Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, întrunit luni în şedinţă de
lucru, a aprobat canonizarea Stareţului Iacov Tsalikis (1920-1991), un
ieromonah contemporan înzestrat cu multe virtuți și harisme
dumnezeiești, despre care Sfântul Paisie Aghioritul spunea că
deţinea „harismele Sfântului Nectarie”.
Potrivit unui comunicat
de presă al Patriarhiei Ecumenice, Sfântul Sinod a aprobat referatul
Comisiei Canonice privind trecerea în calendarul Bisericii Ortodoxe a
Arhimandritului Iacov Tsalikis, originar din Asia Mică, stareţul
Mănăstirii Cuviosul David din Evia, stabilind ca dată de pomenire ziua de 22 noiembrie a fiecărui an.
Acum câteva zile s-au împlinit exact 26 de ani de la cuvioasa adormire a
Sfântului Stareţ Iacov Tsalikis, care a vieţuit la Sfânta Mănăstire a
Cuviosului David cel Bătrân din Evia.
Oprită să se urce în Ceruri vreodată, Durerea n-are aripi, să-şi facă vânt, Ci calcă, peste lespezi încovoiată, Înger pururi încătuşat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele...
Braţele-i vântură cenuşă şi lut, Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei luceşte, încă neînţeleasă, Lumina, semnul Lui izbăvitor, Şi a pus-o mai presus, crăiasă Şi pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu ştie... Dar când somnul o doboară, În miezul nopţii şi-al tăcerii, Marii îngeri pe pământ coboară Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.
***
Monahul Moise Aghioritul, Scrieri despre durere
Astăzi multă lume suferă în felurite chipuri și, de aceea, mulți se neliniștesc. Nu există om care să nu treacă prin acest cuptor. Este vorba despre o puternică experiență universală. Durerea profundă și felurită aduce, de obicei, mâhnire, întristare și tulburare. Boala aduce aminte de înfricoșătoarea moarte. Încercările prin care trecem ne strică planurile, ni le spulberă, ne schimbă pe cele programate și plănuite.Epoca de bunăstare nu îngăduie nicio durere, ci vorbește despre fericire, confort, și despre netulburata iubire de materie. Există o aversiune față de durere, de osteneală și trudă.Omul le vrea pe toate repede, ușor, fără osteneală, fără nici o cheltuială și întârziere.Dar durerea pricinuiește un câștig bogat și un mare folos celui care o suferă. Când suferi te gândești la tine, la viața ta pierdută, la viitorul tău nesigur, la greșalele tale, la patimile tale, la cuvintele rostite în zadar, la multele tale lipsuri. De la critica continuă, omul trece la autocritică severă. Il întâlnește pe Dumnezeu înlăuntrul său.
Durerea ascunde taine.Nu există nicio dispoziție masochistă, ci, observând cum inima sa de piatră se înmoaie, se emoționează și se minunează, atunci, în mijlocul durerii, află adevărata și curata bucurie care îl face să primească o stare care, cu puțin înainte, era imposibil să o accepte. Este vorba de taina durerii, care îl preface pe om și, în mijlocul durerilor bolii sale, îi dăruiește o altă minunată pace.
Omul contemporan, nevrând să sufere, suferă și mai mult. Multul confort i-a pricinuit plictiseală, multa odihnă l-a obosit. Omul suferă deoarece îi lipsește ceva și, astfel, este nevoit să suporte, să rabde ceva nedorit, să sufere și să se chinuiască. Cineva suferă când trece prin ceva neplăcut și îi pricinuiește durere. Nu vrea asta, dar o primește de nevoie. Durerea este consecința abuzului de libertate umană. Urmarea păcatului este durerea, dar durerea conlucrează la mântuirea omului, după ce el, robit de continua vânare a plăcerii neîngăduite, și-a umplut viața de suferințe fără sens. Si, fiindcă s-a învățat astfel, și nu vrea să se nevoiască ca să se elibereze de patimile puse în mișcare de demoni, Dumnezeu îngăduie durerile și încercările, astfel încât, și prin ele, să fie ajutat și să se pocăiască.
In viața noastră durerea nu este acceptată în chip fatalist, ca un rău necesar, în chip pasiv și cu un sentiment de vinovăție, ci, așezați la umbra Crucii, unde un Nepătimitor a pătimit pentru noi, cei pătimași. Astfel, omul, în boala sa își află sănătatea sufletească. Boala se face un medicament puternic. Cu răbdare, de bunăvoie, va putea răbda cineva durerile mari și neașteptate și va fi povățuit la fericita răbdare și odihnă sufletească. Durerea se face medic, terapeut, binefăcătoare și mântuitoare și acolo unde credea că nu există lumină, viată și înviere, tocmai acolo renaște, se preface și își descoperă aripile sale.
Fară Dumnezeu omul este lipsit de bucurie și de nădejde, greutățile sale zilnice devin absurde, de neridicat, fără sens, îl fac să se întristeze, să deznădăjduiască. Dacă creștinii se descurajează, înseamnă că nu-și ridica crucea de bună voie, cu placere(?) și doxologie. Atunci credinciosul se familiarizează cu moartea și nu se teme. In absența lui Dumnezeu intra frica, spaima și deznădejdea. Nu ne aparțin nouă vindecarea imediată a durerii, ci cunoștința și legătură cu Dumnezeul cel viu.
Durerea îl poate povățui pe om să-L afle pe Dumnezeu. Il poate și pierde!Să nu ne facem piedică în calea acestei întâlniri cu severele noastre idei.Hristos este totul, este izvorul vieții, centrul bucuriei. Așadar toți cei îndurerați să alerge la El ca să se bucure cu adevărat.Marea dragoste îl face pe cel îndurerat să nu țină seama nici chiar de cele mai puternice dureri.Hristos îi înarmează pe credincioșii săi în înfruntarea diferitelor nevoi și suferințe. Unui necredincios îi vine foarte greu să suporte cu răbdare orice durere, această veșnică enigmă.
Societatea noastră contemporana, civilizată, i-a izolat pe cei îndurerați în azile, ca să nu ne deranjeze, dar uităm că durerea ne unește prin a compătimi și a într-ajutora.Cel care suferă compătimește mai ușor, împreună pătimește și sprijinește. Într-adevar durerea obosește, dar te poate duce pe căi pe care niciodată nu ți le-ai închipuit, unde vei vedea sinele tău adânc și necunoscut, unde vei cunoaște pe necunoscutul Dumnezeu în sinele tău, când vei privi cu mai multă îngăduință la aproapele, fratele tău.Atunci, cu adevărat, durerea va deveni vindecătorul tău, și vei mulțumi că te-ai îmbolnăvit. Vei înțelege durerea celorlalți. Nu vei zbura, ci vei călca pe pământ și vei crede că drumul vieții tale nu este presărat numai cu petale de trandafir, ci cu trandafiri care au și spini. Așadar este trebuință de curaj, tărie și nădejde.
***
"Modul de acceptare a
durerii vădeşte gradul de autenticitate a fiecărui credincios. Numai pe chipurile îndurerate se citeşte o lumină tainică ce vorbeşte discret despre martiriu l durerii lăuntrice, nicovala pe care se modelează omul pentru ca vorba sa să devină mai plăcută, plină de trăiri, curată şi fără cuvinte de prisos.Numai cei încercaţi de durere au ceva însemnat a spune. În spatele fiecărei dureri umane se ascunde Dumnezeu.Durerea va rămâne trambulina ce duce la mari înălţări şi la sporire spirituală, la întâlniri cu sfânta treime numită Dumnezeu, om, sine. Va trebui să facem deosebire între durerea care vine de la Domnul, cea care vine din păcat şi ce care vine de la oameni" (Monahul Moise Aghioritul).
Luc Montagnier, profesorul care a descoperit virusul HIV, laureat
al premiului Nobel pentru Medicină în 2008, a declanșat un scandal
în Franța, după ce s-a poziționat, prin declarațiile sale, în tabăra
celor care se opun vaccinării obligatorii.
Renumitul savant francez consideră că vaccinurile sunt responsabile
pentru moartea subită a copiilor și se declară un opozant al
politicii guvernamentale de vaccinare, în Franța.
Pe 7 noiembrie, Luc Montagnier a susținut, la Paris, o
conferință-dezbatere rezervată jurnaliștilor din presa din domeniul
sănătății, în care a vorbit despre obligativitatea imunizării, cu noi
vaccinuri, impusă anul acesta de guvernul francez. Alături de el s-a aflat și profesorul Henri Joyeux. Afirmațiile celor
doi profesori privind pericolele vaccinării au declanșat însă o
furtună mediatică în Franța.
„Aș dori să avertizez cu privire la riscurile privind moartea subită a
nou-născuților. Din păcate, există observații, fapte științifice,
lucruri observate de părinți asupra faptului că această moarte
subită apare după o vaccinare”, a declarat el în conferința de presă de la Paris.
„Nu sunt împotriva vaccinurilor. Dar mă opun acestei extinderi cu
vaccinuri care conțin aluminiu”, a spus profesorul Montagnier, conform publicației
La Croix.
„Am o evidență foarte detaliată a legăturilor dintre vaccinare și
moartea subită a nou-născuților”, a afirmat el.
"Unii copii mor la 24 de ore după ce au fost vaccinați. Mai avem
dreptul de a pune la îndoială această legătură temporală?”, a continuat profesorul Montagnier.
Profesorul francez a precizat că nu crede că vaccinurile produc
autismul, „dar cred că vaccinurile pot declanșa autismul pe un teren favorabil
autismului. Este ca răspândirea scânteilor pe un teren arid,
declanșându-se incendii. Acest „teren favorabil autismului” este cel
slăbit de alte boli și alți factori, la care adăugarea vaccinului
devine factor declanșator.”
„Riscăm cu vaccinurile să otrăvim puțin câte puțin toată populația
care ne va urma, copiii, bebelușii", a avertizat Luc Montagnier, care consideră că se intră „într-un fel de dictatură a vaccinurilor”.
În opinia sa, imunizarea cu 10
vaccinuri sau mai multe este exagerată. „Schemele de vaccinare oficiale sunt abuzive și medicii pediatrii ar
trebui să nu facă vaccinurile doar pentru că funcționari
nepricepuți/corupți le recomandă”, afirmă el.
Profesorul Henri Joyeux a spus, la rândul său, că adjuvantul de
aluminiu prezent în vaccinuri, rămâne, jumătate „la locul injectării”,
pentru a crea un răspuns imun, în timp ce „cealaltă jumătate se duce în organism [...] la nivelul osului, fie
în rinichi, fie în creier”. „Și știm asta pentru că au existat studii foarte importante ale
lucrătorilor din fabricile de bauxită din Maurienne, din Franța”.
Nu am izbutit ceea ce-mi doresc. Nu am izbutit să Îl iubesc atât de mult pe Hristos, să Îl dorească sufletul meu. Eu așa vreau, și asta caut, dar simt că sunt foarte departe. Așa simt, dar nu-mi pierd curajul căci, cu toate că mă simt așa neputincios, și nu am izbutit ceea ce doresc, nu deznădăjduiesc.Mă mângăie faptul că cel puțin nu încetez să încerc. Să spunem că nu-mi pierd curajul pentru că vad la mine acest lucru. Văd că deși nu pot izbuti ceea ce doresc încerc, neîncetat încerc, neîncetat doresc acest lucru - și cu toate astea nu pot. Parcă aș înțelege puțin, dar nu este ceea ce vreau.
Roagă-te și pentru mine! Si asta e problema. Eu spun: nu-L pot iubi pe Hristos dacă Hristos nu pătrunde în sufletul meu ca să mă iubească El. Si nu poate să mă iubească Hristos dacă sufletul meu nu are ceva care să-L îndemne să mă iubească. Căci poate asta îmi lipsește. Il rog pe Dumnezeu și Ii spun: Sunt tare neputincios, Hristoase al meu. Numai Tu, cu harul Tău vei izbuti să mă învrednicești, ca pe Sf. Ap. Pavel, care se bucura și se mândrea zicând: "Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2, 20)
Pentru creștini, pentru oamenii lui Dumnezeu nu există distanțe. Poți fi cu cineva și poți vorbi cu Dumnezeu în același timp. Există și alte taine: creștinii nu se despart. Sunt uniți chiar dacă se afla la mii de kilometru distanță.
Icoana într-o societate dominată de vizual (01 11 2017)
- Cultura contemporană este influențată printr-un flux de imagini vizuale ce bulversează decodarea imaginii. Se poate vorbi chiar de o agresivitate a imaginii.
Dr. Emanuel Dobre, Centrul "Dumitru Stăniloae", Paris:
Este drept că lumea contemporană este dominată de vizual, în asemenea măsură încât orice text trebuie acompaniat și de o imagine, altfel nu se explică suficient de mult.
Desigur, prezența imaginii în toate ramurile societății aduce și o atingere a icoanei, pentru că riscă să o devalorizeze. Cum vom putea să apreciem o icoană a Fecioarei Maria când peste tot avem imagini extrem de bine prezentate, foarte detaliate ale unor realități imediate?
- Cum poate ajuta icoana, omul contemporan, într-o societate dominată de vizual, agresată de imagini?
Pr. Prof. Michel Quenot, Parohia Ortodoxa din Friebourg, Elvetia:
Atingeți o problema imensă. Trăim într-o lume în care am putea vorbi de un potop al imaginii. Dar trebuie să facem distincția între "vizibilități", adică tot ceea ce e vizibil, tot ceea ce vedem, dar care nu sunt încă "imagini". Imaginea are mereu o dimensiune esențială. E ceva care ne emoționează profund în ființa noastră. Ar putea părea excesiv, dar mulți dintre dumneavoastră vor înțelege, e o imagine ontologică, adică o imagine care atinge ființă, în adâncimea sa. Si, printre imaginile de care ne lovim în fiecare zi, o mare parte sunt doar imagini goale. Nu exista prezență în ele, nu există nimic. Iar icoana este o imagine "locuită", locuită de o Prezență și, în acest sens, o imagine, care ne însoțește, dar, în același timp, o imagine care ne amintește vocația noastră de a deveni noi înșine, imagine a lui Dumnezeu. Suntem creați după imaginea lui Dumnezeu și suntem chemați să trecem de la imagine la asemănare, așa cum icoana ne-o arata, care este o lume transfigurată.
Pr. Prof. Stéphane Bigham, Universitatea din Sherbrooke, Canada:
Un aspect, când ne uitam la televizor sau la filme, totul se petrece fulgerător: politicieni, vedete ajung în fața camerei de filmat și au, poate, 15-30 s maxim, să spună ceva. Apoi îți îndreaptă atenția către altceva. Sunt mișcări foarte rapide și imaginile se derulează foarte rapid. In schimb, o icoană este mereu aceeași, nu se modifică. Astfel ni se arată o imagine care este stabilă, unii ar spune nemișcată, dar care este stabilă, în opoziție cu schimbările rapide.Icoana nu "se evaporă" precum se întâmplă cu emisiunile tv sau cu filmele, unde cadrele durează două secunde. Ea rămâne, este permanentă. Este acolo, o poți privi și poți reflecta la ea [ o poți contempla n.n.]. Așadar, într-un sens, icoana contrastează cu imaginile tv, cu toate celelalte imagini pe care le vedem aproape oriunde. Induce un simt al echilibrului. Poate, oamenii care o privesc, nu au trăit niciodată în viata lor echilibrul. Poate întreaga lor viață au fost într-o continuă mișcare și schimbare, pe când o persoană, pentru a se dezvoltă cu adevărat, și pentru a deveni cu adevărat o persoană, are nevoie de statornicie. Icoana relevă stabilitate și profunzime, o profunzime pe care nu o întâlnim în interviuri și la starurile de cinema. Pe când o icoană îți permite, aproape ca o oglindă, să pătrunzi înăuntru. Există un spațiu, un spațiu mistic în spatele icoanei.Dar dacă te uiți pe spate, e doar lemn. Dacă te uiți pe latura din față, poți pătrunde în interiorul ei. Si există o profunzime mistică pe care nu o întâlnim în nicio altă imagine.
Oare nu vom răbda încercările pentru dragostea lui Hristos?
Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu exista cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! Nu ne-am făcut monahi din vitejia noastră, ci din lucrarea harului care este în noi! Ne-a atras, vrând-nevrând, și ne-a adus aici! Deci, îl ținem aproape pe Dumnezeu! Nu Il ignoram, îndoindu-ne de venirea Lui.
In viața noastră Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc și apoi noi! Ne-a promis:" Nu vă voi lasă orfani... iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor!" (Mt. 28, 20). Si iarăși ne spune: "Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi!" (Ps. 49, 16), "Cereți, și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide" (Mt. 7, 7).
Dumnezeu ne provoacă! De aceea, știind importanța rugăciunii, Sfântul Apostol Pavel, temelia Bisericii, ne spune clar: "Rugați-vă neîncetat!" Pentru că această lucrare se face mental, este nevoie de îndelungă răbdare și stăruință!De aceea, diavolul aduce multe piedici rugăciunii, știind că dobândirea rugăciunii este pierzania lui. Insă noi, pentru puțina greutate pe care o vom întâlni, nu vom stărui? Oare nu am întâmpinat alte greutăți în viață? Voi toți ați venit aici de pe băncile scolii. Cât de mult v-ați ostenit acolo, ca să luați o diplomă? Pentru un lucru de nimic...o fantezie! Dacă ne ostenim puțin aici, este pentru a dobândi Cerul!Să devenim fiii lui Dumnezeu, să ne slujească îngerii! De câte ori nu v-am spus ?! Cât de multe are Dumnezeu să ne dăruiască?! Acelea "spre care și îngerii doresc să privească" după cum spune și Sfântul Apostol Petru. Aceasta este moștenirea omului!
Părinților, ce sunt poruncile? Poruncile lui Hristos se luptă cu partea irațională a minții omului! Ne împotrivim iraționalului! Pentru că de la început diavolul a robit rațiunea. Vă dau un exemplu simplu, ca să înțelegeți! Astăzi, ca întotdeauna, se vorbește despre mâncare. Fără mâncare, omul nu poate trăi. Astăzi cuvântul mâncare a căpătat sensul de desfătare. Legea necesității biologice se anulează în zilele noastre, și îi ia locul risipa și pofta. Toate acestea sunt produse ale minții iraționale.Acestea le-au creat oamenii care nu sunt cu Dumnezeu, ci cu diavolul care îi stăpânește. Nu a spus Hristos, în mod clar, celor ce nu credeau în El: "Voi sunteți fii ai diavolului și vreți să faceți voia tatălui vostru", "Fii ai pierzării, cum veți scapă de judecata viitoare?". Toată societatea este plină de astfel de oameni, care sunt uneltele diavolului. Nu ne speriem, ci ne bucurăm că Dumnezeu ne-a miluit și ne-a scos din mijlocul lor.Am rămas până astăzi păstrători ai tradiției apostolice. Si acest lucru nu este meritul nostru! Este dovada faptului că harul lui Dumnezeu, "care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește", este cu noi. Toți urmăm aceeași cale, și harul ne îndeamnă: "Trezește-te! Nu te lasă înșelat! De ce te abții de la cale? De ce te lași bătut și cedezi?". Așadar, prin toată voința, prin pocăință sinceră pentru greșelile noastre și hotărâre dârză, să stăruim în chemarea noastră de a fi lângă Fiul lui Dumnezeu și în partea Sfinților!
Părintele duhovnicesc are ca scop să îi ia în grijă pe copiii săi duhovnicești, care nu sunt ai lui, ci sunt copiii lui Dumnezeu.
Părintele duhovnicesc are ca lucrare să activeze în om "principiul ipostatic", să-i aprindă dorul și dorința de a se uni cu Hristos și de a dobândi viața veșnică.
Părintele duhovnicesc este, am putea spune, ca o bază unde se pregătesc cosmonauții pentru a putea pleca în spațiu, acolo unde sunt valabile alte legi și omul dobândește o anume libertate. Aceasta este lucrarea părintelui duhovnicesc.
Abia a treia zi după ce am fost la București - în lanțul uman
organizat în jurul Parlamentului ca protest față de Legea Vaccinării
OBLIGATORII - am început să întrezăresc ceva din sensul profund al
acestui eveniment...
Mi-amintesc că în toată dimineața acelei duminici, chiar și la
Liturghie, am avut mâinile reci; mi s-au încălzit doar când, intrând în
Lanțul viu, mi le-au cuprins palmele fraților.....
Abia acum, după trei zile, am început să simt de ce am fost duși acolo
de Hristos: ca ținându-ne de mâini, să încălzim puțin Dragostea care se
răcește tot mai mult în poporul nostru, mai ales prin legile ce
înmulțesc fărădelegea...
Trei zile a făcut, trecând prin toate vămile patimilor mele, atingerea din palme până să-mi ajungă la inimă....
Ca să descopăr în ea, căldura mâinii lui Hristos....
Abia a treia zi am început să înțeleg de ce am fost dus de frații mei,
ca paraliticul din Evanghelie, la București: ca să văd și să ating cu
mâinile și inima, Lanțul cu care Hristos vrea să ridice poporul român din
paralizia lui sufletească...Să ne ridice de pe patul pe care vor să ne
țintuiască, definitiv, din grijă pentru sănătatea noastră....
Abia a treia zi....
Pentru că înțelegerea iubirii lui Hristos nu vine ca un gând, ci ca o înviere...
Peste 1.500 de persoane au protestat duminică în Capitală,
formând un lanț uman în fața Palatului Parlamentului, față de proiectul
privind legea vaccinării, despre care spun că încalcă Constituția.
Manifestanții - care au avut pancarte cu mesaje precum „Corpul meu,
alegerea mea, nu obligativității vaccinării", „Noua armă - vaccinul -
genocidul lent", „Vrem răspundere penală pentru producătorii de
vaccinuri" - au format un lanț uman în fața Palatului Parlamentului.
La finalul protestului, dr. Virgiliu Gheorghe a vorbit în EXCLUSIVITATE pentru ActiveNews despre legea vaccinării și a transmis un mesaj parlamentarilor care vor decide soarta românilor.
„Tot mai clar mi se pare faptul că noua lege privind vaccinarea
obligatorie marchează reintrarea într-o nouă epocă în societatea
românească a totalitarismului, în sensul că în mod cert reînvie
comunismul la 27 de ani de la ceea ce numeam atunci Revoluție. Și spun
asta nu numai pentru că conținutul legii contrazice întreaga legislație
privind drepturile omului,cât și pentru felul în care ea va fi pusă în
aplicare, pentru modul în care ea este promovată astăzi și mai mult,
modul în care a fost votată. În primul rând, conținutul contrazice de la
tratatul de Nuremberg până la Tratatul de la Oviedo, tot ceea ce
înseamnă legislație în vigoare în ceea ce înseamnă drepturile omului.
Intră în contradicție cu constituția României, cu legislația, cu codul
civil, cu aproape tot ceea ce înseamnă legislație care presupune
drepturile copilului, drepturile părinților, drepturile omului în
societatea contemporană.
Șocant mi se pare faptul că, deși așa stau lucrurile, nicio
asociație privind drepturile omului, cum ar fi Apador CH, Comitetul
Helsinki, nu se sesizează. Dimpotrivă, Comitetul Helsinki, Asociația
Apador CH, vin și spun că în acest caz trebuie restrânse drepturile
omului, adică e vorba de zeci de mii de români, de sute de mii de români
care la ora aceasta nu doresc să-și vaccineze copiii, ale căror
drepturi sunt neglijate, sunt contestate, iar dacă două trei persoane
minoritare, indiferent de minoritate, chiar și cei care să spunem sunt
evident cu probleme de un anumit fel sau altul, întregul eșichier al
organizațiilor care protejează drepturile omului sar ca să-i apere.
O a doua problemă este aceea că,
în mod evident asistăm la o reîntoacere a comunismului, un comunism care
este aplicat nu proprietății private, care să spunem nu mai este atât
de semnificativă în societatea aceasta, cât trupului uman, și cum
vom vedea copiilor noștri și poate chiar valorilor pe care și le asumă
omul în societatea democratică. Când spun că se aplică, cu același
proces de comunitarizare, mă gândesc la faptul că, așa cum spuneau acum
50 de ani că pământurile nu ne aparțin nouă, ci aparțin statului și
trebuiesc puse în folosul bunului colectiv, astfel ni se spune astăzi că
trupurile noastre nu ne aparțin sau nu avem dreptul să ne pronunțăm
asupra inviolabilității lor, ci statul este cel care trebuie să
hotărască când, cum poate să opereze asupra trupurilor noastre chiar
introducând materiale biologice străine care în mod cert ne pot pune în
pericol sănătatea după cum o spun chiar prospectele acestor vaccinuri.”,
