Scrisoare a D-lui Prof. Dr. Dimitrios Tselenghidis despre "Sfantul si Marele Sinod" din Creta, adresată Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

• Ortodoxia-Catholica: Dimitrios Tselenghidis – Scurtă evaluare a Sfântului și Marelui Sinod

Scrisoare a Domnului Dimitrios Tselenghidis, Profesor al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Thesalonic, adresată Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și publicată in Romfea.gr

Prea Fericite Părinte Președinte,

Preasfințiților Părinți Arhierei,

Vă trimit, cu evlavie, o cuprinzătoare evaluare despre „Sfântul și Marele Sinod” și vă rog să o studiați, deoarece cred că ar putea ajuta, cumva, în discuția responsabilă care va avea loc in cadrul Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii noastre, atunci când acesta se va întruni. Evaluarea se va mișca pe două niveluri. Primul nivel va avea în vedere evaluarea în ceea ce privește partea de rânduială și canonică a Sinodului, în vreme ce nivelul al doilea se va referi la evaluarea conținutului său.

În ceea ce privește rânduiala lui bisericească și canonică, așa numitul „Sfântul și Marele Sinod” – judecat după criterii teologice – nu este literalmente „Sfânt”. Și aceasta deoarece nu este „următor Sfinților Părinți”, nici în mod formal, nici în privința conținutului, așa cum va reieși din cele pe care le vom spune în continuare.

Nu este însă nici „Mare”, nu numai pentru că nu au fost prezente toate Bisericile autocefale, dar în mod principal pentru că a fost o foarte mică și selectivă reprezentare a acestora de către arhiereii locali. Dar cel mai important în această privință este că această „Adunare” a episcopilor nu poate fi caracterizată – pe baza criteriilor strict teologice – nici măcar un Sinod Local. Mai degrabă este vorba de o bizară, „Conferință presinodală lărgită a arhiereilor” cu zece Întâistătători sau de un „Congres” a anumitor zece Biserici Autocefale, care au fost reprezentate de Întâistătătorii lor și de cel mult 24 de Arhierei aleși. Am afirmat că această „Conferință” sau „Congres” nu poate fi numit nici Sinod Local, pentru că în cadrul Sinodului Local se întâlnesc și votează toți Arhiereii prezenți la acesta. La această „Conferință-Congres”, în acord cu Regulamentul de funcționare, drept de vot au avut numai cei zece Întâistătători prezenți. Această practică este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească și nu este deloc în concordanță cu practica cu caracter eclesiologic a Sinoadelor Ortodoxe de până astăzi, care presupun egalitatea duhovnicească a tuturor Arhiereilor, lucru care se vădește în egalitatea votului lor. Nici un episcop, sub nici o formă – nici măcar cu excepția Președintelui Sinodului – nu este „fără egal” (mai presus) decât episcopii împreună cu el. Ceea ce s-a aplicat în prezenta „Conferință”, trimite în mod indirect la o formă clară de catolicism, chiar și în situația în care votul Întâistătătorilor are un caracter colectiv.

În consecință, deciziile „Conferinței presinodale” sau a „Congresului Ierarhic” de mai sus nu au caracter obligatoriu. De altfel, ele nu au nici o autoritate nu numai asupra întregii Biserici, dar nici asupra Bisericilor locale autocefale care au fost reprezentate la acest „Congres Ierarhic” – cu totul fără temei instituțional – din moment ce Ierarhii care au participat nu au avut drept de vot. Dar deciziile sunt nule și pentru motivul în plus al principiului unanimității, care a fost încălcat prin neprezentarea celor patru Patriarhii (a Antiohiei, a Rusiei, a Bulgariei, a Georgiei).

