Protos. Hrisostom de la Putna: "Pocăința este dorul după Persoana iubită". "Dacă ne gândim numai că trebuie să scăpăm de păcate, ne gândim numai la noi; atunci unde este Dumnezeu, unde este dorința de a fi împreună cu El?"

"Pocăința nu este o simplă întristare pentru că suntem răi, pentru că suntem păcătoși, ci este acea întristare pentru că suntem prea departe de Dumnezeu și încă nu ne-am pregătit inimile să-L întâmpinăm"

Protos. Hrisostom - Predică la Duminica a V-a după Rusalii (2016)

Preacuvioși Părinți și frați credincioși, Duminica de astăzi, a V-a după Pogorârea Sfântului Duh, ne pune înainte un episod din viața Mântuitorului, un episod nu prea fericit pentru că, deși asistăm la vindecarea unor demonizați, în același timp asistăm și la o rezistență a oamenilor, o îndărătnicie a lor, o împietrire a inimii lor care a făcut să-L îndepărteze pe Hristos, în loc să se întoarcă către El cu recunoștință.

Si, ați auzit în Evanghelia de astăzi cum în ținutul Gherghesenilor, dincolo de lacul Ghenizaret, într-un cimitir trăiau doi oameni îndrăciți, doi oameni care erau posedați de duhul cel rău, de satana. Si, aceștia, spune Sfântul Evanghelist Matei, erau atât de furioși, și atât de îngrozitori, încât nimeni nu îndrăznea să treacă prin fața acelui cimitir, pe acel drum, pe unde umblau ei. Hristos, însă, a venit în zona aceea, și, acei îndrăciți au ieșit înainte, iar dracii au început să strige: "ce este ție și nouă, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?".

Băgați de seamă că vrăjmașul nu știe planul lui Dumnezeu. El numai face unele observații, niște aprecieri, și vorbește ca și cum ar ști el toate. Știa el că este Fiul lui Dumnezeu? Nu știa, însă i-a spus așa, L-a numit așa. Hristos nu i-a răspuns nimic. Știa el care este planul lui Dumnezeu, când va fi să vină El, și când va fi să vină a Doua oară, și când va fi Judecata? Hristos Însuși a spus că numai Tatăl știa acest lucru. Dar el, vrăjmașul, vorbea de ca și cum știa, pentru că lucrarea lui este o lucrare de înșelare. Însă, această lucrare de înșelare nu se oprește aici. De fapt, scopul lui este să dezbine.

Spun Sfinții Părinți că diavolul nu poate să facă nimic, nicio lucrare asupra pământului sau a oamenilor, ci numai prin intermediul ființelor vii. De aceea el intră în oameni sau în animale, încercând să provoace groaza și mai ales dezbinare, încercând să-i depărteze pe oameni de Dumnezeu.

Spune Sfântul Iustin Popovici că diavolul încearcă să maimuțărească lucrarea lui Dumnezeu. Si, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa, acest lucru încearcă să-l strâmbe satana. Si, atunci acesta se străduiește să ne confecționeze, spune Sfântul Iustin, o altă identitate care să nu mai semene cu Dumnezeu, ci să semene cu el, cu satana. De acea să nu ne miram că de multe ori noi avem niște reacții foarte nepotrivite la gesturile de iubire din partea lui Dumnezeu sau din partea aproapelui. Si, la un astfel de gest am să mă refer astăzi, pentru că de multe ori noi nu ținem cont de lucrul acesta.

A venit Hristos nezicând nimic. Pur și simplu era acolo, dar prezența Lui provoacă. Prezența lui Dumnezeu provoacă. Așa cum a proorocit Sfântul și Dreptul Simeon, că "Acesta va fi pus spre ridicarea și poticnirea multora", acest lucru îl vedem și astăzi. Si, să știți că nu numai Dumnezeu provoacă, ci și slujitorii Lui. De fiecare dată când apare vreun preot, un monah, sau un credincios evlavios în lume, de fiecare dată cineva se simte provocat, lumea se simte provocată. Lumea se simte obligată să reacționeze și, din păcate, în ziua de astăzi vedem că reacția nu este cea mai bună. Este o rezistență, un fel de vrăjmășie, dacă vreți, împotriva slujitorilor lui Dumnezeu. Desigur, sunt slujitori buni, sunt slujitori răi, dar Unul este Dumnezeu. Si, dacă a zis Hristos: "cei care va primesc pe voi, Mă primește pe Mine, care v-am trimis, și cel care Mă primește pe Mine, îl primește pe Cel care M-a trimis pe Mine", atunci ar trebui să ținem seama de lucrul acesta, și să ne gândim că Dumnezeu lucrează prin oameni. Noi vedem astăzi cum satana lucrează prin oameni. 

Acei oameni semănau groază și frică, și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Pentru că, oamenii văzând pe cineva bolnav, cu un handicap oarecare, urât, strâmb sau îndrăcit, primul lucru la care se gândesc este: "dar Dumnezeu nu vede? Dar, Dumnezeu nu face nimic? De ce l-a lăsat pe acesta să fie așa?". Si, atunci, noi dăm vina pe Dumnezeu. El este de vină că noi ne-am depărtat de El. El este de vină că noi ne-am urâțit?! El este de vină că noi nu mai semănam cu el și semănam mai mult cu satana?! El este de vina pentru toate?!

Dar Hristos nu spunea nimic. Însă, îi auzim pe diavoli că strigă: "dacă vrei să ne alungi, lasă-ne să ne ducem în turma de porci". Si, atât a zis Hristos: "duceți-vă". Acum alți câțiva ar putea să zică: "dar ce avea Hristos cu porcii aceia? Pentru ce i-a lăsat pe draci să intre în turma de porci? Nu știa ce o să facă dracii cu acea turmă de porci?" Am auzit diferite răspunsuri la aceste întrebări. Unii, încercând să ia apărarea lui Dumnezeu, spuneau: "da, dar porcii aceia, erau o hrană nepermisă. Porcul era socotit un animal foarte necurat, pentru că simbolizează nesimțirea. Si, atunci, bine le-a făcut că i-a aruncat în apă". Oare, așa gândește Dumnezeu? Dar, de ce nu ne gândim că El însuși a zis că va lăsa 99 de oi și se va duce după una rătăcită? Ce înseamnă aceasta? Ca nu îi pasă de cele 99 de oi și vrea numaidecât să facă o minune pentru cea de-a o suta?

Grija lui Dumnezeu către oameni este atât de puțin înțeleasă de noi, din păcate. Grija lui Dumnezeu este pentru oameni! Grija lui Dumnezeu este pentru un suflet, pe care îl vede pierzându-se și pe care-l dorește să fie mereu aproape. De porci se îngrijea Dumnezeu sau de sufletele bieților oameni care erau sub stăpânirea satanei? Acei diavoli trebuiau sloboziți să umble care încotro, să se ducă să chinuie alți oameni. Dar, oare, noi, fiind atât de împietriți, ce am fi înțeles dacă vedeam că acei îndrăciți s-au slobozit de sub puterea celui rău și diavolii se duc care încotro? Ce înțelegeam de aici? Slava lui Dumnezeu - am fi spus - iată s-au izbăvit aceștia! Si mergeam mai departe la treburile noastre. Nu ne înfricoșăm de ceea ce poate să facă diavolul din om, de ceea ce poate să facă diavolul din creația lui Dumnezeu. Lui nu-i pasă. Nici noua să nu ne pese? A intrat în turma de porci și a făcut ceea ce ar fi vrut să facă și cu oamenii, dacă nu ar fi fost grija lui Dumnezeu față de ei.

A venit Hristos și nimic nu a spus, și diavolii s-au tulburat. A venit Hristos, nimic zicând și îndrăciții s-au vindecat. A venit Hristos, nimic zicând și vindecând pe cei îndrăciți. Si, spune Sfântul Evanghelist Matei că satul întreg, auzind de ceea ce s-a întâmplat, au venit la Hristos și L-au rugat să plece din ținutul lor. Nu s-a auzit nici măcar un cuvânt de mulțumire. Nu s-a auzit nimic, decât rugămintea într-un glas, al întregului sat, "Doamne, du-Te de la noi". Credeți că această reacție este a unui fiu al lui Dumnezeu? Poate, așa cum spunea cineva, să fi fost și din cauza că s-au temut, că s-au înfricoșat, văzând această minune extraordinară.

Sfântul Apostol Petru, după pescuirea minunata, atât de tare s-a înfricoșat de minunea pe care o săvârșise Domnul încât s-a aruncat înaintea Lui și a zis: "Doamne, du-Te de la mine, că sunt om păcătos!". Si, spune Sfântul Evanghelist Luca, care relatează această întâmplare, că la fel au zis și Ioan și Iacov, fii lui Zevedeu, aceia, de care vă amintiți că erau supranumiți "fii tunetului", și împreuna cu aceștia toți Apostolii s-au înfricoșat. In cazul acesta putem spune că era vorba de o frică îndoită cu smerenia, că s-au temut văzându-L, cât de mare este Dumnezeu și cât de mic și departe sunt. Credința Vechiului Testament era puternică în ei. Ei nu îndrăzneau nici să-I zică pe nume lui Dumnezeu, da' păi să-I zică ceva mult mai rău. Vă aduceți aminte, soția lui Iov, s-a dus la el și i-a zis: "blestemă pe Dumnezeu și mori", pentru că toți cei ce-L blestemau pe Dumnezeu mureau pe loc. Si, în cazul acesta, putem să-i înțelegem pe Sfinții Apostoli, putem să-i înțelegem, căci Duhul Sfanț nu se pogorâse, și ei încă erau înfricoșați. Însă, în cazul locuitorilor din ținutul Gherghesenilor, nu putem spune acest lucru, din păcate!

Si, de multe ori ne punem întrebarea de ce, atunci când vine cineva la noi, întinzându-ne o mână de ajutor, întinzând ambele brațe să ne îmbrățișeze, noi ne opunem? De ce, atunci când Dumnezeu își arată bunătatea Sa față de noi, noi ne împietrim mai tare, noi îi răspundem cu duritate? Ați auzit răspunsul Sfântului Iustin, "Pentru că am început să nu mai semănam cu El". Si, spune Sfântul Iustin Popovici, mai departe, că "în această încercare a satanei de a ne face pe noi să semănam cu el, el încercă de fapt să nu mai fim familiari cu Dumnezeu și să fim familiari cu el". Ne-am pierdut această familiaritate.

Credeți că cei care îi vedeau pe îndrăciții aceia, vedeau chipul lui Dumnezeu în ei? Nu, vedeau chipul satanei. Si, de aceea fugeau toți îngroziți. Insă, nu s-a găsit unul care să se aproprie, cu mila față de ei, pentru că dacă ar fi fost măcar unul să se fi milostivit spre acei oameni posedați, atunci acela i-ar fi mulțumit lui Dumnezeu. Dar nu! Ei se complăceau în cele trupești. De ce aveau o turmă așa mare de porci când era, într-adevăr, hrana asta oprită? Pentru că nu le mai păsa, erau indiferenți. De aceea noi nu ținem cont de dovezile de iubire ale lui Dumnezeu.

 Il auzim pe Sfântul Apostol Pavel zicând: au, doară, nu știți că "iubirea lui Dumnezeu îndeamnă la pocăință?. Dar tu, pentru inima ta nepocăită îți vei aduna urgie în ziua Judecații". Auziți! Iubirea lui Dumnezeu îndeamnă la pocăință. Auzim iarăși, cuvinte inspirate de Duhul Sfânt în Psalmi, care zic așa: "Doamne, veselește inimile noastre, ca să se teamă de numele Tău cel sfânt". Curios, nu? "Veselește inimile noastre, ca să se teamă de numele Tău cel sfânt". Teama adevărată, teama față de înălțimea lui Dumnezeu și fața de distanța prea mare între El și noi, vine în momentul în care inima ta se veselește. Tristețea adevărată, spune Sfântul Pavel, este nu cea după lume, ci cea după Dumnezeu. Si, spune Sfântul Ioan Scărarul că nu se poate să nu se întristeze cineva, atunci când va fi lipsit de ceea ce dorește. Si, înțelegem de aici, că tristețea după Dumnezeu vine atunci când Îl dorești pe Acesta, însă îți dai seama cât de departe ești de El. Tristețea după Dumnezeu urmează dorinței de a fi împreună cu Dumnezeu.

L-am auzit pe Hristos începându-și lucrarea Lui de mântuire cu aceste cuvinte: "Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerului". Sfântul Ioan Botezătorul la fel, Sfântul Petru la fel a zis: pocăiți-vă, și fiecare să se boteze în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerului - ce înțelegem de aici? Dumnezeu, iată, S-a pogorât la noi, Împărăția Cerurilor este aici, pregătiți-vă inimile prin pocăință, pregătiți-vă să-L întâmpinați. Si, atunci înțelegem de ce pocăința nu este o simplă întristare pentru că suntem răi, pentru că suntem păcătoși, ci este acea întristare pentru că suntem prea departe de Dumnezeu și, încă, nu ne-am pregătit inimile să-L întâmpinăm. Dorința de a fi cu Dumnezeu asta trebuie să ne fie nouă dorința cea mai fierbinte, cea mai disperată - dacă vreți, și dacă îmi iertați acest termen. Cea mai mare nevoință a noastră nu trebuie să fie decât aceasta: să ne construim relația cu Dumnezeu, să ne dorim să fim împreună cu El. Ați auzit ce a spus încă cu câte sute de ani, înainte de a veni Hristos, Proorocul Isaia: "Adu-ți aminte de dragostea dintâi". Adu-ți aminte că Dumnezeu te-a creat pentru că te-a dorit, și te-a dorit pentru că te-a iubit și, atunci, nu-I întoarce spatele. Iubirea lui Dumnezeu îndeamnă la pocăință, iubirea lui Dumnezeu trebuie să ne îndemne în a-L dori mai mult, în a-L cauta, în a-L cere.

Vedeți dumneavoastră, dacă suntem întrebați: cum ești? Ce faci? Primul lucru la care ne gândim este sănătatea noastră trupească: sunt bine sau nu sunt bine; sunt sănătos sau nu prea mă simt bine. Dar, dacă suntem un pic mai atenți la sufletele noastre, atunci ne gândim și la faptul că suntem păcătoși. "Da, nu prea fac bine; încerc, mă lupt, dar nu prea reușesc; mai mereu sunt căzut" Însă, câți dintre noi, atunci când sunt întrebați cum ești?, își spun în sinea lor cu tristețe: "sunt prea departe de Dumnezeu", și, după aceea imediat să zică: "...dar as vrea atât de mult să fiu aproape de Dumnezeu".

Pocăința, să știți, că de aicea începe, de la dorința de a fi împreună cu Dumnezeu. Păcatele sunt acelea pe care însuși Dumnezeu le îndepărtează. Noi nu putem. De ce a zis Sfântul Ioan Gura de Aur că pocăința, nu numai că ne-a fost dăruită de Dumnezeu, ci chiar El o face pentru noi. Dacă pocăința s-ar opri numai asupra păcatelor, de ce ar trebui s-o facă Dumnezeu? Însă, pocăința este mai mult de atât. Pocăința este dorul după Persoana iubită, și, acest dor, îngemănat cu tristețea că suntem prea departe de Acea Persoană, se va întâlni cu inima iubitoare și iertătoare a lui Dumnezeu. Si, atunci, când conștiința acestei vinovății și a acestei depărtări se va întâlni cu iertarea Lui, vor apare, așa cum spun Sfinții Părinti, lacrimile de bucurie ale pocăinței. Atunci lacrimile vor izbucni de la sine, pentru că vom simți pe noi înșine, pe pielea noastă - cum se zice - ce înseamnă când a zis Sfântul Apostol Pavel că iubirea lui Dumnezeu îndeamnă la pocăință. Dacă ne gândim numai că trebuie să scăpăm de păcate, ne gândim numai la noi; atunci unde este Dumnezeu, unde este dorința de a fi împreună cu El? De ce a spus Hristos: "căutați mai întâi Împărăția cerurilor și toate celelalte vi se vor adăuga?" Pentru că una am cerut, aceasta am căutat, să văd frumusețea lui Dumnezeu și să cercetez locașurile Lui. Asta este cuvântul care trebuie să înfierbânte inimile noastre, nu altceva și atunci când vom vedea bunătatea lui Dumnezeu în inimile celorlalți, în faptele lor, sau pur și simplu în prezenta lor, în faptul că nu ne-a uitat cineva și că nu am fost alungați. 

Acei îndrăciți, bieți, sărmani, trăiau în cimitir, care este la marginea deznădejdii, trăiau în întuneric, trăiau la marginea celor vii, în moartea aceea deznădăjduită, în moartea care nu prevestește viața, și nimeni nu venea către ei. Noi însă, priviți, nu suntem singuri, noi suntem înconjurați de alți oameni, iubiți și ei de Dumnezeu. Si, când vedem acest lucru, ar trebui să ne îmbărbătam și să mulțumim lui Dumnezeu și să ne întristăm puțin - zic puțin, ca să nu scăpăm în deznădejde - să suspinăm puțin în inima noastră și să zicem: "Doamne, cât de departe sunt de Tine", și atunci să spunem, nu cum au spus sătenii aceia din ținutul acela, al Gherghesenilor, "Doamne, du-te de la noi!", ci, să strigăm cu inima îndurerată, însă, înfierbântată: "Doamne, fi cu noi!" Amin.