Hristos a inviat! Veniţi să bem băutura nouă din Izvorul nestricăciunii, din Hristos, Cel ce a izvorât din mormânt. Lumina Sfanta de la Ierusalim

Veniţi să bem băutura nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din Izvorul nestricăciunii, din Hristos, Cel ce a izvorât din mormânt, întru Carele ne întărim.

Hristos a înviat din morţi!
Cu moartea pe moarte călcând
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le.

Venirea Sfintei Lumini - clipă de adevărată comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos

În Săptămâna Mare a Paștelui Ortodox, Dumnezeu trimite oamenilor Sfânta Lumină.

În vinerea mare, după prohod, încăperea ce adăpostește Sfântul Mormânt este verificată cu minuțiozitate de către reprezentanți ai autorităților, spre a nu ascunde vreo sursă de foc, toate candelele sunt stinse, este presărată vată pe lespedea Mormântului, iar apoi ușile kuvuklionului sunt închise și pecetluite. Doi preoți, unul grec și unul armean stau de veghe lângă panglicile sigiliului până a doua zi.

Ceremonia începe în Sâmbăta Mare la orele 9, când se pornește în procesiune de la sediul Patriarhiei Ortodoxe spre Biserica Învierii. Dragomanii, ale căror toiege metalice răsună solemn pe podeaua de piatră, deschid drumul prin mulțimea imensă de oameni. Urmează apoi doi diaconi ce poartă crucea ce conține părticele din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului, Patriarhul, mitropoliți, episcopi, preoți și credincioși, cu mare smerenie.

Clopotele încep să bată. Se înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, cântându-se „Învierea Ta, Hristoase” după care, Patriarhul dezbracă veșmintele rămânând doar cu stiharul, epitrahilul, brâul și mânecuțele. El este controlat cu deosebită strictețe de către reprezentanții tuturor autorităților bisericești și de stat, pentru a nu avea cumva vreo sursă de foc spre înșelarea poporului.

Toate luminile, candelele și lumânările sunt stinse, se rup pecețile, iar Patriarhul intră singur în Sfântul Mormânt. Acolo el îngenunchează și se roagă cu credință. Timpul se oprește-n loc și se lasă o tăcere adâncă. Emoțiile ating paroxismul, credincioșii sunt pătrunși de greutatea momentului și lacrimile încep să curgă. Atunci vine LUMINA, o scânteie pură, o imensă revărsare de lumină peste acest Mormânt de Viață Dădător. Clopotele încep sa sune, tobele să bată și credincioșii cântă de bucurie. Vata presărată pe lespedea de piatră a Mormântului, lumânările și candelele se aprind dintr-o dată. Patriarhul adună vata aprinsă, o așează în două cupe de aur pe care le înmânează prin orificiile din Încăperea Pietrei Îngerului diaconilor, pentru a fi duse la Altarul Învierii de pe Golgota și la paraclisul patriarhal, închinat Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Patriarhul iese apoi în fața Sfântului Mormânt cu făcliile aprinse în mâini și strigă: „Veniți de luați Lumină!”

Credincioșii își dau unul altuia Lumina și într-o clipă mulțimea devine o flacără imensă. Câteva clipe Lumina își menține caracterul divin și nu arde. Credincioșii o primesc ca pe o binecuvântare, o ating de fețele lor, își ating rănile și mulți sunt bolnavi a căror neputințe și dureri se vindecă în clipele acelea.

„Hristos a Înviat” se aude în toate limbile pământului și bucuria pelerinilor nu are margini. Lumina este trimisă apoi în toate colțurile lumii spre binecuvântarea credincioșilor ortodocși. Sfânta Lumină vine doar în Biserica Ortodoxă, însă mulți sunt cei de alte credințe, care asistând la această unică, minunată clipă de adevărată comuniune cu Domnul Nostru Iisus Hristos cel Înviat din morți, se întorc la adevărata credință, devenind fii ai Bisericii Mamă, ai Bisericii Ortodoxe.

Fiul Omului S-a întrupat, a suferit scuipările și bătăile, și-a dat viața pe cruce și a înviat pentru toți oamenii, căci precum stă scris și în Acatistul Sfintei Învieri a Domnului: 

„Strălucind la toată lumea cu învierea Sa, Domnul Iisus Hristos, acum toate le-a umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesupt; ca să prăznuiască toată zidirea Învierea lui Hristos”.

(Preot David Pristavu, Drumul Crucii și Biserica Sfântului Mormânt, 2006, p. 45-46)

***

Ceremonia Sfintei Lumini

Minunea are loc în cadrul unei ceremonii speciale, numită ritul Sfintei Lumini, care este una dintre cele mai vechi ceremonii din întreaga Biserică Ortodoxă. Ea este menţionată începând din secolul al IV-lea în diferite surse.

Ceremonia începe încă din Vinerea Patimilor, când, la sfârşitul slujbei Prohodului Domnului, după ce se citeşte Evanghelia ,,Iar ei mergând au întărit mormântul, pecetluind piatra împreună cu custodia” (Matei 27, 66), se sting candelele din Sfântul Mormânt. Apoi, pe lespedea mormântului este aşezat un strat gros de vată pentru venirea Sfintei Lumini.

Poliţia israeliană face un control extrem de strict, verifică toate obiectele din interiorul mormântului, pentru a nu exista nici o sursă care ar putea produce sau întreţine focul, verifică lespedea Sfântului Mormânt şi pe arhiereul care presară vata pe mormânt. În final, uşa Sfântului Mormânt este închisă şi pecetluită cu două benzi de pânză albă în formă de X, peste care se aşează o bucată mare de ceară şi pecetea poliţiei israeliene, precum a fost pecetluit odinioară mormântul de căpeteniile iudeilor împreună cu soldaţii romani.
Totul se petrece în prezenţa credincioşilor, poliţiei, reprezentanţilor ortodocşi, copţi şi armeni (catolicii prăznuiesc Învierea Domnului cel mai adesea la o dată diferită), a musulmanilor şi credincioşilor altor religii. La urmă, sunt stinse toate cele 2.770 de candele şi toate lumânările din biserică.

Asemenea soldaţilor romani care străjuiau odinioară mormântul pecetluit, la uşă rămân de pază, până a doua zi la vecernie, câţiva poliţişti necreştini. Începând de vineri, creştinii umplu până la refuz biserica, curtea lăcaşului şi străduţele alăturate, căutând să fie martorii minunii ce are loc aici în Sâmbăta Mare. Ei ţin în mâini mănunchiuri de câte 33 de lumânări albe, pe care este imprimată icoana Învierii, sau sunt pregătiţi cu felinare speciale pentru a putea duce acasă Sfânta Lumină.

Procesiunea pentru vecernia Sâmbetei Mari se formează la sediul Patriarhiei Ortodoxe şi este alcătuită din patriarh, sinodul său, obştea Sfântului Mormânt, stareţii mânăstirilor din Ţara Sfântă, însoţiţi de clerici şi monahi ortodocşi veniţi din întreaga lume. Înaintea lor merg patru dragomani – civili greci în ţinută specială, cu toiege în mâini, care anunţă începerea procesiunii. Urmează doi diaconi care duc pe mâini o cruce care are în ea lemn din crucea Mântuitorului şi apoi vine alaiul sutelor de slujitori, care străbate culoarul zecilor de mii de credincioşi, ce umplu uliţele, curtea, biserica, galeriile.

În biserică, clericii se retrag în altarul Bisericii Învierii, aşteptând ora începerii vecerniei. Patriarhul se aşează pe scaunul patriarhal al Sfântului Iacov, iar reprezentanţii armenilor, copţilor şi arabilor trec şi îi sărută mâna pentru a putea primi Sfânta Lumină.

La ora 11, soseşte un grup de arabi creştini, care înconjoară Sfântul Mormânt, cântând cântece tradiţionale şi rugându-se să vină Sfânta Lumină. Cântecele lor datează de la ocuparea Ierusalimului de către turci în secolul al XIII-lea, perioadă în care creştinii nu aveau voie să cânte decât în biserici. ,,Noi suntem creştini, creştini am fost de secole şi vom fi în veci. Amin”, cântă cu toată puterea, acompaniaţi de tobe şi bătăi din palme. Toboşarii sunt duşi pe umerii altora care dansează în jurul mormântului.

La ora 13, cântecele amuţesc, se instalează o linişte deosebită, încărcată de tensiune în aşteptarea minunii. O delegaţie a autorităţilor locale îşi face loc prin mulţime pentru a fi martoră minunii.

În sunetul clopotelor tuturor bisericilor din Ierusalim, în cântări bisericeşti care-L slăvesc pe Mântuitorul, în miros de tămâie şi cu prapuri, înconjurat de clerici, patriarhul vine înaintea Sfântului Mormânt, unde este dezbrăcat de omofor, sacos şi mitră şi rămâne într-un stihar alb, cu epitrahil, mânecuţe şi brâu. Stiharul alb al patriarhului simbolizează giulgiul în care a fost aşezat Mântuitorul în mormânt. El este percheziţionat cu multă atenţie de autorităţi, în prezenţa reprezentanţilor celorlalte culte, pentru a nu avea asupra sa vreo sursă de foc.

Se desigilează uşa mormântului prin ruperea peceţilor şi se sting toate luminile, astfel că în rotonda Anastasis mai pătrunde doar lumina de afară, prin cele câteva ferestre aflate în partea de sus. Ceara sigiliului se adună într-o cupă de argint şi se duce în altar, unde se păstrează până anul viitor. Patriarhul ortodox, însoţit de un reprezentant al clerului armean, intră în Capela Îngerului şi apoi, singur, pătrunde în Sfântul Mormânt.

El îngenunchează înaintea Mormântului dătător de viaţă şi rosteşte o rugăciune specială, cerându-I lui Dumnezeu să trimită Sfânta Lumină. Se simte ca o adiere de vânt lin, vata aşezată pe lespede se umezeşte cu o rouă de lumină alb-albăstruie, fosforescentă, care nu arde. Patriarhul adună vata, o aşează în două vase de aur, cu găuri, special pregătite, de unde lumina ţâşneşte ca razele soarelui. Trece în Capela Îngerului, aprinde două lumânări mari de la lumina din vase, iar vasele sunt luate de doi diaconi, care le duc unul în altarul Bisericii Învierii şi altul la Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de la Patriarhie. Patriarhul iese în uşa mormântului şi strigă de trei ori: ,,Hristos a înviat ! Veniţi de luaţi lumină!”

În timp ce patriarhul se află în Sfântul Mormânt, credincioşii văd venind Sfânta Lumină de sus, dinspre cupola rotondei: ea pătrunde în mormânt şi aprinde vata, dar aprinde şi cele 40 de candele de aur de deasupra uşii mormântului, apoi candelele de la Piatra Ungerii, alte candele din biserică, şi lumânările unora dintre cei prezenţi.

Sfânta Lumină este văzută diferit în ani diferiţi de martorii oculari: 

,,Lumina este ca o scânteie luminoasă de fulger, coborând în zig-zag prin cupola mare a rotondei. Scânteia dumnezeiască coboară deasupra kuvuklionului, ca un glob de lumină ce se sfărâmă în mici bucăţi. Apoi intră înăuntru ca o rază subţire de foc, coboară pe lespedea Mormântului şi aprinde vata presărată deasupra”.

Sau, într-alt an: 

,,Când s-a făcut rugăciunea pentru Sfânta Lumină, deodată a venit un stâlp de foc care a stat deasupra Sfântului Mormânt şi s-a despicat în trei, un stâlp de foc a mers la Golgotha, unul la Mormânt şi unul la Biserica Sfintei Învieri. În trei stâlpi s-a făcut Lumina aceasta, căci nu vine în fiecare an la fel, aici sunt taine mari”. 

În alţi ani, Mormântul este văzut de credincioşi ca

"un cuptor mare de văpaie de foc, o văpaie albăstruie albă”.

În 2007, Sfânta Lumină a venit 

,,sub formă de raze. Raza a venit de sus, a ricoşat în lumânarea unui arab ortodox, apoi a aprins lumânarea unui călugăr. După ce a aprins şi lumânarea acestuia, raza de lumină a mers direct în mănunchiul de lumânări ce le ţinea în mână un copil. Se deplasa de la o lumânare la alta cu multă repeziciune. O altă rază a mers direct spre altarul grecesc”.

Timp de câteva minute, lumina pe care patriarhul o împarte nu arde, după cum mărturisesc cei de faţă, care îşi trec flacăra pe faţă, prin păr, pe haine. Din toate părţile se aude ,,Hristos a înviat!” în toate limbile şi, în strigăte de bucurie şi cântări de laudă, oamenii împart Lumina cât mai repede tuturor, unii ies din biserică pentru a o da celor aflaţi în curte şi a o răspândi în tot Ierusalimul.
Când se aprind lumânările, încep să bată toacele de argint şi clopotele şi, în glasul lor, este înconjurată biserica şi se cântă ,,Învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, îngerii o laudă în ceruri”, în aer pluteşte mireasmă de tămâie, iar biserica pare o mare de foc.

Martorii oculari vorbesc şi despre 

,,clopotul cel mare de la Mormântul Domnului, făcut din aur, care, în Vinerea Sfintelor Paşti, Îl plânge pe Mântuitorul pentru că a murit, şi se trage singur, rar şi cu jale. Iar când vine Învierea, tot singur se trage şi sună foarte repede şi cu veselie şi acoperă toate celelalte clopote”.

 În altarul Bisericii Învierii Domnului se continuă liturghia Sâmbetei celei Mari.

Biserica Învierii Domnului, în care se află Sfântul Mormânt al Domnului. Turla mare a bisericii (de fapt, o cupolă), care se vede în partea stângă, se află deasupra mormântului

Altarul Golgotei. Acest altar este înălţat pe locul unde a fost răstignit Hristos pe Golgota. Se poate vedea sub sfânta masă (acoperită cu veşmânt purpuriu, brodat pe margine) o icoană cu Mântuitorul pătimind sub care se află un inel de argint aşezat în marmură. Acel inel indică locul în care a fost înfiptă Sfânta Cruce în pământ, pe care a fost răstignit Domnul Hristos

Piatra ungerii. Se află chiar la intrarea în Biserica Învierii Domnului. Este o piatră de calcar roz, înconjurată de sfeşnice şi având deasupra 8 candele, situată pe locul vechiului Paraclis al Ungerii, care a fost desfiinţat în cursul transformărilor arhitectonice ale clădirii (Biserica Sfântului Mormânt a suferit de-a lungul timpului diferite intemperii, printre care şi un incendiu grav, după care ea a fost restaurată). Acesta este locul în care Mântuitorul, după ce a fost coborât de pe cruce, a fost uns cu miruri şi aromate şi a fost plâns de Maica Domnului

Altarul Sfântului Mormânt, aflat în mijlocul Bisericii Învierii Domnului. Este construit chiar pe mormântul Mântuitorului, descoperit de Sfânta Împărăteasă Elena, cea întocmai cu Apostolii, mama Sfântului Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea. Se intră într-o primă încăpere mai mare, cunoscută sub numele de Capela Îngerului. Un fragment de piatră indică locul exact unde a stat îngerul când a vestit femeilor mironosiţe Învierea Domnului. Mormântul propriu-zis este o nişă cu arcadă, mică, dar sugestivă, plină de simboluri. O piatră de marmură acoperă stânca mormântului care se afla în grădina Sfântului Iosif din Arimateea. Deasupra mormântului se află multe candele de argint, aparţinând mai multor confesiuni creştine, ca şi reprezentări iconografice ale Învierii în versiunile greacă, latină şi armeană.

Aşa arată Sfântul Mormânt împodobit şi pregătit pentru Învierea Domnului. Oamenii mişună în jurul mormântului cu o zi înainte, încercând să-şi găsească locuri pe care le ţin ocupate până a doua zi. Altfel, puţine şanse să poată fi prezenţi la venirea Sfintei Lumini

În această imagine se vede prima încăpere din mormânt, Capela Îngerului şi în spate uşa către mormântul propriu-zis

Mormântul Domnului, împodobit pentru Înviere

Stâlpul de piatră (care se află la intrarea în Biserica Învierii Domnului) de unde a ieşit Sfânta Lumină în 1580, când armenii i-au împiedicat pe ortodocşi să intre în biserică de Sfintele Paşti

Se pregăteşte sigiliul pentru uşa Sfântului Mormânt. Este un obicei să se sigileze uşa mormântului, pentru a se asigura cei mai puţin credincioşi că venirea Sfintei Lumini nu este o înşelătorie. În preajma uşii mormântului se află mai multe autorităţi venite pentru a confirma sigilarea uşii. În a treia imagine se poate vedea sigiliul aplicat pe uşă şi uşa străjuită de un copt şi un ortodox

Se anunţă venirea patriarhului şi a soborului său. Prapurii merg înaintea întâistătătorului Bisericii din Ierusalim

În mijloc, patriarhul. Biserica arată aşa întotdeauna, an de an, plină de oameni, care vor să fie prezenţi la venirea Sfintei Lumini. De asemenea, nu lipsesc aparatele de fotografiat, camerele de luat vederi şi chiar reprezentanţi ai unor posturi de televiziune care transmit în direct evenimentul

Se pot vedea forţele de ordine, care sunt şi ele prezente aici. Este nevoie, din când în când, de prezenţa lor. În jurul patriarhului se află în permanenţă 5-6 gărzi de corp, care fac loc patriarhului prin mulţime. Sunt atât de mulţi oameni încât uneori gărzile de corp cu greu reuşesc să-i facă loc patriarhului să ajungă la mormânt. Din mulţime se vede doar toiagul arhieresc al patriarhului …

Patriarhul ieşind din mormânt cu Sfânta Lumină. El ţine în mâini două torţe cu Sfânta Lumină de la care oamenii vin să ia lumină. Torţele sunt de fapt mănunchiuri formate din 33 de lumânări. De-a stânga uşii mormântului se pot vedea 2 copţi care sunt prezenţi şi ei, alături de ortodocşi, la acest eveniment minunat

Sfânta Lumină, care vreme de câteva minute, nu arde. O lumină minunată, care vine să ne lumineze sufletele pentru încă un an de zile

***

Sfânta Lumină iese din placa Sfântului Mormânt ca şi cum ar ieşi dintr-un lac

Patriarhul Diodor I a fost hirotonit diacon la Ierusalim, în anul 1944 şi a deţinut vredni­cia de patriarh între anii 1981-2000. La Paştile anului 1998, cu puţine zile înainte de Sâmbăta Mare, a dat un interviu profesorului danez, Niels Christian Hvidt, referitor la ceremonia Sfintei Lumini. Interviul a fost publicat în ziarul danez Berlingske Tidende, precum şi în cartea lui Hvidt cu titlul: Miracles – Encoun­ters Between Heaven And Earth (Minuni – În­tâlniri între Cer şi Pământ).

Patriarhul Diodor, până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la ceremonia Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi. În inter­viul său acordat profesorului danez, patriarhul menţionează următoarele:

„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost pus Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez cu frică sfântă şi rostesc rugăciunile consacrate, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; iar după ce le citesc, aştept. Uneori, e posibil să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce citesc rugăciunile.

Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obi­cei, are o nuanţă albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanțe diferite. Nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Placa Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină.

Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alte ori umple de lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum este plin de Lumină. Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o compoziţie diferită de cea a unei lumini obişnuite care arde într-o candelă. Într-un anumit loc, Lumina se ridică în sus şi formează un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să aprind lumânările mele de la ea. În felul acesta, după ce iau flacăra în lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean şi apoi celui copt. După aceasta, împart Lumina tuturor celor care se află în Biserică...

Trăim multe minuni în bisericile noastre şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă nici una din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul pe care le are minunea Sfintei Lumini. Minunea este ceva ca o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pen­tru noi, ca şi cum ea [Învierea] s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă... Mă aflu în Ierusalim din 1939 şi am venit aici la vârsta de 15 ani. Am urmărit ceremonia Sfintei Lumini în toţi aceşti ani şi astfel am fost martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă eu cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată.”

Aceasta este mărturia pe care a depus-o Patriarhul Diodor I la Paştile anului 1998. Descrierea ei este atât de analitică şi revelatoare, încât nu suportă niciun comentariu.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 259-261)

***

 Placa Sfântului Mormânt izvorăşte mir când vine Sfânta Lumină

În perioada Paştelui anului 1998, patriarhul Diodor a fost cuprins de boală şi, pentru prima dată în de­cursul patriarhatului său, nu a fost în stare să săvârşească singur ceremonia Sfintei Lumini. La câteva zile după interviul său acordat ziaristului danez, când a sosit ziua Sâmbetei Mari, a fost adus în Biserica Învierii într-un scaun, iar puţin mai târziu, când a ajuns la intrarea Sfântului Mormânt, a intrat în prima încăpere a Mormântului aşezat într-un căru­cior pentru invalizi. Dar pentru că era cu neputinţă să înainteze în încăperea propriu-zisă a Mormântu­lui, datorită dimensiunilor limitate a intrării, a încredinţat săvârşirea ceremoniei episcopului Elefteropolei Hristodul Saridaki. La fel s-a petrecut şi în anul 1999.

Episcopul Hristodul a fost hiro­tonit diacon în anul 1962 şi trăiește la Ierusalim de 53 de ani, din 1957. În discuţia personală pe care am avut-o, la 10 ianuarie 2010, mi-a descris într-un mod deosebit de re­velator cele pe care le-a trăit în interiorul Mormântului. Iată dialogul pe care l-am avut cu Preasfinţia sa:

- Preasfinţite, este adevărat că în Sâmbetele Mari din anii 1998 şi 1999 Patriarhul Diodor v-a încredinţat responsabilitatea săvârşirii ceremoniei Sfintei Lumini?

- Este adevărat. În acei ani patriarhul Diodor era destul de bolnav şi în timpul ceremoniei stătea în prima încăpere a Mormântului, aşezat într-un cărucior pen­tru invalizi.

- Ce s-a întâmplat când aţi intrat în încăperea interioară?

- Am început îndată să citesc rugăciunea specială, iar când am terminat, am observat că placa de pe Mormânt a început să „transpire”. Cu cât trecea timpul, fenomenul devenea din ce în ce mai intens şi placa se vedea a fi acope­rită de un mir lichid care ieşea din interiorul ei. În acelaşi timp, împreună cu mirul lichid, s-a arătat o Lumină albăstruie foarte puternică, care acoperea toată placa Mormântului. În acea clipă s-a aprins în chip minunat şi candela neadormită.

- Şi atunci aţi aprins de la candelă mănunchiurile de lumânări ce le aveaţi în mâini?

- Nu, nu a fost nevoie, căci atunci când am întins mănunchiurile de lumânări deasupra plăcii Mormântului, deasupra Luminii albăstrui, ele îndată s-au aprins. Exact aceleaşi lucruri minunate s-au petrecut şi în anul următor.

- În acele momente, în prima încăpere a Baldachinului, se afla şi reprezentantul armean?

- Desigur.

- Şi toate acestea pe care le-aţi văzut le-a văzut şi acela?

- Da, le-a văzut şi el. În ambii ani. Era un om foarte bun, preotul Rasmik, care acum se află în Australia. Atunci când s-a arătat Lumina albăstruie şi a aprins candela, se ruga în genunchi exact la intrarea în încăperea interioară. S-a în­vrednicit să le vadă pe toate.

- Cât timp a durat apariţia Luminii albăstrui?

- Nu a durat mult.

- Unul-două minute?

- Cam atât.

- Cum v-aţi simţit în acele clipe, Preasfinţite?

- Acestea nu se pot descrie. Intri în legătură cu Dumnezeu.

- Vă mulţumesc mult.

- Să mergeţi cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 264-265) 

***

Mărturia monahului Mitrofan, cel care s-a ascuns în podul Sfântului Mormânt ca sa vadă Sfânta Lumină

Monahul grec Mitrofan s-a născut în anul 1900 în localitatea Kerasunda din Pont. În 1921, în perioada genocidului locuitorilor din Pont de către turci, a fost omorâtă toată familia lui. El însuşi, la vârsta de 21 de ani, a fost prins şi trimis la închisoarea din Ntigiampakir, unde prizonierii lucrau la minele de cupru. Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte din pricina mâncării infectate şi a condiţiilor mizerabile de trai.

După câteva luni de şedere în temniţă, Părintele Mitrofan a reuşit să evadeze. Fără patrie şi familie, singurul scop al vieţii sale era să reuşească să ajungă viu la Ierusalim, ca să se închine la Mormân­tul lui Hristos.

Timp de mai multe săptămâni, a călătorit descult prin munţi, ca o sălbăticiune, ascunzându-se de oameni. Îndreptându-se spre sud, a ajuns la localitatea Alep din Siria, de acolo a mers la Beirut, în Liban, după care, mergând zile întregi paralel cu ţărmul, a ajuns la portul Haifa din Palestina. Peregrinarea lui s-a încheiat la 1 noiembrie 1923, când a ajuns la Ierusalim, unde şi-a împlinit făgăduinţa sa la Sfântul Mormânt.

Doi ani mai târziu, în 1925, a fost tuns în monahism şi a fost rânduit păzitor al Sfântului Mormânt de către Patriarhul Damian I. În această calitate, a participat la ceremonia Sfin­tei Lumini de la Paştile anului 1925. Vreme de multe luni l-a chinuit nedumerirea şi îndoiala cu privire la natura minunii. Credinţa lui se clătinase şi se întreba dacă într-adevăr este vorba despre o minune adevărată. Răspunsul la întrebarea sa a venit câteva luni mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1926, când a reuşit să se ascundă în podul Sfântului Mormânt, de unde putea să urmărească tot ceea ce se petrecea în interiorul lui.

Cele pe care le-a trăit în acea zi, le-a povestit după 55 de ani, la Paştile anului 1980, preotului cipriot Sava Ahilleos, care le-a consemnat în scrierea sa: Am văzut Sfânta Lumină. În acel an, părintele Mitrofan avea 80 de ani şi număra deja 56 de ani neîntrerupţi de păzitor al Sfântului Mormânt.

Aşa cum el însuşi a mărturisit, când era tânăr de 25 de ani, fusese stăpânit de o dorinţă nestăpânită de a vedea cu ochii săi cele ce se petreceau în înteriorul Mormântului în clipa când cobora Sfânta Lumină.

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”.

De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunză­toare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

În Vinerea Mare a anului 1926, la miezul nopții, Părintele Mitrofan pune în aplicare planul său îndrăzneţ. La ora 00:30 a cerut de la un ajutor de al său să-i aducă o scară ca să controleze candelele ce erau atârnate sus. După ce a urcat în podul Mormântului, a spus ajutorului să ia scara, motivând că va coborî de acolo printr-o săritură atunci când va termina controlul.

Însă Părintele Mitrofan a rămas în ascunzătoare toată noaptea. Ceasurile care au urmat au fost martirice, aşa cum povesteşte el însuşi, deoarece a în­ceput să fie stăpânit de o frică nemaicunoscută. Învinovăţiri şi mustrări de conştiinţă îl chinuiau pentru ceea ce a îndrăznit să facă.

„Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, spunea el, „pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de maturitate... Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi.”

Vreme de 12 ceasuri a rămas nemişcat şi tăcut. Avea cu el numai puţină apă şi o mică lanternă, pe care a folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi el a rămas singur în întuneric.

După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mor­mântului a fost despecetluită şi, mai târziu, a intrat patriarhul grec.

Fragmentul care urmează descrie cele care se săvârşesc după intrarea patriarhului, exact asa cum le descrie Părintele Mitrofan:

„Atunci am desluşit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mor­mântul dătător de viaţă. Exact în acea clipă, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am auzit deodată un şuierat uşor. Semăna cu suflare uşoară de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină al­băstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt... Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care Îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos. În continuare acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care a rămas nemişcată deasupra capului patriarhului. Apoi l-am văzut pe patriarh ţinând mă­nunchiurile cu 33 de lumânări. Şi ridicându-şi încet mâinile în sus, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri de lu­mânări. În acea clipă a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.”

Aceasta este istorisirea Părintelui Mitrofan referitoare la fapta îndrăzneaţă pe care a întreprins-o în acea Sâmbătă Mare a anului 1926. Este singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interi­orul Mormântului lui Iisus Hristos. (Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 251-254)

***

Lumina interioară aduce învierea sufletului

Sâmbăta Mare încheie perioada liturgică a Triodului. Ea reflectă evenimentele biblice petrecute de la coborârea de pe cruce până la Punerea în mormânt și coborârea la iad a Mântuitorului, dar tot în această zi, an de an, la Ierusalim, are loc minunea pogorârii Sfintei Lumini peste mormântul Domnului Iisus Hristos în timpul Vecerniei celei Mari. Despre semnificația teologică a acestei zile și bucuria pe care o trăiesc martorii venirii Luminii Sfinte, într-un interviu acordat de Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului.

Preafericirea Voastră, care este semnificația Sâmbetei celei Mari pentru Ortodoxie?

Sâmbăta cea Mare este o pregustare a Învierii lui Hristos și a învierii noastre. În Sâmbăta cea Mare noi comemorăm Pogorârea Mântuitorului la iad și eliberarea sau mai precis mântuirea sufletelor celor din veac adormiți, închise acolo. Adică Hristos a coborât la iad, fără ca firea omenească a trupului Lui să sufere stricăciune. Doar El singur a putut să facă acest lucru, deoarece a fost fără de păcat.

 Preafericirea Voastră, care este punctul culminant al Sâmbetei celei Mari?

Momentul culminant al Sâmbetei celei Mari îl ocupă slujba sau ceremonialul Sfintei Lumini. Aceasta ne aduce aminte de lumina ce a strălucit din trupul mort al Domnului nostru Iisus Hristos și a luminat întregul mormântul, în timp ce El Se afla depus înăuntru. Ceremonialul Sfintei Lumini se numește „slujbă” și implică astfel o rânduială liturgică. În această Sfântă Zi de Sâmbătă săvârșim slujba Sfintei Lumini care ne prevestește Învierea Dumnezeului nostru întrupat. Aceasta ne împărtășește o experiență spirituală de nedescris și o trăire sufletească unică, o trăire ce nu poate fi exprimată în cuvinte.

Aici putem simți puterea energiei izvorâte din credință, sau mai bine zis oricine poate vedea lucrarea dumnezeiască a Luminii, ca rod al credinței sale.

Întunericul iadului nu este unul obișnuit

Care este legătura dintre venirea Sfintei Lumini și pogorârea lui Hristos la iad?

Hristos a coborât la iad, dar Hristos a fost și a rămas întotdeauna ceea ce El este, adică Lumină. Lumina a strălucit celor din întuneric. Întunericul din iad în limba greacă este numit ζόφος, adică un întuneric care te înspăimântă. Întunericul din iad nu este un întuneric obișnuit, este ceva mult mai înfricoșător: este întunericul care arată exact faptul că omul era stăpânit de legăturile stricăciunii, ale păcatului. Pe când Hristos ne spune limpede: „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12). Astfel, coborând la iad, Mântuitorul nostru străpunge întunericul iadului, strălucind pretutindeni Lumina Sa pe care au văzut-o pentru prima dată cei ce erau în închiși acolo. Acest fapt îl propovăduim noi prin slujba Sfintei Lumini.