În plus, deciziile acestui ciudat „Sinod” de la Kolimbari nu sunt obligatorii pentru Biserica Greciei, pentru încă un motiv în plus. Întâistătătorul Bisericii noastre, în loc să susțină poziția unanimă a Ierarhiei Bisericii noastre cu privire la textul al VI-lea, a sugerat o altă poziție, care a fost acceptată de celelalte nouă Biserici Autocefale. În mod practic, aceasta înseamnă că poziția Corpului Ierarhiei grecești nu a fost reprezentată, deci pe baza Regulamentului de funcționare a „Conferinței”, asupra celui de al VI-lea text nu a existat unanimitate. Deci, textul nu este valid.

Și acum evaluarea părții de conținut a originalului „Sinod”. În primul rând, trebuie să spunem în mod general, că la așa numitul „Sinod” din Kolimbari Creta, s-a încercat o reducție duhovnicească cu caracter instituțional de la învățătura dogmatică a Bisericii. Spunem că s-a încercat pentru că – în acord cu ceea ce am afirmat anterior – nu conferim un rol instituțional hotărârilor „Conferinței Arhierești” menționate mai sus. În Creta nu numai că nu a fost condamnată nici o credință diferită de cea ortodoxă (erezie), dar s-a încercat o teribilă, instituțională reducție/scădere de la credința delimitată în mod sinodal a Bisericii, în realitate o reducție de la definiția dogmatică (Oros-ul dogmatic) a Sinodului al doilea Ecumenic. Mai precis este vorba de o reducție (scădere) de la învățătura dogmatică a Simbolului de Credință (Crezul), care se referă la identitatea Bisericii în sine. În Simbolul de Credință mărturisim: credem „Într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. Dar la „Conferința” din Creta zece Biserici Autocefale, între care și Biserica Greciei, au acceptat, ateologic (în mod neteologic), „teologia baptismală” și, indirect, „teoria ramurilor”, recunoscând ca biserici pe romano-catolici, pe maroniți, pe nestorieni, pe monofiziții anticalcedonieni, pe monoteliți, care au fost condamnați pentru erezia lor hristologică de un rând de Sinoade Ecumenice (de la al treilea până la al șaselea inclusiv), dar și pe amestecătura de protestanți, care sunt reprezentați la Consiliul Mondial al așa numitelor biserici. Această tentativă de decizie sinodală la Kolimbari, de recunoaștere ca biserici a ereticilor condamnați de către Sinoade Ecumenice, constituie o nebunie spirituală și o lovitură de stat spirituală. Aceasta, în practică, este sincretism și ecumenism. Nu s-a mișcat mânia – facultatea rațională a sufletului – Arhiereilor „sinodali” împotriva lupilor înțelegători ai Bisericii. Din contră, „lupii” au fost numiți „oi” ale Uneia și singurei turme înțelegătoare, ale Bisericii. Ca urmare a acestui rezultat, concluzionăm că în Creta nu s-a întâmplat așteptata de către pliroma Bisericii a deliberării Arhiereilor „sinodali” cu Duhul Sfânt, nici nu a funcționat „praștia” Duhului Sfânt pentru condamnarea din nou a ereticilor. În special, pentru romano-catolici, în mod verbal am mărturisit credința noastră în definiția Sinodului al doilea Ecumenic, dar în mod practic noi am anulat această credință, recunoscând ca biserici nu numai pe aceștia, dar și alte comunități creștine, care se opun acestei definiții, prin filioque.

După cum se știe, orice adaos la Simbolul de credință (Crez) – fie el și explicativ corect – este condamnat de către Sinoadele Ecumenice de după al treilea (inclusiv) și cei care o fac, s-a hotărât ca să fie caterisiți și excomunicați de către Biserică. Așadar, în mod clar filioque, ca adaos, este condamnat – în mod indirect, automat și în avans – de către Sinoade Ecumenice ca și erezie, din moment ce au decăzut din Biserică cei care o înfiază ca și adaos, conform cu hotărârile Sinoadelor amintite mai sus. De aceea și eterodoxia lui filioque a romano-catolicilor și a tuturor protestanților este o erezie vrednică de condamnat.

De altfel, adaosul filioque a fost condamnat în vremea lui Fotie cel Mare la Sinodul din 879/80 (al optulea Ecumenic), unde a participat și reprezentanța Bisericii Romei, în timp ce au fost condamnate și alte învățături rele (kakodoxii) ale romano-catolicismului despre identitatea între fire și lucrări în Dumnezeul Treimic și despre caracterul creat al Harului Dumnezeiesc, la Sinoadele din 1331 și 1351. Dar și protestantismul a fost condamnat de către un șir de Sinoade ale Orientului Ortodox (1638, 1642, 1691).

În consecință, nu este posibil ca într-un text sinodal cu caracter dogmatic să nu existe precizie teologică și eterodocșii să fie recunoscuți ca biserici. Aceasta ar însemna fie că se face o scădere conștientă în dogma eclesiologică, fie că există o dualitate de limbaj, cu tot ce aceasta implică. Cu votarea celui de-al șaselea document, care se caracterizează prin neclaritățile intenționate și mai ales prin contradicțiile teologice, „Conferința Arhierească” din Creta a consolidat instituțional ecumenismul, introducând astfel și promovând confuzia eclesiologică în conștiințele credincioșilor. In mod special reamintesc paragraful 16, unde se afirmă următoarele: 

„Unul din organele principale în istoria mișcării ecumenice este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)… în paralel există și alte organisme intercreștine și organe regionale, precum „Conferința Bisericilor Europene” (CEB), „Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu”, și „Consiliul Panafrican al Bisericilor”. Acestea, împreună cu Consiliul Mondial al Bisericilor susțin o importantă misiune pentru promovarea unității lumii creștine”.

Acceptarea termenului de biserică pentru eterodocși și în mod special pentru protestanți, întâlnim până la saturație și în paragrafele 19 și 21 în același text. Formularea de mai sus înseamnă că noi, Biserica Ortodoxă, suntem de acord că eterodocșii-eretici contribuie în mod important la promovarea unității lumii creștine! De aici se atestă că cei care au votat și cei care au semnat acest text nu au conștientizat, în mod sigur, că „Ecumenismul are duh de răutate și este condus de duhuri necurate”, conform cu experiența harismatică a fericitului Bătrân (Gheron) Efrem Katunakiotul. Poziția de bază a ecumenismului este pluralismul dogmatic. Aceasta înseamnă, în mod practic, legalizarea coexistenței diferitelor credințe deosebite între ele din punct de vedere dogmatic. Oricine contestă acest pluralism dogmatic este caracterizat ca fanatic și fundamentalist. In paralel, ecumeniștii nu permit evaluări axiologice cu privire la exactitatea, superioritatea sau inferioritatea diferitelor religii. În ecumenism toți au loc. Pentru că unitatea în acesta nu este împiedicată de varietatea diferitelor credințe, lucru care este eclesiologic inacceptabil, din punct de vedere ortodox.

Ca dogmatist al Bisericii Ortodoxe, am adânca convingere că ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică, dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii. Și aceasta deoarece ecumenismul, datorită caracterului său sincretist, recomandă cea mai insidioasă contestație a credinței Bisericii, dar și cea mai gravă falsificare a ei. Tocește într-un grad inacceptabil conștiința dogmatică a pliromei Bisericii și generează confuzie în jurul identității credinței noastre. În mod viclean golește integritatea credinței mântuitoare a Bisericii – lucru care are consecințe soteriologice grave – cu considerația că toate credințele religioase sunt soteriologic valabile, atunci când susține că toate credințele eterodoxe și ale celorlalte religii sunt căi care conduc la aceeași mântuire.

Însă, cu câte s-au scris contradictoriu față de eclesiologie în documentul al VI-lea se dă impresia că sunt batjocoriți creștinii eterodocși, de vreme ce la început sunt numiți „biserici eterodoxe”, adică eretici, iar în continuare sunt numiți biserici. Nu este permis să subestimăm inteligența lor. Înțeleg bine că nu-i iubim cu adevărat, pentru că nu le spunem adevărul în mod clar. Le spunem minciuni, cum că ar fi biserici. Și în acest mod nu-i ajutăm, pentru că nu-i chemăm la pocăință și la negarea alunecărilor lor dogmatice, astfel încât să fie încorporați în singura Biserică adevărată, cea Ortodoxă. Din fericire, suficient de mulți Arhierei nu au semnat acest document, din motive dogmatice.

În documentul despre „Taina Cununiei și impedimentele la aceasta”, nu voi repeta cele pe care le-am scris referitor la aceasta în prima mea scrisoare către Sfântul Sinod, la 3-2-2016, ca să nu vă obosesc. Voi adăuga numai că, în timp ce canonul 72 al Sinodului Ecumenic Quinisext așează condițiile eclesiologico-dogmatice pentru existența Tainei bisericești a Cununiei, decizia „Conferinței” Arhiereilor la Kolimbari Creta – cu totul necanonic și neautorizat – dă posibilitatea Bisericilor Autocefale Locale să devieze de la învățătura dogmatică despre Taine a Bisericii. În mod specific, recomandarea propusă a căsătoriilor mixte ca iconomie – dincolo de anticanonicitatea și ilegalitatea ei, dar și oximoronul relativizării unui canon (72) al unui Sinod Ecumenic (Quinisext) de către un „Sinod” mai mic, la care face trimitere tema – este, eclesiologic, extrem de neteologică. De altminteri, de aceea se recomandă în mod foarte sever de către canonul 72 anularea sau desfacerea acestei căsătorii, ca o conviețuire nelegitimă din punct de vedere eclesiologic. Mai departe chiar, argumentarea teologică a canonului, nu lasă loc deloc pentru nici o iconomie. 

„Căci nu trebuie să amestecăm cele neamestecate”, notează canonul, „după cum nici oaia nu se încaieră cu lupul tot așa nici partea lui Hristos cu moștenirea celor păcătoși; iar dacă va încălca cineva cele hotărâte de noi, să se afurisească”. 

Așadar, al 72 canon nu recomandă iconomia, ci atrage atenția asupra gravității nelegiuirii. Devierea de la canonul specificat constituie o foarte gravă ilegalitate și „para-iconomie” canonică, care are, de asemenea, foarte grave urmări eclesiologice, din moment ce amestecă cele neamestecate într-un „amestec neamestecat”, amestecă eclesiologic împreună pe „oaie” cu „lupul” și „partea” lui Hristos cu „moștenirea” păcătoșilor. Însă o astfel de amestecare este eclesiologic de neconceput, iar teologic și spiritual de neacceptat.

În documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” se dă impresia că se încearcă introducerea în același spațiu (în aceeași arcă) a Ortodocșilor și a eterodocșilor, uneori și a celor de altă religie. Aceasta este evident atunci când toate referirile la pace, care este trăită în Biserica Ortodoxă ca și rod al Duhului Sfânt, se pot înțelege ca adresându-se și la cei care sunt în afara ei, fără impunerea vreunei condiții în prealabil. În practică, însă, aceasta golește de înțelesul ei Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și însăși Biserica, din moment ce lasă să se înțeleagă că pacea lui Hristos, ca și lucrare necreată a Sa, ar putea să fie realizată și să fie făcută familiară și în afara acesteia de către eterodocși și de către oameni, simplu, „de bine”, eventual și de către atei. Aceasta nu numai că nu o recomandă ca mărturie (ortodoxă), dar provoacă și confuzie între credincioși cu privire la identitatea Bisericii și la „pacea” dăruită ei „de sus”.

În ceea ce privește problema Diasporei Ortodoxe, suntem de părere că odată cu această „Conferință Arhierească” s-a încercat o rezolvare necanonică – chiar și dacă este numai vremelnică – a Adunărilor Episcopale, care nu numai că nu tratează, ci perpetuează etnofiletismul deja condamnat în mod sinodal (1872).

După „Sinodul” din Creta s-a editat „Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” (Creta, 2016), care prezintă neconcordanțe teologice. De aceea ne vom referi, pe scurt, la acestea. Mai precis, în paragraful al doilea se consemnează următoarele: 

„Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”. 

Aici se naște, în mod rezonabil, întrebarea logică și teologică: Cum „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”, când acesta recunoaște pe nestorieni,, monofiziți, pe anticalcedonieni și pe monoteliți ca biserici, odată ce aceștia au Hristologia condamnată de Sinoade Ecumenice?

În primul paragraf se pomenesc Sinoade de prestigiu sobornicesc de autoritate sobornicească, după cum sunt cel de pe timpul lui Fotie cel Mare și al Sfântului Grigorie Palama și Sinodul din 1484, care repudiază pseudo-sinodul de la Florența. Ba încă și Sinoadele care repudiază credințele protestante. Cum se împacă însă acestea toate cu recunoașterea romano-catolicilor și a protestanților ca biserici?

În paragraful al 20-lea se menționează în mod caracteristic următoarele: 

„Dialogurile inter-creștine au funcționat ca oportunități pentru Ortodoxie, de a arăta respectul față de învățătura Părinților și de a da o mărturie credibilă a tradiției autentice a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Dialogurile desfășurate de către Biserica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă și nici nu se pune problema să însemne vreodată un compromis în materie de credință. Aceste dialoguri sunt mărturia despre Ortodoxie…”. 

Această afirmație, însă, este contrazisă de către documentele comune semnate și de către Ortodocși, așa cum sunt cele de la Balamand, Porto Alegre, Ravenna și Pussan. 

Și Enciclica Sinodală se încheie astfel: 

„Acestea se adresează în sinod către fiii din lume ai Preasfintei noastre Biserici și către întreaga lume, urmași fiind Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale, întru păzirea credinței încredințată de Părinți”. 

Însă, Biserica Ortodoxă „următoare Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale” nu a recunoscut niciodată în trecut, ca biserică, pe eretici, așa cum a încercat să facă această „Adunare a Arhiereilor” în Creta.

În ceea ce privește „Mesajul” „Conferinței Arhierești”, acesta recapitulează deciziile luate și, în paralel, e o provocare la adresa inteligenței credincioșilor informați. Mai precis, în primul paragraf al „Mesajului” se notează următoarele: 

„Principala prioritate a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe, întemeiată pe Dumnezeiasca Împărtășanie și pe succesiunea apostolică a Episcopilor. Unitatea existentă are nevoie să fie întărită și să aducă roade noi”.

Întrebarea rezonabilă a cititorilor acestui „Mesaj” este: Cum este proclamată atât de triumfalist unitatea Bisericii Ortodoxe, când este cunoscut că la această „Întrunire” nu au participat patru Patriarhate, care reprezintă în mod covârșitor mai mulți credincioși decât cei care au fost reprezentați de către cei zece Întâistătători care au participat la aceasta? Și cum se face referire cu atâta ușurință la Dumnezeiasca Împărtășanie ca temei al unității, din moment ce este în vigoare oprirea comuniunii liturgice între două vechi Patriarhii, a Ierusalimului și a Antiohiei?

În același paragraf se menționează:

 „Sinodicalitatea inspiră organizarea, modul în care se iau deciziile și îi determină cursul”. 

 Însă, există vreo mărturie în istoria Sinoadelor Bisericii Ortodoxe, la care hotărârile să se fi luat numai de către Întâistătători și fără votul Arhiereilor participanți?

În al treilea paragraf se face referire la dialogurile teologice cu eterodocșii și se menționează în mod caracteristic: 

„Dialogurile pe care desfășoară Biserica Ortodoxă nu înseamnă niciodată compromis în problemele de credință”. 

Aici amintim în mod semnificativ, din nou, documentele de la Balamand, de la Porto Alegre, de la Ravenna, de la Pussan, care conțin grave erezii eclesiologice.

Toate acestea de mai sus le spun cu dragoste plină de durere și respect față de rangul arhieresc al Dumneavoastră, fără a avea vreo altă aspirație, decât numai aceea că dorim să rămânem întotdeauna, ca membre vii, în Trupul tainic al lui Hristos, în Biserica Lui.