marți, 15 noiembrie 2016

Preasfinţitul Macarie de vorbă cu Aspazia Oţel Petrescu. "Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuţi, când suntem prăbuşiţi are grijă de noi"


Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!

Preasfinţitul Macarie, episcopul Europei de Nord de vorbă cu scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu despre pătimirile din temniţele comuniste

Suferinţa ca dar şi treaptă de iubire 


PS Macarie: D-na Aspazia, aţi petrecut peste un deceniu în temniţele comuniste. Cum aţi defini suferinţa?
Doamna Aspazia: Eu am fost întrebată: Care este gândul cel mai temeinic cu care aţi ieşit din închisoare? Și am spus fără să evit două fraze: Că suferinţa este treaptă de iubire, nu este pedeapsă cum spunem noi, că noi aşa zicem, de pildă, că boala este plata păcatului. Nu este adevărat, boala este dovada că iubirea lui Dumnezeu lucrează şi ne curăţă de zgura pe care păcatul a aşezat-o pe noi. Deci din momentul când ajungi să înţelegi lucrul ăsta, ai o bucurie şi o împlinire nemaipomenită pe care Părintele Bejan a numit-o "Bucuriile suferinţei". Îţi dai seama că de fapt Dumnezeu, în buna Lui bunătate te scoate prin această suferinţă, prin acest dar care este un dar de iubire, de grijă a Bunului Dumnezeu.

Vedeţi, prin jertfa Mântuitorului orice Părinte care are darul Duhului Sfânt poate să ne ridice păcatele, dar urma păcatului rămâne. Pe aceea nu o poate ridica decât numai Bunul Dumnezeu şi El o ridică, dându-ne această cale. Deci noi, prin păcat, am ştirbit din opera divină care este creaţiunea în întregimea ei. Ca să fie ca la început cum a fost înainte de păcatul meu, eu trebuie să pun la loc, ceea ce am luat prin greşeala mea. Lucrul acesta nu-l pot face decât prin suferinţă. Şi asta pentru că mi-a arătat Mântuitorul Iisus, că asta este problema omului, numai pe Cruce se poate şterge urma păcatului de orice fel. Şi, din clipa aceea, când înţelegi lucru ăsta, noi când am ajuns să înţelegem lucrul ăsta, ne-am însuşit cu bucurie nespusă suferinţele închisorii, ne-am dat seama cât de mare este iubirea Domnului, măsurând-o după amploarea suferinţei care ni s-a dat. Cu cât era mai mare, cu atât a fost mai multă grija Bunului Dumnezeu, ca să ne absolve total. Şi din clipa aceea suferinţa a devenit prilej de iubire şi prilej de bucurie.

Al doilea gând pe care l-am spus fără şovăire şi mi-a venit traducerea în cuvinte a acestui sentiment cu care noi am ieşit din închisori: ,,Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu”. De ce? Pentru că frica care vine de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare şi de suferinţă la care nu ai cum să-i faci faţă pentru că diavolul este înfricoşător, într-adevăr. Deci frica de el asta este. Frica de Domnul însă este frica de a nu ofensa o iubire perfectă [de a nu-L mâhni pe Domnul n.n.], este cu totul de altă natură. Şi, în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu ofensezi iubirea Celui care şi-a lăsat cerul şi a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui şi cum poate să-l ajute mai mult şi mai bine, din momentul acela înţelegem într-adevăr că nici o frică de oricât de spăimoasă poate fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută şi alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit şi până la urmă înhăţat, de cel nenumit. Deci acestea sunt cele două mari învăţăminte cu care Dumnezeu ne-a împodobit sufletele în închisoare. Să trăim suferinţa ca pe un dar de iubire şi să nu ne fie frică decât numai de a nu ofensa această iubire absolută, desăvârşită.



„Dumnezeu m‑a scos din contingent…”


PS Macarie: D-na Aspazia una dintre cel mai tulburătoare experienţe pe care le-aţi trăit în închisoare este acela în care aţi fost pedepsită la izolator, într-o celulă extrem de rece şi plină cu şobolani. Şi totuşi, deşi era imposibil să mai scăpați cu viaţă, rugăciunea, strigătul puternic către Dumnezeu, v-a salvat....
Doamna Aspazia: Întâmplarea cu şobolanii este o chestie pe care eu nu ştiu cum aş face să o îndrept. Că oamenii şi-au făcut o impresie greşită. A venit odată un preot şi mi-a spus: „Doamna Aspazia, am venit să vă întreb: Cum aţi putut acumula atâta har încât să puteţi vedea lumina lui Dumnezeu? I-am spus Părintelui: Părinte, vă rog să vă retrageţi cuvântul şi să nu mai spuneţi niciodată lucrul ăsta”. Părintele: ”Păi de ce”? Nu eram în stare de har, Părinte, aduceţi-vă aminte că eu descriu exact starea în care mă aflam. Eram în cel mai negru păcat, în care poate să fie un om, eram în mlaştina deznădejdii, îngropată până peste cap în această mlaştină. ”Și atuncea cum se explică fenomenul?” a întrebat Părintele. "Staţi să vă spun de ce nu eram într-o stare de har, de ce eram în cel mai negru păcat, eram în deznădejde. Deznădejdea este mai mare decât sinuciderea care este considerată păcat de neiertat. Dar de ce este mai mare? Pentru că sinuciderea este de fapt o consecinţă a deznădejdii, vinovata, smintitoarea - aia este deznădejdea disperării. În al doilea rând aţi văzut ochi omenesc care să vadă lumina dumnezeiască şi să nu-i ardă privirea? Amintiţi-vă că Moise a trebuit să-şi descalţe încălţările numai când a atins pământul învăpăiat de revelaţia divină. Deci nici vorbă, nu era lumină dumnezeiască ceea am văzut. Era lumină, era adevărat. Am să vă explic cum. Întâi însă să ştiu că aţi înţeles perfect că nu am avut nici un merit. Am avut un impuls şi asta i-o datorez îngerului meu păzitor. Eu în clipa aceea nu eram în stare nici să mă rog, nu eram în stare să spun nici ”Doamne Iisuse”. Mă vedeam complet ronţăită de şobolani în noaptea care urma, dar am avut acest impuls, acest gând. Nu am decât o ieşire din această situaţie limită, marea îndurare a Bunului Dumnezeu. Şi, că este aşa, vă spun din cuvintele pe care le-am spus: ”eu nu am făcut acte de metanoia”. Nu aveam cum, eram atât de disperată, nu aveam timp să îmi conştientizez păcatele, să vin cu şiroaie de lacrimi să le spăl, să spun: „Doamne iartă-mă, scapă-mă de asta că nu am să mai fac răul care m-a dus aicea”. Nu am spus nimic din toate astea. Eu am strigat pur şi simplu ”Doamne, nu mă lăsa!”. Deci impulsul mi-a venit şi cu cuvintele pe care trebuia să le spun, asta trebuia să cer: ”Nu mă lăsa Doamne să cad din braţele Tale, că dacă am căzut, căzută rămân, s-a terminat cu mine”. Am ştiut să cer exact ce trebuia. Dar eu nu am ştiut asta în mod lucid. În capul ăsta, al nostru, unde se amestecă tot felul de lucruri, nu a existat nici o lumină, a existat doar acest impuls şi Dumnezeu, zic, s-a îndurat de mine pentru că strigătul meu a fost sincer, a fost din toată inima. Atunci am ştiut cu atâta certitudine!" Mă rog Bunului Dumnezeu să îmi mai de-a încă odată în viaţa mea o asemenea certitudine: că nu am nici o altă scăpare decât Bunul Dumnezeu şi că el mă scapă. Şi de aia am strigat ”Doamne, nu mă lăsa”.

I-am zis Părintelui că asta este tot secretul. Părintele m-a întrebat ,,Atuncea cum se explică”? Zic: Dumnezeu m-a scos din contigent şi m-a dus în mod virtual într-un lăcaş din alea pe care le are pregătite pentru cei drepţi. Cum să spun... acele locaşuri pentru drepţi sunt luminoase, pline de lumină, am văzut cu ochii mei, dar este lumina cu care împodobeşte Bunul Dumnezeu virtuţile, nu este dumnezeire. Deci explicaţia mea este că Bunul Dumnezeu m-a scos din contigent şi m-a pus pe plan virtual, m-a teleportat, ca să spun aşa, într-un spaţiu din ăsta care este rezervat pentru cei drepţi. Nu a spus Mântuitorul că: „după ce vi se face judecata personală, Domnul are multe locaşuri pentru voi, unele mai aproape de rai, altele mai aproape de iad, după faptele voastre, că după fapte Eu vă judec” Şi spune: „Vă judec aşa cum văd, în ceea cea ce vă aflaţi”, deci Mântuitorul ne dă toate explicaţiile. Aşa se face că eu doar într-un mod miraculos, nu am mai văzut împrejurarea în care mă aflam, ci m-am văzut într-un astfel de lăcaş şi vă spun că arată minunat. Eu am încercat să descriu lumina care era acolo. Era o lumină materială, o lumină care m-a cuprins, mă simţeam făcând parte din acest eter. Nu era o lumină imaterială cum pricepem noi lumina electrică sau lumina soarelui. Era o lumină concretă, era mai degrabă ca o zăpadă foarte luminoasă. În momentul în care mi s-a scos din percepția mea, din sistemul meu, din aparatul meu de cunoaştere, imaginea cu şobolanii, din momentul acela am ieşit din acest spaţiu şi m-am trezit din nou în celulă. A şi venit imediat după aceea miliţianca şi mi-a deschis uşa. Anchetatorul şi-a dat seama că dacă eu în primele momente nu am bătut în uşă cu disperare, să zic: „Scoate-mă dintre şobolanii, că spun tot ce vrei şi semnez tot ce vrei!”, ştia că dacă nu am făcut asta în primele clipe nu o mai fac. Și-a dat seama că eu într-un fel sau altul m-am resemnat, sau am făcut un şoc, sau s-a întâmplat ceva cu mine. Și au trimis-o şi m-a scos de acolo. M-a dus din nou în contigent şi m-a izbăvit de hruba cu şobolani.

Întâmplarea din groapa cu şobolani arată că într-adevăr rugăciunea spusă cu sinceritate şi cu putere atrage miracolul în marea îndurare a Bunului Dumnezeu şi că este posibil să o spui şi în cele mai negre împrejurări. Dar, de ce este posibil? Pentru că Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuţi, când suntem prăbuşiţi are grijă de noi. De aceea ne-a şi dat înger păzitor, care să ne transmită impulsul cel bun, fără de care noi nu suntem nimic, nu avem nici o putere, nu avem nici o şansă.


Între agonie şi extaz


PS Macarie: Aţi mai trăit momente similare cu cel din groapa de şobolani în închisoare?
Doamna Aspazia: Am mai avut momente când mi-a fost greu să suport izolatorul. A fost un moment similar cu cel trăit în celula cu şobolani, pe care am să vi-l povestesc acum. Era foarte frig, era o iarnă foarte grea şi îmi era foarte frig. Tremuram tot timpul, nu puteam nici cum să-mi revin din tremuratul ăla de frig, şi m-am văzut bătrână, gheboasă, cocârjată, cu un băţ în mână, traversând un drum. Şi am remarcat un nor deasupra mea care făcea ca un fel de prelată deasupra mea, ca un fel de tunel; Şi eu mergeam pe sub acest întuneric şi ziceam ”Doamne, singură mai sunt. Şi îngerul meu păzitor - am un înger aşa de bun şi de delicat cum nu pot să vă spun-, imediat mi-a spus ”Nu-ţi este ruşine? Cum poţi spune că eşti singură? Dar eu ce sunt? Dar Bunul Dumnezeu ce este? Dar toţi Sfinţii care vă veghează ce sunt?

