Fragmente pline de duh culese din scrisorile Arhim. Sofronie Saharov catre Protoiereul Boris Stark

Protoiereul Boris Stark alaturi de Arhim. Sofronie Saharov

Spunea candva Parintele Sofronie ca o adevarata prietenie in duh este cu putinta doar cand doua suflete (sau mai multe) se regasesc la acelasi nivel de rugaciune.

Parintele Rafail Noica, traducatorul cartii

*

16 ianuarie 1948

[...] Simt ca viata de porc pe care o duc acuma ma lipseste de chipul omenesc. Rugati-va sa-mi dea Domnul puterea de a sluji Liturghia, precum si a-mi plini datoria inaintea Lui. In chip ciudat, intotdeauna simt o paguba duhovniceasasca atunci cand ma intaresc trupeste, cand, cumva, imi este prea bine si sunt linistit in toate. Sufletul mi se chinuie din prea mult somn si odihna. Mi-e tare plicticos fara o viata duhovniceasca incordata si acum nu stiu, oare sa-mi indelungesc odihna sau nu.

*

22 aprilie 1951

Atunci cand pierzi ceva, pe primul loc se ivesc aspectele pozitive ale celor pierdute. In schimb, cata vreme le traim se intampla mai curand contrariul: toate cele negative ies la iveala si parca intuneca binele.

*

27 ianuarie 1953

Am avut prilejul sa trec prin multe locuri si sa vad felurita viata a oamenilor. Si iata, observam candva viata intr-un loc pustnicesc la munte. Munceau mult, dar terenul dimprejur era alcatuit din piatra gola, si putine roade adunau. Observam acele fete chinuite de truda, cu ochi care rasfrangeau deznadejdea. De-abia se lasa seara, si ei se grabeau sa mearga acasa, iar toata noaptea se temeau sa iasa din ograda, caci imprejur misunau fiare salbatice. Mai mult, si faptul de a sta in casa nu era fara primejdie.

Am vazut si alti oameni. Ei traiau intr-o campie nemarginita, in locuri manoase, bogate in ploi si soare. Si acei oameni lucrau fara masura. Campia ii atragea tot mai departe. Munceau pana cadeau, dar aveau fetele vesele, mai cu seama cand priveau asupra lanurilor aurite, intinse cat marea.

Ceea ce mi s-a parut vrednic de luare aminte este ca locuitorii campiilor roditoare, desi lucrau mult mai mult decat cei care traiau in pustii si in munte, erau intru toate nespus mai fericiti decat ei. Iar aceasta mai ales pentru ca isi vedeau roada trudelor lor, atunci cand ceilalti vedeau, dimpotriva, paguba trudei lor. Iar bucuria constientizarii unei trude nu fara de roade facea ca toate sa le fie usoare acelor oameni

*

2 iulie 1953

Fara greutati, fara dureri, viata noastra ar fi ca o mancare nesarata. Iar durerile intotdeauna ni se par foarte mari, dar apoi vine ceasul bucuriei si totul este dat uitarii.

*

2 iunie 1954

Pace voua - cuvintele acestea au fost cele dintai cuvinte ale lui Hristos cand S-a aratat ucenicilor dupa Inviere. Marele, in realitate Singurul, adevarat Biruitor - Biruitorul mortii - Hristos, contrar multor altor "biruitori", rosteste aceste blande cuvinte. In ele, fireste, se gaseste mai multa biruinta decat in toate biruintele nasalnice.

Si deoarece pana astazi mai marii lumii acesteia nu au auzit si nu voiesc sa auda aceste cuvinte ale lui Hristos, iata ca se ajunge la faptul ca si noi, cei mici, care insetam dupa pace si libertate - bineinteles adevarata pace si adevarata libertate - suferim din pricina asupririi ce zdrobeste lumea intreaga, datorita luptei mai-marilor acestei lumi, pentru a ajunge la deplina imparatie. Iata singura cauza pentru care va scriu asa de rar. Dar ca sa nu biruiasca stapanitorul lumii acesteia, Hristos ne-a dat rugaciunea, si atunci, oricum, cele de care avem nevoie se vor savarsi.

[...]

Cat de stangaci suna cuvintele de mangaiere din gura celor care nu au trecut ei insisi prin suferinte si care nu s-au nevoit pana la sudoare, ba chiar pana la sange. Iar cand exista o astfel de experienta, cu cat mai bogata experienta, cu atat mai lucrator cuvantul. Si preotului, acestuia ii este mai de trebuinta decat oricui altcuiva. Cu alte cuvinte, a cunoaste viata pana in strafundurile iadului. A cunoaste, fireste, si invierea. Altfel totul ramane fara sens.

*

27 iulie 1957

Eu tot mereu nutresc nadejdea ca omenirea va „obosi” de duhul vrajmasiei si va dori adevarata pace. Atunci noua tuturor ne va fi mai usor de trait, si va deveni cu putinta sa ne scriem sau chiar sa ne intalnim „in carne si oase”. Deocamdata insa oamenii „iubesc mai mult intunerecul” vrajmasiei, „decat lumina” iubirii si a pacii (Ioan 3;19).

Intotdeauna am gandit (cand eram inca „artist”), si nu incetez sa gandesc, ca cea mai inalta arta este arta de a trai.[...] Asadar, arta de a trai, adica de a se stapani in fiecare clipa, in fiecare loc, in fiecare activitate, cu fiecare om, este, fara indoiala, cea mai inalta dintre toate artele; dar este si cea mai dainuitoare, deoarece ea trece impreuna cu omul dincolo de mormant, in viata vesnica. Eu, precum stiti, in vartutea slujirii mele, propovaduiesc aceasta arta de a trai, cu toate ca imi cunosc deplina mea neindestulare. Imi este limpede ca nici o suferinta a lumii nu poate fi nicicum atribuita Facatorului ei. In chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rau” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, cand omul se agata de el si nu vrea sa-si largeasca inima, acel „mediu” devine ceva mediocru, ingust. Astfel, intreaga viata noastra se risipeste in lupta cu ingustimea inimilor oamenilor. Si, va marturisesc, adesea ma vad la limitele deznadejdii. Oamenii – si cei buni, si cei dragi, si cei destepti, si cei culti — nu sunt in stare a se intelege unul cu altul, iar tesutul vietii se sfasie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putinta decat prin cea mai incordata putere a unei iubiri care se daruieste celorlalti. Si cand ai daruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic, si impreuna cu ea intreaga-ti faptura.

Asa ca, vedeti, va marturisesc starea sufletului meu cea mai frecventa acum, adica in anii batranetii, cand mi-au slabit puterile, cand vad sfarsitul vietii, si nu vad sa fi atins ceea ce caut si am cautat de-a lungul intregii mele vieti. Vadit ca in limitele pamantesti aceasta va si ramane de neatins. Iar iesirea de aci neaparat va fi insotita de durere pentru starea lumii.

Sa nu intelegeti cuvintele mele de mai sus ca aratand putinatatea sufletului meu. Nu. Este mai curand durere, impreuna-patimire. Plicticos [obositor, n.n.] lucru, intreaga viata sa te lupti cu ignoranta, cu relele inclinari ale voii oamenilor. Plicticos, pentru ca oamenii NU vor binele si lumina. Experienta de veacuri a aratat limpede nefolosul dezbinarii si luptelor unii cu altii. S-ar zice ca ar fi cu putinta… si ca ar fi vremea… a intelege ca unirea puterilor ar trebui sa duca la faptul ca toti oamenii sa traiasca deplin indestulati, insa patima de a domina, de a comanda, atata s-a inradacinat in inimile oamenilor, incat omului tocmai aceasta i se pare cat se poate de firesc.

Iata, scrieti ca va mahneste lipsa de buna intelegere intre „noi” aici. Aceasta este iarasi pentru ca unora li se pare ca, daca iti pot face vreun rau, trebuie sa se foloseasca de acea putinta, ca omul, de frica raului sa lucreze pentru ei. Oamenii nu au gandul ca, daca ei pot face binele, chiar trebuie, mai presus de orice altceva, sa se si foloseasca de acea putinta spre binele aproapelui. Nu. Saracia, slabiciunea, dependenta omului, ei doresc a le folosi numai in scopuri egoiste. Iar pe cel mai slab nici nu-l privesc ca pe un om, ci ca pe o faptura inferioara, zidita special ca sa lucreze pentru ei.

Bineinteles, toata lupta in aceasta lume se invarte in jurul dorintei din partea unora de a-si folosi puterea, adica de a robi pe ceilalti prin silire; iar ceilalti — isi indrepteaza toate puterile spre a-si apara dreptul unei vieti omenesti.

Desigur, cand cineva ne devine prieten, nu inseamna ca cei cu care prietenul nostru nu se poate intelege vor inceta sa ne fie prieteni. Iar faptul ca ramaneti in bune relatii fata de „H.” si de ceilalti ma bucura adanc. Altfel, ar fi fost cat se poate de rau. Da, oamenii cel mai adesea gandesc pe jumatate, constientizeaza pe jumatate, in chip ciudat, ei insisi nu inteleg ce fac. Ei sunt oameni de la care nu poti astepta mult: sunt pe jumatate iresponsabili. Sunt sigur ca si cu mine sunt neaparat imprejurari cand, din curata nestiinta omeneasca, sau chiar neputinta nu raspund asteptarilor altora. Sau vad lucrurile cu totul altfel, si asa, fara sa vreau, smintesc oamenii. Astfel, noi toti avem nevoie de mila lui Dumnezeu. Parintelui ii scriu cate ceva despre bisericuta noastra. Despre cum slujim acolo. Pe masura ce trec anii devin tot mai sigur ca, pentru voi, intoarcerea in Patrie v-a fost mantuitoare. (…) Totdeauna va pomenesc si va iubesc.

*

21 august 1957

Voi stit cat de credincios am fost Bisericii mele in toti acesti ani de "pribegie in pustie" (curand deja 40 de ani). Atentia le-a fost data celor care, dimpotriva, de multe ori, I-au intors spatele, au luptat impotriva Ei, dar si acum au venit nepurtand nicicum in sine nazuintele pe care noi le-am trait si le traim. Ciudata este Pronia lui Dumnezeu, dar asa este. Nu voua trebuie sa va vorbesc despre aceasta... Si asa, inima mi-a cazut in bocanci. Intr-un anume sens am deznadajduit, si nu mai astept nimic in viata aceasta. Aici, din pricina credinciosiei mele fata de Biserica noastra, toate usile imi sunt inchise. Acolo - usa inchisa. Dumnezeu Care singur stie, Care singur cunoaste tainele inimii ma va judeca dupa iesirea mea, dar de la oameni, pana si de la cei din Biserica, de acum eu nu mai astept nimic. Intreaga mea viata nu este decat un sir de pierderi, de nereusite, de ratari. Si daca n-as avea inaintea mea chipul lui Hristos, Care in viata Sa pamanteasca, in ultima zi, pe Golgota, langa Sine vedea numai pe Maica Sa si pe Ioan, adica cea mai cumplita nereusita din intreaga istorie a lumii, eu as fi deznadajduit nu numai in privinta legaturilor mele cu oamenii, ci si in planul veciniciei. Acum insa avand inaite-mi pe Hristos, pot sa-mi pastrez in suflet o nadejde.

Omeneste vorbind, s-ar zice ca ma plang peste masura. Da, ma plang. Insa deoarece doresc in chip staruitor sa vad lumea mai buna decat se infatiseaza inaintea ochilor mei acum.

*

15 mai 1964

Aproape niciodata, cu nimenea, nu se intampla sa existe un echilibru intre nevoi si cele ce vin asupra. Unii tanjesc dupa liniste si tihna, iar aceasta tihna nu li se da; altii doresc tovarasie, zgomot, activitati, dar raman in singuratate, uitati, ocoliti. Iar aceasta aproape intotdeauna si pretutindenea: sau este prea mult de lucru, sau nu ai ce face; sau esti sfasiat din dragostea celor care trag catre tine, sau nu mai poti din pricina singuratatii apasatoare. Mai "rau" decat toate este faptul ca, in cele mai multe cazuri, omul intampina in viata contrariul a ceea ce cauta. Care este talcul acestora? Poate ca oamenii sunt pusi intr-o stare de conflict, in conditiile divergentelor intre vointe, ale nepotrivirii viziunilor, in conditiile neputintei materiale de a-si implini cele intreprinse de ei, in viziunea lor creatoare si altele asemena, spre a ne cunoaste noi toti marginirea si a cauta nemarginirea, absolutul, cele netrecatoare, deplina desavarsire, printr-o mai mare incordare a intregii noastre fiinte.

