Român Ortodox în Franța: Conferinta "Relaţiile interpersonale în lumina relaţiei noastre cu Dumnezeu" sustinuta de Arhim. Zaharia Zaharou, in septembrie 2015, la Cluj (update VIDEO)

marți, 8 septembrie 2015

Conferinta "Relaţiile interpersonale în lumina relaţiei noastre cu Dumnezeu" sustinuta de Arhim. Zaharia Zaharou, in septembrie 2015, la Cluj (update VIDEO)

Conferința Părintelui Zaharia Zaharou de la Essex

5 septembrie 2015, Cluj

**Relaţiile interpersonale în lumina relației noastre cu Dumnezeu(*)**

Tema pe care vi-o propun în această seară este legătura cu Dumnezeu ca și temelie a legăturii cu aproapele.

In viata omului două perioade au mai multă însemnătate: vârsta tinereții, în care omul pune temelie trainică pentru toată petrecerea lui pe pământ, astfel încât să-și răscumpere anii cu bogăția veșniciei și, apoi, vârsta bătrâneții, care pecetluiește virtutea și evlavia vieții sale, cu aceeași cunună a dreptății pe care Domnul Iisus Hristos, Dreptul și Veșnicul Judecător, o va dărui și celor ce au iubit venirea Lui pe pământ și au cinstit Evanghelia Lui. In tinerețe omul este plin de râvnă, plin de entuziasm pentru lumina cunoașterii, însetează după desăvârșire, după perfecțiune și, mai ales, întemeiază legături cu semenii lui, cu aproapele lui, care sa-i pună în valoare darurile lui firești, naturale. Iar, dacă omul se sârguiește neîncetat a răscumpăra cu înțelepciune timpul acestei vieți, dobândind în schimb harul cel nestricăcios, atunci bătrânețea îi va fi insuflată de râvna după lumea de dincolo, la care năzuiește inima lui și la care se grăbește să ajungă. Aceasta va fi împodobită cu darurile cele mai presus de fire și însuflețită de nădejdea vie a îmbrățișării milostive a Părintelui îndurărilor și a Dumnezeului a toată mângâierea.

In această seară am dori să ne oprim puțin asupra legăturilor cu semenii noștri - subiect care ii preocupă mult pe toți tinerii și, de fapt, pe toți oamenii. Pentru că aceste legături să fie ziditoare și dătătoare de viată, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții. Cel ce întemeiază o legătură cu o altă persoană trebuie să-și cunoască limpede obârșea, precum și scopul și menirea sa.

Dumnezeu l-a plăzmuit pe om din nimic și nemijlocit, luând țărână din pământ cu propriile Sale mâini și suflând în fața lui suflare de viață. Dumnezeu l-a așezat pe om în Raiul desfătării și i-a dat o poruncă în scopul de a-l ajuta să păzească smerenia și să nu treacă peste hotarele firii sale zidite. Numai astfel putea rămâne într-o legătură vie cu Ziditorul său și să ajungă, în cele din urmă, să-și îndeplinească înalta menire a desăvârșirii sale duhovnicești. Atâta timp cât păzea porunca, omul se bucura de intimitatea legăturii cu Dumnezeu și petrecea pururi în prezenta Lui, plin de recunoștință, pace și dulceața iubirii smerite. In lumina feței lui Dumnezeu Adam avea o legătură armonioasă și cu Eva, ceea ce-i sporea bucuria și insuflarea. Adam o socotea pe Eva ca pe însăși viața lui și mai de preț decât toate câte îl înconjurau în Rai. De aceea, aducând mulțumită pentru ea, pentru ajutorul dat lui, lui Dumnezeu, el spunea: "Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea" (Facerea 2, 23). Adam o simțea pe Eva ca fiind trup din trupul său, și erau atât de curați unul față de celalalt încât, deși erau amândoi goi, erau lipsiți de orice patimă și nu se rușinau. Nu după mult timp, însa, Adam și Eva s-au lăsat ademeniți de ispitirea vrăjmașului de a se face dumnezei și au lepădat porunca Ziditorului - ceea ce a zdruncinat legătura lor cu Dumnezeu precum și legătura dintre ei. Arătându-se nelegiuit și călcător de poruncă, Adam s-a lipsit de simțirea îndurării și prieteniei cu Dumnezeu, pe care o avea mai înainte când vorbea cu El față către față. Atunci împreună vinovați fiind, Adam si Eva s-au ascuns de fața Domnului Dumnezeu prin pomii Raiului. Încălcarea poruncii i-a înstrăinat pe cei întâi zidiți de Făcătorul lor, și i-a umplut de frica morții care a intrat în viața lor ca dreaptă răsplată pentru păcat, așa cum îi prevenise bunul Dumnezeu de la bun început. Insă, nici între ei nu mai era aceeași nevinovăție și comuniune a iubirii. Atunci când Dumnezeu le-a cerut cu blândețe socoteală pentru fapta lor, amândoi s-au răzvrătit împotriva Lui, osândindu-L ca fiind vinovat de tragedia lor, și fiecare din ei nu mai vedea în celalalt însăși viața sa ca mai înainte, ci numai pricină de moarte.

