Marius Iordachioaia: marturisirea tot mai corect politic a ortodoxiei de azi, revelează prezenţa arianismului ca erezie a inimii, primită prin adulterul „civilizat” al compromisului

Arianismul este încă la modă şi este mai răspândit ca oricând. E ca un suflet în trupul Europei contemporane. Privind la cultura Europei, vedem în adâncul ei ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plămada arianismului s-a plămădit filozofia Europei, ştiinţa ei, civilizaţia ei şi, în parte, religia ei. (Sf. IUSTIN POPOVICI)

Arianismul este o erezie din sec. IV care contestă că Iisus Hristos este Dumnezeu. Această erezie a fost condamnată la Sinodul I Ecumenic (325), s-a stins complet spre sfârşitul sec. al VII-lea, reapărând odată cu Reforma protestantă. Este rezultatul studierii Sfintei Scripturi cu „ochelarii” filofiei greceşti antice, al raţionalizării creştinismului.

Proiect pentru biserica ortodoxa rusa din Paris

Sec. XXI, considerat post-creştin, este rodul celor cinci secole de evoluţie a arianismului ca fundament al culturii europene. Duhul arianismului a fost plămada ascunsă care a dospit în miezul acestei culturi care s-a descreştinat tot mai mult până la secularismul umanist extremist de azi.

Durerea noastră, a creştinilor răsăriteni contemporani, este că trăim şi suntem tot mai presaţi să ne integrăm complet nu într-o civilizaţie păgână, ci, aşa cum evidenţia cuviosul Iustin Popovici, într-una de sorginte arianistă. Integrarea politică, socială şi culturală în U.E. este cadrul în care, contaminarea noastră cu arianism se face „epidermic”, discret, dar continuu, îmbolnăvind direct modul de viaţă ortodox, ocolind cenzura dogmatică a Bisericii. Astfel, arianismul nu loveşte Ortodoxia pe faţă, ca în cazul, grosolan, al sectelor de tip Martorii lui Iehova, unde el este explicit, nu mai atacă direct dogma, ci se insinuează ca o igrasie psihologică în trăirea ortodocşilor de acum.

Dacă Hristos nu este Dumnezeu, aşa cum afirmă erezia discutată, atunci mântuirea nu mai e o îndumnezeire a omului, mijlocită de unirea noastră cu Hristos prin Sfintele Taine şi o înălţare duhovnicească în Împărăţia Cerurilor, ci doar o învăţătură şi o ameliorare morală în cadrele acestei lumi.

Foarte sonoră în spaţiul ortodox contemporan la mireni e o justificare a laxismului trăirii duhovniceşti prin considerente de ordin exclusiv moral: „doar n-am omorât pe nimeni”, „n-am spart şi n-am incendiat casa nimănui” etc. expresii care arată o înţelegere eminamente morală a creştinismului, ceea ce reprezintă, în plan profund, un arianism subînţeles. Căci nici pregătirea dogmatică, nici cultura filosofică, nu permit majorităţii acestor mireni să formuleze explicit o erezie: ei o mărturisesc însă genuin, prin trăire.

Organic legat de acest aspect este arianismul implicit al clerului. Nici unul dintre preoţi nu ar respinge dogmatic dumnezeirea lui Hristos. Dar raportul dintre generaţia ortodoxă de azi şi societate, marcat de o precauţie care frizează apostazia, te face să te gândeşti la un arianism nemanifest, subînţeles, şi al clerului.

Iisus Hristos, Inima Sfanta (reprezentare eretica)

NU SE POATE SĂ CREZI CĂ HRISTOS ESTE DUMNEZEU ŞI SĂ TRĂIEŞTI ÎN DEFENSIVA POLITICOASĂ, CONFORTABILĂ, ÎN CARE TRĂIEŞTE ORTODOXIA AZI. Acest arianism ascuns ne face să dorim supravieţuirea, când de fapt nouă ni se cere vieţuirea... E un adulter tăinuit în adâncul inimii, dar curvia lui a devenit tot mai vizibilă în viaţa noastră publică...

Adulter care acum se desăvârşeşte, căci a început de aproape 200 de ani şi ne-a îmbolnăvit de acest HIV duhovnicesc ce ne-a luat, cu vremea, aproape toată imunitatea faţă de microbii sufleteşti ai lumii...

Enorma discrepanţă dintre cult, cinstirea lui Hristos ca Dumnezeu şi mărturisirea publică TOT MAI CORECT POLITICĂ a ortodoxiei de azi, revelează prezenţa arianismului ca erezie a inimii, primită prin adulterul „civilizat” al compromisului.

Sursa: oameni si demoni, ARIANISMUL, AZI