Din experiența Preafericirii Voastre, ca Patriarh al Ierusalimului, amintin­du-vă de toți acești ani de arhipăstorire, cum trăiți momentul venirii Sfintei Lumini?

Este exact aceeași trăire pe care o simțim în cadrul Sfintei Euharistii, este aceeași trăire duhovnicească. Diferența este că în ceea ce privește slujba Sfintei Lumini emoția este cutremurătoare, mult mai intensă. Și acest fapt, deoarece respectiva trăire, cu totul deosebită, nu este resimțită numai de cel implicat direct în cadrul Sfintei Slujbe, de patriarh, ci și de toți cei ce sunt de față la venirea Luminii. După cum s-a constatat deja, la ceremonialul Sfintei Lumini din Sâmbăta Mare, în Biserica Învierii din Ierusalim ce adăpostește Sfântul Mormânt, dintre miile de martori, cu siguranță nu sunt toți creștini. Puțini doar dintre cei prezenți sunt creștini ortodocși, cei mai mulți sunt de alte confesiuni, sau nici măcar creștini. Cu siguranță nici unul dintre aceștia nu rămâne indiferent, deoarece fiecare trăiește în sufletul lui minunea Sfintei Lumini, care pentru câteva minute nu arde. Un studiu foarte bine documentat pe această temă aparține părintelui profesor Gheorghe Metallinos, în care explică și analizează amănunțit evenimentul venirii Luminii. Un aspect important pe care trebuie să-l avem în vedere este faptul că venirea Sfintei Lumini are loc în cadrul unei slujbe, al unei rânduieli tipiconale, ceea ce-i conferă caracter liturgic.

Slujba Sfintei Lumini prevestește Învierea Domnului

Vă rog să adresați câteva cuvinte credincioșilor orto­docși din România, în ceea ce privește legătura dintre Sâmbăta Mare și calea spre mântuirea noastră.

Lumea din zilele noastre (și credincioșii ortodocși din România, tocmai fiindcă sunt oameni care merg regulat la biserică) are nevoie de hrană duhovnicească și de o conștien­tizare mai profundă a Tainelor Bisericii, în special a Sfintei Euharistii.

E nevoie de o continuă catehizare, lucru absolut necesar. Nu este de ajuns să fie cineva creștin doar cu numele. Aceasta cade în responsabilitatea tuturor clericilor, nu numai a clerului român, ci și a clericilor din toate Bisericile Ortodoxe. În cazul de față, tocmai pentru faptul că România a fost greu încercată de regimul ateu comunist, de prigonirea religiei și a Bisericii, cred că oamenii au o nevoie mai mare de îndrumare duhovnicească.  

În ceea ce privește slujba Sfintei Lumini, aceasta are o deosebită însemnătate deoarece preves­tește Învierea lui Hristos, Lumina de care noi toți avem nevoie, căci ea luminează mintea și sufletul omului. Slujba Învierii, care se săvârșește în toate celelalte Biserici Ortodoxe, debutează cu ceremonialul Sfintei Lumini. Astfel, când preotul iese între Sfintele Uși și rostește „Veniți de luați lumină!”, nu face altceva decât să transmită mărturia că Dumnezeu este Lumină. Noi cum trăim Învierea lui Hristos și propria noastră înviere? Din moment ce suntem în viață, ce înseamnă pentru noi trăirea propriei noastre învieri? Aici este vorba despre învierea duhovnicească, lumina lăuntrică de care cu toții avem nevoie. Când omul este luminat interior, atunci el simte și învierea lui lăuntrică, deoarece după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare există două feluri de moarte: nu este doar moartea fizică, ci și moartea spirituală. De aceea, această Lumină reprezintă învierea cea duhov­nicească de care are nevoie lumea. Dacă nu ești luminat înlăuntrul tău și, astfel, eliberat de păcat, cum poți trăi taina Învierii, cum poți crede că moartea este urmare a căderii omului și că trebuie să mori omului vechi ca să înviezi? Noi trebuie să înviem mai întâi duhovnicește și abia apoi tru­pește, deoarece învierea duhov­nicească premerge celei tru­pești, învierii celei din morți.

LEGATURI:

Cuvantul Ortodox: SFANTA LUMINA A VENIT SI IN 2016 LA IERUSALIM (video, foto). Marea MINUNE care adevereste unicitatea ORTODOXIEI, reafirmat in fiecare an, la Mormantul Domnului, direct din cer