Urmărind istoria omenirii, așa cum ne-o înfățișează Scriptura, vedem că legăturile dintre oameni devin din ce în ce mai tragice. Bunăoară fiul lui Adam, Cain, a adus jertfă necurată lui Dumnezeu, și de aceea Domnul nu a binevoit întru el. Atunci, mânat de invidie și de ură ucigătoare, a curmat viața fratelui său. Întrucât întreg neamul omenesc trăia de acum sub stăpânirea fricii morții prin iubirea de sine și lupta pentru supraviețuire, el nu făcea decât să se distrugă singur și, trăind în această înșelare, devenea în stare de orice nelegiuire.

In veacurile lungi care s-au scurs apoi, numai câțiva drepți au izbutit să păstreze înlăuntrul lor oarecare urme ale cunoașterii lui Dumnezeu pe care o aveau cei întâi zidiți în Rai. Ei au păstrat în conștiința lor puțin din lumina evlaviei cuvenită lui Dumnezeu, și ea le-a dat puterea de a se nevoi să statornicească o legătura bine plăcută cu El. In lumina acestei legături le-a fost dat să cunoască în chip prorocesc stări care prevesteau harul și adevărul ce aveau să se pogoare din Ceruri la plinirea vremii.

Patriarhul Iacov este unul dintre drepții Vechiului Testament a cărei viață poate sluji drept pildă. Pribegind în pustie și pătimind acolo multe rele, dreptul Iacov a dorit să se întoarcă la casa tatălui sau, Isaac. Se confrunta, însă, cu o dilemă înfricoșătoare: dacă rămânea în pustie nu avea cum să supraviețuiască, iar dacă se întorcea la casa lui nu putea scăpa de cruzimea și furia ucigătoare a fratelui sau, Isav. Omenește era cu neputință să iasă din acest impas, și atunci, plin de mâhnire, s-a întors către Dumnezeu în rugăciune. A stat toată noaptea smerindu-se pe sine, ca să afle har înaintea Domnului. In zori însă, Iacov a simțit apropierea lui Dumnezeu și s-a întețit rugăciunea, spunându-I că nu-L va lasă pană nu va dobândi binecuvântarea Lui. Si Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov dându-i lui un cuvânt de mare însemnătate: "pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic"(cf. Facerea 32, 28). In ziua următoare, păzit de pecetea binecuvântării lui Dumnezeu pe care o dobândise, Iacov a plecat sa-l întâlnească pe Isav. Acesta, deși mai înainte îl urmarea cu știre mare ca sa-l omoare, l-a îmbrățișat acum și, cazând pe grumazul lui, l-a sărutat și a plâns. Astfel ei s-au legat din nou cu dragostea frățească. Si, precum ne dă mărturie Scriptura, binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică încât, atunci când a văzut chipul lui Isav, i se părea că vede chipul lui Dumnezeu (cf. Facerea 33, 10). Însă Iacov s-a învrednicit de această binecuvântare numai după ce s-a luptat cu Domnul toată noaptea în rugăciune, și s-a smerit pe sine pană la capăt. S-a smerit însa pe sine și înaintea lui Isav, căci apropiindu-se de el i s-a închinat de șapte ori până la pământ. Dumnezeu a răspuns smereniei cu care Iacov s-a luptat în rugăciune, dându-i cuvânt ce i s-a făcut lui temelie și lege, care păzește și întărește orice legătură, arătând-o dătătoare de roade nestricăcioase și statornice în vesnicie: "pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic" (cf. Facerea 32, 28).

