De reținut:
Adevărata dăscălie este să-l ajuți pe copil să guste din dragostea lui Dumnezeu.
Cuvântul omenesc, de la gură la ureche, informează, într-o măsură. Bine ar fi să meargă mai adânc, să împărtășească. Dacă nu este doar o informație seacă, intelectuală, dacă vine din inimă, această împărtășire transmite informația.
Toată terminologia bisericească, duhovnicească trebuie să o reînvățăm, pentru că noi nu mai vorbim graiul Sfinților noștri Părinți.
Noi auzim un cuvânt, dar îl înțelegem în măsura experienței noastre de zi cu zi, care poate să nu fie duhovnicească, și atunci îl înțelegem într-un sens psihic, sau chiar trupesc, care poate să fie corect, dar nu e adevărat.
Pocăința este nimic altceva decât avântul unui suflet de la viața asta biologică ‒ și, de la un moment dat, plicticoasă ‒, către nețărmurire, către veșnicie. Si este o călătorie reală.
Ascultarea în sensul duhovnicesc este ascultarea prin rugăciune; este dezvoltarea auzului duhovnicesc.
Există plânsuri și plânsuri, nu oricare plâns este cel drept. Plânsul duhovnicesc este un efect al gustării din dragostea cea smerită a lui Dumnezeu. Unde nu este dragoste de Dumnezeu, lacrimile nu vor curge.
Umilința este o străpungere a inimii de către harul dumnezeiesc ce înmoaie inima de frumusețea dragostei dumnezeiești.
***
Vedeți și: Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul – Părintele Sofronie Saharov, Stareţul meu” (Conferința din prima zi – video, text)
Adevărata dăscălie este să-l ajuți pe copil să guste din dragostea lui Dumnezeu. Și cum s-o guste? Păi, dacă părinții o trăiesc, gustă și el din iubirea asta. Copilul are nevoie de exemplul concret al părinților. Să vă binecuvânteze Dumnezeu să puteți întrupa câte ceva din virtutea dumnezeiască a iubirii, la care se reduc toate poruncile evanghelice și tot ce a fost înțelepciune și intuiție dreaptă în om. Toate se reduc la cuvântul Iubire, care trebuie înțeles cu dreapta înțelegere. Domnul să v-o dea, căci nu se poate nici împărtăși asta, chiar dacă aș cunoaște-o eu, destul de deplin, nu aș putea să o împărtășesc în cuvinte. Până la urmă trebuie, pentru dreapta înțelegere, ca omul să aibă în el cuvântul lui Dumnezeu.
Când am fost la Paris, cândva, acolo un tânăr preot, era englez căsătorit cu o franțuzoaică și amândoi ortodocși. Si, el avea o parohie unde a hotărât, la un moment dat, să adune copiii în parohie miercurea, când, în raionul Parisului, aveau liber. Si, miercurea, făceau Liturghie pentru copii. Si dintre mame și dintre tați veneau să ajute la strană. 
Am fost și eu la o Liturghie din asta, miercurea, și aveau copii de la 4 ani până la 12-14 ani. Si, m-a uimit ce talent avea preotul acesta să adune copiii și să se ocupe de ei. Slujeau în franceză, pentru că copiii erau toți francofoni. Si, după Evanghelie, ținea o scurtă predică, cum îl insufla Duhul, în general în relație cu Evanghelia de atunci. Mi-a plăcut că era și foarte spontan și vorbea pe înțelesul copiilor. Dar, ce vorbea?! Era adâncă dogmatică! După Liturghie trăgeau niște bănci și toți copiii se așezau pe bănci, inclusiv și mamele lor, și le comenta Noul Testament. Ajunsese la Faptele Apostolilor și, pericopă după pericopă, ținea dăscălia asta. Si, m-a impresionat acolo cum ținea [cuvântul]. De exemplu, spunea [tălmăcind] "Cred într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică", că asta înseamnă nu numai [faptul] că Biserica a fost întemeiată de Apostoli, dar și că noi, astăzi, putem trai viața Apostolilor. Deci, foarte simplu, arăta înțelegerea creștinismului la copii. După aia urma o masă cu niște mici bunătăți și apoi plecau acasă. Si, toți copiii se împărtășeau [în ziua aceea]. Si, i-am spus la sfârșit ce impresionat sunt și de atenția copiilor. Toți erau liniștiți și atenți, și m-a impresionat și că toți copiii se împărtășeau. Si, ce mi-a zis preotul? Bineînțeles că se împărtășesc, căci, cum pot să le spun eu cuvântul meu de om, dacă nu au cuvântul lui Dumnezeu? M-a convins cuvântul lui, dar nu pot să spun că l-am înțeles atuncea dar, cu timpul, am început să-l înțeleg, și acuma văd mult mai limpede decât atunci.
Am fost și eu la o Liturghie din asta, miercurea, și aveau copii de la 4 ani până la 12-14 ani. Si, m-a uimit ce talent avea preotul acesta să adune copiii și să se ocupe de ei. Slujeau în franceză, pentru că copiii erau toți francofoni. Si, după Evanghelie, ținea o scurtă predică, cum îl insufla Duhul, în general în relație cu Evanghelia de atunci. Mi-a plăcut că era și foarte spontan și vorbea pe înțelesul copiilor. Dar, ce vorbea?! Era adâncă dogmatică! După Liturghie trăgeau niște bănci și toți copiii se așezau pe bănci, inclusiv și mamele lor, și le comenta Noul Testament. Ajunsese la Faptele Apostolilor și, pericopă după pericopă, ținea dăscălia asta. Si, m-a impresionat acolo cum ținea [cuvântul]. De exemplu, spunea [tălmăcind] "Cred într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică", că asta înseamnă nu numai [faptul] că Biserica a fost întemeiată de Apostoli, dar și că noi, astăzi, putem trai viața Apostolilor. Deci, foarte simplu, arăta înțelegerea creștinismului la copii. După aia urma o masă cu niște mici bunătăți și apoi plecau acasă. Si, toți copiii se împărtășeau [în ziua aceea]. Si, i-am spus la sfârșit ce impresionat sunt și de atenția copiilor. Toți erau liniștiți și atenți, și m-a impresionat și că toți copiii se împărtășeau. Si, ce mi-a zis preotul? Bineînțeles că se împărtășesc, căci, cum pot să le spun eu cuvântul meu de om, dacă nu au cuvântul lui Dumnezeu? M-a convins cuvântul lui, dar nu pot să spun că l-am înțeles atuncea dar, cu timpul, am început să-l înțeleg, și acuma văd mult mai limpede decât atunci. 
Dumnezeu știe când să grăiască, ce, cui și în ce fel. Într-o rugăciune, Sfântul Ambrozie de Milan cere ca Duhul Sfânt să grăiască negrăit în inima lui marile taine ale Liturghiei. Și acesta este cuvântul care deschide inima. După ce Dumnezeu a pus temei în inima aproapelui, copil sau om mare,
prin Tainele Bisericii, atuncea poate veni un moment când și eu, omul, să adaug ceva. Dar, dacă eu cred că fac ceva bine, din tot ce am mai bun dau omului când e nepregătit, atunci în cel mai bun caz nu se întâmplă nimic, iar în caz mai rău pot să stârnesc ceva reacții și să mi-l pun în cârcă pe celălalt! Așa că, părinți, căutați să lucrați cu Dumnezeu!
Am avut și experiența următoare: vorbeam cu o fată și încercam să-i explic ceva, dar nu primea. Contraargumenta: “Nu, nu, nu așa…”. Încercam în tot felul s-o conving de lucrul care-l socoteam că era bun. Nu puteam. Era bâtă - să zic așa… La un moment dat, am obosit sufletește și am zis [în inima mea]: Ah, Doamne, spune-i Tu ceva! Și, atunci, fata dintr-odată mi-a spus: "Părinte, vreți să ziceți așa și pe dincolo?". "Da, asta e ce am vurt sa spun!". Dar, explicându-i eu mai departe, mi-am dat seama dintr-o dată: “Stai, domnule, Dumnezeu mi-a răspuns!”. Așa de imediat răspunsese Dumnezeu atuncea – dar nu întotdeauna răspunde imediat, pentru că “terenul” nu e gata – încât riscam să nu observ. Mă puteam gândi: “ei, am avut noroc” – cum se zice. Nu! Dumnezeu răspunsese! Dumnezeu a pus un cuvânt în ea și atuncea tot ce încercam să-i spun devenise roditor. Am învățat lucrul acesta și am continuat, și continui să-l fac, cu rezultate aparent zero. Si, m-a întrebat odată cineva: "de ce Dumnezeu pare să nu răspundă?" Si l-am încurajat la ghiciți ce? Răbdare, răbdare, răbdare… Pentru că uneori eu nu sunt pregătit, ori celalalt nu e pregătit, sau, cine știe, sunt multe lucruri. Dar continui cu lucrul acesta. Când omul nu primește, zic lui Dumnezeu, și câteodată în rugăciune urlu lăuntric: Doamne, te rog, fă Tu ceva, că eu nu pot să fac nimic! Si, deși nu întotdeauna văd rezultate, vă încurajez pe toți, și sunt sigur că este o metodă bună să faceți lucrul acesta.
S-a vorbit mult despre pocăință, ca temei al vieții creștine. Pocăința, această Cenușăreasă a terminologiei duhovnicești ‒ în general, nimeni nu prea are mult apetit pentru pocăință, pentru că avem o strâmbă înțelegere a termenului.
Toată terminologia bisericească, duhovnicească trebuie să o reînvățăm, pentru că noi nu mai vorbim graiul Sfinților noștri Părinți. Părintele Sofronie Saharov a avut harisma să ne vorbească în graiul nostru modern cele vechi și să explice, să ne prezinte lucrurile din vechime, înțelepciunea din vechime, în termenii noștri.
Am văzut mereu nevoia de a ne întoarce la terminologia corespunzătoare vieții noastre duhovnicești. De ce, spre exemplu, doctorii nu vorbesc în limbajul nostru? Păi sunt unele lucruri care ar fi nepoliticos să le spună în limbajul nostru, și atuncea ne spun în limbaj medical, clinic anumite lucruri. De ce fiecare meserie își are graiul ei specific? Atunci de ce credem că toate cele tainice ale Bisericii putem să le exprimăm într-un limbaj accesibil tuturor? Nu, acesta este un prim moment al misiunii Bisericii, dar trebuie ca noi, îmbisericindu-ne, să ne facem o datorie ca să învățam graiul bisericesc, pentru a înțelege nu numai terminologia, ci și a prinde adevăratul înțeles. Greutatea care intervine aici este că noi auzim un cuvânt, dar îl înțelegem în măsura experienței noastre de zi cu zi, care poate să nu fie duhovnicească, și atunci îl înțelegem într-un sens psihic, sau chiar trupesc, care poate să fie corect, dar nu e adevărat.
De exemplu, curăția sufletească, tot ce ne vorbește Sfânta Scriptură ‒ dacă n-ai trăit măcar o clipită de această curăție, nu știi ce este. Avem o idee despre ea, știm de apă și săpun, știm de gânduri curate dar de multe ori confundăm lucrurile, pentru că nu am trăit cu adevărat esența ei. Pe mine mă uimește curăția Maicii Domnului. Cum poate ea, Fecioara, cum n-a fost altă fecioară de-a lungul istoriei, să fie atât de apropiată de femeile care vor să nască și nu se „scârbește” tocmai ea, care are curăția adevărată? Cer Maicii Domnului să vă împărtășească curăția cea adevărată, și bărbaților, și femeilor!
Revenind la pocăință, “cenușăreasa” terminologiei, noi avem ideea de plâns, de tristețe, de lacrimi, de părere de rău. Eu aș desființa termenul de „părere de rău” din graiul bisericesc, aș folosi mai mult căință, durere, pentru că părerea de rău este un cuvânt care dă ceva slab, este limitat.
Ce este pocăința? Descopăr că pocăința este nimic altceva decât avântul unui suflet de la viața asta biologică ‒ și, de la un moment dat, plicticoasă ‒, către nețărmurire, către veșnicie. Avântul înseamnă să pornești undeva, să călătorești. Si este vorba de o călătorie, și nu vorbim simbolic, este o călătorie reală, doar că nu fizică. Pentru a ajunge la Împărăția Cerurilor, la nestricăciune, la sfințenie, la veșnicie, facem o călătorie lăuntrică. Si, cum o înțeleg? Trecând prin anumite experiențe de-a lungul vieții, ajungi să vezi, cu ochiul lăuntric lucruri pe care nu le-ai văzut înainte. Ce înseamnă ca vezi ce nu ai văzut înainte? Vezi noi priveliști. Păi, asta nu e o călătorie, de unde erai și până unde ai ajuns acum? Deci pocăința trebuie înțeleasă ca aceasta călătoria lăuntrică, duhovnicească, dar lucru absolut concret și real. Ce înseamnă în greacă metanoia, metania? Schimbarea minții, adică să ne schimbăm mintea noastră cu experiența pământească, bună foarte fiindcă Dumnezeu a făcut-o, dar limitată, și să trecem dincolo. Asta este pocăința.
Ascultarea presupune disciplina, care nu prea atrage pe mulți; dar ascultarea în sensul duhovnicesc este ascultarea prin rugăciune; prin atenția la reacția părintelui meu duhovnicesc, să ascult ce grai îmi vorbește Dumnezeu mie. Păi, este dezvoltarea auzului duhovnicesc, până când, noi putem ca proorocii să deslușim când ne vorbește Dumnezeu și când „glasul străinului” ne vorbește, și să nu “picăm în plasa” în care a picat Eva, care, naivă, a crezut în "glasul străinului", nedeslușind că era [al diavolului] (vezi Capitolul 10 din Evanghelia lui Ioan, despre glasul Bunului Păstor și glasul străinului).
Plânsul, durerea sunt primele elemente, căci avântul către cele veșnice se poticnește de niște bariere de netrecut care sunt păcatele noastre, patimile noastre care nu ne lasă să avansăm. Iar modul firesc în care se depășesc începe cu o căință, cu o durere, care izvorăște în om din rugăciune: Doamne, cum să trec de bariera asta, de zidul ăsta de beton prin care nu văd nimic, de peretele prin care nu pot să trec?
Zicea și Părintele Sofronie că "există plânsuri și plânsuri, nu oricare plâns este cel drept". Există plâns psihic, stârnit de evenimente materiale, și zicem cuiva că "i s-au înecat corăbiile". Plânsul ăsta nu este de folos duhovnicesc. Plânsul duhovnicesc este un efect al gustării din dragostea cea smerită a lui Dumnezeu.
S-a vorbit și de emoții. Cineva poate fi emoționat și ii dau lacrimile, și emoția este la nivel psihic, sufletesc. Există echivalentul duhovnicesc al emoției, când sufletul este mișcat lăuntric: străpungerea inimii. Aveam în vechime cuvântul umilință, al cărui înțeles s-a deformat între timp, de la sensul originar al cuvintelor umilenie (în slavonă), katanixis (în greacă) care este o străpungere a inimii de către harul dumnezeiesc ce înmoaie inima de frumusețea dragostei dumnezeiești - echivalentul, la nivel psihic, al “emoției”. “Emoția” este un cuvânt nevrednic pentru o trăire duhovnicească, dar se poate face un paralelism, o analogie. Sufletul este așa de adânc mișcat de această dragoste, încât izbucnește în lacrimi. Văzând barierele păcatelor și patimilor, este așa de străpuns de durerea că acestea îl lipsesc de ceva mult mai minunat - decât tot ce ne poate oferi pământul, istoria, experiența pamântească - încât, fiind mișcat lăuntric de această dulceață, varsă sumedenie de lacrimi, care vin din dragostea de Dumnezeu. Părintele Sofronie spunea: "Unde nu este dragoste de Dumnezeu, lacrimile nu vor curge" – este vorba de acea dragoste care nu se poate împlini, care nu poate ajunge la Cel Iubit, la împlinirea pe care o cauta dragostea. Această stare este exact ca o paralelă cu starea psihică, dar poartă o altă calitate, are o altă energie și, din nefericire am pierdut înțelesurile adevărate ale acelor cuvinte.
Toată terminologia bisericească, duhovnicească trebuie să o reînvățăm, pentru că noi nu mai vorbim graiul Sfinților noștri Părinți. Părintele Sofronie Saharov a avut harisma să ne vorbească în graiul nostru modern cele vechi și să explice, să ne prezinte lucrurile din vechime, înțelepciunea din vechime, în termenii noștri.
Am văzut mereu nevoia de a ne întoarce la terminologia corespunzătoare vieții noastre duhovnicești. De ce, spre exemplu, doctorii nu vorbesc în limbajul nostru? Păi sunt unele lucruri care ar fi nepoliticos să le spună în limbajul nostru, și atuncea ne spun în limbaj medical, clinic anumite lucruri. De ce fiecare meserie își are graiul ei specific? Atunci de ce credem că toate cele tainice ale Bisericii putem să le exprimăm într-un limbaj accesibil tuturor? Nu, acesta este un prim moment al misiunii Bisericii, dar trebuie ca noi, îmbisericindu-ne, să ne facem o datorie ca să învățam graiul bisericesc, pentru a înțelege nu numai terminologia, ci și a prinde adevăratul înțeles. Greutatea care intervine aici este că noi auzim un cuvânt, dar îl înțelegem în măsura experienței noastre de zi cu zi, care poate să nu fie duhovnicească, și atunci îl înțelegem într-un sens psihic, sau chiar trupesc, care poate să fie corect, dar nu e adevărat.
 |
| Maica Domnului dela Dochiariu, Ocrotitoare a fam. creștine și ajutătoare pt. femeile ce nu pot naște prunci |
Revenind la pocăință, “cenușăreasa” terminologiei, noi avem ideea de plâns, de tristețe, de lacrimi, de părere de rău. Eu aș desființa termenul de „părere de rău” din graiul bisericesc, aș folosi mai mult căință, durere, pentru că părerea de rău este un cuvânt care dă ceva slab, este limitat.
Ce este pocăința? Descopăr că pocăința este nimic altceva decât avântul unui suflet de la viața asta biologică ‒ și, de la un moment dat, plicticoasă ‒, către nețărmurire, către veșnicie. Avântul înseamnă să pornești undeva, să călătorești. Si este vorba de o călătorie, și nu vorbim simbolic, este o călătorie reală, doar că nu fizică. Pentru a ajunge la Împărăția Cerurilor, la nestricăciune, la sfințenie, la veșnicie, facem o călătorie lăuntrică. Si, cum o înțeleg? Trecând prin anumite experiențe de-a lungul vieții, ajungi să vezi, cu ochiul lăuntric lucruri pe care nu le-ai văzut înainte. Ce înseamnă ca vezi ce nu ai văzut înainte? Vezi noi priveliști. Păi, asta nu e o călătorie, de unde erai și până unde ai ajuns acum? Deci pocăința trebuie înțeleasă ca aceasta călătoria lăuntrică, duhovnicească, dar lucru absolut concret și real. Ce înseamnă în greacă metanoia, metania? Schimbarea minții, adică să ne schimbăm mintea noastră cu experiența pământească, bună foarte fiindcă Dumnezeu a făcut-o, dar limitată, și să trecem dincolo. Asta este pocăința.
Plânsul, durerea sunt primele elemente, căci avântul către cele veșnice se poticnește de niște bariere de netrecut care sunt păcatele noastre, patimile noastre care nu ne lasă să avansăm. Iar modul firesc în care se depășesc începe cu o căință, cu o durere, care izvorăște în om din rugăciune: Doamne, cum să trec de bariera asta, de zidul ăsta de beton prin care nu văd nimic, de peretele prin care nu pot să trec?
Zicea și Părintele Sofronie că "există plânsuri și plânsuri, nu oricare plâns este cel drept". Există plâns psihic, stârnit de evenimente materiale, și zicem cuiva că "i s-au înecat corăbiile". Plânsul ăsta nu este de folos duhovnicesc. Plânsul duhovnicesc este un efect al gustării din dragostea cea smerită a lui Dumnezeu.
Doar vă pun informația asta în inimă, ca să știți și să faceți ceea ce am făcut eu toată viata mea: am cautat să înțeleg adevăratul înțeles și cuprins al cuvintelor, și lucrul ăsta, puțin cate puțin, a schimbat mult în viața mea - din păcate nu destul, dar este o călătorie.
- Cum vindecam rănile copilăriei și duhovnicești și psihologice?
Aceasta este calea, de vindecare a rănilor, și duhovnicești, și psihologice – adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate. Ce vedeți nevindecat, și toate durerile prin care treceți, toate vor fi răscumpărate de Dumnezeu, cândva, cumva, numai El știe când și cum. Eu n-am de unde să știu asta, pentru că nu sunt Dumnezeu sau… nu sunt încă [după har, n.n.].
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu