensemble, les uns à côté des autres, et à s’entraider les uns les autres avec une charité fraternelle, se réalise un œcuménisme de la souffrance, se réalise l’œcuménisme du sang, qui possède une particulière efficacité non seulement pour les contextes dans lesquels il a lieu, mais aussi, en vertu de la communion des saints, pour toute l’Église. Ceux qui par haine de la foi tuent, persécutent les chrétiens, ne leur demandent pas s’ils sont orthodoxes ou s’ils sont catholiques: ils sont chrétiens. Le sang chrétien est le même.Sainteté, Frère bien-aimé, vous tous très chers frères, mettons de côté les hésitations que nous avons héritées du passé et ouvrons notre cœur à l’action de l’Esprit Saint, l’Esprit d’Amour (cf. Rm 5, 5), pour cheminer ensemble, d’un pas allègre, vers le jour béni de notre pleine communion retrouvée. Sur ce chemin, nous nous sentons soutenus par la prière que Jésus lui-même, en cette Ville, la veille de sa passion, de sa mort et de sa résurrection, a élevée vers son Père pour ses disciples, et que nous ne nous lassons pas de faire nôtre avec humilité: «Qu’ils soient un… pour que le monde croie» (Jn 17, 21). Et quand la désunion nous rend pessimistes, peu courageux, méfiants, allons tous sous le manteau de la Sainte Mère de Dieu. Quand dans l’âme chrétienne il y a des turbulences spirituelles, c’est seulement sous le manteau de la Sainte Mère de Dieu que nous trouvons la paix. Qu’elle nous aide sur ce chemin.
Apostolic Piligrimage tu Jerusalem
Pape Francois en Terre Sainte 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu