Parintele Dumitru Staniloae: "societate secularizata nu indica o societate total necredincioasa, ci o societate in care majortiatea membrilor nu mai practica rugaciunea decat foarte rar"

# Credinta unei persoane este sustinuta de credinta altor persoane.

# In timp ce omul de odinioara gasea in mediul social un factor prin care isi intarea credinta si practica rugaciunii, astazi acest mediu este un factor de racire, un factor impotriva caruia cel care vrea sa-si mentina credinta si rugaciunea trebuie sa se apere. 

# O trasatura caracteristica a acestei societati este aceea ca omul se simte in ea mult mai singur decat in societatea de ieri in care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu.

# Iubirea de Dumnezeu primeste in noi o putere curatitoare fata de raporturile noastre cu lucrurile si cu celelalte persoane, pentru ca Dumnezeu nu poate fi inchis de nimeni in granite strimte, ca sa slujeasca numai unei singure persoane, ci El Se daruie numai in masura in care fiecare Il primeste in comuniune cu toti ceilalti.

# Dar cel care se roaga arunca si spre semenii sai punti mai consistente decat puntile fragile si superficiale ce se gasesc intr-o societate secularizata. In fond, toti oamenii doresc astazi mai mult ca niciodata astfel de punti. Cei ce se roaga pot nu numai sa arunce, sa ofere astfel de punti, dar pot sa si deschida inima celorlalti pentru ca acestia sa le primeasca si sa raspunda comunicarii de iubire a celor ce se roaga prin comunicarea propriei lor iubiri

# Gandindu-ma la Dumnezeu atunci cand aproapele face apel la mine, cand vad ca are nevoie de mine sau bucurandu-ma de prezenta si atentia lui, eu ascult porunca lui Dumnezeu si Ii multumesc lui Dumnezeu pentru darul si pentru cuvantul pe care mi le adreseaza prin acela. Dialogul meu cu aproapele este in acelasi timp dialogul sau cu Dumnezeu. Dar acest dialog nu se realizeaza intr-un mod desavarsit, atat intre noi oamenii, cat si intre fiecare din noi si Dumnezeu, decat sub forma rugaciunii, adica atunci cand ascult chemarea celuilalt si ii raspund in duhul rugaciunii si daca ma rog in ambianta acestui dialog si pentru a gasi capacitatea de a sluji. In rugaciune eu ma sensibilizez cu totul fata de celalalt asa cum o cere dialogul.

# Rugaciunea deci este un factor de insanatosire si intarire spirituala a fiintei mele, dar si o insanatosire si intarire a coeziunii sociale intr-un plan mai profund. Cel ce se roaga ii are pe ceilalti in inima lui iar ei simt aceasta si vin spre el.

# Omul milostiv este un adevarat medic, mai intai pentru sine insusi indepartand din fiinta sa patimile. Milostenia si iubirea de ceilalti produc lumina in propriul sau suflet si astfel cunoasterea tainelor lui Dumnezeu. O viata pur individuala este oarba si atee. Am pierdut umanitate pentru ca am devenit solitari. 

Nevoia de rugaciune a omului credincios este dincolo de orice indoiala. Cu cat este mai puternica credinta, cu atat este mai puternica si nevoia de rugaciune. Pe de alta parte, credinta unei persoane este sustinuta de credinta altor persoane. In aceasta apare importanta Liturghiei si a fiecarui cult public. 

Dar in societatea de astazi constatam o slabire a credintei. Prin urmare si un fel de indiferenta fata de rugaciune. Poate ca notiunea de societate secularizata nu indica o societate total necredincioasa, ci o societate in care majortiatea membrilor nu mai practica rugaciunea decat foarte rar, in momente exceptionale.

Pentru cel care doreste sa-si mentina vigoarea credintei prin rugaciune se pune deci astazi o dubla problema: de a-si apara credinta impotriva influentei nefaste a unui mediu slabit in credinta, si de a apara practica rugaciunii in cadrul unei societati care a pierdut in mare parte uzul rugaciunii. In timp ce omul de odinioara gasea in mediul social un factor  prin care isi intarea credinta si practica rugaciunii, astazi acest mediu este un factor de racire, un factor impotriva caruia cel care vrea sa-si mentina credinta si rugaciunea trebuie sa se apere.

Astazi omul credincios trebuie sa caute in mare masura el insusi motivatii care sa-i poata sustine credinta si propria sa practica a rugaciunii. Si tocmai aceasta ar putea face credinta sa mai profunda si rugaciunea sa mai fierbinte, dat fiind ca, in mare masura, ele nu mai sunt sustinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuseste sa-si intareasca credinta si rugaciunea prin motivatii personale, reflectate, poate deveni el insusi un focar pentru intarirea credintei si innoirea rugaciunii in mediul sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea sa iasa din viata superficiala, saturata de plictiseala, care este cauza slabirii credintei si a rugaciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta sa regaseasca un continut mai substantial, sa-si intareasca radacinile adanci infingandu-le intr-o mai mare profunzime a vietii, fara de care existenta umana este de o uniformitate monotona si lipsita de semnificatie.

Deci primul punct de care ne vom ocupa este cel al motivatiilor, al determinarilor fundamentale pe care omul de astazi le poate gasi pentru a-si intari credinta si pentru a se ruga mai des si mai cu caldura.

Parintii duhovnicesti ai Ortodoxiei au vazut un mijloc de intarire a rugaciunii in meditatia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi si a altor carti duhovnicesti. Sfantul Isaac Sirul spune ca

"citirea dumnezeiestilor Scripturi intareste mintea si mai ales adapa rugaciunea, fiind lumina mintii care are aceasta citire drept calauza pe cararea cea dreapta si semanatoare de continut in contemplarea rugaciunii... facand mintea sa dobandeasca subtirime si intelepciune".

Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastra atunci cand le simtim drept cuvinte ale lui Dumnezeu pe care ni le adreseaza in momentul citirii. Atunci prin ele Il intalnim pe Dumnezeu Insusi, ne simtim atinsi de chemarea Lui potrivit cu imprejurarile si nivelul nostru duhovnicesc. Atunci in aceste cuvinte descoperim o mare putere si un sens mereu nou. Astfel citirea se uneste cu rugaciunea. Trebuie sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne deschida interiorul cuvintelor, facandu-Se El Insusi transparent si simtit in ele. De aceea, acelasi Isaac Sirul recomanda:

"Ia seama, omule, la ce citesti. Caci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Si de nu bati cu caldura si de nu stai treaz la poarta neincetat, nu vei fi auzit." "De aceea sta scris ca sufletul este ajutat de citire cand sta la rugaciune si iarasi, rugaciunea aduce lumina in citire".

Dar daca meditatia ni-L descopera pe Dumnezeu in cuvintele Scripturii, ea ni-L descopera si in lucrurile lumii. Caci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu in Sine, ci despre legatura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii si al aproapelui nostru; astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le reveleaza ca pe fapturile lui Dumnezeu pe care El nu inceteaza sa le sustina. Cuvintele Scripturii si lucrurile lumii, inclusiv persoanele apropiatilor nostri si propriile noastre persoane, cu gandurile si problemele lor, se afla intr-o legatura indisolubila intre ele si cu Dumnezeu: toate sunt intr-un anume fel adresate constiintei noastre si date ei ca tot atatea daruri si chemari ale lui Dumnezeu, prin care imprejurarile mereu schimbatoare ne solicita sa ne aratam modul nostru de vietuire dupa voia lui Dumnezeu. Astfel, suntem chemati sa ne maturizam fiinta noastra, sa sporim duhovniceste spre o intelegere mereu mai deplina a bogatiei gandirii divine si a profunzimii iubirii lui Dumnezeu fata de noi; si astfel suntem chemati la o iubire mereu mai mare fata de El si la unirea cu El. Caci complexitatea circumstantelor si a problemelor pune in relief caracterul inepuizabil si semnificatia infinita a lucrurilor si a persoanelor care se inradacineaza in infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundand din ce in ce mai mult sensul lucrurilor si al persoanelor, putem sa descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii si invers. Aprofundand mereu cele doua feluri de revelatie, sporim in simtirea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne misca pana la lacrimi. Sfantul Isaac spune:

