Parintele Dumitru Staniloae: "Hristos este dogma vie, atotcuprinzatoare si lucratoare a intregii mantuiri". Profesorul Dimitrie Tselengidis: "devierea de la viaţa ortodoxă, care este o viaţă în pocăinţă şi smerenie, conduce la schimbarea dogmelor, schimbare ce va acoperi această viaţă neortodoxă"

Dogmele ca expresie doctrinara a planului de mantuire revelat si realizat de Dumnezeu in Hristos si extins si fructificat prin Biserica 

Dogmele crestine sunt, dupa forma lor, punctele planului de mantuire si de indumnezeire a noastra, cuprinse si realizate in Revelatia dumnezeiasca supranaturala, care a culminat in Hristos, si pastrate, propovaduite, aplicate si explicate sau definite de Biserica. Ca atare ele reprezinta adevaruri de credinta necesare pentru mantuire. Pentru crestinism exista un singur adevar atotcuprinzator care ne mantuieste: Iisus Hristos-Dumnezeu-Omul. Adevarul atotcuprinzator este propriu-zis Sfanta Treime, comuniunea Persoanelor supreme; dar Ea lucreaza mantuirea prin Fiul lui Dumnezeu, Ipostasul divin care uneste in Sine Dumnezeirea si umanitatea, dorind sa adune in Sine toate. In Logosul divin isi au originea si baza, existenta si sensurile, toate si prin intruparea Lui aduna toate creaturile in Sine. Dogmele expliciteaza deci pe Hristos si lucrarea Lui de recapitulare a tuturor in El. Iisus Insusi a spus: "Eu sunt adevarul" (In. 14, 6) [...]

Dogmele - pastrate, propovaduite, aplicate sau fructificate, explicate si definite de Biserica

Temeiul prim al acceptarii dogmelor e comunicarea lor prin Revelatie supranaturala, in care realitatea divina personala preseaza prin initiativa ei asupra fiintei umane.

Un al doilea temei este pastrarea, propovaduirea, aplicarea, sau fructificarea si explicarea si definirea lor de Biserica, adica de comunitatea celor ce cred in Hristos si care a luat fiinta prin coborarea Duhului Sfant si prin Apostoli, pe baza poruncii lui Hristos, indata dupa incheierea in El a Revelatiei supranaturale. Inceputul existentei Bisericii a fost si el un fapt de Revelatie, care s-a impus celor ce s-au hotarat pe baza lui sa devina primii ei membri, cu aceeasi presiune a unei puternice initiative spirituale de sus. Revelatia ca cuvant s-a comunicat prin presiunea exercitata de o initiativa de sus asupra unor persoane individuale. In actul de aducere la existenta a Bisericii se exercita o asemenea presiune asupra unei adunari de oameni. Ceva analog a avut loc in actele prin care poporul Israel a fost inchegat in Biserica Vechiului Testament la iesirea din Egipt, la traversarea pustiei, la ocuparea Canaanului.

Dar la Cincizecime actul Revelatiei nu incheaga o colectivitate intr-o comunitate religioasa nationala, ci e vorba de punerea in vazul spiritual al unei adunari eteroclite a intregii semnificatii a lui Hristos ca Dumnezeu intrupat, inviat si inaltat pentru mantuirea tuturor printr-o credinta comuna in El, atragandu-i in aceasta credinta comuna in El. Daca in actele de revelatie prin care s-a intemeiat comunitatea religioasa a poporului Israel s-a deschis vederea spirituala a acestuia pentru conducerea permanenta a lui de catre Dumnezeu, la Cincizecime Biserica universala ia fiinta printr-un act de revelare care pune in vazul spiritual al adunarii celor prezenti prezenta mantuitoare continua a lui Hristos in mijlocul ei si a urmasilor lor, spre mantuirea tuturor celor ce vor adera la ea.

Biserica a avut in tot timpul Apostolilor constiinta prezentei nevazute, eficiente a lui Hristos in mijlocul ei, ca o presiune egala cu cea a Revelatiei exercitate asupra ei ca comunitate. Aceasta constiinta a avut-o continuu si o are Biserica si dupa aceea; dar ea nu mai experiaza presiunea Revelatiei ca un sir de acte prin care i se comunica continuturi esential noi, ci o experiaza ca pe un act continuu prin care Acelasi Hristos e prezent neincetat in mijlocul ei, cu toate comorile Lui de har si de adevar. E o sensibilitate intretinuta in Biserica de Duhul Sfant. Duhul Sfant a dat fiinta concreta Bisericii prin punerea, in vazul spiritual al primilor oameni care au crezut si s-au alipit la Hristos, a prezentei mantuitoare a lui Hristos. Duhul Sfant mentine Biserica prin tinerea continua in evidenta a aceleiasi prezente lucratoare a lui Hristos. Biserica traieste presiunea prezentei lucratoare a lui Hristos, cum au trait organele Revelatiei si poporul Israel presiunea actelor de revelare a lui Dumnezeu. Deosebirea este ca prin aceasta presiune nu li se comunica mereu ceva esential nou, ci bogatia nesfarsita a Aceluiasi Hristos in Care e concentrata si incheiata toata Revelatia.

De aceea pastrarea, propovaduirea, aplicarea sau fructificarea, explicarea si definirea de catre Biserica a dogmelor este un alt temei de acceptare a lor de catre membrii ei si de catre cei ce se deschid cu credinta marturiei lor. Pentru ca aceasta pastrare, propovaduire, aplicare sau fructificare, explicare si definire este marturia experientei aceleiasi presiuni a Revelatiei integrale concentrate in Hristos, pe care au avut-o cei ce au devenit primii membrii ai Bisericii la Cincizecime, prin pogorarea Duhului Sfant. Revelatia ramane eficienta prin Biserica: Biserica e mediul de persistenta a Revelatiei in eficienta ei. Biserica tine vie Revelatia, Revelatia tine vie Biserica. Revelatia primeste astfel un aspect bisericesc, expresiile sau dogmele ei devin expresiile sau dogmele Bisericii.

Dogmele sunt necesare pentru mantuire

Inca din cele spuse de mai inainte s-a vazut ca nu exista mantuire pentru persoana umana in afara de comunicarea cu Persoana suprema. In afara acestei comunicari ea nu gaseste puterea pentru a se intari duhovniceste si pentru a ramane etern ca persoana, neredusa la natura, sau aproape la natura.

Dogmele credintei crestine precizeaza in plus ca mantuirea omului este asigurata ca o vesnica existenta fericita numai daca relatia lui cu Persoana suprema e atat de stransa incat va face sa se imprime in el intr-un mod irevocabil puterile si insusirile dumnezeiesti, prin asa-numita indumnezeire a omului; caci aceasta il face pe el purtator comun cu Dumnezeu al insusirilor si puterilor dumnezeiesti, care coplesesc cu totul pornirea spre corupere a trupului omenesc.

Astfel, Dogmele sunt necesare pentru mantuire intrucat ele Il exprima pe Hristos in lucrarea Lui mantuitoare. Dar Hristos ne mantuieste numai daca nue deschidem Lui, daca credem in El. Dogmele crestine exprima deci puterile lui Hristos in actiunea mantuitoare, dar cu conditia ca sa credem in ceea ce exprima ele.

Dogmele, expresii ale planului de mantuire si indumnezeire a omului in Iisus Hristos

[...]Pentru crestin, dogma nu este o ingustare a dezvoltarii spirituale libere a fiintei umane care crede, ci, dimpotriva, ea o mentine pe aceasta capabila de o astfel de dezvoltare. Dogmele crestine sunt o asigurare a libertatii credinciosului ca persoana, nelasand-o supusa naturii si dizolvata in ea. Dogmele crestine, dimpotriva, fundamenteaza dezvoltarea duhovniceasca a celui ce crede in libertate, pentru ca ele sunt expresia comuniunii lui cu Dumnezeu ca persoana. Iar comuniunea interpersonala este domeniul libertatii prin excelenta, desi in acelasi timp e domeniul credintei. De aceea spune Sfantul Chiril din Alexandria ca cei ce devin fiii lui Dumnezeu sunt "primiti la libertatea credintei", care domneste "in curtea lui Dumnezeu".