Acum doi ani, cand am calatorit catre Rasarit, acolo am vazut cumplita saracie, o viata inca a "erei de piatra", a primelor capitole din Biblie, m-a izbit acel tablou, si mi-a venit gandul ca tocmai in vartutea acestei conditii salbatice, fara aparare, s-a aprins anume acel foc ce s-a pogorat din cer, pe care Hristos ni l-a adus. Intorcandu-ma in Europa, in mediul celor care traiesc in conditii de confort si, adesea, de prisos de bogatie materiala, m-a izbit satisfactia oamenilor in acest plan material si lipsa capacitatii de a cuprinde in adancul fiintei lor ideea vecniciei, de a trai aceasta vecinicie inca de aici. Ceea ce uimeste cel mai mult duhul meu este lipsa adevaratei rugaciuni in lumea noastra contemporana. Chipul omului s-a injosit pana la totala neputinta de a crede in faptul ca Tatal nostru este Facatorul a tot ce este, Tata adevarat, apropiat. Sunt convins ca oamenii, cu cat mai mult isi vor pierde chipul si asemanarea cu Facatorul, cu atat mai greu le va fi sa-si rezolve toate celelalte probleme.

*

8 ianuarie 1966

Stiu ca este usor sa dai sfaturi, si, asa cum spuneati candva inainte, "nu poti porunci inimii", chiar daca o strangi cu pumnul. Asadar strangeti-o iara si iara de-a lungul a catorva ani, ca dupa aceea sa se desfaca si sa se deschida deja unei desavarsite si nepieritoare iubiri, dupa poruncile lui Hristos. Noi oamenii, din pacate, avem nevoie sa trecem prin toate suferintele, spre a putea intelege viu suferintele intregii lumi, spre a-L putea intelege pe Hristos.

*

Pasti 1966

Noi toti, nu fara uimire, ne uitam cat de repede s-a indepartat omenirea de Biserica, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explica prin faptul ca iata, de mai bine de o jumatate de veac (din 1914) intreg pamantul traieste in atmosfera necontenitului fratricid, si nimenea nu se pocaieste de un asemenea pacat. Este firesc ca, intr-o astfel de stare oamenii sa nu indrazneasca a cauta catre marea Lumina a lui Hristos. A crede in bunavestirea lui Hristos, ca noi toti suntem copii ai Facatorului Celui fara de inceput al lumii, a crede in vecinicia noastra prin invierea din morti, a crede ca omul este chipul Dumnezeului Celui Viu - a devenit ceva peste masura puterilor lor, si de aceea se desfasoara atat de intens obsteasca apostazie.

Cand eram in Grecia, in timpul razboiului, ascultand spovedania oamenilor, le spuneam:

- "Ati uitat sa-mi spuneti de un mare pacat al vostru..." 
- "Care?"
- "Ca sunteti ucigas..."
- "Nu, nu sunt ucigas, si de aceea nu as putea spune acest pacat..."
- "Dar, ia spuneti-mi, in vremea razboiului, cand primeati vesti ca, printr-o oarecare operatiune asa-zisul vrajmas a suferit mari pierderi, nu v-ati bucurat?"
- "Fireste, caci ei au inceput razboiul, ei sunt vinovati, si bine ca i-au batut"
- "Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obisnuit, in duhul Evangheliei, aceasta inseamna partasie morala la ucidere, si deci pacatul cere cainta"

*

29 martie 1968

Multumesc pentru urari si bune doriri, pentru neschimbata voastra dragoste fata de mine. Mult pretuiesc aceasta neschimbare! Caci sunt atat de putini oameni pe acest pamant care sa ramana credinciosi cuvantului lor, credinciosi prieteniei lor, credinciosi chiar si in casatorie. Cu atat mai rari sunt ei atunci cand temeiul prietenie, al fratiei, este nu interesul pamantesc, ci credinta pe un alt plan.

[...]

A fost cea mai mare greseala din partea mea sa cred ca oamenii inteleg cu inima ce inseamna numele de "crestin". Crestinismul inca nici nu a fost primit pe pamant vreodata. Crestinismul "istoric", de cele mai multe ori prezinta tabloul celei mai cumplite pervertiri al sensului Evangheliei. Cate crime nu s-au savarsti, si inca se mai savarsesc, in numele lui Hristos! Ce groaznic! Ce scalciere! Si cand auzi ca multi indraznesc sa se numeasca crestini, indata iti vine gandul: dar Hristos Insusi ii va numi candva "ai Sai"? El Insusis a zis ca multi Ii vor spune: "au nu in Numele Tau am prorocit", si  celelalte... Iar El va raspunde: "Departati-va de la Mine, cei care lucrati faradelegea"; Eu pe voi nu va cunosc.

*

12 ianuarie 1970

Oamenii intai se intalnesc in rugaciune, apoi in intalnirile normale ale vietii.

[...]

Cerintele vietii cresc mai repede decat putintele de a le satisface. Cu atat mai mult cu cat fratilor nou-veniti neaparat trebuie sa le oferim studii superioare, teologice bineinteles. Aceasta deoarece jumatate dintre ei au venit cu studii superioare, dar nu teologice. Neaparata nevoie a unei astfel de pregatiri este cerinta vremilor de acum. Daca vom ramane mai putin instruiti decat oricare alti "invatati" (pardon de expresie), acei "invatati" usor ne vor putea sugruma.

O, este o veche, mare problema: pe de o parte, cultura duhului sau a inimii, pe de alta a mintii, cu "atrofierea inimii". Cea din urma reprezinta o priveliste atat de salbatica, incat te apuca groaza intalnind acesti salbatici si de ucigasi care, cu toate acesteea, se simt "superieurs". Este o scara de valori rasturnata, ce duce la razboaie neincetate si la varsari de sange fara urma de mila, totdeauna argumentate de teluri cat se poate de inalte. Unele si aceleasi cuvinte se folosesc pentru a defini aceleasi valori, dar in adanc este o diferena radicala in intelegerea acelorasi cuvinte si in aplicarea lor in viata. Aproape intotdeauna este vorba de libertate a sens unique.

Noi traim, in constiinta noastra, cu gandul neaparatului refuz al tendintei de a domina, de a stapani asupra oricui altcuiva, de a poseda bogatii materiale, lucruri prin care am pierde dreptul de a vorbi cu cei injositi si batjocoriti. Mai bine saracie de bunavoie, decat imbogatire prin asuprirea fratelui. Mai bine ne este sa murim ca niste "neinsemnati" ai societatii, decat sa ne proslavim pentru a fi stapanit asupra "acestor mici". Mai bine sa nu ne lasam numele pe Pamant, decat sa ne inscriem numele in Istoria Pamantului cu sangele fratilor. Spre a ne apara mica noastra libertate noi urmam principiul de a nu atenta asupra libertatii celuilalt. De nu va fi in launtrul nostru samanta Duhului Sfant, aceasta cale este desavarsit cu neputinta. Dar viziunea Vecinicei Dreptati, adica a Soarelui Dreptatii - Hristos, implanta inlauntrul nostru neclintita incredere in neaparata noastra biruinta, in vartutea biruintei lui Hristos. In aceasta lume purtam, si chiar trebuie sa purtam poveri, dar in cea viitoare biruinta este de neocolit.

* 

28 martie 1972

Lumea contemporana, fiind puternic organizata din punct de vedere social, mai ales in marile orase, oamenii, in chip ciudat, se dezvata a iubi, a fi prietenosi, a se bucura sau a suferi impreuna. Din care pricina multi dintre ei resimt uratul singuratatii. Venind la noi, intalnind aici o partasie omeneasca, adica, si cinstire si intelegere, si incredere, uneori intr-atat se uimesc, incat la inceput nici nu inteleg ce s-a petrecut cu ei. Dar apoi, intelegand, dupa cateva vizite repetate, si ei devin increzatori, deschisi, veseli, iar noi le dam casa noastra, gradina noastra, tot ce avem. Cat despre ei - de-acum se simt "acasa". Iar aceasta ne convine caci altfel ne-ar fi fost desavarsit cu neputinta sa primim atatia oameni.

*

27 ianuarie 1973

Este cumplit sa gandesti ca "experientele vietii" pana in zilele noastre sunt tot aceleasi. Au trecut mii de ani dar omenirea, nu numai duhovniceste, ci pana si moralmente, de-abia daca a progresat intrucatva. Poate ca judecata mea nu este dreapta, in sensul ca, pe Pamant, intotdeauna vor fi cele mai felurite nivele intelectuale, morale si duhovnicesti ale existentei oamenilor. Cei de pe treptele de jos ale dezvoltarii au nevoie de grija din partea celor care se afla mai la inaltime; trebuie sa le dam viata, adica sa-i iubim si impreuna sa lucram la inaintarea lor in bine. Asa ca, din acest punct de vedre, deocamdata, totul - normal. Noi insa, in masura in care tindem tot mai mult catre bine, ne ranim tot mai puternic, mai dureros si mai adanc, la vederea fiecarei necuviinte, fiecarei grosolanii si cele asemenea lor. Noi insine am pierdut viziunea a ce, si cum eram la vremea noastra, in zilele tineretii. Poate si noi ne-am infricosa daca ne-am intalni cu noi insine asa cum eram acum cincizeci de ani.

*

18 ianuarie 1975

O jumatate de veac de rugaciuni pana la sange pentru pacea in intreaga lume mi-a inghitit toate puterile. Nu pot spune ca ma incanta starea lumii. Propovaduirea iubirii a fost adusa din cealalta lume si nu este primita de catre oameni. Aceasta lumina nu-i vindeca, adica Lumina de sus. Incapatanarea salbaticei lupte pentru dominatie naruie tot Pamantul.

*

28 aprilie 1976

Slujirea mea insa, precum o stiti prea bine, este de un fel aparte: ea cere stramutarea inimii mele in cel care se spovedeste; poate si invers: a primi pe cel care se spovedeste in inima mea. Sunt nevoit sa traiesc tot felul de drame, de dureri, de indoieli, de suferinte; rareori unele bucurii. Observ ca la inceput eram mai in stare sa ma deschid repede intalnirii cu fiecare dintre cei ce veneau; acum nu mai este asa: la batranetea mea, adesea simt o oarecare istovire "emotionala" a puterii inimii. Imbogatirea experientei mintii cumpaneste doar partial aceasta pierdere. Lucrarea dragostei este perceputa de fiecare om ca o revarsare a unei puteri vitale: adeseori mi s-a dat sa observ ca sincera impreuna-patimire cu cel care sufera, care sta pe pragul ultimei deznadejdi, singura acea atentie a inimii se dovedeste a fi o putere mantuitoare. Indelunga apasare a deznadejdii se intrerupe pentru un oarecare rastimp, si sufletul omului reinvie spre o noua lupta pentru viata.

[...]

Oamenii au ajus atat de complicati psihologic, incat fiecare persoana a devenit un incalcit nod de contradictii. Atmosfera de obste a vietii lumii a slabit duhovniceste si nu ai unde sa afli ajutor. Sporirea organizarii sociale, oricat de ciudat ar parea, duce la faptul ca un contact "personal" a devenit o raritate. Viata se depersonalizeaza. Iar legatura bisericeasca a duhovnicului cu omul, candva atat de roditoare, s-a imputinat, in vartutea instrainarii oamenilor de Biserica. Pierderea credintei in Inviere este tot una cu osandirea de sine la moarte. De aici si simtamantul, in oameni, al lipsei de sens a venirii in aceasta lume. Oricare ar fi orientarea politico-sociala, tragismul vietii este de neinlaturat prin insasi firea omului cazut.

Pana si dragostea intre oameni este doar vremelnica, doar uneori se ajunge la armonie. Rare sunt cazurile unei indelungate impreuna-glasuiri. Iar acum, in starea apasatorului plictis al vietii sociale cand sotii nu trebuie sa depinda unii de altii din punct de vedere material, casatoriile se destrama adesea prea curand. Cel mai mult sufera copiii din aceasta pricina. Si este partea cea mai neinsemnata din tot ce mi se da sa intalnesc. Iar nepriceperea lor in felul de a face, in felul de a trai este atat de mare, incat covarsitoarea majoritate a oamenilor traieste intr-o stare de resemnata deznadejde. Voi stiti ca din ORICE situatie este o iesire - Hristos, dar voia oamenilor este paralizata de patimile pamantesti, iar aceasta iesire mantuitoare se impleteste totusi neaparat cu o lupta impotriva sinelui, adica a propriilor patimi, si in cele mai multe cazuri lupta este lepadata. "Nu va afla rasunet acel cuvant ce hotarul patimii a depasit" (poetul Baratinski la moartea lui Puskin).