Și, atunci, am gândit un mic eseu, aşa, [o meditație duhovnicească n.n.] în frigul ăla pe care îl simţeam concret printr-o tremurare ce nu se mai termină. ”Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă şi rece în care şi pe Tine te-au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi ocară şi Te-au azvârlit să zaci ca şi noi flămând de adevăr şi însetat de iubire. Și, pentru că m-a durut foarte tare sufletul pentru rănile pe care Ţi le-am pricinuit eu Ție, m-am gândit să vin să Te văd în această inimă rece de celulă şi să-ţi aduc două daruri". Şi îmi imaginez care sunt aceste două daruri. "O candelă, în care am aprins uleiul faptelor mele bune, câte erau până atunci - deci tot ceea ce era eventual bun în sufletul meu închinam Domnului, că de la El veneau toate -, şi un fir de busuioc, care este floarea dragostei, floarea iubirii şi prin care ne vine apa sfinţită, izbăvitoare." Eseul este cu metafore frumoase, de pildă spun că ”candela este urâtă, dar eu sunt fără meşteşug. Am o mână neghioabă fără meşteşug, dar candela a fost făcută pe nicovala suferinţei, la flăcările durerii. Şi ştiu că asta Mântuitorul le va preţui, şi v-a transforma în aur curat urâciunea candelei credinţei mele, o candelă nevrednică de a fi adusă în celula Mântuitorului. Şi am terminat aşa: ”Binevoieşte şi le primeşte în celula Ta, în care ştiu că eu nu pot să intru, că nu sunt vrednică". Spun că "m-am târât în brânci pe mijloacele de mişcare ale sufletului meu, care sunt minimale, dar am ajuns până la celulă, nu m-au prins pândarii", dar Îl rog să binevoiască, să primească acestea două, "pentru relele pe care Ți le-am pricinuit eu Ție.

Şi, în clipa aceea celula s-a umplut de un miros... nu era nici de nard, nici de flori cunoscute, era o mireasmă necunoscută de mine. Dar, nu vă pot spune cât era de..., nu pot spune cât de binemirositoare! Era mângâietoare, era alinătoare, era o mireasmă care de fapt era ca o suflare, ca o adiere. Şi, mi-am dat seama că este o binecuvântare venită de sus. Nu mi-a mai fost frig, m-am întins pe salteaua aia nenorocită pe care ne-o aduceau la 10 noaptea şi la 5 ne-o scoteau.
Restul timpului, stăteam tot timpul cum ne ajuta Bunul Dumnezeu. De obicei aveam o tinetă, un vas infam şi stăteam pe acea tinetă ca pe un scăunel, că în picioare nu puteai să stai că ţi se făceau picioarele cât butucile. De obicei pedeapsa minimă la izolator era de 7 zile. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai nimic. Ti se aducea doar o gamelă cu apă, apă cu gust de lătură, ca să nu te deshidratezi. Ei aveau foarte mare grijă să nu mori, asta era deviza lor, să nu mori imediat, ci să suferi mult, să te ţină în chinuri.

Nenorocitul asta, [diavolul n.n] care are o cunoaşte Luciferică, ştie că această suferinţă este doar spre binele nostru şi cu toate astea ne-o prelungeşte pentru că el se hrăneşte cu durere, se hrăneşte cu ură, se hrăneşte cu toate lucrurile negative. El este managerul - ca să folosim un termen modern-, tuturor contrariilor, el este tatăl contrariilor, nu numai al minciunilor - minciuna este contrar adevărului. El chiverniseşte şi ura, care este contrarul iubirii, chiverniseşte şi deznădejdea, care este contrarul credinţei, a crezului, a puterii de credinţă. El ştie că noi ne izbăvim de toate lucrurile astea, dar cu toate astea, el se hrăneşte din durerea şi din suferinţa oricăruia dintre credincioşi - este hrana lui de toate zilele.