 "Citeste si din Evangheliile cele daruite de Dumnezeu spre cunoasterea intregii lumi, ca mintea ta sa ia merinde din puterea Proniei Lui... si sa se scufunde in lucrurile minunate ale lui Dumnezeu". "Si cand incepe harul sa-ti deschida ochii pentru a simti cu adevarat vederea lucrurilor, indata ei incep sa verse siroaie de lacrimi".

Fara indoiala, lucrurile si persoanele pot fi vazute si intr-o manierea superficiala, atunci cand sunt privite numai pentru a fi posedate si pentru a aduce placere, cand urmarirea lor ne antreneaza in griji nesfarsite. De aceea, Parintii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne elibera de grijile si de tulburarile pe care ni le provoaca lucrurile sau chiar intalnirile cu persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispret fata de fapturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a invata sa privim cu un ochi curatit fiinta lor creata de Dumnezeu, de a invata sa le percepem ca pe niste cuvinte divine intrupate si ca pe niste cai pe care Dumnezeu vrea sa ne ridicam la El.

Sfantul Maxim Marturisitorul ne-a cerut sa eliberam sensul ontologic, si am putea spune si teologic, al lucrurilor de patima pe care i-o asociem. El spune: 

"Altceva este lucrul, altceva este intelesul lui si altceva patima. Lucrul este, de pilda: barbat, femeie, aur s.a.m.d. Intelesul [sensul] este reprezentarea simpla a ceva din cele de mai sus. Iar patima este afectiunea irationala sau ura fara judecata a ceva din cele de mai inainte"."Inteles [sens] patimas este gandul compus din patima si din inteles. Sa despartim patima de inteles si va ramane gandul simplu. Si o despartim prin iubire duhovniceasca si infranare, daca vrem". 

Deci ni se cere nu infranarea ca atare, ci iubirea adevarata fata de lucruri si persoane, capacitatea de a le vedea in semnificatia si in realitatea lor ontologica inradacinate in gandirea si in actul creator al lui Dumnezeu. Atunci privirea noastra curatita nu se mai opreste asupra lucrurilor si persoanelor, ci trece si la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele si atunci descoperim ca El ni le-a dat pentru iubire, pentru cresterea noastra in iubire.

Iubirea de Dumnezeu primeste in noi o putere curatitoare fata de raporturile noastre cu lucrurile si cu celelalte persoane, pentru ca Dumnezeu nu poate fi inchis de nimeni in granite strimte, ca sa slujeasca numai unei singure persoane, ci El Se daruie numai in masura in care fiecare Il primeste in comuniune cu toti ceilalti. Astfel, a te apropia de Dumnezeu si a te deschide Lui inseamna curatire, pentru ca in Dumnezeu noi vedem lucrurile si persoanele dincolo de limitatiile lor, in legatura unele cu altele, iar pe noi insine in comuniune cu ele. De aceea, pentru a avea o privire adevarata asupra lucrurilor, Sfantul Marcu Ascetul recomanda sa oferim ca pe o jertfa lui Hristos reprezentarea (sau gandul) fiecarui lucru in chiar momentul cand ea apare in gandul nostru. Aceasta ofranda a reprezentarilor lucrurilor adusa lui Hristos se identifica cu intrarea lor in profunzimea cea mai launtrica si cea mai sensibila a fiintei noastre. Aici locuieste in noi Hristos inca de la Botez. Demersul nostru cuprinde, asadar, trei aspecte: gandirea intr-un mod adevarat si deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos si, prin El, tuturor celor care Il iubesc; si cautarea centrului nostru cel mai launtric si actualizarea lui de fiecare data cand ne gandim la un lucru, deci practic in mod neintrerupt. Sfantul Marcu Ascetul descrie aceasta operatiune in modul urmator: 

"Acest templu [care este identic cu noi insine] are loc in partea dinauntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Inainte-mergator [Evr. 6, 20], locuind in noi de la Botez, "afara numai daca nu suntem crestini netrebnici" [2 Co. 13, 5]. Acest loc este incaperea cea mai dinauntru, cea mai ascunsa si cea mai curata a inimii; daca ea nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala a mintii, nu-L putem cunoaste in chip sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti daca jertfele gandurilor [reprezentarilor] noastre au fost primite sau nu. Caci asa cum la inceput, in vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot asa se intampla si acum. Deschizandu-se inima credincioasa prin nadejdea mai sus amintita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai-nascute ale mintii noastre si le mistuie in focul cel sfant despre care a spus: "Foc sfant am venit sa arunc si cat as vrea sa fie inca de pe acum aprins" [Lc. 12, 49]. Iar prin ganduri intai-nascute a numit pe cele care nu apar la a doua cugetare a inimi, ci sunt aduse indata, de la prima aruncare si rasarire in inima, lui Hristos"

A aduce ofranda reprezentarea fiecaruie lucru sau persoane, pe care o privim sau la care gandim, inseamna a-I multumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau aceasta persoana sau a-L preamari si a-I cere ajutorul Sau pentru a infaptui slujirea ceruta de la noi.

Parintii au numit acest act rugaciune sau chiar liturghie. Aceasta liturghie poate deveni neincetata. Astfel ne putem obisnui sa facem din fiecare gand, din fiecare intalnire, ocazia unei rugaciuni neincetate. Aceasta intalnire cu lucrurile si fiintele este o cale de a ajunge la o stare  de  rugaciune si chiar de liturghie personala neincetata, unita cu rugaciunea contina a lui Hristos. Arhiereul nostru, Care a sfintit toate si vrea sa sfinteasca toate neincetat prin noi, primind jertfele noastre si oferindu-le Tatalui impreuna cu propria Sa jertfa. Si aceasta forma de rugaciune are un efect curatitor pentru iubirea care se afla in ea. "Rugaciunea este curatia mintii", spune un cuvant al Sfantului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfantul Isaac Sirul.

Pentru Sfantul Chiril al Alexandriei nimeni nu se poate mantui altfel decat prin actul oferirii sale lui Dumnezeu intr-o daruire de sine integrala. Dar nimeni nu se poate oferi ca jertfa curata altfel decat prin unirea cu Hristos, Care se ofera neincetat pentru noi ca jertfa curata si totala Tatalui. De la Hristos am luat si noi puterea de a ne curati si de a ne darui, unindu-ne cu El intr-un unic act de jertfa. Aceasta este tema unica a lucrarii Sfantului Chiril: "inchinarea in Duh si in Adevar". Cel care se ofera pe sine lui Dumnezeu se daruie cu toate gandurile si cu toate faptele sale. El traieste cu totul in Dumnezeu.

Accentul pe care Sfantul Chiril il pune in primul rand pe oferirea propriei persoane nu este lipsit de importanta. Noi nu ne putem curati privirea, deci imaginile lucrurilor si persoanelor si relatiile noastre cu ele, daca nu ne curatim propria noastra persoana. Nu-I putem darui lui Dumnezeu lucrurile noastre, daca nu ne daruim pe noi insine. Este un lucru de prima importanta ca in tot ceea ce facem sa ne vedem pe noi insine cu referire la Dumnezeu, sa fim mereu constienti de aceasta dimensiune profunda si tainica a persoanei noastre. Si aici ne vine in ajutor Dumnezeu Insusi venind aproape de noi, asumandu-si umanitatea si daruind-o Tatalui.

Trebuie sa avem respect si reverenta fata de noi insine pentru a avea respect si reverenta fata de lucruri si semeni ca fata de niste creaturi pline de taina si adancul lui Dumnezeu. Dumnezeu Insusi ne-a inlesnit aceasta, asumandu-si umanitatea noastra in chiar ipostasa Sa, intrand in comuniune cu noi si impartasindu-ne infinitatea Sa.

Dar daca trebuie sa-I oferim lui Hristos gandul fiecarui lucru si chiar persoana noastra, este firesc sa-I oferim si relatiile noastre cu ceilalti. Iar aceasta are din nou o mare importanta nu numai pentru curatirea noastra, ci si pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalti. Este mare lucru sa nu gandesti nimic rau cu privire la ceilalti. Asta inseamna sa te gandesti la celalalt si sa comunici cu el intotdeauna cu iubire si intelegere pentru defectele sale care nu-i definesc fiinta, cu un sentiment de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taina. Faptul ca cineva a comis o greseala fata de mine sau fata de un altul, nu trebuie sa scada in ochii mei valoarea si sensul incomensurabil al misterului sau, acest dar inepuizabil pentru mine, acest dar absolut superior fata de lucruri, dat fiind ca celalalt reprezinta in intalnirea sa cu mine o rezerva infinta de mister. Sfantul Isaac spune:

"Nu cauta sa faci deosebire intre cel vrednic si cel nevrednicm ci toti oamenii sa fie pentru tine deopotriva in bunatatea ta. Caci in acest fel ii vei putea atrage spre bine pe cei nevrednici. Domnul Insusi a stat la masa cu vamesii si cu desfranatele si nu i-a deosebit pe cei nevrednici pentru ca in felul acesta sa-i atraga pe toti la frica de Dumnezeu si prin cele trupesti sa-i apropie de cele duhovnicesti".

Evagrie monahul mentioneaza indeosebi datoria de a nu lasa reprezentarea fratelui nostru, prezenta in constiinta noastra, sa fie rapita de fiara urii:

"Deci daca gandul despre fratele nostru se invarte in noi cu ura, sa stim ca o fiara salbatica l-a rapit, asemenea si gandul despre femeie daca se intoarce in noi amestecat cu pofta de rusine".

Iar daca o fiara salbatica face asa ceva in noi, asta inseamna ca ea face ravagii in noi.

Semenii mei imi pun problemele cele mai complicate; intalnirile lor cu mine produc imprejurari mereu noi iar eu trebuie sa vad in acestea tot atatea chemari pe care Dumnezeu mi le adreseaza pentru a face sa sporeasca iubirea. Raspunzand acestor chemari, eu accept un dialog mereu nou intre Dumnezeu si mine. Punand, in toate situatiile in care ne aflam, gandul despre aproapele meu in legatura cu Dumnezeu, eu Ii raspund lui Dumnezeu nu numai multumindu-I pentru faptul ca mi l-a dat pe acest semen pentru cresterea mea duhovniceasca, dar de asemenea si cerandu-I ajutorul pentru a raspunde nevoilor innoite ale aproapelui meu, nu numai pentru sporirea mea dar si pentru sporirea sa duhovniceasca. In afara de aceasta, eu ma rog ca semenul meu sa fie ajutat in fiecare noua imprejurare spre a-si infaptui sensul existentei sale.

Al doilea aspect care trebuie examinat in aceasta expunere este acela de a sti daca rugaciunea mea poate avea un efect salutar in planul relatiilor sociale, in societatea secularizata de astazi.

O trasatura caracteristica a acestei societati este aceea ca omul se simte in ea mult mai singur decat in societatea de ieri in care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astazi nevoia de ae ruga poate chiar mai mult decat in trecut, pentru ca prin rugaciune se salveaza de singuratatea atat de greu de suportat. El gaseste in rugaciune mijlocul de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Il are in rugaciune pe Dumnezeu Insusi in dialog cu el prin toate lucrurile si el insusi Il vede si Il intelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roaga ia cunostinta de radacinile sale in realitatea personala, infinita a lui Dumnezeu si nu se lasa prada valurilor superficiale ale vietii, ale unei vieti inchise doar in orizontul pamantesc. Isi poate umple viata cu un continu infinit.

Dar cel care se roaga arunca si spre semenii sai punti mai consistente decat puntile fragile si superficiale ce se gasesc intr-o societate secularizata. In fond, toti oamenii doresc astazi mai mult ca niciodata astfel de punti. Dar ei nu au descoperit faptul ca aceste punti nu se pot afla decat prin rugaciune. Dupa convingerea noastra, cei ce se roaga pot nu numai sa arunce, sa ofere astfel de punti, dar pot sa si deschida inima celorlalti pentru ca acestia sa le primeasca si sa raspunda comunicarii de iubire a celor ce se roaga prin comunicarea propriei lor iubiri.

Sfantul Isaac Sirul spune:

"Sileste-te, cand te intalnesti cu aproapele tau, sa-l cinstesti mai presus de masura lui. Saruta-i mainile si picioarele si lauda-l chiar pentru virtutile pe care nu le are"

"Iubeste-i pe pacatosi dar uraste faptele lor si nu-i dispretui pentru greselile lor". "Caci prin acestea si prin unele ca acestea ii atragi spre bine".

Sfantul Simeon Noul Teolog spune mai mult:

"Domnul a primit sa ia asupra Sa fata fiecarui om lipsit si sa Se uneasca cu fiecare, ca nici unul dintre cei care cred in El sa nu se inalte impotriva fratelui sau, ci fiecare, vazandu-l pe fratele si pe aproapele sau ca pe Dumnezeul sau, sa se socoteasca pe sine insusi atotpreamic fata de fratele sau, ca fata de Facatorul sau; si sa-l cinsteasca si primeasca intocmai ca pe Acela, si sa-si deserte toate averile spre slujirea Lui, precum si Hristos si-a varsat sangele pentru mantuirea noastra".

Legatura fiecarui om prin cuvant cu celalalt este atat de absoluta, ca trebuie sa raspund in mod neconditionat chemarii lui si, de asemenea, eu insumi trebuie sa fac apel la el in mod neconditionat. Nimeni nu poate scapa de raspundere, nu poate evita raspunsul la chemarea celuilalt. Si daca raspunsul meu este negativ, nu pot sa scap de neliniste. Acest caracter absolut al legaturii noastre prin cuvant inseamna ca prin cuvant suntem legati in Dumnezeu Cuvantul Insusi. El Insusi face apel la mine prin chemarea semenului meu iar eu trebuie sa raspund semenului meu ca lui Dumnezeu Insusi. Dumnezeu Insusi l-a pus pe semenul meu in situatia de a apela la mine si tot El m-a pus si pe mine in fata acestuia cu datoria de a-i raspunde si de a face apel la el. Si bucuria pe care ne-o face prin raspunsul pozitiv al unuia fata de celalalt este o bucurie care ne vine si pe care ne-o daruim tot din partea lui Dumnezeu. Legatura noastra prin cuvant pretinde deci desavarsirea sa in iubire. Aproapele constituie cuvantul ontologic viu si de viata-facator al lui Dumnezeu catre noi si, la randul meu, eu sunt cuvantul ontologic viu si de-viata-facator al lui Dumnezeu catre aproapele meu. De aceea e absolut necesar sa ne raspundem. Ne chemam si ne raspundem unul altuia pentru ca Dumnezeu face apel la noi prin altii si la altii prin noi si tot Dumnezeu raspunde in raspunsul meu si in raspunsul lor. Celalalt si cu mine suntem persoane ipostatice dupa chipul lui Dumnezeu Cuvantul si al puterii lui Dumnezeu Cuvantul mai cu seama in apropierea Lui de mine ca om. Sunt prins astfel intr-un dialog ontologic care isi are radacinile in Dumnezeu, in dialogul Sfintei Treimi. De mine depinde numai modul raspunsului si, poate, si al apelului. Daca apelul si raspunsul sunt rele, atunci noi desfiguram dialogul si prin aceasta si fiinta noastra, dar nu le suprimam. Ne torturam, dar nu ne uitam.

Gandindu-ma la Dumnezeu atunci cand aproapele face apel la mine, cand vad ca are nevoie de mine sau bucurandu-ma de prezenta si atentia lui, eu ascult porunca lui Dumnezeu si Ii multumesc lui Dumnezeu pentru darul si pentru cuvantul pe care mi le adreseaza prin acela. Dialogul meu cu aproapele este in acelasi timp dialogul sau cu Dumnezeu. Dar acest dialog nu se realizeaza intr-un mod desavarsit, atat intre noi oamenii, cat si intre fiecare din noi si Dumnezeu, decat sub forma rugaciunii, adica atunci cand ascult chemarea celuilalt si ii raspund in duhul rugaciunii si daca ma rog in ambianta acestui dialog si pentru a gasi capacitatea de a sluji. In rugaciune eu ma sensibilizez cu totul fata de celalalt asa cum o cere dialogul.

Dialogul, si deci dialogul desavarsit in duh de rugaciune, trebuie sa se faca nu numai prin cuvintele rostite dar si prin cuvintele intrupate in faptele de intrajutorare si, atunci cand e nevoie, in faptele de milostenie. Prin fapte noi ne oferim mai mult inca unul altuia si lui Dumnezeu. De aceea, rugaciunea pentru celalalt trebuie sa fie unita cu fapta pentru el si, atunci cand trebuie, cu milostenia.

Sfantul Isaac Sirul spune:

"Nimic nu poate apropia asa de mult inima de Dumnezeu ca milostenia". Sau: "Daca ai ceva mai mult decat cere trebuinta zilei, imparte saracilor si apoi vino si adu cu indrazneala rugaciunile tale". Sau: "Sa biruiasca in tine pururea cumpana milosteniei, pana ce vei simti in tine mila lui Dumnezeu fata de lume". Sau "Iubeste-i pe saraci, ca prin ei sa dobandesti si tu mila lui Dumnezeu". Sau: "Seamana milostenia cu smerenie si vei secera mila la judecata". Caci "inima impietrita si nemilostiva nu se curata niciodata". 

De aici Sfantul Isaac Sirul trage concluzia ca omul milostiv este un adevarat medic, mai intai pentru sine insusi indepartand din fiinta sa patimile. Milostenia si iubirea de ceilalti produc lumina in propriul sau suflet si astfel cunoasterea tainelor lui Dumnezeu. O viata pur individuala este oarba si atee. Am pierdut umanitate pentru ca am devenit solitari.

Dar rugaciunea pentru celalalt trebuie facuta in asa fel ca sa poti sa simti durerea lui ca propria ta durere. Prin aceasta te infatisezi lui Dumnezeu purtandu-l pe celalalt in tine si poti sa te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi intalnit decat in iubirea fata de celalalt care merge pana la insusirea durerii lui de catre tine, caci daca Dumnezeu este iubire, El nu poate fi trait decat in starea ta de iubire fata de celalalt. In aceasta se arata preotia universala a laicilor, care ii face sa se roage unii pentru altii. Aceasta face usor de inteles rugaciunea preotului comunitatii pentru toti credinciosii din parohia sa. Din puterea lui Hristos Care ne ia la Sine prin jertfa Sa continua intr-un mod tainic, preotul primeste puterea de a face acelasi lucru. Sfantul Isaac Sirul spune:

"Acopera-l pe cel ce a gresit cand nu ai nici o pagubire din aceasta si il vei face sa aiba curaj iar pe tine insusi in stare sa porti mila Stapanului tau. Sprijina-i cu cuvantul pe cei slabi si intristati cu inima si te va sprijini si pe tine dreapta Celui ce poarta toate"

Caci numai in chemarea pe care ti-o adreseaza celalalt prin durerea lui, adesea prin simpla lui prezenta, Dumnezeu Insusi te intalneste intr-un mod mai evident, iar in raspunsul tau la aceasta chemare cu deplina durere a inimii tale se manifesta sensibilitatea si puterea lui Dumnezeu ce se revarsa nu numai asupra celuilalt dar si asupra ta, in masura in care te-ai unit cu el.

"Fa-te partas cu cei intristati la inima in durerea rugaciunii si in strangerea inimii tale si se va deschide inaintea cererilor tale izvor de mila", continua Sfantul Isaac Sirul.

Rugaciunea deplina pentru celalalt este cea insotita de durerea ta pentru el sau de jertfa ta prin darul faptei tale. Caci numai in aceasta stare de jertfa intru la Dumnezeu impreuna cu Hristos, de la Care am primit puterea jertfei Lui. Trebuie sa ma topesc de iubirea si mila pentru celalalt in Dumnezeu si in celalalt, pentru a ma impartasi de Dumnezeu Care e mila si iubire. Numai prin sensibilitatea jertfei si a milei pentru celalalt patrund ca o mireasma in spatiul divin care este si el o mireasma patrunzatoare de iubire si milostivire.

In Ortodoxie se practica o forma de rugaciune permanenta, rugaciunea inimii sau  a mintii pe altarul inimii ori a sensibilitatii pline de iubire si de mila in care se afla Hristos cu iubirea si mila Sa. Este adevarat ca in aceasta rugaciune pare ca cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastra: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Se pare deci ca prin aceasta ne interesam doar de noi insine. Dar in masura in care ma consider pacatos, in mod sigur ma gandesc la toate pacatele pe care le-am facut fata de fratii mei, deci ma rog si pentru relatii mai bune cu acestia sau pentru ca ei sa nu ramana pe vecie atinsi de nedreptatile mele fata de ei. In acest sens, Sfantul Isaac spune:

"Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteste pe tot omul, afla ajutor de la tot omul prin vointa cea ascunsa a lui Dumnezeu. Si cel ce il apara pe cel nedreptatit Il are pe Dumnezeu luptand pentru sine. Cel ce-si daruieste bratul sau spre ajutrul aproapelui primeste bratul lui Dumnezeu in ajutorul sau"

Rugaciunea deci este un factor de insanatosire si intarire spirituala a fiintei mele, dar si o insanatosire si intarire a coeziunii sociale intr-un plan mai profund. Cel ce se roaga ii are pe ceilalti in inima lui iar ei simt aceasta si vin spre el. Sfantul Serafim din Sarov a spus:

"Impaca-te cu Dumnezeu si multi oameni vor veni sa se impace cu tine"

Reproducand aceste cuvintem arhimandritul Gheorghios Kapsanis, egumenul manastirii Grigoriu de la Athos, adauga:

"In traditia isihasta a Bisericii se observa ca pe masura ce Parintii care se impacau cu Dumnezeu se afundau in pustie, multimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor"

In Romania nu exista pustiuri ci numai manastiri. Dar cu cat un calugari din aceste manastiri este mai duhovnicesc, adica se roaga mai mult, cu atat el este mai cautat de popor. Un asemenea calugar isi satisface nu numai propria nevoie de rugaciune, dar si setea spirituala a celor care il cauta. Si multi din acestia s-au obisnuit cu rugaciunea neincetata a inimii in mijlocul lumii. Si tocmai de aceea multi dintre cei in mijlocul carora traiesc acesti practicanti ai rugaciunii inimii, ajung mai uniti intre ei decat cei care nu se roaga.

Sursa: Parintele Dumitru Staniloae, "Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant", Deisis, Sibiu, 2003