Prin acestea nu voim sa spunem ca dogmele crestine nu constituie si ele un sistem, adica un intreg spiritual unitar, alcatuit din mai multe componente spirituale si care se deosebeste de altele, fiind strabatut si el de un sens unitar. Prezentarea continutului acestor componente sau dogme echivaleaza cu prezentarea sistemului sau organismului spiritual constituit din ele.

Sistemul lor nu e alcatuit din principii abstracte, ci e unitatea vie a lui Hristos, Persoana in care e unita si care uneste Dumnezeirea si creatia. Iar Hristos - Persoana divino-umana e sistemul pe cat de atotcuprinzator, pe atat de deschis si de promovator de libertate, in cei ce vor sa se mantuiasca prin El.

Iar prin libertate, sistemul e deschis noului in mod continuu si real. El e deschis celor ce vor sa-l cunoasca, spre inaintarea lor in planul infinitatii spirituale in viata eterna, traita de la intrarea in ea, dar plenar, in toata bogatia ei, prin comuniunea cu Dumnezeu, Persoana infinita; traita intr-o experienta si intr-o bucurie mereu noua si inepuizabila, care nu e incremenire, ci viata mai presus de incremenire si de miscare in sensul cunoscut de noi. Deschiderea aceasta spre viata netrecatoare si infinita se face prin invierea omului in Hristos, Care e Dumnezeu, Cel ce S-a facut om pentru a ne veni aproape si a inviat, ca om, pentru ca toti sa putem invia la o comuniune eterna cu El ca Dumnezeu, prin umanitatea Lui comuna cu a noastra. Sfantul Chiril din Alexandria zice: "Pentru Hristos care S-a sculat (ca om) la o viata fara de sfarsit, granita obsteasca a umanitatii s-a inlaturat si umanitatea a intrat in nestricaciune (incoruptibilitate) si in nemurire".

Aceasta este si ideea generala care uneste toate dogmele crestine intr-un sistem: promovarea unei comuniuni tot mai intime a noastra cu Dumnezeu cel personal, Care S-a facut om in scopul acesta. Aceasta comuniune perfecta a tuturor in Hristos, si deci si intre ei, e ceea ce se numeste Imparatia cerului sau a lui Dumnezeu, adica ordinea desavarsita a iubirii depline. In alti termeni, dogmele crestine exprima planul indumnezeirii tuturor fiintelor rationale create care voiesc aceasta, indeplinit in forma lui finala desavrasita, in Hristos. Iar in desfasurarea lui, acest plan nu e decat precizarea si implinirea reala a aspiratiei noastre naturale spre unirea cu Dumnezeu.

Dogmele crestine alcatuiesc o unitate, deosebita de orice alt sistem unitar, atat prin faptul ca tin in fata credinciosului o perspectiva de dezvoltare infinita, adica adevarata mantuire, cat si prin faptul ca puterea pentru ea si perspectiva ei este data real in Hristos, Persoana divina, Care e in acelasi timp si omul aflat in comuniunea cu infinitatea dumnezeiaca. De fapt in Hristos e concentrat si realizat integral tot ceea ce este exprimat in dogmele crestine: e exprimata infinitatea divina la care participa natura Sa umana si la care, prin aceasta natura umana comuna, au putinta sa participe toti.

Dogmele crestine nu sunt un sistem de invataturi, finit in perspectiva lui si dependent de om in realizarea lui limitata, ci talmacirea realitatii lui Hristos in curs de extindere in oameni. Ca atare, ele exprima Revelatia cea mai evidenta, pentru ca Hristos preseaza ca realitate divino-umana perfecta cu iubirea si cu puterea Lui asupra noastra. Hristos este astfel dogma vie, atotcuprinzatoare si lucratoare a intregii mantuiri. 

