PS Ignatie: "cand smintim pe cei de langa noi nu facem altceva decat sa Il mutam pe Hristos, sa Il scoatem din inima lor, pentru ca intai L-am scos din inima noastra"

Il smintim pe Hristos, adica Il mutam si Il scoatem din noi prin toate pacatele pe care le facem.

*

Si in momentul in care noi smintim pe cei de langa noi nu facem altceva decat sa Il mutam pe Hristos, sa Il scoatem din inima lor, pentru ca intai L-am scos din inima noastra. Si cand nu este in noi, nu avem cum sa avem grija de Hristos Care este in inima celorlalti

*

Parintele Nicolae Steinhardt spune asa de frumos ca „numa’ dracu’ este contabil”, el contabilizeaza totul, toate, tot ceea ce facem noi, tot! Dumnezeu nu face asa, e atat de milostiv si ne iarta multe din ale noastre. Numai diavolul le pune si le noteaza pe toate ca sa te prinda si sa te zdrobeasca cat poate de mult. Si noi facem cateodata poate la fel, “contabilizam”.

In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh!

Preacuviosi Parinti, preacuvioase maici, si iubiti frati si surori impreuna rugatori,

Ii multumim lui Dumnezeu pentru darul acestei Liturghii pline de har; si cred ca nu este nimic mai frumos decat atunci cand venim in fata lui Hristos cu sufletul nostru deschis si cerem iertarea de pacate, cerem harul Lui, cerem binecuvantarea Lui.

M-am gandit sa ma opresc asupra unui cuvant pe care l-am citit astazi in Evanghelie – Evanghelie in care ni se vorbeste despre faptul ca Hristos face o minune, Isi trimite ucenicul, pe Petru, la mare, sa gaseasca un peste si din pestele acela sa gaseasca un banut ca sa isi faca datoria fata de stat, fata de autoritatile romane care au ocupat in vremea respectiva Ierusalimul. Si Hristos spune un cuvant foarte frumos, si Se da pe Sine pilda de smerenie pentru noi si spune ucenicului:

Pentru ca sa nu fim pricina de sminteala, du-te la mare, vei gasi un peste, si in pestele acela vei gasi banutul cu care noi sa platim aceasta datorie fata de autoritatile romane.

[“Ci ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi, ia-l, şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine” – (Matei 17, 27), n.n.]

Vedeti cata smerenie in [atitudinea] lui Hristos? El, care era Dumnezeu si nu avea cum sa sminteasca pe nimeni, niciodata, si totusi spune: pentru ca sa nu fim pricina de sminteala, mergi, du-te si scoate banutul din pestele din mare, ca sa mergem sa platim datoria noastra.

Desigur, Hristos spune lucrul acesta in primul rand pentru noi toti, fiecare in parte. Si chiar sa ne gandim intotdeauna, sa ne facem un mic examen de constiinta dupa truda unei zile, sa Il intrebam pe Domnul, sa zicem: Doamne, oare eu am fost pricina de sminteala pentru cineva, cu ceva, in ziua aceasta?

Desigur, [multi dintre noi, astazi] nu mai intelegem ce inseamna „a sminti pe cineva”.

Taranii nostri, foarte cuminti, aveau, zic eu, proprietatea cuvintelor; noi astazi, un pic, am mai pierdut-o si semnificatia multor cuvinte nu o mai intelegem in profunzimea lor. Si, taranii, pana astazi mai folosesc inca acest verb: [a sminti]. In momentul in care este un obiect pus undeva si il muti in alta parte te intreaba:

De ce l-ai smintit din locul acela si l-ai pus in alt loc?

Cu alte cuvinte: de ce l-ai pus din locul care era al lui, acolo, si l-ai pus in alt loc, care nu-i potrivit pentru el? Deci „l-ai smintit”: l-ai scos din matca lui, l-ai scos din firescul lui, l-ai scos de acolo de unde este locusorul lui, unde e ambianta lui, si l-ai pus undeva intr-un loc strain, care nu-l reprezinta.

Si sa stiti ca asa se intampla si cu noi, oamenii. Cand ii smintim pe cei de langa noi ii scoatem din cele ale lor. Si Dumnezeu fiecaruia dintre noi ne-a dat acest dar al pacii, al linistii. In Taina Botezului toti L-am primit pe Hristos, toti am primit Harul si „este ascuns in noi” – ne spun Parintii Bisericii, cu precadere Sfantul Marcu Ascetul. Hristos este in noi, acolo, pe Care L-am primit in Taina Botezului. Si Il smintim pe Hristos, adica Il mutam si Il scoatem din noi prin toate pacatele pe care le facem. Mai mult decat atata, si mai grav, Il smintim pe Hristos, adica Il scoatem, Il mutam [din sufletele fratilor nostri]. Acesta e sensul adevarat, nu numai ca il tulburi pe cineva, sau ii iei linistea, sau ajungi la un moment de conflict, te certi cu cineva, si zici ca l-ai smintit prin ceea ce ai facut tu. Mai mult decat atata, cred ca e mult mai grav sa Il scoti pe Hristos, sa Il furi pe Hristos din sufletul unui om, [din cauza] pacatelor tale, [din cauza] neputintelor tale. Si in momentul in care noi smintim pe cei de langa noi nu facem altceva decat sa Il mutam pe Hristos, sa Il scoatem din inima lor, pentru ca intai L-am scos din inima noastra. Si cand nu este in noi, nu avem cum sa avem grija de Hristos Care este in inima celorlalti. Daca toti am avea aceasta constiinta, si credinta ca in cel de langa noi este Hristos, si ca este chipul lui Hristos, sau mai frumos: icoana lui Hristos, sa stiti ca nu ne-am permite nici sa judecam, nici sa il batjocorim, nici sa il ironizam, chiar daca are neputintele lui. Pentru ca vom zice: daca eu il batjocoresc, daca eu il judec, atuncea Il judec pe Hristos, Il batjocoresc pe Hristos, Il ironizez pe Hristos, Care este acolo, in sufletul lui.

Si, vedeti, daca lumea de astazi ar trai acest adevar, cat de mult ne-am schimba! Cat de mult ne-am schimba! Si, cred eu, fara a fi utopic, fara a fi un visator asa, gratuit, lumea aceasta s-ar transforma intr-un rai, daca toti am avea constiinta ca in cel de langa mine este Hristos, si m-as raporta fata de el, si i-as da cinstea cuvenita lui Hristos, ca lui Hristos, celui de langa mine. Cat de mult s-ar schimba lumea, foarte mult!

De aceea, cuvantul acesta al lui Hristos din Evanghelie e atat de frumos, dar cred ca si mustrator pentru noi, pentru ca sa nu fim o pricina de sminteala: du-te si scoate din pestele acela din mare, scoate banutul ca sa avem cu ce plati ca sa ne facem datoria fata de autoritatile romane. Ce frumos! Cat de minunat este Dumnezeul nostru, si ce smerit este! El ia vorbele noastre, cuvintele noastre, si le pune in gura Lui. Si parca ne invata, pe noi, sa ne intrebam si sa spunem ceea ce trebuie sa spunem cu adevarat:

Sunt eu pricina de sminteala pentru cel de langa mine? Ma gandesc intotdeauna, ca si Hristos, ce sa fac ca sa nu fiu pricina de sminteala, sa Il mut pe Hristos din inima celui de langa mine, sa nu ii iau linistea, sa nu i-o fur?

Si, vedeti, ca linistea aceasta se fura si in manastire, se fura si in viata de familie, se fura si in societate, in lumea aceasta. Cati ne intrebam seara, asa cum ne spune psalmistul David, in asternuturile noastre:

Oare cui i-am furat eu astazi linistea, cui i-am luat eu astazi linistea?

Cati ne intrebam? Cred ca o facem de foarte putine ori, pentru ca daca am face-o zi de zi, atunci am fi atenti sa nu savarsim pacate care sa ia si sa fure linistea celor din preajma noastra.

Si vedeti ca Evanghelia de astazi, nu intamplator, mai are a doua parte, in care se vorbeste despre copii, care sunt nevinovati. Copiii sunt asa de minunati cu sufletul lor. Vedeti, cand ei se cearta intre ei nu tin manie, n-au rautate. Imediat, se cearta putin si la cateva clipite ei se joaca ca si cum nu s-a intamplat absolut nimic. Si, de aceea, nevinovatia lor o lauda Hristos, si ne cere Hristos sa fim ca si ei, nevinovati, in aceasta atitudine frumoasa de a nu tine manie in sufletul tau cand te necajeste [cineva]. Dar ce greu este, ca diavolul vine in inima ta, si cand celalalt ti-a gresit, tu contabilizezi toate ce le-a facut pana in momentul in care te-a jignit, si devine sufletul tau ca un insectar – stiti, ca faceam la orele de biologie si puneam insectele. Ei, asa e sufletul unui om caruia ii e greu sa ierte, ii e greu sa nu tina minte raul, si cand il necajeste cineva, cand il jigneste cineva sufletul sau se transforma ca un insectar, si-si aduce aminte de toate relele pe care i le-a facut, si le contabilizeaza. Parintele Nicolae Steinhardt spune asa de frumos ca „numa’ dracu’ este contabil”, el contabilizeaza totul, toate, tot ceea ce facem noi, tot! Dumnezeu nu face asa, e atat de milostiv si ne iarta multe din ale noastre. Numai diavolul le pune si le noteaza pe toate ca sa te prinda si sa te zdrobeasca cat poate de mult. Si noi facem cateodata poate la fel, “contabilizam”.

Si vedeti ca lucrul acesta se intampla foarte mult in viata de familie cand nu mai exista dragoste, cand nu mai exista starea aceea de a-l intelege pe cel de langa tine, cu toate neputintele lui, si de a-l asuma asa cum Hristos ne-a asumat pe noi, cu toate pacatele noastre. Atunci devin contabili sotii unul fata de celalalt si, clipa de clipa, nu lasa niciun moment sa nu isi reproseze unul celuilalt: “uite ce ai facut tu: asta si cealalta, si cealalta..."; "ce mi-ai facut acum doi ani, si acum trei ani…” Si sa vedeti ce memorie iti da diavolul, incredibila! Ca daca te-ai pune sa inveti Sfanta Scriptura nu ai avea asa memorie ca toate faptele si toate rautatile pe care ti le-a facut cel de langa tine – enorm de bine le tii minte, foarte bine, excelent! De-asta iti da diavolul in cap „memoria”, si „memoria” asta e malefica, distruge, distruge pe toti cei din jurul tau. Si se intampla in foarte multe vieti de familie: ajung sa divorteze, ajung sa rupa aceasta legatura a dragostei pe care Dumnezeu a pus-o in sufletele lor prin Taina Cununiei, [din cauza] acestei „contabilitati”. Si dupa aia e greu sa se iubeasca unul pe celalalt: e greu sa il iubesti pe cel de langa tine cand ii vezi numai relele, numai relele! N-ai cum sa-l iubesti, ti-e foarte greu pentru ca si in tine este numai rautate.

Si stiti foarte bine, noi vedem in cel de langa noi ceea ce este in noi. Nu poti sa vezi in cel de langa tine dragoste daca nu e dragoste in tine, nu poti sa vezi lumina, nu poti sa vezi bunatate daca nu este in tine. Noi intotdeauna, stiti cum suntem? Ca un proiector. Si proiectam pe un perete ceea ce este acolo, in proiectorul respectiv, ce punem noi. Asa sunt si sufletele noastre: proiectam pe monitoarele celor din jurul nostru ceea ce este in mine. Si vad in cel de langa mine ce e in mine. Daca e rautate, rautate voi vedea, dar daca este bunatate si dragoste voi vedea bunatate si dragoste chiar daca poate cel de langa mine nu e asa de bun. Stiti cum mai spun eu? E greu sa spun despre cineva ca „e un om rau”, e un cuvant foarte greu – spun altfel: este un suflet in care binele s-a diminuat; parca nu mai are aceeasi stralucire. Asa ar trebui sa gandim, ca nimeni nu este rau. Dumnezeu nu ne-a creat sa fim rai, dar mai vine cateodata acolo [ceva rau] si binele nu mai are aceeasi stralucire, nu mai are aceeasi putere, aceeasi lucrare in noi, si cateodata mai acceptam, mai pactizam cu cel rau. Cateodata ne si casatorim, sa stiti, cu cel-rau, dar nu ne dam seama. Chiar ne casatorim, si asa traim ca intr-o casatorie cu cel-rau, atat de bine il slujim si asa il iubim, ca si cum ar fi sotul sau sotia noastra, raul acela. Si il bagam acolo in noi si mai mult decat atata, il si imprastiem. Ii contaminam pe toti cei din jurul nostru, ii infectam – ca raul infecteaza, sa stiti, dar nu reusim sa ne dam seama de lucrul acesta. Pentru ca Parintii Bisericii ne spun ca daca noi am avea ochi duhovnicesti sa vedem raul din sufletul cuiva, si cat de urat miroase, si cat il intuneca, si cat de urat ne intuneca si pe noi… Daca nu suntem oameni duhovnicesti si nu ne intarim prin rugaciune – si rugaciune in primul rand, pentru cel care are nevoie de acest lucru -, atunci ne transformam si noi in niste sclavi ai diavolului. De aceea Hristos ne aminteste de acesti copii minunati care traiesc aceasta nevinovatie.

Si daca tot suntem intr-o manastire, un copil foarte minunat, deosebit cu sufletul, bineinteles datorita parintilor lui, il intreb asa:

– Ce te faci cand esti mare?

Si imi spune:

– Calugar.

– Dar ce inseamna calugar?

– Rugaciune!

Bineinteles ca l-au invatat parintii, nu avea de unde sa stie lucrul asta, dar ce frumos l-au invatat ce inseamna sa fii calugar, sa fii rugaciune! Mi s-a parut extraordinar cand am auzit lucrul acesta, din sufletelul lui care, sigur, a fost invatat de parintii lui foarte credinciosi: „Calugar inseamna rugaciune”. Ce greu este sa ajungem noi la starea aceasta! Toti, fiecare in parte sa fim rugaciune, nu numai sa avem rugaciune, ci fiecare sa fim rugaciune, ca prin viata mea, prin tot ceea ce fac eu sa-l imboldesc pe celalalt la rugaciune.

Vedeti ca, daca stam in preajma unui om sfant, parca toate pacatele tale iti sunt descoperite si se starneste in tine o stare de pocainta, o stare de parere de rau, o stare in care ai sentimentul, cum citim in Postul Mare, la Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ca la cer nu suntem vrednici sa ne uitam; nici macar la cer, parca simtim ca vine cerul pe noi datorita pacatelor pe care le avem.

Rezum tot ceea ce am spus pana acum: Hristos ne invata pe fiecare dintre noi sa avem aceasta grija extraordinara - si cata noblete este in sufletul unui om care se gandeste clipa de clipa sa nu-l sminteasca pe cel de langa el! Ce frumos e sufletul acelui om! Cata dragoste si cata minunatie este in sufletul unui om care are grija aceasta extraordinara sa nu sminteasca. Si Hristos vedeti ce smerit este? Ce frumos spune Hristos: pentru ca sa nu fim pricina de sminteala, duceti-va la mare, scoateti un peste, veti gasi acolo, in el, banutul cu care noi sa platim ceea ce suntem datori. Si daca avem aceasta preocupare si grija sfanta, desigur, sufletele noastre vor fi ca ale copilasilor. Un om care nu vrea sa sminteasca pe cel de langa el este un om care are sufletul ca al unui copilas pe care Hristos l-a luat in brate si ne-a spus, si ne spune tuturora, ca daca nu vom fi ca si ei, nu vom mosteni Imparatia cerurilor.

Domnul sa ne ajute sa nu smintim pe nimeni, niciodata. Si daca smintim pe cineva, sa ne rugam, si puneti acolo la „Doamne, Iisuse”. Stiti ca rugaciunea cea mai puternica cand cineva poate te necajeste e „Doamne, Iisuse”. Atat. Pune-l la „Doamne, Iisuse” si pomeneste-l. Nu este rugaciune mai puternica decat: Doamne, Iisuse, miluieste pe roaba ta, pe cutare, cutare, pe oricine. Sa vedeti ca face Dumnezeu minuni. Amin!”

Sursa: Cuvantul Ortodox, SA NU FIM PRICINA DE SMINTEALA… – Cuvant al Parintelui Episcop IGNATIE MURESANUL la Manastirea Paltin (AUDIO): “Daca eu il batjocoresc pe un semen, daca eu il judec, atuncea Il judec pe Hristos, Il batjocoresc pe Hristos”. “DRACUL CONTABIL”, “SUFLETUL – INSECTAR” si “MEMORIA MALEFICA”

Savatie Bastovoi despre "acapararea puterii asupra educatiei de catre grupuri" si cum "lecturile ne fac partasi la viata si intelepciunea vesnica"

Educatia

Am spus ca darurile si abilitatile sunt dezvoltate de catre oameni in functie de conventiile societatii in care traiesc si de necesitatile grupului de care apartin. Prin conventii trebuie sa intelegem legile si credintele unei comunitati, iar prin necesitati intelegem comertul, distractiile si indeobste faptele prin care individul isi poate asigura confortul social si poate accede ierarhic in grup, in comunitate, in societate. 

Conventiile si necesitatile fac educatia.

Educatia se impune in familie, in scoala (acolo unde este), in biserica, iar, mai nou, educatia se impune prin mass-media si reclama. In aceasta insiruire, statul, care are monopol asupra legilor si a credintelor, isi impune educatia prin scoala si biserica, iar grupurile isi comunica ideile prin mass-media si reclama. Familia oscileaza intotdeauna intre educatia oficiala a statului si interesele grupurilor care, fiind mai flexibile, ofera intotdeauna modele de accedere ademenitoare si rapide. 

Chiar daca rolul Bisericii in ordinea statala a fost uneori crescut exagerat (pana la identificare in Imperiul Bizantin, in Roma medievala sau in Rusia tarista) sau, dimpotriva, diminuat (pana la excludere in Franta sau cu Revolutia [bolsevica n.n.] din URSS), totusi statul nu a incetat niciodata sa-si comunice mesajele prin biserica.

Odata cu raspandirea presei si mai ales a televiziunii, educatia a iesit de sub monopolul statului si a devenit accesibila grupurilor. Legile si credintele, care au stat la baza educatiei pana nu demult, par acum sa fie dislocate de razboiul necesitatilor. Putem spune cu certitudine ca societatea de consum a facut ca necesitatile sa biruie legile si credintele, astfel incat presa si reclama au devenit si lege, si credinta.  

Acapararea puterii asupra educatiei de catre grupuri, care de cele mai multe ori raman ascunse pentru individul de rand, face ca insasi notiunea de educatie sa devina derizorie. Interesele schimbatoare ale indivizilor aflati intr-o permanenta si fireasca lupta pentru ascensiune sunt rezultatul dinamismului pietei, accelerat prin efectul reclamei si al dezinformarii in masa. In aceste conditii, tot mai putini oameni ajung sa faca ceea vor, ceea ce se pricep si ceea ce li se potriveste. Cu alte cuvinte, oamenii ajung sa nu mai actioneze conform vocatiei si darurilor pe care le au, ci imbratiseaza meserii si indeletniciri provizorii, pe care le fac fara mare placere si pe care le schimba usor, doar de dragul unui minim confort social si foarte rar psihic.

Nu stiu daca exista statistici care sa surprinda procentul persoanelor care nu lucreaza conform studiilor facute. O astfel de statistica este si greu de efectuat, deoarece in fiecare luna zeci de mii de oameni migreaza de la un loc de munca la altul. Avem doctori care devin soferi de taxi, profesori de istorie care instaleaza chiuvete, politisti care vand flori. Cel putin in tara noastra numarul persoanelor care practica o alta merserie decat cea pentru care au studii ar putea fi mai mare decat numarul persoanelor care muncesc calificat. Nu mai vorbim de artisti: pictori, actori, muzicieni, care au fost pur si simplu marginalizati, darul lor fiind declarat bun doar pentru distractii electorale si propaganda cu iz de prostitutie. 

Supreamatia consumismului a ajuns atat de departe, incat duhul utilitar a patruns si in manualele scolare. De la un an la altul vedem cum reclama si modul de gandire facil cuceresc scoala. Acest aspect alarmant se resimte in amenajarea salilor de clasa, in imbracamintea elevilor, in accesorii, in pixuri, in camerele de supraveghere, in tablete electronice impuse in unele state ca norma [Finlanda a anuntat ca din 2016 copiii vor invata in scoli doar abilitati de tastare, nu si de scriere de mana.] Totul a devenit mai scump, mai mult si mai rapid. 

Scoala, primul si ultimul bastion al statului, a fost infranta. Educatia a primit lovitura de moarte, stingandu-se sub ochii tuturor de o hemoragie interna. In continuare oamenii pot fi folositi oricum, deoarece legea si credinta au fost inlocuite de puterea banului, de instinctul primar al competitiei si supravietuirii. 

Cum sa iesim din acest iures? Ce sa faci daca esti tanar, esti bun, esti frumos si doresti sa ramai in continuare asa? Cum sa-ti gasesti calea, de la cine sa inveti, cum sa-ti inmultesti talantul si sa fii de folos si altora? 

Cu siguranta, vremea scolilor oficiale a apus. Acum fiecare va invata pe cont propriu. Secretele invatatului vor fi la mare pret, pentru ca doar un om invatat va putea scapa de capcanele marilor afaceri mondiale, reusind sa ramana liber.

Cu alte cuvinte, omenirea a ajuns in momentul cand tirania tehnologieiilor, pusa in slujba razboiului informational, a adus faptura umana in aceeasi stare de nedumerire si dezorientare pe care o aveau inaintasii nostri inainte de aparitia scrierii. 

Lecturile

Se pare ca omenirea a ajuns in punctul cand poate crea oaze izolate in care oamenii sa poata fi supusi unor experimente psihologice greu de imaginat in trecut. Poate sa para un paradox, dar astfel de oaze nu cred ca sunt plantatiile de orez din China sau campurile de bumbac din lumea a treia; astfel de oaze in care oamenii ajung sa fie izolati informational si emotional sunt mai degraba trusturile mari de televiziune. Omenirea a inventat de acum meserii in care oamenii comunica, foarte putin intre ei, unde competitia si ambitia distrug caldura umana. In astfel de meserii e aproape imposibil sa vorbim de o educatie pozitiva si cu atat mai mult de modelarea dupa principiul autoritatii celui mai mare si mai bun.

Ce sa facem cand nu avem de la cine invata sa fim mai buni?

Sfantul Ignatie Briancianinov atragea atentia inca la sfarsitul sec. al XIX-lea ca va veni vremea cand nu vom mai gasi usor un om de la care sa avem ce invata. Singura salvare, scria sfantul, vor fi lecturile. Cartile bune, citite la vremea potrivita sunt capabile sa ne calauzeasca in viata.

Rostul cartilor in istorie este unul salvator. Au fost perioade in istorie cand oamenii si-au pierdut calea, dar intelepciunea pastrata in carti, ajunsa la oamenii haraziti de Dumnezeu, a remodelat istoria. 

Asa este si cazul renasterii isishasmului si revigorarea intregii Ortodoxii de catre Cuviosul Paisie de la Neamt, un sfant care a marcat ultimile trei secole de monahism ortodox, dar si viata Bisericii indeobste, influentand atat lumea slava, cat si pe cea greaca.

Se spune ca tanarul calugar Paisie a plecat din Ucraina in Sfantul Munte in cautarea unui povatuitor in cele duhovnicesti. Insa el nu numai ca nu a gasit in peregrinarile sale oameni vrednci, ci a dat odata de un calugar care aprindea focul cu carti vechi. Cerand sa vada ce carte arde calugarul, tanarul Paisie a descoperit ca era o carte sfanta care continea invataturi despre rugaciunea inimii. Asa a ajuns sa gaseasca si alte carti, pe care le-a adunat cu grija. Stabilindu-se la Schitul Sfantului Ilie, parintele Paisie a inceput sa studieze cartile inaintasilor si sa traiasca dupa ele. Astfel, in scurta vreme, in jurul lui au inceput sa se adune si alti calugari care au dorit sa-l urmeze. In cele din urma, schitul, a devenit neincapator pentru obstea care se adunase, iar faima Cuviosului Paisie a ajuns pana la mitropolitul de atunci al Moldovei, care l-a invitat cu toata obstea in Moldova, oferindu-i sa-si aleaga una din manastirile mari istorice, care pe atunci erau pustii. Asa a ajuns Cuviosul Paisie la Manastirea Neamt, adunand in jurul sau singura obste polietnica din istorie, in numar de circa o mie de calugari. Obstea de la Neamt a dat calugari care au intemeiat vestitele manastiri din Rusia, cum sunt Optina si Valaam, s-a impus nu doar prin vieturiea inalta, ci si prin ceea ce ulterior s-a numit Scoala Paisiana. Tipografia de la Neamt a tiparit vreme de mai bune de un secol mii de carti care au schimbat fata culturii romanesti si nu numai, fiind stiut ca Filocalia rusa a fost intocmita la Neamt, carte care a influentat un scriitor ca Dostoevski si, prin el, o parte importanta a culturii ruse. 

In mostenirea paisiana exista o istorioara despre puterea cartii. Se spune ca un calugar l-a vazut pe diavol la poarta manastirii. Intrebandu-l ce face acolo, diavolul a raspuns: 

"cand a venit aici Parintele Paisie cu 600 de frati, eu am fost trimis cu o oaste de 60.000 de demoni ca sa luptam cu ei. Dupa aceea viata calugarilor s-a racit din cauza grijilor si a amestecului cu mirenii, asa ca am renuntat mai intai la 10.000 de draci, pe urma la alti 10.000, pana am ajuns sa ramanem doar 20.000". 

"Dar ce mai faceti acum, de vreme ce monahii au ajuns sa faca singuri faptele voastre?", 

a intrebat calugarul. 

"Pazim cartile sa nu le citeasca nimeni. Atata timp cat exista aceste carti, niciodata nu putem fi siguri ca cineva nu le va citi si nu va ajunge sa si faca cele citite"[Vedenia monahului Sofronie de la Neamt].

Cat de importanta e cartea nu doar pentru fiecare om in parte, ci chiar pentru imperii, o putem vedea din istoria omenirii. Fie ca vorbim de Ptolomeu si vestita biblioteca din Alexandria, fie de imperiul sovietic care a distrus milioane de carti de teama ca ele sa nu nasca oameni, din toate reiese puterea de temut a cartii.

Cartile se impart si ele in multe feluri. Exista carti de informare, carti care contin secrete de meserie sau carti menite sa relaxeze mintea, carti care surprind faptele unor oameni importanti sau carti despre arta razboiului ori a diplomatiei. Dar exista si carti care, dincolo de informatia pe care o transmit, sunt purtatoare ale duhului celui care a scris. Atunci cand ingerul se arata sutasului Corneliu, el ii zice: "Mergi in Iope, acolo vei gasi pe Petru. El iti va spune cuvintele vietii vesnice prin care vei trai tu si toata casa ta (F.A. cap. 10). Evanghelia are cuvintele vietii deoarece e insuflata de Duhul datator de viata. Dar exista si carti care poarta cuvintele mortii, fiind insuflari ale divolului. Sufletul omului poate deosebi duhul unei carti prin strea pe care o traieste, dar nu toti oamenii sunt atenti la sufletul lor. Stiind aceasta, Apostolul Ioan ne indeamna: "Deosebiti duhurile!". 

Toate cartile folosesc intr-un fel sau altul, fiecare om alegand ce este bun pentru sine. Vorbind despre folosul lecturilor, Sfantul Vasile cel Mare spune ca nici o carte nu e de lepadat, chiar si cele pagane, atunci cand cititorul are dreapta socoteala si poate scoate folos fata sa se vatame. Sfantul Vasle cel Mare il compara pe cititor cu o albina care se aseaza pe toate florile, fara sa manance intreaga floare, ci din fiecare extragand doar polenul, din unele mai mult, din altele mai putin [Vasile cel Mare, Cuvant catre tineri].

Insasi starea sufletului nostru ne va conduce spre lecturile trebuincioase. Daca o carte se citeste cu sete, inseamna ca e cartea potrivita noua; daca insa lectura este o povara, este mai bine sa o lasam pentru mai tarziu. Un om aflat intr-o framantare sufleteasca va citi cu greu o carte de meserie, va deprinde cu greu formule sau gramatica unei limbi, dar va citi cu placere o carte de filosofie sau psihologie, capabila sa-i orienteze simturile. Lectura este mai intai de toate un medicament, iar medicamentele se iau potrivit cu afectiunile de care suferi: nimeni nu-si unge piciorul cu alifii atunci cand il doare un dinte. 

Cartile sunt o adevarata minune pentru ca ne pot pune in legatura cu mintile si sufletele inalte care au trait inainte de noi si chair cu Insusi Duhul Domnului, Care insufla tot binele in lume. Chiar daca nu ar mai ramane nici un om vrednic pe pamant si nu am mai avea cu cine vorbi o vorba buna, cartile inaintasilor pastreaza intelepciunea in lume si nimeni dintre oameni nu poate zice ca este singur si neitneles in nazuintele sale bune. 

Lecturile ne fac partasi la viata si intelepciunea vesnica, ne scot din carapacea stramta a timpului biologic in care traim si ne poarta in vesnicie, asa incat cineva, care citeste carti scrise cu mii de ani in urma, poate spune cu adevarat ca devine martor al acelei vremi, dupa cum si cel care citeste prorociile Scripturii poate spune ca se impartaseste de veacul viitor, incat nu mai traieste saptezeci sau o suta de ani, ci in duh cuprinde intreaga lume si vesnicia devine pentru el ca o casa calda.

Sursa: "Sindromul "cesafac", Ierom. Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma 

Vedeti si:

• ROF: Savatie Bastovoi: "Viata este o invitatie la taina iubirii dumnezeiesti"."Societatea de consum a educat generatia in care persoana se poate eschiva de la responsabilitate" 

• Cuvantul Ortodox: PARINTELE SAVATIE la Sophia despre SINDROMUL “CESAFAC” (video + transcriere). “Noi trebuie sa mergem impotriva acestui curent de dezorientare a omului”

• Cuvantul Ortodox: Sfantul Paisie de la Neamt despre IMPORTANTA CITIRII CARTILOR DUHOVNICESTI, A SCRIERILOR SFINTILOR PARINTI

Despre prietenie. "Prin prisma relatiei tale cu Dumnezeu incepi sa vezi lumea inconjuratoare si pe semenii tai"

Dumnezeu insusi a creat natura, tot universul si pe noi oamenii, ca dovada a dorintei sale extraordinare de a avea o familie, de a avea prieteni.

*

Prietenia trebuie sa aibe componenta acesta sfanta, cu care a fost instituita inca de la inceput, din Paradis, de Dumnezeu, componenta inocenta, nevinovata, dezinteresata.

*

Iubindu-l pe copil, in limitele de rigoare bineinteles, si dandu-i tot ceea ce crezi tu ca il face bun si credincios, si drept, il iubesti si pe Dumnezeu in acelasi timp. Nu e competitie intre cele doua tipuri de iubire, sau de prietenie, sau in relatiile pe care le legi, intre iubirea de Dumnezeu si iubirea fata de semeni, si fata de creatie. Nu este competitie ci conlucrare, si ar fi o nebunie sa le pui in conflict, ca nu mai ajungi nicaieri.

*

Prin prisma relatiei tale cu Dumnezeu incepi sa vezi lumea inconjuratoare si pe semenii tai, asa cum le vede Dumnezeu.

Dilelme ala mileniului III - Prietenia

emisiune cu Pr. Dr. Mircea-Cristian Pricop, preot slujitor la biserica cu hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul" din Constanta, si Pr. Valentin Berechet

Pr. Valentin Berechet: - Dragi ascultatori, astazi vom incerca sa vorbim despre o realitate iubita de oameni si cautata. Si, de multe ori se straduiesc oamenii sa o implineasca cat mai frumos, cat mai complet, asa incat sa ramana si in istorie. Este chiar si cantata, de cei care sunt mai inspirati, mai aproape de muzele acestea umane. Ma refeream la prietenie. Prietenia este o realitate dupa care omul chiar tanjeste. Si vom incerca sa vedem cam care sunt rosturile cu aceasta relatie - prietenia-, si mai ales din prisma vesniciei, din prisma relatiei cu Dumnezeu. Adica incercam sa mergem la origini, nu la ce a devenit prietenia peste veacurile istoriei. Istoria si-a pus si ea o marca pe toate realitatile si le-a pervertit de foarte multe ori. Dar, totusi, Parinte, ce vede omul cand se gandeste la prietenie, la ce se gandeste omul cand vorbeste despre prietenie, sau incearca sa construiasca prin prietenie?

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Omul, in mod special, se gandeste la o relatie de lunga durata, bazata pe intelegere reciproca, pe sustinere reciproca in vederea atingerii unor teluri comune, sau a unor teluri pe care prietenul si le asuma in dorinta lui de a-l ajuta pe semenul sau. Dar, dincolo de componenta aceasta sociala, strict orizontala, de altfel necesara, mai ales in timpurile noastre, bazata pe cuvantul dat, bazata pe incredere reciproca, bazata pe solidaritatea dintre oameni, as putea sa merg un pic mai sus, la primul cuvant al lui Dumnezeu raportat la om. Spune Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur"(Facerea, 2, 18) pe pamant. Asta este o constatare divina. Si, practic, prietenia, prin aceasta afirmatie negativa, ca "nu este bine să fie omul singur" pe pamant, prietenia este instaurata, este instituita de insusi Dumnezeu. "Să-i facem ajutor potrivit pentru el"(Facerea, 2, 18). Mai presus de orice legatura, de altfel fireasca dintre oameni, prietenia a fost instituita la rangul de natura - as putea sa spun-, o componenta naturala a prezentei noastre pe acest pamant.

De multe ori, poate, prieteniile nu se aseaza pe cele mai bune principii. Mi-aduc aminte de o afirmatie a Sfantului Ioan Gura de Aur, care spune ca: tovarasia sau prietenia nu este intotdeauna cea mai buna, pentru ca si hotii si criminalii se intovarasesc intre ei. De aceea prietenia trebuie sa aibe componenta acesta sfanta, cu care a fost instituita inca de la inceput, din Paradis, de Dumnezeu, componenta inocenta, nevinovata, dezinteresata. Practic in aceste cuvinte am completat si ceea ce doream sa afirm despre latura spirituala a prieteniei, dincolo de componenta sociala a prieteniei, ca ne ajutam intre noi s.a.m.d. - si asa este si bine sa fie - si strict orizontala.

Pr. Valentin Berechet: - Spuneati Parinte ca prietenia a fost instituita de la inceputuri in Rai. Inseamna ca Eva venea inaintea lui Adam cu statut de prietenie. Deci relatia trupeasca nici nu era gandita pe atunci, ea a fost un pogoramant al creatiei, a aparut ulterior. Deci, pe undeva, relatia dintre Adam si Eva trebuia sa fie o relatie de prietenie, o relatie care sa duca pana acolo unde sa guste relatia cu Dumnezeu.  

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Care sa duca la indumnezeire, la theosis, la obtinerea de catre om a calitatii de nemurire si sfintenie proprie lui Dumnezeu. Aceasta calitate Dumnezeu a dorit sa o impartaseasca - nu sa o imparta cu omul - dupa cuvintele proprii. La un moment dat in Sfanata Scriptura, Dumnezeu insusi spune: dumnezei va voi face de veti asculta poruncile Mele. Prin urmare, menirea noastra este de a ne indumnezei, de a deveni dumnezei dupa asemanare - nu dupa fiinta, ca dupa fiinta Unul este Dumnezeu - dar, dupa asemanare, toata natura este chemata la partasie, la impartasirea de dumnezeire. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Dumnezeu, toate cate are le darueiste celui mantuit. Si nemurirea si sfintenia, si atotputernicia, si darul facerii de minuni, totul, tot ce are Dumnezeu ofera ca si mostenire, ofera ca si dar celui care alege sa fie prietenul sau pana la urma. Si asta este o prietenie pe care Dumnezeu o doreste de la noi. O prietenie bazate pe incredere.

Dumnezeu are incredere in noi, ca vom putea indeplini misiunea pe care ne-a acordat-o de cand ne-am nascut, iar pe de alta parte, noi vom avea incredere in Dumnezeu ca nu ne va abandona pe parcursul luptei noastre de atingere a acestui tel. Si, practic, prietenia se impleteste. Nu e numai in mod unilateral: eu ma declar prietenul lui X, dar X nici nu stie cine sunt eu - prietenii din acestea utopice, unilaterale. Este o prietenie bazata pe reciprocitate perfecta.

De aceea, as putea sa spun ca Dumnezeu insusi a creat natura, tot universul si pe noi oamenii, ca dovada a dorintei sale extraordinare de a avea o familie, de a avea prieteni. Asta o spune Sfantul Nicolae Cabasila intr-una dintre lucrarile sale - si m-a fermecat pur si simplu aceasta afirmatie si m-a dezorientat putin. Noi suntem obisnuiti cu afirmatii de tip definitie, de tip scolastic, dar Sfantul Nicolae Cabasila, un mistic, unul din cei mai mari mistici ai Bisericii Ortodoxe si ai crestinismului, in general, afirma despre relatia creatiei cu Dumnezeu ca fiind dorinta extraordinara a lui Dumnezeu de a avea o famile, de a-Si intemeia o casa. Practic de a avea o relatie fireasca, prieteneasca, normala, intre Tata si copii. Ba, chiar, la un moment dat, daca stam si ne gandim, insusi Dumnezeu defineste relatia Sa cu oamenii ca pe o nunta. Si ne aducem aminte Pilda celor zece fecioare, in care se spune clar ca Dumnezeu vede relatia Lui cu lumea, cu noi, ca pe o nunta intre El si noi.

Lumea devine mireasa Lui. Aceasta doreste El sa ajunga lumea, sa devina lumea, dar prin propria ei alegere. Ca daca ne-ar fi fortat nu mai era vorba de prietenie. Ca multi zic ca: "da, Parinte, ce-i cu libertatea asta, ca mai mult numai boacane face? Dumnezeu ne-a dat libertatea, dar nu ne-a invatat ce sa facem cu ea." Multi se plang in sensul asta - bine, impropiu spus. In realitate plangerea lor nu are obiect, pentru ca libertatea in sine presupune asumarea unor decizii: decid sa fac bine, decid sa ma casatoresc, sa imi asum un anume destin. Si, prin aceasta, relatia pe care o leg, ca urmare a deciziei mele libere, devine prietenoasa, devine fireasca, nu mai este ceva impus in chip autoritar de sus in jos, ca de la patron la angajat. Este mai mult decat normala, vine din fire. Si, de aceea, prietenia asa o vede Dumnezeu, si asa ar trebui sa o vedem si noi atat in relatie cu El, cat si in relatia dintre noi. Ba, as mai putea sa continuii, in ceea ce afirmam mai devreme, in relatia cu natura inconjuratoare.

Multe probleme ne vin astazi din cauza dezordinii pe care noi am instituit-o in mediul inconjurator. Dumnezeu nu ne-a lasat ca stapani autoritari, pentru ca nici El nu se vrea ca un stapan autoritar. Daca voia lucrul acesta, nu ne facea pana la urma, daca era egoist. Dumnezeu este smerenia suprema. Cea mai adanca smerenie numai la El o gasesti. Si de aceea a vrut sa alegem in mod liber sa ne "imprietenim" cu El, sa fim ai Lui, si sa ne comportam ca atare fata de restul cratiei. Noi am fost ziditi in mijlocul creatiei nu ca stapani si posesori ai naturii. Unul este stapanul, unul este posesorul, si Acela se numeste Dumnezeu. Noi suntem, in cel mai bun caz, frati sau protectori ai naturii, lasati de Dumnezeu, ingaduiti de Dumnezeu, cu aceasta calitate de protectori sau administratori ai creatiei lui Dumnezeu, materiale. Si in aceasta se gaseste prietenie.

Si veti vedea in vietile Sfintilor - Parinte Valentin, cred ca va vin in minte nenumarate exemple-, cazul Sfintilor care au imblanzit animale feroce. Nu? Cazul Sfantului Gherasim de la Iordan care a imblanzit un leu si care se ducea la raul Iordan si aducea apa pe post de magar. Si cazul leului care a ingropat-o pe Maria Egipteanca.

Pr. Valentin Berechet: - Dovada ca acele animale nu vedeau pericol in relatia cu omul...

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - ...Ci prietenie. Diferit de alte conditii...                         
Pr. Valentin Berechet: - Diferit de alte conditii, dovada ca leul acela nu se comporta la fel cu toti oamenii.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - E adevarat! Pe de alta parte ne aducem aminte de cazul Parintelui Arsenie Boca, un caz foarte cunoscut cu padurarul acela care se plimba prin padurile Fagarasului, si relatia Parintelui cu ursul din padure, despre care padurarul credea ca e un om. Si, cand [a vazut ca Parintele Arsenie] il ia de ureche pe ditamai Mos Martinul, padurarul ramane inlemnit si spune: "Parinte, dar nu se poate asa ceva!". "Ei, lasa, asta e prietenul meu, l-am indepartat nintel ca sa nu te sperie". Deci, aceste lucruri se intampla nu neaparat in cartile cu povesti, ci se intampla chiar si in zilele noastre. Chiar eu cunosc un Parinte sihastru in Muntii Coziei. Traieste intr-o pestera, are in jur de 60 de ani, si are o relatie deosebita cu natura inconjuratoare. Pasarile vin si el le hraneste pe toate, si le cunoaste pe nume. Si asta sub ochii nostrii, nu ca sa zici ca am luat noi din carti tot felul de spicuiri, si incercam sa impuiem urechile ascultatorilor nostri cu cine stie ce bazme si facaturi. Astea sunt chestiuni vazute de ochii mei, in chip cat se poate de autentic, in timpurile noastre. Deci iata prietenie!

Pr. Valentin Berechet: - Parinte, dar daca am prins latura aceasta a prieteniei omului cu animalele, cineva ar spune: "da, dar si la circ animalele asculta de om, si animalele de companie sunt ascultatoare. Este oare acelasi lucru?".

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Acuma trebuie sa facem deosebirea dintre ceea ce ne ofera animalele noua, pentru supravietuirea noastra, si ceea ce expluatam noi in chip abuziv. Distractia, divertismentul, nu fac parte din calitatile realitatii inconjuratoare. Eu nu imi bat joc, practic nu rad de creatia lui Dumnezeu. Eu trebuie sa o respect dar, in acelasi timp, nu trebuie nici sa o exagerez, sa o duc la nivel de idolatrie. Cum vad cazul cu doamne si domni care isi plimba catelusul prin toate parcurile si il lasa sa deranjeze prin actiunile lui fiziologice pe toti ceilalti participanti la relatia din parc - da, vin cu copilul si trebuie sa intru in conflict, fara voia mea, cu persoanele acestea. Asta se numeste idolatrie, idolatrizarea naturii, nu prietenie. Si de aceea, atat minimalizarea relatiei noastre cu creatia, cat si maximalizarea ei, sunt pericole de care noi trebuie sa ne ferim cu cea mai mare acrivie, cu cea mai mare seriozitate.

Pr. Valentin Berechet: - Da, frumos ati spus acest punct de vedere, intre relatia dintre idolatrizarea a creaturii si prietenie. Deci este o masura.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Sigur ca da. Prietenia dusa la extrem devine idolatrie. Mi-aduc aminte de o intrebare, mai neobisnuita, care mi-a fost aderesata de o "crestina", care s-a dovedit a nu fi crestina propiu-zis... o doamna, care mi-a adresat intrebarea: "cum pot eu sa-L iubesc mai mult pe Dumnezeu decat pe copilul meu? Eu il iubesc mai mult pe copilul meu decat pe Dumnezeu!".  De parca intre Dumnezeu si intre copilul ei era o competitie. In mintea ei limitata ea vedea ca este competitie. Pai, iubindu-l pe copil, in limitele de rigoare bineinteles, si dandu-i tot ceea ce crezi tu ca il face bun si credincios, si drept, il iubesti si pe Dumnezeu in acelasi timp. Nu e competitie intre cele doua tipuri de iubire, sau de prietenie, sau in relatiile pe care le legi, intre iubirea de Dumnezeu si iubirea fata de semeni, si fata de creatie. Nu este competitie ci conlucrare, si ar fi o nebunie sa le pui in conflict, ca nu mai ajungi nicaieri. Innebunesti, si te asezi pe loc, si nu mai faci nimic, ajungi la paranoia.

Pr. Valentin Berechet: - Da, plus ca daca idolatrizezi creatura sau copilul nu faci decat sa strici persoana respectiva. Si sunt convins ca doamana aceea, copilul crescand intre timp, a fost convinsa ca nu e bine sa-ti idolatrizezi copilul. Sunt cazuri foarte multe. Important este ca am abordat si acest aspect al riscurilor, si ati nascut aceasta intrebare legata de prietenie. Mai sunt si altele. Dar, Parinte, poate nu ne gandeam, dar prietenia poate sa aduca si niste pericole intr-o relatie. Pe langa acest pericol care este capital, si altul mai mare nu o sa gasim, sa-L fure pe Dumnezeu din ierarhia valorilor unui om, poate mai sunt si alte pericole, care conlucreaza pe aceasta directie.     

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Unul dintre pericole, pe care eu il consider major este nesinceritatea, respectiv folosirea bunei credinte a unei persoane, pe care ti-o acorda tie cu titlul de prietenie, in satisfacerea propriilor tale nevoi. "Da-mi, te rog, cu imprumut, suma de bani cutare, ca imi esti prieten si ne cunoastem de atata timp". Dar tu, nu numai ca nu vrei sa o mai dai inapoi, dar premeditezi sa lovesti la radacina pe prietenul tau cel mai bun si, pentru asta, ar trebui sa-ti fie rusine, pentru ca nu te mai incluzi nici macar la categoria umana, traiesti la nivel subuman facand gestul acesta, raportand astfel prietenia si obligatia fireasca, naturala, care se naste intre doi oameni.

Pr. Valentin Berechet: - Nesinceritatea duce la exacerbara formei de egoism pe care o are fiecare in parte.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Si, pe de alta parte, Parinte Valentin, naste resentiment sau dorinta de razbunare din partea partii vatamate, din partea partii lovite. Ma intalnesc la Spovedanie cu foarte multi oameni, care imi spun: "Parinte, am fost inselat de cel mai bun prieten al meu. Mi-a cerut cutare lucru, cu titlul ca mi-l da imediat, sau cu nadejdea ca imi da nu stiu ce... Si mi-am pus nadejdea, chiar am luat de la gura mea, nu am luat din preaplinul meu, si l-am ajutat, ca a avut nevoie, si acuma imi intoarce spatele, ma ocoleste, fuge, ma injura, ma bate. Ce sa fac? Nu-l pot ierta." Si atuncea intervine munca duhovnicului, pentru cel care devine resentimental, razbunator, sa renunte si el la partea aceasta. Deci e un dublu pericol nascut din nesinceritate: pe de-o parte nesimtirea celui care profita, pe de alta parte dorinta de razbunare a celui lovit.

***Pauza***

Pr. Valentin Berechet: - Vorbeam inainte de pauza de acei prieteni care ne inseala si ne inseala increderea, lucru care se vindeca foarte greu, practic, si lasa sechele, poate chair pentru vesnicie. Parinte, de ce ne inseala cei mai buni prieteni? Si cred ca nu este om care sa nu fi suportat treaba aceasta, sa nu fi trait. Si se stie ca trebuie mult timp, trebuie ajutor, sprijin, ca sa vindeci un astfel de sut, ca sa zic asa. Acuma, desi am fost si avertizati: dusmanii tai sunt casnicii tai.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Acuma, ar trebui sa facem discernamant, sa facem o deosebire intre greseala sau inselarea asteptarilor noastre de catre prieteni din nestiinta. Adica cu rea voina sau fara stiinta. Adica in chip inconstient, fara voie, daca s-a facut din greseala. In situatia aceea, circumstanta atenuanta se intelege de la sine, si nu are rost sa fim resentimentari, char daca din greseala s-a intamplat ca unul din prieteni sa incalce fie regulile ospitalitatii, fie orice alta lege morala din interiorul prieteniei, dar intelegem mai usor.

[...]

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Ce vreau sa subliniez e ca prietenia se manifesta inclusiv in relatiile de stat. Relatiile de stat nu trebuie concepute piramidal. Orice conceptie de tip piramidal reprezinta o impovarare a bazei, de catre varf, de catre asa zisele elite sociale, nobile, moderni sau vechi sau cum o fi. Conceptia piramidala nu prea este crestina, nu este acceptata de noi crestinii. Noi acceptam acel concept pe care Dumnezeu insusi la Matei, 23, 8 ni l-a dat: "unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi". Noi suntem frati! Diferentele dintre voi, inevitabile din puct de vedere social nu trebuie sa jicneasca, ci ele trebuie sa completeze, ca slujiri, binele nostru al tuturora. Un artist trebuie sa lucreze la binele general al lumii din postura lui de artist. Un om politic, de buna credinta - ceea ce e pasare rara in timpurile noastre-, trebuie sa slujeasac celor care il pun acolo, unde il pun.

Pr. Valentin Berechet: - Si Sfantul Apostol Pavel sustine ca diversitatea imbogateste creatia.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Exact. Noi suntem preoti si preotul nu trebuie sa uite niciodata ca in primul rand este un slujitor al lui Dumnezeu dar si al semenilor sai. Preotul este servitorul euharistic al intregii comunitati - dupa cum am gasit intr-un articol scris intr-o dogmatica veche. "Servitorul euharistic" - va dati seama ce inseamna lucrul asta? Ce destin avem si daca ne invredniceste bunul Dumnezeu sa-l atingem?!

Pr. Valentin Berechet: - Rostul preotului este sa aduca oamenii la Hristos. Ii aduce ii are. Nu-i aduce, sa mai se straduiasca.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Pai ii aduce, dar scopul este si sa-i mentina! Una este sa-i aduci, cum spunea Mantuitorul despre farisei: "Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei" (Matei 23, 15) si il pierdeti, il duceti in iad, pentru ca nu practicati ceea ce spuneti! Dar acestea sunt subiecte foarte vaste si poate il vom discuta in emisiuni cu tema aparte.

Pr. Valentin Berechet: - Parinte, care este cel mai bun prieten al omului?

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Prietenul cel mai bun al omului este Creatorul si Parintele Sau, Dumnezeu. Pentru ca prin prisma relatiei tale cu Dumnezeu incepi sa vezi lumea inconjuratoare si pe semenii tai, asa cum le vede Dumnezeu. Stiti cum le vede insusi Dumnezeu? Bune foarte! Asa spune in Sfanta Scriptura: si iata a vazut Dumnezeu toate cate a facut - ziua intai, ziua a doua, ziua a treia s.a.m.d. - si toate erau bune foarte. Pe toate le vedea Dumnezeu atat de frumoase si atat de armonios asezate! Incepi sa vezi, daca esti prieten cu Dumnezeu, la un moment dat, nu de-o data, dar incetul cu incetul, incepi sa vezi lumea asa cum o vede Dumnezeu, prin ochii Lui cumva. Te face Dumnezeu partas propriei sale vederi, vederii duhovnicesti, adica de a vedea toate frumoase, folositoare, bune, fara sa te intristeze si fara sa te bucure peste masura. Si toate cu titlul de educatie, cu titlul de indreptare a propriei firi si a semenilor tai, bineinteles, contributia la binele general al lumii acesteia. 

Pr. Valentin Berechet: - Avem si un mesaj: credeti ca, in dorinta omului de a-si face prieteni este un mod de a testa, sau de a verifica pe parcurs cu X, ca relatia respectiva va fi sau nu o prietenie? Sa zicem ca cineva isi doreste o prietenie, dar se si teme sa nu-si rateze relatia si sa nu o altereze. Sunt modalitati prin care putem vedea daca o prietenie va fi sau nu pe viata? 

 

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Exista unele semne pe care le poti observa daca esti cat de cat obiectiv, inca de la primii pasi ai prieteniei respective, pentru ca patimasul nu poate sa se ascunda mult timp. Intotdeauna patima lui va iesi la suprafata precum uleiul la suprafata apei. Deci cu putina rabdare, cu putina preacautie, adevaratii prieteni se vor detasa singuri de profitori, de cei care practic doresc folosirea persoanei tale si a celorlalte relatii de care tii tu, de care apartii tu, ca in propriul lor interes. Dar, trebuie cu adevarat atentie, si sa vezi lucrurile cu intelepciune, nici entuziast peste masura, nici in stare de depresie. Cu un optimism realist, sa zicem.

 

Deci, pe undeva prietenia se testeaza cumva, in timp, ca orice valoare. Pentru ca timpul ne-a dovedit tuturor ca doar cativa din zecile de prieteni pe care i-am avut in liceu, in scoala, in facultate s.a.m.d., iti raman cu adevarat apropiati si la bine si la greu.   

 

Pr. Valentin Berechet: - Avem si un mesaj si cineva spune: cand traiesti in prietenie cu Dumnezeu si daruiesti semenilor intelegere, timp, curaj, sprijin in greutati, dar mai ales pe Hristos - doar El este Calea, Adevarul si Viata, Prietenul prin excelenta - daca il suni El iti raspunde. Intr-adevar daca strigi la Hristos in rugaciune si daca ai obisnuinta in relatie...     

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Chiar si daca nu ai obisnuinta, Parinte Valentin, Dumnezeu face pogoramant si pentru cel care nu are.

Pr. Valentin Berechet: - In disperare, da, dar totusi trebuie sa ajungi si la Biserica lui Hristos.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Scopul intregii lumi nu este acela ca din iad Dumnezeu sa-Si faca Biserica, ci ca ea intreaga sa devina Biserica.

Pr. Valentin Berechet: - In disperare orice om poate ajunge la Dumnezeu. Important e sa ramana. 

Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Sfantul Filaret exprima foarte frumos lucrul acesta pe care l-am spus si eu la o emisiune mai inainte: 

"Dumnezeu nu a facut lumea ca sa isi ia din ea o elita si sa-si faca din ea o Biserica, ci scopul intregii lumi este acela ca ea sa devina Biserica Lui.

Toata lumea trebuie sa devina Biserica. Prin urmare nu Biserica are rostul de a converti lumea, ci lumea are rostul de a deveni Biserica. Si aceasta nu se poate face fara prima treapta, treapta prieteniei, despre care astazi m-ati invitat sa vorbim.

Pr. Valentin Berechet: - Am spicuit cateva aspecte si ne-ati ajutat foarte mult.
Va multumim, Parinte!

      

Viata, Troparul si Acatistul Sfintei Mucenite Tecla, cea intocmai cu Apostolii. "Fiarele cunosteau rusinea si isi intorceau ochii lor de la goliciunea fecioreasca, iar oamenii cu ochi nerusinati priveau la ea".

Viata si patimirea Sfintei Marii Mucenie Tecla, 

cea intocmai cu Apostolii

(24 Septembrie)

Cand Sfintii Apostoli Pavel si Varnava propovaduiau Evanghelia lumii, au mers si in Iconiu, si petreceau la Onisifor, pe care Pavel il pomeneste in a doua scrisoare catre Timotei, zicand: 

"Sa dea Domnul mila casei lui Onisifor, ca de multe ori m-a odihnit si de lanturile mele nu s-a rusinat." (cf. 2 Timotei 1, 16)

Atunci multi, ascultand invatatura lor si vazand semnele si minunile care se faceau de dansii, au crezut in Domnul nostru Iisus Hristos. Si in casa lui Onisifor gazduind, ei adeseori intrau in sinagoga si graiau cu indrazneala cuvantul lui Dumnezeu, aducand pe popoare la calea cea mantuitoare si la credinta in Iisus Hristos. De acest lucru se scrie in Faptele Apostolilor: 

"Si in Iconiu au intrat ei (adica Pavel si Varnava), ca de obicei, in sinagoga iudeilor, si astfel au vorbit, incat o mare multime de iudei si de elini au crezut. Deci multa vreme au stat acolo, graind cu indrazneala in Domnul, Care dadea marturie pentru cuvantul harului Sau, facand semne si minuni prin mainile lor" (Fapte 14,1,3).

In acea vreme, era acolo o fecioara frumoasa de 18 ani care se numea Tecla, fiica unei femei de neam mare si slavit pe nume Teoclia, si logodita cu un tanar din cei mai dintai ai cetatii, anume Famir, bogat si frumos. Aceasta, vazand minunile ce se faceau de apostoli, sedea cu altii la vorba lor in casa lui Onisifor, la fereastra, si, ascultand, lua aminte la cele graite de dansii. Si a cazut samanta cuvantului lui Dumnezeu pe pamant bun si, cu lucrarea Sfantului Duh, s-a inradacinat adanc in inima ei si a rasarit. Pentru aceasta a crezut in Fiul lui Dumnezeu si l-a iubit pe El si s-a lipit de Dansul cu tot sufletul.

Iar Pavel, povatuindu-se de Dumnezeu, a intins cuvant pentru feciorie si curatie, spunand ca fecioara care isi pazeste fecioria pentru dragostea lui Hristos, are parte cu ingerii si este mireasa a lui Hristos, iar Hristos ii este Mire si o duce pe ea in camara cea cereasca. Graind Pavel mult de aceasta, a desteptat pe Tecla spre pazirea fecioriei ei. Pentru ca a pus Tecla in inima sa, ca din acel ceas sa-si lase logodnicul ei si toate dulcetile lumii acesteia si sa slujeasca lui Hristos in curatie fecioreasca pana la sfarsitul vietii ei.

Asa inteleapta fecioara, prin curatia sa, s-a facut mireasa cerescului Mire Hristos si s-a insotit cu El prin osardnica dragoste, cu care s-a aprins inauntru cu foc de la serafimi si prin dorirea nestricaciosului sau Mire s-a topit ca ceara, incat s-au implinit intru dansa cuvintele proorocului imparat David: 

"Facutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeste in mijlocul pantecelui meu."

Si a sezut langa Pavel, ascultand cuvantul lui trei zile si trei nopti, ca si cum se uitase pe sine, pentru ca nu s-a dus nici la mancare, nici la bautura, nici la odihna, ci a staruit ca si oarecand Maria, care sedea langa picioarele lui Iisus, intemeindu-si toata mintea in Dumnezeu.

Cu singur cuvantul Lui se hranea, cum spune Mantuitorul: 

"Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4). 

Iar Teoclia, instiintandu-se de fiica sa, Tecla, ca a crezut in Hristos si se indeletniceste la auzirea cuvantului lui Dumnezeu, mergand cu manie, a luat-o cu sila de la acea adunare folositoare de suflet, iar pe Sfintii Apostoli propovaduitori i-a ocarat si, defaimandu-i, tragea cu de-a sila pe fiica sa, pe mieluseaua lui Hristos, de la turma Lui cea aleasa. Apoi, chemand pe Famir, logodnicul ei, i-a zis: 

"De ce nu te ingrijesti de mireasa ta? Caci iata s-a salbaticit si s-a amagit de strainii aceia fermecatori care, cu felurite cuvinte, inseala pe oamenii nebuni; ca, sezand langa dansii de trei zile, si-a uitat de casa ei".

Atunci Famir a inceput a o momi pe ea cu cuvinte bune, vorbind catre dansa cu dragoste. Iar ea isi intorcea fata de la dansul si nu voia sa vorbeasca cu el, nici sa se uite la dansul, pentru ca purta in inima sa pe alt Mire mai frumos cu podoaba decat fiii omenesti. Spre Acesta privind cu ochii cei sufletesti, in minte vorbea cu Dansul. Iar acel logodnic stricacios si vremelnic al ei s-a urat desavarsit de ea si plangea, vazandu-se pe sine lepadat si neiubit de Tecla.

Atunci mama ei, maniindu-se, a apucat-o si a inceput a o bate, tragand-o de impletiturile parului si cu picioarele calcand-o. Apoi a incuiat-o in camara si o chinuia cu foamea; insa, plecandu-se spre dragoste, si biruindu-se de caldura cea de maica, a inceput sa planga pentru dansa. Apoi, imbratisand-o si sarutand-o, o ruga pe ea cu lacrimi sa nu se departeze de logodnicul ei cel frumos, bogat, de bun neam si de toti cinstit. Apoi a pus-o pe ea la masa impreuna cu logodnicul; iar ea sedea, intorcandu-se dinspre dansul, si tacea, cautand in jos, negustand nimic, ci numai suspinand din adancul inimii spre Mirele Ceresc. Iar cand Famir a voit cu sila sa o cuprinda si sa o sarute, ea l-a scuipat in ochi, s-a smucit din mainile lui si a zburat ca o pasare din cursa. Atunci maica, iarasi schimbandu-se in manioasa, a inceput a o bate.

Iar Famir, mahnindu-se, s-a dus la mai-marele, jeluindu-se asupra lui Pavel si ia zis: 

"Un strain a intrat in cetate, vrajind si ametind pe oameni si abatandu-i de la cinstirea zeilor, urmand oarecaruia Hristos, pe care evreii L-au rastignit. Acela a ametit si pe o fecioara, Tecla, care, fiind logodita cu mine, mai intai foarte ma iubea, iar acum nici nu vrea sa se mai uite la mine, ci se ingretoseaza de mine ca de un lepros si fuge de mine ca de o fiara; asa a intors-o vrajitorul acela de la dragostea mea si nu stiu ce i-a facut ei". 

Mai-marele, chemand pe Pavel, l-a intrebat pe el de unde este si ce face aici in cetate. El, dupa obicei, deschizand apostoleasca sa gura, a grait cuvantul lui Dumnezeu, propovaduind numele lui Iisus Hristos. Deci, mutand mai-marele in alta vreme judecata, a poruncit ca, legand pe Pavel, sa-l bage in temnita, pana ce va avea vreme sa cerceteze pe el mai cu dinadinsul. Iar Tecla, auzind ca a pus in temnita pe Pavel pentru dansa, s-a sculat noaptea si, iesind in taina din casa, a alergat la temnita, unde, afland pe strajeri pazind usa temnitei, a scos de la sine gherdanul si un ban de aur si le-a dat temnicerului ca sa-i deschida usa si sa-i dea voie sa mearga la Pavel. De acest lucru pomeneste Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand: 

"Asculta pentru Sfanta Tecla: Aceea, ca sa vada pe Pavel, aurul sau l-a dat strajerului temnitei; iar tu nici un ban nu vrei sa dai ca sa vezi pe Hristos!" 

Si a facut temnicerul dupa cererea ei, si a dus-o la Sfantul Pavel, pentru ca s-a bucurat de acel scump gherdan si de moneda de aur. Si cazand ea inaintea lui Pavel cu lacrimi de bucurie, a sarutat legaturile legatului lui Hristos. Iar Pavel, vazand-o, s-a spaimantat si instiintandu-se de la dansa de toate cele ce a patimit pentru curatie de la mama si de la logodnicul ei, s-a bucurat foarte tare de barbatia tinerei fecioare si i-a sarutat capul, binecuvantand-o si laudandu-i credinta si fecioreasca ei curatie, numind-o pe dansa mireasa lui Hristos si intaia fiica a sa, pe care prin bunavestire a nascut-o. Deci, sezand Tecla cu Pavel, ca fiica cu tatal in temnita, asculta parinteasca lui invatatura si pecetluia cuvintele lui in inima ei, ca pe o comoara de mult pret. Iar el o invata pe ea din destul credinta cea in Hristos Domnul, dragostea cea dumnezeiasca si paza curatei feciorii. Acolo mai desavarsit a invatat-o, a intarit-o si a facut-o mireasa Fiului lui Dumnezeu, precum scrie de aceasta Sfantul Grigorie de Nissa, zicand: 

"Acest fel de mir (adica invatatura) impreuna cu crinul cel alb al curatiei, Pavel l-a turnat din gura sa oarecand in urechile sfintei fecioare. Adica, Tecla era aceasta care, cu picaturile ce ies din crinii inimii, pe omul cel din afara l-a omorat si toate gandurile cele desarte si poftele le-a stins".

Asemenea si Sf. Epifanie scrie:

"A aflat pe Sf. Pavel Tecla, iar ea avea un logodnic frumos, mai de frunte in cetate, preabogat, preacinstit si luminos; de la a carui logodire Pavel a intors-o si s-a lepadat acea sfanta fecioara de toate bunatatile pamantesti ca sa castige pe cele ceresti".

Si fiind cautata Tecla in casa Teocliei, nu a fost gasita si s-a facut tipat, plangere si strigare si, cautand mult, mama se tanguia pentru fiica, Famir pentru logodnica, iar slugile pentru stapana lor. Si au alergat slugile in toate partile, cautand-o si intreband pe ulite si prin case, dar nu au aflat-o nicaieri. Mai pe urma s-au instiintat ca este in temnita si, alergand, au aflat-o pe ea sezand langa Pavel, fiind legata de dumnezeiasca dragoste a cuvintelor lui, si, luand-o pe ea, au scos-o afara. Apoi instiintara de acestea pe mai-marele cetatii. Acesta, sezand la judecata, a chemat pe Pavel din temnita, si, vazandu-l poporul adus, strigara catre mai-marele: 

"Judecatorule, omul acesta este fermecator, pierde-l pe el!" 

Mai ales Famir staruia ca Pavel sa fie pierdut, jeluindu-se asupra lui ca a intors de la dansul pe logodnica sa.

Deci chemara si pe Tecla, catre care a zis mai-marele: 

"De ce te ingretosezi de logodnicul tau cel atat de frumos si de bun neam? Pentru ce nu te insotesti cu dansul?"

 Iar ea privea catre Pavel si nimic nu raspundea, ca o mielusea fara de glas langa cela ce o tunde. Atunci mama, schimbandu-si obisnuinta sa de maica si uitandu-si fireasca dragoste catre fiica sa, a racnit catre judecatorul ca o leoaica cumplita sau ca o ursoaica manioasa, zicand: 

 "Arde pe aceasta rea roaba, ca vrednica este de o asa moarte. Aceasta nu este fiica mea, ca nu ma asculta pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca sa fie pilda altora, ca, vazand toate fecioarele cele ce sunt in cetatea aceasta, sa se teama si sa nu indrazneasca a nu asculta pe mamele lor si a li se impotrivi precum aceasta a mea preainrautatita si intr-adevar nesupusa copila. Nu este aceasta fiica mea, nici nascuta de mine, ci ramura uscata si blestemata odrasla; deci arde-o pe aceasta". 

Si staruia mama ca sa se arda fiica ei; iar Famir silea pe judecator ca sa-l piarda pe Pavel.

Deci judecatorul, cercetand mult pe Pavel, s-a incredintat ca nu avea vreo vina mai mare decat ca propovaduia pe Hristos, si nu l-a osandit pe el la moarte, ci, batandu-l, a poruncit sa-l alunge afara din cetate, ca sa nu sfatuiasca si pe alte fecioare la pazirea fecioriei. Si izgonira pe Pavel si pe Varnava, precum si pe Onisifor si pe fiii lui. Dar si insusi Pavel se sarguia sa iasa din cetate, nu numai pentru ca era izgonit de boier, de Famir si de Teoclia pentru Tecla, ci pentru ca poporul, imbulzindu-se, voia sa-l ucida pentru cuvantul lui Dumnezeu si pentru marturisirea lui Iisus Hristos.

De acest lucru aminteste Sfantul Luca in Faptele Apostolilor, zicand: 

 "Necredinciosii iudei au ridicat si au umplut de rautate sufletele neamurilor asupra fratilor". (F.A. 14, 2)

Si se imparti in doua multimea cetatii. Unii adica erau cu iudeii, iar altii cu apostolii. Si facandu-se pornirea neamurilor si a iudeilor cu mai-marii lor, ca sa-i ocarasca si sa-i ucida cu pietre, apostolii, instiintandu-se, au fugit in cetatile Licaoniei, in Listra si in Derbe, iar de acolo in Antiohia. Insa la inceput s-au ascuns cateva zile nu prea departe de cetatea Iconiei, intr-un mormant langa calea care merge la Dafne, vrand sa stie despre Tecla ce se va intampla cu dansa.

Si postind ei, se rugau pentru dansa cu tot dinadinsul sa o intareasca pe ea Domnul si sa faca minunata spre dansa mila Sa, precum s-a si facut. De aceea, mult a silit-o pe ea mai-marele cetatii ca sa se intoarca cu dragostea ei cea dintai catre logodnicul ei, dar, neajungand la nici un sfarsit multumitor, in cele din urma a osandit-o pe Tecla la ardere, dupa pofta mamei ei. Si multime multa de lemne uscate, fan si vreascuri punandu-le intr-o gramada mare, au luat slujitorii pe sfanta ca s-o ridice deasupra stogului aceluia. Iar ea, nemaiasteptand sa o duca ei, singura degrab a mers la acea gramada de fan, de lemne si de vreascuri. Si, facand semnul crucii peste acea mare gramada, s-a suit si statea deasupra, gata fiind sa arda nu atat de focul cel materialnic, pe cat de vapaia dumnezeiestii iubiri.

Stand ea acolo, deasupra, privea spre multimea de lume adunata, si a vazut pe Domnul, in chipul lui Pavel, stand si poruncindu-i ei sa indrazneasca. De aici Sfantul Ciprian alcatuieste o rugaciune ca aceasta catre Dumnezeu, zicand: 

"Sa stai inaintea noastra precum ai stat de fata in legaturi lui Pavel si in foc, Teclei". 

Iar daca au pus focul de jos si au aprins stogul imprejur, vapaia a impresurat-o pe ea si se inalta foarte sus. Atunci indata a venit un nor plin de apa si s-a varsat ploaie cu grindina mare si a stins tot focul. Iar mai-marele si tot poporul au fugit la casele lor de varsarea ploii si de grosimea grindinii celei mari, iar Tecla a iesit nevatamata, ca nu s-a atins de dansa focul. Dupa aceea nu s-a mai dus la casa mamei sale, nici a zabovit in Iconiu; ci s-a dus din cetate ca sa caute pe duhovnicescul sau parinte Pavel.

In cale a intampinat pe un tanar dintre ucenicii lui Pavel, din casa lui Onisifor, mergand la cetate sa cumpere paine, pe care, vazandu-l, l-a cunoscut si l-a intrebat: 

"Unde se afla acum Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos?" 

Iar el a dus-o pe ea la mormantul in care Pavel cu ceilalti se ascunsesera si, in post rabdand, se rugau lui Dumnezeu pentru dansa. Vazand-o toti pe Tecla vie si sanatoasa, s-au bucurat cu bucurie foarte mare si, ridicandu-si ochii si mainile lor spre cer, au multumit lui Dumnezeu, Celui ce a pazit intreaga pe roaba Sa, si, punand inainte paine, se intarira. De acolo, sculandu-se Pavel cu Varnava, au mers prin Listra si prin Derbe, binevestind Evanghelia si tamaduind pe cei neputinciosi. Si le-a urmat lor si Tecla pana la Antiohia.

Intrand ei in cetate, s-a intamplat ca un oarecare Alexandru, mai-mare in cetatea aceea, vazand pe Sfanta fecioara Tecla si de frumusetile ei cele mari minunandu-se, s-a ranit asupra ei cu pofta neiertata. Ca, fiind tanar si cu indestulare in desfatari petrecand, se tavalea in necuratii, precum era obiceiul paganilor. La inceput, parandu-i-se ca ar fi femeia lui Pavel, mai intai pe Pavel cu mult aur il silea sa nu-l opreasca pe el de la dorinta lui. Apoi, instiintandu-se ca nu-i femeie, ci fecioara nemaritata, mai mult s-a aprins de ea, si voia ca sa si-o ia lui de femeie pentru cele preamari frumuseti ale ei. Deci a inceput a momi pe Sf. Tecla cu cuvinte spre dragostea sa, dar ea fugea de dansul ca de un leu ce racneste si cauta sa inghita podoaba ei cea sufleteasca. Iar el, cu toate chipurile se ingrijea de dansa, vrand sa o vaneze.

Tot acesta, odinioara intampinand pe sfanta in cale, mergand intre oameni multi si neputand sa mai rabde focul de desfranare care ardea inauntrul inimii lui, a lepadat rusinea si, cu sila prinzand-o, s-a apucat de grumajii ei. Iar ea striga cat putea, plangand si zicand: 

"Nu ma sili pe mine, roaba lui Dumnezeu; de logodnic m-am lepadat si oare cu tine m-as invoi?" 

Acestea zicandu-le, se smucea tare din mainile lui si a rupt hainele de pe dansul si de rusine mare l-a umplut pe el.

Maniindu-se Alexandru, inca si stiind ca este crestina, a dus-o la judecata la mai-marele. Apoi, intreband-o de ce se ingretoseaza de nunta, ea a raspuns/

"Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu care m-am insotit prin nunta cea duhovniceasca".

Deci o silea pe ea mai-marele ca sa se lepede de Hristos si sa fie femeia unui barbat. Iar ea nevrand a se supune, a osandit-o sa fie data prada fiarelor pentru aceste doua pricini: 

"Pentru buna credinta si pentru curatie, caci o intrebau paganii: "De ce crezi in Hristos si pentru ce te lepezi de nunta?", 

fiind ea tanara si frumoasa, insa mai inainte de a fi data prada la fiare, ca era amanata pentru a doua zi privelistea aceea, a luat-o pe ea spre paza in acea noapte in casa sa oarecare femeie, anume Trifena, a carei fiica, Falconila, murise nu de mult, mai inainte de acea vreme.

Acea Trifena era de neam imparatesc, foarte cinstita si a crezut in Hristos dupa aceea. Pe ea o pomeneste apostolul, scriind catre Romani: 

"Inchinati-va, zice, Trifenei si Trifosei". 

Pe aceste doua femei le pomeneste martirologiul latin in zece zile ale lui noiembrie, astfel: 

"In Iconiul Licaoniei sunt sfintele femei Trifena si Trifosia, care au sporit mult in crestineasca invatatura prin propovaduirea Sfantului Pavel si pilda Sfintei Tecla". 

Deci Trifena, luand la sine pe Tecla, a petrecut cu dansa toata noaptea aceea in duhovniceasca vorba.

Iar a doua zi s-a adunat multimea poporului care voia sa vada privelistea, si a venit mai-marele cu toti fruntasii cetatii si au scos pe Sfanta Tecla ca pe o mielusea la junghiere si a stat la locul ei unde era sa fie mancata de fiare. Iar cand au dat drumul fiarelor spre dansa, toate umblau imprejurul ei si nici una nu s-a atins de dansa, pentru ca a incuiat Dumnezeu gurile fiarelor, precum oarecand celor din groapa lui Daniil. Si toti cei ce se adunasera la privelistea aceea se mirau de aceasta straina vedere, ca fiarele isi schimbasera iutimea lor in blandete de oi. Atunci unii din multime proslaveau pe Dumnezeul cel propovaduit de Tecla, iar altii huleau, zicand: 

"Are farmece in hainele ei si pentru aceea nu se ating de dansa fiarele". 

Aceleasi ziceau si mai-marele cu fruntasii cetatii, ca este fermecatoare si a fermecat pe fiare ca sa nu o vatame pe ea.

Apoi crezura de cuviinta ca a doua zi s-o dea pe ea la mai multe si la mai flamande fiare. Si o trimisera iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla sanatoasa de la priveliste, se bucura foarte, caci fiica ei ce murise i se aratase ei in vedenie, zicandu-i: 

"Sa ai pe Tecla in locul meu si s-o rogi pe ea sa se roage pentru mine la adevaratul Dumnezeu, ca sa fiu mutata de aici la locul dreptilor". 

Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe Sfanta Tecla, ca pe o fiica a sa, si cu toata inima s-a lipit de dansa, vazand-o pe ea ca este roaba a lui Dumnezeu. Si a rugat-o pe ea sa mijloceasca pentru mantuirea fiicei ei celei moarte, Falconila.

Iar Sfanta Tecla a inceput cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi catre induratul Dumnezeu. Si atat de mult au putut sfintele ei rugaciuni, incat Falconila s-a mantuit dupa moarte. Despre acest lucru marturiseste Sfantul Ioan Damaschin, zicand asa: 

"Deci, au doar pe Falconila nu a mantuit-o intaia mucenita dupa moarte? Dar vei zice poate ca aceasta s-a petrecut dupa vrednicie, caci fiind intaia mucenita, se cadea sa i se asculte rugaciunea. Insa eu la aceasta iti zic: "Bine, era intaia mucenita. Dar gandeste-te pentru cine era rugaciunea! Nu pentru o pagana si slujitoare de idoli si cu totul nesfintita si straina de Domnul?"

Acelasi Damaschin ne da aceeasi marturie si a doua oara, cand istoriseste pentru Traian imparatul, cel mantuit dupa moarte prin rugaciunile Sf. Grigorie Dialogul, adaugand la povestirea aceea si ceva de Falconila, zicand asa:

"Aceasta zic si de Falconila ce s-a zis mai sus, ca ea nici de o rautate alta n-a fost vinovata. Iar acesta adica Traian, a randuit la multi mucenici amara moarte. Minunat esti, Stapane, si minunate sunt lucrurile Tale, si pe a Ta negraita milostivire o slavim!" 

Dupa aceasta vrednica de credinta marturie a Sfantului Ioan Damaschin, ni se incredinteaza ca Falconila s-a mantuit dupa moarte prin rugaciunile sfintei celei dintai mucenite Tecla.

Deci petrecand Tecla in casa Trifenei pana a doua zi, a poruncit tiranul sa nu dea mancare fiarelor, ca, fiind flamande, mai degraba sa se porneasca a sfasia pe Tecla. Si fiind ziua a treia, adusera pe Sfanta Tecla la priveliste, ca sa fie data spre mancare fiarelor. In urma ei mergea si Trifena, plangand ca fecioara cea frumoasa si sfanta, fiind nevinovata, se da la moarte.

Deci, punand-o pe ea la locul cel de priveliste, a poruncit acel fara de rusine boier sa dezbrace pe sfanta, zicand: 

"Poate in hainele ei vor fi farmece, pentru care nu o mananca fiarele. Dezbracati dar pe fermecatoarea aceasta si vom vedea de va ramanea intreaga". 

Si asa statea sfanta fecioara in privelistea a tot poporul goala, avandu-si acoperamant numai singura rusinea, si graind ca David: 

"Rusinea fetei mele m-a acoperit". 

Si dand drumul asupra ei fiarelor celor flamande si intaratate, lei si ursi; acestea, iesind din inchisorile lor si vazand pe fecioara stand goala, isi plecau capetele la pamant si cu ochii cautau in jos, ca si cum le era rusine de goliciunea cea fecioreasca, si isi intorceau fetele de la dansa. Si era o minunata priveliste: fiarele cunosteau rusinea si isi intorceau ochii lor de la goliciunea fecioreasca, iar oamenii cu ochi nerusinati priveau la ea.

Astfel, fiara necuvantatoare era mustratoare si judecatoare oamenilor in privelistea aceea. Ca acelea, din fire fiind fiare, obiceiul omului curat l-au primit in sine, iar oamenii, intelegatori fiind, in orbiciunile cele de fiare s-au schimbat. Insa ce au sporit? Nimic. Pentru ca, vrand ca prin golirea cea din priveliste sa necinsteasca pe inteleapta fecioara, cinste i-au adaugat.

Sfantul Ioan Gura de Aur, pomenind de bine despre dezgolirea celor doua fete, a femeii lui Putifar in camara si a Teclei in adunarea a tot poporul, zice: 

"Ce a folosit pe femeia egipteanca cea patimasa ca s-a dezgolit in camara? Si ce a vatamat-o pe intaia Mucenita Tecla, ca in priveliste a fost dezgolita? Pentru ca Tecla n-a gresit fiind dezgolita, precum a gresit acea egipteanca. Nici de necinste nu s-a umplut, ci s-a incununat. Si goliciunea acesteia in priveliste s-a incununat, iar aceea in camara cea incuiata s-a rusinat".

Deci, stand Sf. Tecla asa in priveliste, una din leoaice venind, s-a sculat inaintea ei si ii lingea picioarele, ca si cum ar da cinste curatiei celei fecioresti. De acest lucru pomeneste Sf. Ambrozie, zicand:

 "Puteai sa vezi fiara zacand jos si picioarele sfintei lingand si cu mare glas marturisind ca pe sfantul trup fecioresc nu poate sa-l vatame. Se inchina fiara aceleia ce i se daduse ei spre mancare si, firescul sau narav uitandu-si, se imbraca in obiceiul pe care oamenii l-au pierdut!"

Vazand poporul ca fiarele nu vatama cu nimic pe sfanta, au strigat cu mare glas: 

"Mare este Dumnezeul pe care il propovaduieste Tecla!" 

Iar chinuitorul n-a cunoscut puterea lui Dumnezeu si a gandit alt lucru spre pierderea Sfintei Tecla: a sapat o groapa si, cu felurite jivini umpland-o, a aruncat in ea pe sfanta. Dar Cel ce a incuiat oarecand gurile leilor, Acela limbile cele otravite ale serpilor le-a tampit, furia lor a imblanzit-o si otrava lor a pierdut-o. Si a iesit sfanta de acolo nevatamata, toti minunandu-se si spaimantandu-se de aceasta straina vedere. Apoi, nepricepandu-se chinuitorul ce sa faca mai mult, a gandit una ca aceasta, cea mai de pe urma munca: aducand doi junei puternici, a poruncit sa o lege pe Tecla cu un picior de unul si cu un picior de altul si cu bolduri infierbantate sa impunga pe junei, ca, fugind, sa o rupa in doua. Dar si aceasta facand-o, sfanta s-a aflat intreaga, caci, atunci cand o legara pe ea cu franghii tari de juncii aceia si cu infocate fiare incepura a-i imboldi, indata funiile ca niste fire de paianjeni s-au rupt, iar juncii au fugit si sfanta a ramas pe loc, neavand nici o vatamare. Atunci mai-marele, mirandu-se de cele ce se faceau, a inceput a cunoaste dumnezeiasca putere care era cu fecioara aceasta. Si chemand pe Tecla, i-a zis ei: 

"Cine esti tu si ce fel de putere este cu tine, ca nimeni nu poate sa te vatame pe tine?" 

Iar ea nimic nu raspundea, decat numai aceasta: 

"Sunt roaba a Dumnezeului celui viu".

Si temandu-se nelegiuitul de Dumnezeul Cel ce pazea de toata vatamarea pe Tecla, a poruncit sa o imbrace in haine de cinste, si i-a dat drumul, dandu-i o hotarare ca aceasta: 

"Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las sloboda!" 

Si a mers Tecla in casa Trifenei si s-a facut bucurie mare in casa aceea pentru eliberarea Teclei care, petrecand catava vreme la Trifena, a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu si pe multi i-a invatat acolo sa creada in Hristos. Apoi a dorit sa vada pe Pavel, parintele si invatatorul ei, si aflandu-l, voia sa-i urmeze lui. Iar el a oprit-o pe ea, zicand: 

"Nimeni nu merge la razboi cu mireasa!"

Si luand binecuvantare de la apostolul, s-a dus in Seleucia si s-a salasluit la un loc pustiu, in oarecare munte aproape de Seleucia, si acolo vietuia in post, in rugaciune si in dumnezeiasca gandire, si facea minuni multe, tamaduind toate bolile, pentru ca, instiintandu-se despre dansa multimea credinciosilor, veneau acolo, aducandu-si neputinciosii lor, pe care ea ii tamaduia.

Apoi s-a intamplat oarecand, in acel loc unde petrecea sfanta, ca mergand pe acolo un jertfitor paganesc din Seleucia calare pe cal si, vazand pe Sfanta Tecla adunandu-si verdeturi de hrana si vazand-o pe ea foarte frumoasa la fata, a poftit-o pe ea cu gand necurat si, lovindu-si calul, s-a repezit spre dansa, vrand sa-si savarseasca pofta lui; iar sfanta, cu puterea lui Dumnezeu intarindu-se, l-a apucat pe el si l-a trantit la pamant, si atat de tare l-a izbit de pamant, incat trei zile a zacut mut si nemiscat. Iar oamenii care treceau pe calea aceea, vazand pe jertfitorul acela ca zacea ca un mort, nu se pricepeau ce i s-a intamplat. Apoi a treia zi s-a facut stire de aceasta si in cetate, de unde multime de oameni au mers la dansul, vrand sa vada ce i s-a intamplat si sa-l ia la casa lui. Dar el, abia venindu-si in sine si ca din somn desteptandu-se, a stat pe picioarele sale si a zis: 

"Pe o zeita oarecare am vazut si de la aceea am patimit primejdia aceasta". 

Si abia a putut sa mearga la casa sa, fiind bolnav de lovirea aceea.

Apoi, chemand un zugrav, i-a poruncit lui sa inchipuiasca pe o scandurica pe fecioara aceea ce era ca de optsprezece ani. Iar cand zugravul a inceput a o inchipui dupa randuiala lui Dumnezeu, a nimerit foarte bine asemanarea Sfintei Tecla si, ca pe o vie inchipuire, a dus-o la jertfitorul, care, vazand icoana cea cu totul asemenea Sfintei Tecla, a zis: 

"Cu adevarat, o fecioara ca aceasta am vazut eu". 

Luand icoana, a sarutat-o si indata desavarsit s-a insanatosit. Si sculandu-se din pat, pazea cu cinste in casa sa acel chip al Sfintei Tecla. Dupa aceasta a crezut in Hristos cu toata casa sa, prin propovaduirea Sfintei Tecla cea intocmai cu apostolii, care, in acel loc petrecand ani indestulati, pe multi i-a povatuit la calea mantuirii si multora le-a ajutat in nevoi si toate neputintele a tamaduit.

Apoi doctorii si vrajitorii care erau in Seleucia - carora acum mestesugul le era intru nimic si care saracisera lipsindu-se de castigul de mai inainte, pentru ca toti cei cuprinsi de orice boala se duceau la Tecla lasandu-i pe ei -, s-au mahnit foarte mult si s-au maniat asupra tamaduitoarei celei bune, Tecla, care fara de plata tamaduia pe cei ce veneau la dansa. Si fiind porniti de mare zavistie si de manie, au indemnat asupra ei pe niste tineri fara de rusine, ca sa o spurce pe ea cu sila. Caci graiau intre ei zavistnicii: 

"Fecioara Tecla este curata si pentru aceea este placuta marii zeite Artemida, care ii asculta cererile ei si ii da putere de tamaduiri neputinciosilor. Iar de va fi spurcata, se va intoarce de la dansa Artemida si se va lua de la dansa puterea cea tamaduitoare si se va mari iar mestesugul nostru doctoricesc".

Asa intre ei sfatuindu-se, s-au sarguit sa gaseasca pe acei fara de rusine, la un lucru ca acela, pe care, imbatandu-i cu vin, i-au rugat sa mearga si sa spurce pe Tecla. Si le-au dat lor aur mult si le-au fagaduit sa le dea mai mult de ar face Teclei sila, pentru ca, fiind nebuni si necredinciosi, nu stiau ca Tecla, nu cu puterea Artemidei, ci cu darul lui Hristos tamaduieste toata neputinta si toata boala. Iar tinerii cei fara de rusine, imbatandu-se de vin si sfatuindu-se cu doctorii si cu vrajitorii, au mers la dansa degrab, aprinsi fiind de pofta, plini de spurcate ganduri si de scopul cel rau si, vazandu-i Tecla, i-a intrebat: 

"Ce vreti, fiilor?" 

Iar ei au inceput a grai cuvinte spurcate.

Fresca din Man. Decani: Sf. Tecla intrand in munte

Deci, auzind acestea Sfanta Tecla si cunoscand gandul lor cel rau, a fugit din mainile lor; aceea care oarecand de fiare nu se infricosase, fugea acum de acei oameni nerusinati. Iar ei, ca vanatorii pe oaie, o izgoneau pe dansa prin pustie. Cand erau aproape sa o ajunga, ea s-a rugat lui Dumnezeu ca sa o izbaveasca din mainile acelor nerusinati. Si indata un munte de piatra, care se afla acolo, s-a desfacut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfanta inauntrul sau. Astfel i s-a aparat fecioria, si mormant cinstitului ei trup s-a aratat acel munte de piatra, pentru ca acolo a trait tot restul vietii si si-a dat sufletul in mainile Domnului, avand de toti anii vietii sale 90. Iar acum petrece in viata cea nesfarsita, marind pe datatorul de viata Hristos Dumnezeu, Cel impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh marit, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Nota. De vreme ce in viata sfintei acesteia, dupa intamplare a fost pomenit Traian, imparatul romanilor, care dupa moartea sa s-a mantuit prin rugaciunile Sfantului Grigorie, papa al Romei, socotesc ca este de trebuinta ca sa pomenim aici si povestirea despre dansul a Sfantului Ioan Damaschin. In cuvantul sau de la Sambata lasatului de carne scrie asa:

Grigorie Dialogul, episcopul vechii Rome, barbatul, precum il stiu toti, vestit in sfintenie si in intelegere, de care se spune ca la Sfanta Liturghie slujea cu dansul si dumnezeiescul inger; acesta oarecand, pe o cale pietroasa mergand, a stat cu osardie la rugaciune tare catre iubitorul de suflete Dumnezeu, pentru iertarea pacatelor lui Traian imparatul si indata a auzit un glas de la Dumnezeu, zicand:  

"Rugaciunea ta am auzit-o si ii dau iertare lui Traian, dar tu sa nu mai adaugi inca sa-mi mai aduci Mie rugaciuni pentru cei necurati!"

Sursa: Crestin Ortodox: Viata si patimirea Sfintei Marii Mucenice Tecla

*

Troparul Sfintei Mari Muceniţe Tecla, glasul al 4-lea:

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Tecla strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre.

Acatistul Sfintei Mari Muceniţe Tecla

Condacul 1

Vrednicei de fericire, prealăudatei şi întocmai cu Apostolii, întâi-pătimitoarei Marii Muceniţe Tecla, cântări veselitoare să-i aducem, ca uneia ce a deschis calea Împărăţiei, arătând că Hristos, iubitorul de oameni, pe toţi îi primeşte şi tuturor le dăruieşte cereasca Sa cămară; toţi cu un glas să strigăm către dânsa: Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Icosul 1 

Când slăviţii Apostoli, buna propovăduire a lui Hristos în lume purtând, au mers în Iconia şi te-au aflat pe tine, frumoasă fecioară, având optsprezece ani, fiind de neam mare şi slăvit, logodită fiind cu un tânăr asemenea bogat, anume Famir, văzând tu minunile ce se făceau de către Apostoli, şedeai ascultând cuvintele lor în casa lui Onisifor şi luând aminte la cele ce grăiau dânşii. Pentru acestea te lăudăm zicând:

Bucură-te, fecioară curată şi preaînţeleaptă;
Bucură-te, că lucrarea Sfântului Duh s-a înrădăcinat în inima ta;
Bucură-te, că lumina cea de sus inima ta o a luminat;
Bucură-te, că primind lumina, de înţelepciune te-ai umplut;
Bucură-te, că sămânţa cuvântului lui Dumnezeu a căzut pe pământ bun în sufletul tău;
Bucură-te, că ai crezut în Fiul lui Dumnezeu şi L-ai iubit pe El;
Bucură-te, că de Dumnezeu cu tot sufletul te-ai lipit;
Bucură-te, că a sluji lui Hristos cu dragoste te-ai făgăduit;
Bucură-te, că acum în ceruri împreună cu El te proslăveşti;
Bucură-te, ceea ce ai deschis calea tuturor muceniţelor;
Bucură-te, că eşti ca un sfeşnic luminos înaintea lor mergând;
Bucură-te, că înaintea lui Hristos acum stai;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 2-lea

Auzind pe dumnezeiescul Pavel spunând că fecioara ce-şi păzeşte curăţia sa pentru dragostea lui Hristos are parte cu îngerii şi este a lui Hristos mireasă, te-ai aprins înlăuntru cu focul serafimilor şi, întru dorire mare fiind, ca ceara te topeai cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Şezând şi ascultând cuvintele lui Pavel, trei zile şi trei nopţi, ai uitat cu totul de tine, iar Teoclia, maica ta, înştiinţându-se cum că ai crescut în Hristos, a alergat cu mânie la logodnicul tău strigând: „Au tu nu te grijeşti de mireasa ta, că s-a sălbăticit?”, nepricepându-se ea că tu întru Hristos petreci. Pentru aceasta, noi te lăudăm zicând către tine:
Bucură-te, că te-ai făcut mireasă curată Cerescului Mire;
Bucură-te, că nici o odihnă trupească nu ţi-a fost poticnire;
Bucură-te, că şezând la picioarele Domnului pe Maria, sora Martei, ai urmat;
Bucură-te, că la amăgirile logodnicului tău nu te-ai uitat;
Bucură-te, că în inima ta pe Mirele Hristos Îl purtai;
Bucură-te, că pe Acesta cu ochii sufletului curat Îl priveai;
Bucură-te, că pe mirele cel stricăcios l-ai urât;
Bucură-te, că lui Hristos mireasă curată te-ai logodit;
Bucură-te, porumbiţă cu aripi poleite preastrălucitor;
Bucură-te, privighetoarea pustiei, cu viers dulce răsunător;
Bucură-te, piatră neclintită a credinţei în Hristos;
Bucură-te, începătură a preastrălucitei cete a Muceniţelor;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 3-lea

Văzându-se pe sine mirele tău defăimat şi cu totul lepădat, plângea cu amar, iar maica ta, mâniindu-se, te-a apucat de împletiturile părului şi cu picioarele te-a călcat, apoi într-o cămară închizându-te, cu foamea te-a chinuit. Iar tu pe toate cu dragoste le-ai suferit, cântând lui Hristos: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Plecându-se spre dragoste, maica ta plângea şi cu lacrimi te ruga să te întorci spre logodnicul tău cel bogat, de bun neam şi cinstit. Iar tu, preaînţeleaptă fiind, faţa dinspre dânsul întorcându-ţi, în jos căutând şi nimic grăind, ci numai spre Cerescul Mire adeseori suspinând, în taină te rugai. Pentru aceasta te lăudăm zicând:
Bucură-te, că ai fost luminată şi înţelepţită de Dumnezeu;
Bucură-te, că din mâinile lui Famir ca o pasăre din cursă te-ai slobozit;
Bucură-te, că şi mâinile maicii tale te-au chinuit;
Bucură-te, că în aceste necazuri lui Hristos ai mulţumit;
Bucură-te, că în Domnul ai iubit pe Apostolul lui Hristos, care te-a povăţuit pe calea mântuirii;
Bucură-te, că ai primit a umbla în urma lui Pavel, luminătorul tău;
Bucură-te, a apostoliei vrednică propovăduitoare;
Bucură-te, osârdnică slujitoare;
Bucură-te, că de darul lui Dumnezeu cu totul te-ai umplut;
Bucură-te, că a fi următoare Sfinţilor Apostoli te-ai învrednicit;
Bucură-te, că pecetea apostoliei de la vasul alegerii ai primit;
Bucură-te, că Apostolul Pavel ţi-a deschis calea mântuitoare;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 4-lea

Când ai auzit că au închis pe Pavel în temniţă, noaptea ai alergat şi, dând temnicerului colierul şi podoabele de aur de pe tine, ai intrat şi ai sărutat legăturile lui şi împreună cu dânsul cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Înştiinţându-se Apostolul despre cele pe care de la mama şi de la logodnic le-ai pătimit pentru curăţie, s-a bucurat cu bucurie mare, şi capul sărutându-ţi şi binecuvântându-te, te-a numit fiica sa, lăudându-te şi zicând:
Bucură-te, mireasă a lui Hristos;
Bucură-te, tânără fecioară;
Bucură-te, curată porumbiţă;
Bucură-te, crin alb al curăţiei;
Bucură-te, pământ bun pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu;
Bucură-te, strigătoarea poftelor deşarte;
Bucură-te, fecioară blândă şi curată;
Bucură-te, surpătoarea începătorului răutăţii;
Bucură-te, stâlpul credinţei;
Bucură-te, diamantul credinţei cel nezdrobit;
Bucură-te, a mireselor lui Hristos înainte-mergătoare;
Bucură-te, că, dintre fecioare, cea întâi vrednică eşti de Împărăţia lui Dumnezeu;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 5-lea

Şezând tiranul la judecată, a fost acolo şi maica ta de faţă, care, uitând dragostea cea firească, cu mânie a strigat către judecătorul: „Cu foc să se ardă una ca aceasta, spre pilda altora”, iar tu, privind spre Pavel, te întăreai cu duhul, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

După ce nimica nu a sporit judecătorul, a poruncit ca să te ardă cu foc după dorinţa maicii tale, şi, adunând multe lemne şi aprinzându-le, de bunăvoie, nesilindu-te nimeni, te-ai suit deasupra lor, dorind să arzi ca un finic pentru dragostea Domnului tău; pentru aceasta şi noi cu dragoste te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că însemnându-te cu semnul Sfintei Cruci, ai intrat în foc, bucurându-te;
Bucură-te, că ai stins focul cel materialnic cu focul dumnezeieştii iubiri;
Bucură-te, că Însuşi Domnul în faţa ta în chipul lui Pavel a stat;
Bucură-te, că Însuşi îndreptarul de nevoinţă te-a întărit cu venirea Sa de faţă;
Bucură-te, că văzând pe Domnul, tainic te-ai umplut de darul Sfântului Duh;
Bucură-te, căci cu rugăciunea ta ai stins focul;
Bucură-te, că nevătămată ai ieşit din foc;
Bucură-te, că degrabă în urma lui Pavel ai alergat;
Bucură-te, că de piatra ta cu totul te-ai înstrăinat;
Bucură-te, că la propovăduire cu Apostolii ai umblat;
Bucură-te, că acum în ceruri cu dânşii te proslăveşti;
Bucură-te, că întocmai cu Apostolii Biserica te numeşte;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 6-lea

Amar de la rudenii, durere de la neamuri, aşa a urmat viaţa ta cea plină de chinuri: că lăsând piatra ta şi în altă cetate mergând, acolo guvernatorul, aflând cele despre tine şi rănindu-şi inima de frumuseţea ta, a vrut să strice podoaba ta cea sufletească, dar tu, curată porumbiţă, scăpând din cursele lui, ai cântat cu bucurie lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Râvnitoare fiind şi curată, nu te-ai plecat stăpânitorului, pentru care lucru, mâniindu-se, te-a osândit spre mâncarea fiarelor. Deci nevătămată rămânând, ai mers în casa Trifenei, care văzând că sănătoasă de la privelişte te-ai întors, te-a primit cu bucurie, zicând:
Bucură-te, priveliştea îngerilor;
Bucură-te, bucuria celor cereşti;
Bucură-te, groaza puterilor diavoleşti;
Bucură-te, veselia oamenilor pământeşti;
Bucură-te, că fiarele cunoscând puterea ce era întru tine, cinstindu-te, capetele lor şi-au plecat şi te-au cinstit;
Bucură-te, că oamenii cei cu cuvântare n-au cunoscut darul ce era vărsat întru tine;
Bucură-te, că fermecătoare pe tine te-au numit;
Bucură-te, că iarăşi, a doua oară la fiare spre mâncare te-au dat;
Bucură-te, că leii, văzând curăţia ta, s-au ruşinat;
Bucură-te, căci cu mare dar de la Dumnezeu ai fost dăruită;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 7-lea

Aşa cinstindu-te, Trifena te-a rugat să faci rugăciune pentru fiica ei Falconila care murise, şi îndată după rugăciunea ta s-a slobozit din legăturile iadului; iar maica ei, crezând în Domnul Hristos, s-a botezat, lăudându-te pe tine, izbăvitoarea fiicei sale, zicând: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Necunoscând chinuitorul puterea lui Dumnezeu, a gândit alt lucru spre a ta pierzare: o groapă săpând şi cu feluri de jivine şi şerpi şi năpârci umplând-o, te-a aruncat acolo, iar noi cu nişte laude ca acestea te întâmpinăm, zicând:
Bucură-te, că în groapă ai fost aruncată;
Bucură-te, că boldurile şerpilor le-ai tocit;
Bucură-te, că mânia lui Dumnezeu ai îmblânzit;
Bucură-te, că otrava lor o ai pierdut;
Bucură-te, că proorocului Daniel te-ai asemănat;
Bucură-te, că înţeleptului şi preafrumosului Iosif ai urmat;
Bucură-te, că de răbdarea ta îngerii s-au minunat şi oamenii s-au spăimântat;
Bucură-te, că din multe curse ai scăpat;
Bucură-te, ajutătoarea noastră în necazuri;
Bucură-te, rugătoarea cea preafierbinte către Dumnezeu;
Bucură-te, izbăvitoarea noastră din muncile iadului;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 8-lea

Ieşind nevătămată din groapa cea pierzătoare, s-au înspăimântat toţi de această străină vedere, strigând: „Mare este Dumnezeul cel propovăduit de Tecla”, şi mulţi, crezând în Domnul nostru Iisus Hristos, s-au botezat, bucurându-se şi cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Străină cu adevărat şi înfricoşată muncă ţi-a hotărât cumplitul păgân, de doi juninci puternici să te lege a poruncit şi cu fiare înfocate a-i îmboldi a început, de care pătimire numai auzind ne înfricoşăm şi cântări de umilinţă îţi aducem:
Bucură-te, răbdătoare de chinuri nebiruită;
Bucură-te, biruitoarea vrăjmaşilor celor nevăzuţi;
Bucură-te, stâlp pe piatra credinţei întemeiat;
Bucură-te, temelie nesurpată şi neclintită;
Bucură-te, zidul cel preaputernic al credincioşilor;
Bucură-te, că ai zdrobit capul balaurului celui rău;
Bucură-te, că pe păgâni spre minunare i-ai adus;
Bucură-te, că slobozindu-ne din munci, în post şi în rugăciune ai petrecut;
Bucură-te, grădina lui Hristos cea încuiată;
Bucură-te, floare din văile lumii aleasă;
Bucură-te, făclie pusă în sfeşnicul ceresc;
Bucură-te, smirna cea cu dulce miros a Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 9-lea

Putere din înălţime primind asupra jertfitorului păgânesc din Seleucia, l-ai aruncat la pământ, iară el, venindu-şi în sine, a poruncit să fie zugrăvit chipul tău; după aceea şi în Hristos a crezut, botezându-se cu toată casa lui, lăudându-te şi cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Înştiinţându-se noroadele că în pustiu petreci, au alergat toţi bolnavii ca la un doctor iscusit şi, dobândindu-şi sănătatea, lăudau pe Dumnezeu, Cel ce un dar ca acesta ţi-a dăruit. Pentru aceasta, te rugăm, dă-ne şi nouă sănătate cu sfintele tale rugăciuni, ca să te lăudăm aşa:
Bucură-te, tămăduirea tuturor durerilor trupeşti;
Bucură-te, vindecătoarea bolilor trupeşti;
Bucură-te, folositoarea grabnică a celor din necazuri şi din nevoi;
Bucură-te, apărătoarea de orice primejdii;
Bucură-te, rugătoare fierbinte către Dumnezeu;
Bucură-te, sprijinitoarea văduvelor şi ocrotirea orfanilor;
Bucură-te, mijlocitoarea păcătoşilor către Dumnezeu;
Bucură-te, a neamului creştinesc mare ajutătoare;
Bucură-te, a Bisericii podoabă prealuminoasă;
Bucură-te, a fecioarelor de curăţie îndemnătoare;
Bucură-te, albină a raiului de multă miere aducătoare;
Bucură-te, că eşti întâia muceniţă purtătoare de cunună;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 10-lea

„Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos”, a strigat fecioara cea preaînţeleaptă, „necazurile, primejdiile sau durerile? Ci acest pahar dulce mi se face mie pentru dragostea Împăratului Ceresc, pe Care avându-L, împreună cu El mă voi proslăvi şi voi dănţui împreună cu îngerii”, cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zid mare te-a câştigat lumea şi în necazuri mare apărătoare; dă-ne şi nouă cu sfintele tale rugăciuni a trece fără primejdie porţile morţii, ca să te lăudăm zicând:
Bucură-te, trâmbiţa adevărului;
Bucură-te, chitara cuvântării de Dumnezeu;
Bucură-te, alăută care ai cântat Evanghelia lui Hristos;
Bucură-te, organ insuflat de dumnezeiescul Pavel;
Bucură-te, limbă de foc care străluceşti mintea celor pecetluiţi cu darul Duhului;
Bucură-te, vioară şi muzică a darului celui duhovnicesc;
Bucură-te, rândunica lui Hristos cea dulce răsunătoare;
Bucură-te, ceea ce Evanghelia de la Pavel ai învăţat;
Bucură-te, că pe aceasta luminat la neamuri o ai predicat;
Bucură-te, că ai iubit împreună cu Pavel a muri şi cu Hristos a vieţui;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 11-lea

Văzând Stăpânul a toate căderea neamului omenesc prin călcarea poruncii strămoşeşti, te-a dăruit pe tine lumii ca pe o făclie luminoasă, ca să luminezi minţile cele întunecate şi să tragi la Hristos cete de mucenici. Pentru aceasta şi noi, închinându-ne, mulţumim Făcătorului de bine cântând: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Minune mare s-a făcut la sfârşitul vieţii tale, fericită muceniţă, că muntele cel de piatra desfăcându-se cu porunca lui Dumnezeu, te-ai ascuns de la ochii cei fără de ruşine, iar noi te întâmpinăm cu laude de cântări aşa:
Bucură-te, că tinereţile tale prin chinuri au înflorit;
Bucură-te, că după aceea viaţa ta în post şi în lacrimi ai petrecut;
Bucură-te, că în munţi ca o pasăre ai petrecut;
Bucură-te, că piatra s-a desfăcut la porunca lui Dumnezeu şi te-a primit şi de ochii celor fără de ruşine te-a acoperit;
Bucură-te, că la bătrâneţi cinstite ai ajuns;
Bucură-te, că muntele cel de piatră mormânt ţi s-a făcut;
Bucură-te, că de acolo ai fost chemată la odihna cerească;
Bucură-te, căci cu mare cinste ţi s-au deschis porţile raiului;
Bucură-te, că îngereşte acum te închini Făcătorului tău;
Bucură-te, că acum în grădina raiului te veseleşti;
Bucură-te, că neîncetat Îl slăveşti acum pe Domnul;
Bucură-te, că de frumuseţea Lui negrăit te îndulceşti;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 12-lea

Precum în viaţa aceasta toate neputinţele şi bolile tămăduiai, aşa şi acum, petrecând în lumina Sfintei Treimi, nu ne uita pe noi, neamul tău cel de jos, ci sănătoşi ne păzeşte cu rugăciunile tale şi ne învredniceşte ca în pământul celor blânzi să cântăm lui Dumnezeu împreună cu tine cântare: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Lăudăm, cinstim şi cântăm nevoinţele, luptele şi răbdarea ta până la sfârşit, pentru care Hristos te-a proslăvit în cer şi pe pământ. Pentru aceasta te rugăm: izbăveşte-ne de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, de boli şi din toate relele întâmplări, pe noi, cei ce-ţi cântăm:
Bucură-te, dulce privighetoare;
Bucură-te, porumbiţă încântătoare;
Bucură-te, trandafirul cel cu bună mirosire;
Bucură-te, strugure plin de darul Sfântului Duh;
Bucură-te, cu Pavel întocmai glăsuitoare;
Bucură-te, cu Petru împreună-luptătoare;
Bucură-te, că împreună cu ei te rogi pentru lume către Domnul;
Bucură-te, sprijinul celor nedreptăţiţi;
Bucură-te, maica celor lipsiţi;
Bucură-te, a bătrâneţilor cinstită împodobitoare;
Bucură-te, diamantul Bisericii cel preastrălucit;
Bucură-te, neadormită rugătoare către Dumnezeu pentru suferinţele noastre;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul al 13-lea

O, prealăudată Mare Muceniţă Tecla, primeşte această scumpă laudă din dragoste alcătuită, precum Mântuitorul banii văduvei, şi în ziua Înfricoşătoarei Judecăţi, cere de la Hristos iertare păcatelor noastre, ca intrând în viaţa cea fără de sfârşit să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Când slăviţii Apostoli.., Condacul 1: Vrednicei de fericire, prealăudatei…,

Icosul 1

Când slăviţii Apostoli, buna propovăduire a lui Hristos în lume purtând, au mers în Iconia şi te-au aflat pe tine, frumoasă fecioară, având optsprezece ani, fiind de neam mare şi slăvit, logodită fiind cu un tânăr asemenea bogat, anume Famir, văzând tu minunile ce se făceau de către Apostoli, şedeai ascultând cuvintele lor în casa lui Onisifor şi luând aminte la cele ce grăiau dânşii. Pentru acestea te lăudăm zicând:
Bucură-te, fecioară curată şi preaînţeleaptă;
Bucură-te, că lucrarea Sfântului Duh s-a înrădăcinat în inima ta;
Bucură-te, că lumina cea de sus inima ta o a luminat;
Bucură-te, că primind lumina, de înţelepciune te-ai umplut;
Bucură-te, că sămânţa cuvântului lui Dumnezeu a căzut pe pământ bun în sufletul tău;
Bucură-te, că ai crezut în Fiul lui Dumnezeu şi L-ai iubit pe El;
Bucură-te, că de Dumnezeu cu tot sufletul te-ai lipit;
Bucură-te, că a sluji lui Hristos cu dragoste te-ai făgăduit;
Bucură-te, că acum în ceruri împreună cu El te proslăveşti;
Bucură-te, ceea ce ai deschis calea tuturor muceniţelor;
Bucură-te, că eşti ca un sfeşnic luminos înaintea lor mergând;
Bucură-te, că înaintea lui Hristos acum stai;
Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

Condacul 1

Vrednicei de fericire, prealăudatei şi întocmai cu Apostolii, întâi-pătimitoarei Marii Muceniţe Tecla, cântări veselitoare să-i aducem, ca uneia ce a deschis calea Împărăţiei, arătând că Hristos, iubitorul de oameni, pe toţi îi primeşte şi tuturor le dăruieşte cereasca Sa cămară; toţi cu un glas să strigăm către dânsa: Bucură-te, Mare Muceniţă Tecla, cea întâi-pătimitoare!

şi se face otpustul.

Sursa: Doxologia, Acatistul Sfintei Mari Muceniţe Tecla, cea întocmai cu Apostolii