„Sufletele se sprijină unele pe celelalte”


PS Macarie: Dar, după eliberarea în lume, aţi mai avut astfel de trăiri?

Doamna Aspazia: Să ştiţi că după eliberare am mai avut rătăciri, căderi, mult mai multe decât în închisoare, sminteli. Acolo ne ajutam unele pe celelalte. Nu vă pot spune cât de mult contează viaţa în comuniune când ea este închinată, într-adevăr - ca trăire, vorbesc-, închinată lui Dumnezeu. Sufletele se sprijină unele pe celelalte. Dacă se întâmplă ca una dintre noi să cadă în deznădejde, imediat celelalte veneau în jur, cu o poveste, cu o preocupare, cu ceva ca să o scoată, ca să o aducă la starea cea bună. Într-ajutorul în comuniune este mult mai puternic şi mult mai eficient, decât omul singur, dar răsplata pentru un om care singur se nevoieşte şi ajunge la aceleaşi rezultate, la care ajunge atunci când este în comuniune cu ceilalţi, cred că meritul este cu atât mai mare. Cred că pustnicii au binemeritată cunună, tocmai prin faptul că au zis: ”Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată ţi-o închin Ție. Deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalţi, mă sprijinesc numai pe Tine.”
PS Macarie: Doamna Aspazia, acum, la final, o rugă, un gând al Dvs.către Domnul...
Doamna Aspazia: Ştiu că toţi fraţii mei au murit în închisori, în chinuri de neimaginat. Omul nu-şi poate da seama prin ce au trecut fraţii mei, ce a însemnat experimentul Piteşti, de pildă. Deci, eu ştiu clar că ei sunt izbăviţi, dar eu ţin la un sfârşit creştinesc pentru faptul că am remarcat din ceremonialul de înmormântare că preotul, printre ultimele rugăciuni pe care le face, are şi o rugăciune de dezlegare. Deci, în ultimul moment, Părinţii noştri, care au grijă de noi, au grijă să rostească şi această ultimă dezlegare. Si aş vrea să nu fiu scutită de ea, aş vrea să o primesc, pentru că am nevoie de ea, pentru că sunt mică, nevrednică, păcătoasă. Dacă mă gândesc la câte greşeli am făcut după experienţa din închisoare, pot să spun că am greşit mai mult decât am greşit înainte de a intra. Dacă mă gândesc la toate lucrurile astea, nu mi-ar ajunge lacrimile ca să spăl toate greşelile astea. Noi zicem că suntem mici, dar dacă ne gândim la lucrul următor: „Te uiţi pe o plajă, nisipul de pe plajă este mărunt, nu are nici o putere, îl spulberă orice vânt. Dar dacă sunt procese care coagulează aceste firişoare de nisip se formează o stâncă şi, stânca aceea, cum se spunea într-o poezioară care o învăţau părinţii mei pe copii (părinţii mei au fost învăţători): Când se uneşte grăunte cu grăunte,/ O stâncă se înfiripă din firile mărunte / Şi, cei mai pasă stâncii de-a vântului turbare, /Din loc nici uraganul să-l mişte, nu este în stare. Mă gândesc aşa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici şi mari, dar toate izvorăsc din aceiaşi sursă. Păcatul şi toate împreună fac cât o stâncă. În greutatea lor, deşi ele sunt mici şi multe, dar fac cât unul mare şi zdravăn. Si, atuncea, avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul Părinţilor noştri să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. Nu ne dăm seama cât de mici suntem faţă de marea iubire a Bunului Tată Ceresc.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu