Sfântul Isaac Sirul : "Fericit cel ce mănâncă din pâinea iubirii, care este Iisus"

Cuvântul 35

Cuvinte de ajutor și lucruri folositoare pline de înțelepciunea Duhului 

Credința este ușa tainelor. După cum sunt ochii trupești pentru lucrurile percepute cu simțurile, tot așa este credința pentru vistieriile cele ascunse, [văzute] cu ochii minții.

Așa cum spun Părinții, noi avem doi ochi sufletești, precum avem cei doi ochi trupești, dar pentru vedere rolul unuia nu e același cu al celuilalt.

Cu un ochi privim cele ascunse ale slavei lui Dumnezeu, cele ascunse în firea lucrurilor, adică puterea, înțelepciunea și veșnica Lui purtare de grijă față de noi, cunoscută din măreția ocârmuirii Sale pentru noi. Cu acest ochi vedem cetele duhovnicești împreună-slujitoare cu noi.

Cu celălalt ochi contemplăm slava sfintei Lui firi. Când va binevoi Dumnezeu să ne introducă în tainele duhovnicești, atunci va deschide și marea credinței în cugetul nostru.

Pocăința li s-a dat oamenilor ca un har peste har.

Pentru că pocăința este o a doua naștere din Dumnezeu. Ceea ce am primit ca arvună prin Botez primim ca harismă prin pocăință.

Pocăință este ușa milei, care este deschisă celor ce o urmăresc. Prin ușa aceasta intrăm la mila dumnezeiască, iar în afara acestei intrări nu vom găsi milă, pentru că "toți au păcătuit", potrivit dumnezeieștii Scripturi, "îndreptându-se în dar, prin harul Lui" (Rom. 3, 23-24; 5,1; Tit. 3,7).

Pocăința este al doilea har și se naște în inimă din credință și din frică, pentru că frica este toiagul părinteasc care ne povățuiește până ce vom ajunge în raiul duhovnicesc; iar când vom ajunge acolo, ne lasă și se întoarce.

Raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care iubire este desfătarea tuturor fericirilor, locul unde fericitul Pavel s-a hrănit cu o hrană mai presus de fire. Iar după ce a gustat acolo din "pomul vieţii", a strigat zicând: "Ceea ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care-L iubesc". De acest pom a fost lipsit Adam prin sfatul diavolului.

"Pomul vieții" este iubirea lui Dumnezeu de la care a căzut Adam, și nu l-a mai întâlnit bucuria, ci lucra și trudea în pământul spinilor.

Cei lipsiți de iubirea Lui Dumnezeu mănâncă pâinea cu sudoare prin lucrările lor - chiar dacă împlinesc prin fapte dreptatea -, pâine care i s-a poruncit primului zidit să o mănânce după ce a căzut. Până când vom găsi iubirea, lucrarea noastră este în pământul spinilor; și semănăm și secerăm în mijlocul spinilor, chiar dacă sămânța noastră e sămânța dreptății; și în toată vremea ne înțepăm în ei și, chiar dacă am fost îndreptățiți, trăim "întru sudoarea feței" noastre. Iar când vom găsi iubirea, atunci vom fi hrăniți cu "pâine cerească" și ne vom hrăni fără greutate și osteneală.

"Pâinea cea cerească este cea care coboară din cer și dă viață lumii", iar aceasta este "hrana îngerilor".

Cel care a găsit iubirea Îl mănâncă pe Hristos în fiecare ceas și devine, prin El, nemuritor: "Cel ce mănâncă din pâinea aceasta nu va vedea moartea în veac". Fericit cel ce mănâncă din pâinea iubirii, care este Iisus! Cel ce mănâncă din iubire pe Hristos Îl mănâncă, "Cel ce este peste toate Dumnezeu". Ioan mărturisește, zicând; "Dumnezeu este iubire" (1 În. 4, 8, 16). Prin urmare, cel care trăiește întru iubire în lumea aceasta respiră viața care vine de la Dumnezeu și simte de aici mireasa văzduhului aceluia al învierii, iar în acest văzduh se desfată drepții la înviere.

Iubirea este Împărăția pe care Domnul a făgăduit-o tainic apostolor a o mânca întru Împărăția Lui. Când zice: "Veți mânca și veți bea la masa Împărăției Mele" (Lc. 22, 30), ce vor mânca decât numai iubirea? Pentru că iubirea e de ajuns ca să-l hrănească pe om, în locul mâncării și al băuturii.

Acesta este "vinul care veselește inima omului" (Ps. 103, 15). Fericit e cel care bea din acest vin! Din acesta au băut desfranații și s-au înțelepțit; păcătoșii, și au uitat căile poticnirilor; bețivii, și au ajuns postitori; bogații, și au dorit săracia; săracii, și s-au îmbogățit prin nădejde; bolnavii, și s-au făcut puternici; cei simpli, și au ajuns înțelepți.

Așa cum nu e cu putință să străbați marea cea mare fără corabie și fără un vas, tot așa, fără frică, nu poate cineva să străbată până la iubire. Marea cea rău mirositoare, pusă între noi și raiul inteligibil, putem să o străbatem cu corabia pocăinței, care are ca vâslă frica. Dacă vâslașii aceștia ai fricii nu conduc corabia pocăinței prin care străbatem marea lumii acesteia până la Dumnezeu, ne scufundăm în marea cea rău mirositoare. Pocăință este corabia, frica e cârmaciul ei, iar iubirea este limanul dumnezeiesc. 

Frica ne așează în corabia pocăinței și ne trece peste marea rău mirositoare a lumii și ne conduce la limanul dumnezeiesc, care este iubirea, către care privesc toți cei osteniți și întristați în pocăință. Iar când vom ajunge la iubire, atunci am ajuns la Dumnezeu, iar călătoria noastră s-a desăvârșit și am trecut pe insula aflată dincolo de lume, unde Se află Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Lui fie slava și stăpânirea, iar pe noi să ne facă vrednici de frica Lui și de iubirea Lui, amin!

Sursa: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, vol. 2, Ed. Sf. Nectarie