Sursa: Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica ortodoxa (I), Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, , Buc. 2003

***

Tema dogmei şi a moralei în general este enormă, fiindcă în esenţă îmbrăţişează fiinţa Bisericii şi fiinţa credincioşilor. Conţine toată credinţa noastră şi toată viaţa sfântă a Bisericii. E imposibil (pentru că în cele din urmă este o mare taină) s-o dezvolte cineva în câteva pagini, chiar dacă se referă doar la un singur sfânt contemporan al Bisericii noastre. După cum constituţia ţării determină în linii mari viaţa cetăţenilor, aşa trebuie, păstrând proporţiile, să vedem şi dogma în viaţa credincioşilor în cadrul Bisericii. Trăirea credincioşilor, de cealaltă parte, se numeşte morală. Aceasta îmbrăţişează totalitatea activităţilor oamenilor, nu e ceva parţial. Tot ceea ce face cineva, este morală.

Aşadar, aceste două lucruri nu se pot despărţi. Cea mai mare erezie este despărţirea acestor două realităţi. Credinţa şi trăirea, dogma şi morala, trebuie considerate ontologice, reale, unite. După cum sunt, păstrând proporţiile, cele două firi ale lui Hristos, cu adevărat unite în persoana lui Dumnezeu Cuvântul, cum spune Sinodul al patrulea ecumenic, adică nedespărţite şi necontopite, aşa este şi aici.

Dogma nu este ceva dur şi rigid, care ni se impune de sus, cum consideră unii. Este un cadru de viaţă. Este constatarea adevărului, ca conţinut al vieţii, care doar pune unele limite în viaţă. Atunci când cineva depăşeşte aceste limite, abaterea aceasta, dacă nu există pocăinţă, este mortală. Asta înseamnă că dogma, spunând ce este ceea ce credem, nu-şi epuizează conţinutul. Ne arată doar acele limite, de la care dacă ne abatem în mod conştient, ştim cu siguranţă că ne-am zădărnicit viaţa. Vorbim, desigur, mereu despre viaţa întru Hristos.

Cu alte cuvinte, dacă cineva nu crede corect în dogma Sfintei Treimi şi greşeşte în mod conştient, fie şi puţin, în această problemă, ne spun Părinţii Bisericii că acest „puţin” îl va scoate afară din acest cadru al vieţii (adică afară din Biserică). Am putea spune că cele două realităţi, dogma şi morala, credinţa şi trăirea, se conţin una pe cealaltă.

Dacă cineva nu crede corect, nu poate să trăiască corect. Dumnezeu nu vine în viaţa lui, nici nu lucrează prin el. Dimpotrivă la Sfinţii noştri, care au avut o relaţie vie cu Dumnezeu, Dumnezeu lucra şi continua să lucreze prin ei.

Când un om nu crede corect şi de exemplu, Îl respinge pe Hristos, Domnul ne-a spus că acela nu-L va primi nici pe Dumnezeu Tatăl. Atunci acel om nu-L are ca tată pe Dumnezeu, ci, după cum spune Hristos în discuţia cu iudeii, care nu-L primeau, îl are ca tată pe satana şi caută voia aceluia. Nu poate trăi corect, întrucât dacă nu-L primeşte pe Dumnezeu, nu-L lasă să lucreze în el. Hristos ne-a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic”, aşadar nu putem săvârşi nicio faptă bună fără Dumnezeu. Astfel omul acesta trăieşte o viaţă stăpânită de satana, fiindcă nu crede corect.

Dogma schimbata include o trăire (morală) schimbată iar devierea de la viaţa ortodoxă, care este o viaţă în pocăinţă şi smerenie, conduce la schimbarea dogmelor, schimbare ce va acoperi această viaţă neortodoxă.

Asta se întâmplă cu aşa-zisă biserică papală care din cauza „marelui egoism” (deviere de la morală) al papei (cuvinte ale părintelui Porfirie Kavsokalivitul), a intodus şi menţine primatul papal, „infaibilitatea”, Fililoque şi o mulţime de alte dogme, care constituie o deviere de la dogma dreaptă.

Care este cea dintâi, dogma sau morala? Dogma şi morala sunt două feţe ale aceluiaşi lucru. Nu se pot despărţi una de alta. Deseori se pune întrebarea care este cea dintâi dintre ele sau care este cea mai importantă. Părinţii Bisericii ne spun că cea dintâi este credinţa şi apoi urmează trăirea, iubirea. Prin urmare condiţia trăirii corecte este credinţa corectă. Să ne amintim aici ceea ce spune Hristos, că trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi bânzi ca porumbeii”. Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înţelepciunea şarpelui constă în faptul că, atunci când se află în primejdie îşi păstrează capul. Dacă nu poate băga tot corpul sub o piatră, cel puţin îşi protejează ceea ce îi este absolut necesar, adică capul. Corpul lui, dacă se întâmplă să-l lovească cineva şi să-l taie, continuă să trăiască întrucât capul este întreg. Într-un fel asemănător, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi noi în problema credinţei să nu facem nici un compromis; mai ales pe aceasta vrem s-o salvăm.

Desigur, cel ce are credinţa dreaptă nu înseamnă automat că se şi mântuieşte. Va trebui negreşit să existe şi urmarea acestei drepte credinţe, care este dreapta trăire. Dacă acestea două nu merg împreună, atunci putem ajunge chiar până la demonizare. Diavolul, după cum ştim, crede şi ştie foarte bine cine este Dumnezeu, devreme ce odinioară a trăit lângă El şi l-a slujit în chipul lui Lucifer. Trebuie aşadar cu înţelepciunea şarpelui (credinţa dreaptă) să existe negreşit şi cealaltă jumătate, blândeţea porumbelului (adică trăirea în neprihănire).

Cele spuse mai sus nu înseamnă că trăirea este pusă pe planul al doilea în relaţie cu dogma. Trăirea are pentru dogmă aceeaşi însemnătate pe care o are acoperirea în aur a banilor puşi în circulaţie. Este ştiut că banii puşi în circulaţie, pentru a avea valoare, trebuie neapărat să aibă o acoperire în aur. În mod asemănător şi dreapta credinţă (banii puşi în circulaţie), nu asigură mântuirea noastră, dacă nu există şi dreaptă trăire (acoperirea în aur). Aşadar trăirea noastră, care trebuie să fie după Hristos, are această greutate uriaşă.

(Cele de mai sus se bazează pe omilia înregistrată a profesorului Dimitrios Tselengidis cu tema: „Dogma şi morală”, care a avut loc la Salonic în data de 15-01-2005).

Ecclesiologia dreaptă, adică credința dreaptă despre ce este Biserica și cum funcționează, se leagă strâns de vindecarea sufletului omului. 

Biserica este Trupul lui Hristos unit inseparabil cu El, care este capul Său. Adevărul (dogma) și trăirea (morala) sunt Hristos, după cuvântul Lui nemincinos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. (Ioan 14,6).

”În Tradiția ortodoxă, teologia și viața duhovnicească sau experiența, sunt unite inseparabil. Pentru Biserică adevărul și viața duhovnicească sunt una și aceeași persoană, adică persoana lui Hristos. Și după cum este de neconceput a se despărți persoana Dumnezeului-om, la fel de neconceput este a se despărți conținutul credinței de conținutul vieții, în unul și nedespărțitul trup sacramental al lui Hristos, Biserica.

Valoarea în aur a teologiei o constituie experiența duhovnicească a Bisericii. Asigurarea vieții duhovnicești a Bisericii este garantată de formularea conținutului credinței de către Sinoadele ecumenice.

Astfel orice modificare a experienței duhovnicești a Bisericii, contrazice conținutul credinței, iar orice modificare a învățaturii dogmatice a Bisericii înseamnă modificarea duhovnicității Bisericii, care în cele din urmă se rezumă la mântuirea și îndumnezeirea omului… Dogmele (Bisericii Ortodoxe) ca expuneri ale credinței, constituie monumente și canoane autentice și nemișcare ale credinței, care concentrează totodată și conținutul vieții sale. Asta pentru că subiectul credinței Bisericii este și subiectul vieții sale. Adică Biserica nu numai că crede în Dumnezeul Treimic, dar este și trupul sacramental al lui Hristos, care (Biserica, n.r.) trăiește întru Sfântul Duh și vădește slava lui Dumnezeu Tatăl în mădularele sale slăvite. Cu alte cuvinte adevărul dogmatic este înțeles ca plinătate a vieții.”

(Dimitrios Tselengidis, ”Teologia și duhovnicitatea apuseană”. Note din predările din facultate, pag 2-4).

Sursa: Doar Ortodox, Dogmă și morală