Pe langa tot ce se petrece in viata particulara, de la inceputul veacului al XX-lea lumea traieste perioada marilor si micilor neincetate razboaie. Pretutindenea bantuie nesiguranta zilei de maine. Este cunoscut faptul ca frigul puternic tot asa paralizeaza viata cat si marele parjol al focului. Iar razboaiele au capatat aceasta indoita trasatura: pe cat se poate, razboiul se face cu focul; cand incepe sa devina mai infricosator, razboiul se face cu raceala - razboiul rece. Dar este vorba despre una si aceeasi ura care, sporind, a racit dragostea. Soarta mea a fost sa ma rog pentru lume, pentru pacea intregii lumi. Stiu ca puternica este rugaciunea a opri inaintarea acelor nerusinati, chiar daca nu de tot. Dar daca se va intrerupe rugaciunea dragostei, nici o cultura, nici o stiinta nu vor putea impiedica explozia.

Nu este firesc crestinului sa cada in asa-zisul pesimism. Dar aceasta inseamna totodata ca nici optimismul nu-si are locul. Continua lupta duhului cu moartea. Iata ce alcatuieste soarta vietii noastre. Stiti din propria experienta ca zidirea fiecarui nucleu al vietii se impleteste cu multe, neincetate nevointe. Si daca nu deznadajduim, biruinta ramane de partea noastra. Voi aveti aceasta arma - "nebiruita arma a pacii". Dea voua Domnul putere duhului pentru aceasta vrednica nevointa, pentru acest privilegiu, acum rar. In toate imprejurarile: mari si mici, fie familiale, fie la scara mondiala. Nu intotdeauna ne este cu putinta a zari rezultatele asteptate in limitele Pamantului, dar rezultatele negresit vor fi in dezvoltarea cosmica a existentei lumii facute. De aici avem si energia neimputinata pentru rugaciune; rugaciunea duhului, daca trupul slabeste.

Sfatul meu fratesc: nu cadeti in deznadejde, chiar si in imprejurari deznadajduitoare. Durerea sufletului este de neocolit, dar din aceasta durere se naste rugaciunea.Suspinurile din adancuri ating vecnicile inaltimi. Invierea este o realitate a vietii. Lucrul cel mai de pret in viata lumii este faptul ca omul este persoana.

*

27 martie 1979

Viata nicaieri, niciodata, nu este usoara pentru crestin, dar binele semanat in suferinte, mai tarziu, dupa iesirea de aici, se inmulteste insutit, si chiar nesfarsit mai mult; in aceasta sta nadejdea ce ne intareste si ne insufla.

*

12 ianuarie 1980

Eu cred ca Domnul nu cauta catre cele din afara, ci la rezultatele jertfelor aduse. Vine clipa cand, asemenea unui suvoi involburat, vi se va revarsa asupra insutit dragostea ce s-a inmultit datorita dumneavoastra, si deja nimeni si nimic n-o sa v-o mai poata lua in veci. Anume asa judeca Dumnezeu: "Cel care este mai mare intre voi sa fie tuturor rob" precum El Insusi a venit spre a sluji si a-Si da viata spre izbavirea celor multi. 

[...]

Asemenea dumneavoastra si eu mi-am daruit viata slujind aproapelui. Cu aceeasi nadejde despre care va si scriu: dragostea de pe urma neaparat va sta de fata impreuna cu noi in ziua de apoi. Va sta de fata, bogat inmultita, ca un seceris manos. Dar in vremea de acum imparateste simtamantul golirii, al desertarii.

*

21 martie 1991

Ma rog lui Dumnezeu pentru darul dragostei catre voi, ca aceasta sa-si pastreze vecinica insusire, dupa firea ei.

Al vostru, ca intotdeauna si pentru totdeauna, Tati Sofronie  

Sursa:  Arhimandritul Sofronie, „Scrisori catre familia protoiereului Boris Stark”, Editura Accent Print, 2015

Protoiereul Boris Stark si sotia Natalia (Natasa)