Proorocul Ioil ne dă și el un cuvânt de folos, care ne luminează mintea și ne întărește inima, astfel încât să întemeiem o legătură desăvârșită cu Dumnezeu și cu întreaga zidire. Acesta spune: "Viţa de vie este fără vlagă, smochinul tânjeşte, rodiile de asemenea şi finicii, merii şi toţi copacii de pe câmp s-au uscat; ba mai mult, bucuria ajuns-a ocară pentru fiii oamenilor." (Ioil 1, 12). Potrivit spuselor proorocului, există o singură bucurie care merită cinstirea noastră, și aceasta este bucuria care izvorăște din Dumnezeu Însuși, căci numai ea este desăvârşită şi deplină. Fiind dăruită de Dumnezeu, ea lucrează prin Duhul Sfânt. Acestei neprețuite bucurii îi dăm cinstea cuvenită atunci când ne păstrăm viața şi conștiința curată prin păzirea poruncilor. Atunci inima primește putere să stea cu îndrăzneală și cu frică înaintea feţei lui Hristos, care o răsplătește cu pacea împăcării cu Dumnezeu si cu mângâierea lui nestricăcioasă, ce da sufletului mărturie despre mântuirea sa în veșnicie. Bucuria sfântă și deplină pe care Hristos a făgăduit-o robilor Săi le insuflă frică și înțelepciune, pentru ca ei să nu se încreadă în ei înşişi, ci să rămână în hotarele firii lor zidite, şi să ştie a folosi toată bucuria și mângâierea pe care le poate oferi zidirea spre slava lui Dumnezeu și sfințirea sufletului. Dar, când oamenii fac de ocară bucuria adevărată și neprihănită, care izvorăște de la Dumnezeu, atunci toate celelalte izvoare de bucurie firească seacă, și nu le mai pot aduce mângâiere, lipsite fiind de harul de viată dătător al lui Dumnezeu. Ele poartă pecetea iubirii de sine si sămânța stricăciunii si a morții. In schimb, dacă în viața noastră împărățește bucuria lui Dumnezeu, atunci și legăturile cu semenii noștri se fac izvoare de bucurie și devin pline de statornicie și de insuflare ziditoare. La fel se întâmplă când omul își pune în ele prea multă încredere; atunci chiar ele îi închid calea spre dobândirea darurilor mai presus de fire pe care le împarte Dumnezeu în bunătatea și milostivirea Sa.

Același lucru îl constatam și în ceea ce privește relațiile noastre cu ceilalți. Fară temelia solida a unei legături sfinte cu Dumnezeu, relațiile cu semenii noștri vor fi slabe, fragile și gata oricând să se destrame și să devină izvor nesecat de durere și de chin. De aceea și Domnul spune că tot omul înțelept, care a pătruns taina Împărăției lui Dumnezeu scoate din visteria sa vechi și noi (cf. Matei 13, 52). Cu alte cuvinte face în așa fel încât calitățile firii sale omenești căzute, adică cele vechi, să slujească înmulțirii darurilor mai presus de fire, adică a celor noi, de care îl învrednicește Dumnezeu pe calea reînnoirii sale duhovnicești spre slava Lui și mântuirea tuturor oamenilor.

Desigur, toate câte s-au întâmplat cu cei din vechime nu erau decât umbre pe care avea sa ni le descopere Dumnezeu în zilele cele din urmă.

In persoana Domnului Iisus ni s-a arătat adevărul absolut și am cunoscut legătura desăvârșită cu Dumnezeu și cu aproapele. In vremea petrecerii Sale în trup, Hristos ne-a descoperit legătura iubirii desăvârșite din sânul Sfintei Treimi. Fiul descoperă și preaslăvește Numele Tatălui Ceresc, Tatăl îl preaslăvește pe Fiul și dă mărturie în repetate rânduri că Fiul viețuiește tot în Tatăl, că Tatăl viețuiește tot în Fiul și ca El este Fiul iubirii Sale întru care a binevoit. Fiul îl preaslăvește pe Tatăl și Tatăl îl preaslăvește pe Fiul, și aceasta o face îndată, în chip firesc. Iar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, se odihnește în Fiul și îl preaslăvește pe El, făcând cunoscută viața Fiului și călăuzindu-i pe ucenicii lui Hristos la tot adevărul, adică la plinătatea iubirii dumnezeiești. Hristos este Cel ce ne-a descoperit persoana Sa dumnezeiasca prin legătura cu Tatăl ceresc, păzind și ascultând de porunca Lui și rămânând astfel în chip desăvârșit întru iubirea Lui, iar față de om a arătat, de asemeni, iubire desăvârșită iubind pe ai Săi din lume, până la sfârșit i-a iubit (Ioan, 13, 1). Pentru ca să cunoască lumea că iubirea Lui, atât față de Dumnezeu cât și față de om este adevărată și desăvârșită, Hristos a purces pe drumul patimilor și răstignirii pe Golgota. S-a pogorât în mormânt și chiar mai în adânc, în părțile cele mai de jos ale pământului, ca să umple toată zidirea cu prezența Lui dumnezeiască și ca noi să putem astfel să-L întâlnim în orice loc și în orice împrejurare din viața noastră. Deși nevinovat și fără de păcat, S-a făcut pentru noi blestem ca prin moartea și învierea Lui să ne împace cu Tatăl ceresc, iar prin înălțarea Lui mai presus de ceruri să împărtășească darurile Sfântului Duh.

Acest Dumnezeu minunat ne-a dat porunca să-I urmam pilda, dacă vrem să fim moștenirea Lui cea veșnică. El S-a smerit și S-a făcut slujitor mântuirii noastre dându-și viata preț de răscumpărare ca să izbăvească tot omul de moartea păcatului. Știm că Evanghelia lui Hristos nu a fost primită de la om, nici nu este după om. Domnul Însuși ne încredințează ca fără El nu putem săvârși nici o fapta buna. De aceea, așa cum i-a arătat lui Nicodim, trebuie să ne naștem de sus ca să pătrundem tainele Sale, să împlinim poruncile Lui și astfel să ajungem a fi potriviți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Înțelegem, așadar, că în stare în care ne aflam nimic nu ne poate ajuta să ne împlinim înalta menire, aceea de a devenii fii ai Împărăției, nici deșertăciunea lumii în care trăim, nici izbânzile trecătoare ale inteligentei omenești. Mai mult decât atât: nici noi nu avem destulă lumină în minte și putere în inimă, ca să lepădam toată spurcăciunea și prisosință răutății pe care o purtam înlăuntrul nostru, și să ne ridicam deasupra zidurilor care ne îngrădesc. Nu suntem în stare să petrecem în prezența lui Dumnezeu, pentru ca în felul acesta să primim de la El darul Duhului Sfânt, și să devenim făptură nouă care poate să săvârșească tot lucrul bun și să aibe o legătură bineplacută cu semenii săi. Fericiți vom fi însă dacă, încredințați de sărăcia și nimicnicia noastră, ne vom întoarce către Dumnezeu, înțelegând cinstea de care ne-a învrednicit de poruncile și făgăduințele Sale către noi.

Precum ne da mărturie Evanghelia lui Hristos, celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Când omul primește cuvântul lui Hristos, Acesta îi reînnoiește întreaga ființă. Fiind sămânța lui Dumnezeu în om, cuvântul se statornicește înlăuntrul lui ca o lege a vieţii sale şi nu-i mai îngăduie să păcătuiască fiindcă este născut din Dumnezeu (cf. Ioan 3, 9; Ioan 5, 18). Omul născut a doua oară dobândește un alt cuget și anume cugetul lui Hristos, precum și o altă înțelegere, aceea care este şi în Hristos Iisus. Unul ca acesta primeşte o inimă nouă în care Hristos Se sălăşluieşte prin credință. Cu alte cuvinte se ridică la asemănarea cu Hristos și își împlinește menirea. Așadar omul dobândește cugetul lui Hristos. Aceasta înseamnă ca înțelege gândul lui Dumnezeu pentru fiecare suflet și dorește cu insuflare și râvnă să împreună-lucreze cu Dumnezeu la măreața slujire a renașterii fiilor Împărăției. Își dă seama de cinstea și milostivirea cu care îl copleșește Ziditorul său atunci când îl cercetează de seara pana dimineață și de dimineața pana seara. El înțelege acum care este rostul fiecărui om și de aceea nu îndrăznește niciodată să smintească pe unul dintre aceștia mici, adică pe frații lui, de vreme ce au aceeași menire ca și el.

Asa cum Hristos a purtat în inima întreaga omenire, S-a rugat pentru toți cu sudoare de sânge în gradina Ghetsimani, a pătimit, S-a răstignit și a înviat pentru mântuirea lumii, S-a înălțat la ceruri, unde mijlocește acum pentru întregul Adam, la fel și omul care s-a născut a doua oara îl iubește pe Dumnezeu cu toată inima lui și se roagă pentru mântuirea tuturor ca pentru propria sa mântuire. Si iarăși, așa cum Hristos a devenit noul Adam în persoana căreia toate s-au împlinit, la fel și credinciosul ce a cunoscut nașterea de sus, devine un alt Adam, un alt centru al întregii zidiri, pe care o aduce înaintea lui Dumnezeu în rugăciune arzătoare. Unui asemenea om ii este cu neputința să nu-l cinstească pe aproapele.

Spuneam ca omul renăscut duhovnicește capătă cugetul lui Hristos. După cum arată Sfântul Apostol Pavel acest cuget presupune o sfânta întrecere între credincioșii lui Hristos: care dintre ei, lepădându-și voia, se va smeri mai mult înaintea celuilalt, care din ei îl va socoti mai de cinste și îl va iubi mai mult pe celalalt decât pe sine. De fapt, acestea sunt însușirile smereniei și ale iubirii pe care le-a arătat Hristos când a venit pe pământ, nu ca sa I se slujească, ci ca sa slujească El, și să-și dea sufletul răscumpărare pentru multi (cf Marcu 10, 45). Credincioșii capătă și ei aceste însușiri atunci când sunt renăscuți din nou de către Părintele veacului ce va să fie (cf. Isaia 9, 5), începătorul și plinitorul mântuirii noastre, Domnul Iisus Hristos. Întemeiate fiind pe o asemenea înțelegere, și pe asemenea principii de viață, legăturile fiilor lui Dumnezeu vor ajunge să poarte în ele arvuna Raiului încă din această viață.

Am spus, de asemenea, că cei născuți a doua oară dobândesc o inima în care Hristos se sălășluiește prin credință. Potrivit antropologiei biblice și Tradiției ortodoxe, inima omului este centrul persoanei sale. In inimă se fac alegerile și în inima se iau toate hotărârile lui. Acolo i se descoperă Dumnezeu, și acolo binevoiește El sa se sălășluiască. Acolo îl întâlnește omul pe Dumnezeu si prin Dumnezeu dobândește simțirea comuniunii cu întreg neamul omenesc. Dumnezeu își face din inimă așternutul picioarelor Sale și o lărgește cu harul sau încât ea sa poată îmbrățișa cerul și pământul. Cel ce poarta înlăuntrul său sfânta lărgire a inimii, niciodată nu-l va nedreptăți pe aproapele - știind că acesta ii va mutila sufletul-, ci îi va socoti pe el ca pe însăși viața sa. Si, legăturile pe care le va întemeia un asemenea om cu ceilalți, precum și cuvintele pe care le rostește, vor înștiința cu har inimile celor din jur. El cunoaște o mare taină a vieții duhovnicești. Nu trebuie decât sa-I ofere Domnului o inimă smerită pentru ca Acesta să zidească înlăuntrul său o inimă curată din care nu lipsesc niciodată urmele prezentei lui Dumnezeu, și care Se poate strămuta acolo unde se află ascunsă comoara sa.

Omul plăcut lui Dumnezeu are doar doi dușmani - de care el se păzește-, mândria și deznădejdea. Se ferește de mândrie știind ca ea răcește inima și o lipsește de puterea de a iubi. Cel mândru este atât de plin de sine încât, în el nu mai încape nimic altceva și rămâne cu totul închis față de ceilalți. Credinciosul se ferește și de deznădejde, căci ea îl arată pe Dumnezeul mântuirii neputincios în a birui răul din lăuntrul nostru, și îl împinge astfel în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Inima este atunci secătuita de viata și nu mai poate comunica nici cu Dumnezeu, nici cu ceilalți oameni. De aceste două năpaste, adică de mândrie și de deznădejde, ne izbăvește smerenia. Așa cum sarea nu lasă mâncarea să se strice și ii da gust, la fel și smerenia păstrează iubirea mereu proaspătă și vie. Ea ii dă inimii mireasma bineplacută înaintea Domnului și o învrednicește să devină biserica lui Dumnezeu și sălaș al Duhului Sfânt.

Asa cum Hristos S-a pogorât mai întâi în părțile cele mai de jos ale pământului și apoi S-a înălțat la cele mai presus de ceruri (Efeseni 4, 9-10), la fel și iubirea smerită pune trepte sau suișuri în inima omului. Pe aceleași trepte, pe care a pășit Hristos ca să se pogoare înspre om, pășește și omul ca să se înalțe înspre Dumnezeu. Atunci mânat fiind de duhul lui Dumnezeu omul părăsește toată fapta păcătoasă, își curățește sufletul de toate gândurile și dorințele potrivnice lui Dumnezeu, este vindecat de molima păcatului, sporește în sine râvnă pentru cele cerești, săvârșește fapte bineplacute lui Dumnezeu și pătrunde în sfânta lărgime a iubirii dumnezeiești, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, se înaltă din putere în putere (Ps. 83, 8), devine fiu și moștenitor a lui Dumnezeu și împreună moștenitor cu Hristos.

Dumnezeu știa că nimeni nu putea primi singur toată plinătatea darurilor Sale, pentru aceea nu l-a părăsit pe om, pustiit de păcat cum era, ci l-a trimis in lume pe Unul născut Fiul Sau, Care și-a zidit Sieși Trup în istorie, adică Biserica Lui, căreia i-a împărtășit toată slava și desăvârșirea darurilor Sale. Devenim mădulare ale Bisericii prin pocăință şi prin credinţă în cuvântul lui Hristos, supunându-ne mintea şi inima voii Sale mântuitoare. Fiecărui credincios care se pocăiește ii este hărăzit un dar aparte al Sfântului Duh. Acest dar este legătura ce ne ţine uniţi cu minunatul Trup al lui Hristos şi ne face părtaşi darurilor tuturor celorlalte mădulare ale desăvârşitei părtăşii a harului, ale sfinţilor din ceruri, şi ale aleşilor lui Dumnezeu de pe pământ. Sufletul se îmbogățește din aceasta împărtășire dintre Dumnezeu si om. Ea fiind punctul său de referință care-l călăuzește și-l păzește neabătut pe calea adevărului descoperită nouă de Hristos. Legăturile dintre mădularele trupului se disting prin aceea că poartă în ele pecetea iubirii ce este lucrătoare în măsură în care împlinim poruncile lui Hristos. Înlăuntrul acestui trup, după cuvântul Apostolului, luam seama unul la altul ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune (Evrei 10,24). Desăvârșirea duhovniceasca este cu putință numai înauntru trupului Bisericii, împărtășirea darurilor tuturor mădularelor sale. Același lucru îl adeverește și Apostolul când zice ca numai împreună cu toți sfinții vom putea înțelege care este lărgimea și lungimea, înălțimea și adâncimea iubirii lui Hristos (Efeseni 3, 18-19). La o scara mai mica vedem ca aceeași creștere duhovniceasca se săvârșește și în legătura armonioasă, în Hristos, dintre bărbat și femeie, atunci când amândoi se silesc cu smerenie să se întregească prin propriile lor daruri și astfel să ajungă la măsura iubirii celei ce nu cauta la ale sale, singura care ii va călăuzi la Împărăția Cerurilor.

In legăturile și comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni prin care trebuie să ne străduim a ne împlini menirea, o mare însemnătate are libertatea persoanei. In ceea ce-L privește pe Dumnezeu, libertatea Lui este absoluta, de vreme ce are putința de a crea din nimic. Lui Dumnezeu nu-i lipsește, și nu are nevoie de nimic. Cu toate acestea din preaplinul dragostei Sale, nu numai că l-a zidit pe om ci, pentru mântuirea lui, S-a smerit pe Sine luând chip de rob (Filipeni 2, 7), și nu a pregetat să se coboare pană la iadul cel mai de jos. Cu cât se străduiește mai mult să viețuiască fără de păcat, cu atât mai mult și omul se slobozește de sub tirania patimilor. Nimeni nu-L poate constrânge pe Dumnezeu, însă nici El nu-și impune voia făpturilor sale cugetătoare. La fel și omul care a aflat har înaintea lui Dumnezeu, nu vrea să constrângă libertatea nici unui alt muritor, dar nici nu voiește ca duhul lui să fie sub stăpânirea altuia. El caută să se asemene lui Hristos care a biruit lumea prin iubirea lui smerita si-i trage la El de buna voie pe toți cei care din voie, și în deplină libertate, primesc să-I urmeze. Libertatea pe care o cauta omul născut din duh nu este nici politică nici socială, ci una duhovnicească, a inimii. Cu cât se sfințește mai mult cu atât devine mai liber. Sfințenia, așadar, nu este un principiu moral, ci unul cu desăvârșire duhovnicesc, ontologic. Sfântul nu este acela care a izbutit să aibe o comportare fără cusur din punct de vedere moral, ci acela care păzește cuvântul lui Hristos, adunând în el harul Sfantului Duh.

Când inima omului începe să se deschidă harului, acesta se sălășluiește într-ânsa. Si, pentru ca ea este însăși rădăcina ființei sale, atunci când prin har omul devine stăpân peste inima lui, el devine stăpân și peste toată firea lui. In acest fel el înalță biserica lui Dumnezeu în sufletul lui. Este liber și nu mai dorește să păcătuiască, nu din cauză că păcatul ar fi interzis sau nepotrivit din punct de vedere moral, ci din cauză că nu vrea să năruiască biserica lui Dumnezeu care este înlăuntrul sau.

Dacă vrem să avem o legătură vie cu Dumnezeu, adica sa-L iubim cu toata inima şi să petrecem pururi în prezența Lui, avem trebuinţă de o inimă curată, liberă şi slobodă. Iar inima devine liberă atunci când stârpim din ea legea păcatului prin pocăinţă, iar poruncile lui Dumnezeu devin singura lege a fiinţei noastre. Sufletului îi este împărtăşită atunci o stare de desăvârşire şi iubire dumnezeiască în care cunoaște rugăciunea neîncetată către Dumnezeu şi prin aceasta iubirea de aproapele. O asemenea rugăciune adeverește că omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cinstind și iubind în același chip și pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu insuflă în noi dorirea de a-i pune pe frații noștri pe primul loc și a-i socoti mai presus de noi înșine. Iubirea pentru cuvântul Lui ne tine neabătuți pe calea aspra a voii Sale. Astfel, pentru noi cuvântul lui Dumnezeu rămâne mereu cuvânt al crucii care călăuzește din belșugul vieții dumnezeiești și la libertatea nepătimirii dăruind pace firii noastre.