Român Ortodox în Franța: 10 ani de la trecerea la cele veșnice a Părintelui Gheorghe Calciu. Viaţa şi cuvant către tineri: "ne-am pierdut posibilitatea de a mișca nu munții, ci inimile oamenilor pentru că s-au împietrit"

miercuri, 23 noiembrie 2016

10 ani de la trecerea la cele veșnice a Părintelui Gheorghe Calciu. Viaţa şi cuvant către tineri: "ne-am pierdut posibilitatea de a mișca nu munții, ci inimile oamenilor pentru că s-au împietrit"

21 noiembrie - 10 ani de când sfințitul mărturisitor, Părintele Gheorghe Calciu, s-a mutat la cele veșnice

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Șapte cuvinte către tineri - Memorialul durerii

Extras din predica P. Gheorghe Calciu:

"Jos, la poalele muntelui erau ucenicii Mântuitorului, ceilalți - pentru că numai trei fuseseră cu El pe munte-, ceilalți ucenici erau înconjurați de mulțime multă. O agitație anumită se vedea de sus, de pe coasta muntelui, un fel de nemulțumire. Iisus cu cei trei ucenici a grăbit pasul, că să ajungă jos, să vadă ce se întâmplă. Poate fariseii interveniseră ca să tulbure mulțimea împotriva ucenicilor. Nu știau acolo ce s-a întâmplat dar, când a fost aproape de mulțime, un cetățean se apropie de Iisus, se aruncă la picioarele Lui și spune: "Învățătorule, vindecă pe fiul meu că este lunatic, și îl apucă pe neașteptate, și îl aruncă în foc, și l-am adus pe dânsul la ucenicii Tai și n-au putut să-l vindece".

Noi știm cât de blând a fost Iisus, pedagogia Mântuitorului care s-a sprijinit pe iubire și pe iertare, pedagogia Mântuitorului care s-a sprijinit pe înțelegerea neputințelor omenești, și este foarte șocant să vedem în acest moment care a fost reacția lui Iisus. Si reacția lui Iisus a fost aceea: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai răbda?" (Matei 17, 17). Pe mine mă îngrozește această ieșire a lui Iisus, mă îngrozește că Învățătorul într-o clipă și-a pierdut răbdarea în fața ucenicilor Săi și a izbucnit în această aproape imprecație.

Adeseori m-am întrebat ce s-a întâmplat, ce lucru grav s-a petrecut acolo. Mărturisesc că nu știu care este explicația. Poate că Iisus era și El tulburat de ce se întâmplase, era tulburat că după coborârea de pe munte, i s-a arătat în toată plinătatea chinurile pe care le va suferi. Cred, însă, mai mult decât atât, că Iisus era tulburat că ucenicii nu aveau credință suficientă. Din cele întâmplate s-a înțeles că ucenicii nu credeau cu toată tăria că El este Dumnezeu, că dacă v-a fi răstignit va învia, că v-a aduce pe pământ gloria cerească și harul Sfântului Duh. Noi, de ce nu am putut face lucrul acesta? Si, Iisus le-a spus: "Pentru necredința voastră". Suntem măcinați de necredință, suntem măcinați de îndoieli, suntem măcinați de scepticism! Ne macină materialismul, ne macină ideile contemporane, filozofice, sceptice, ne macină distrugerea valorilor morale! Iubiți credincioși, pentru această vreme apocaliptică a vorbit Iisus! Ne-am pierdut credința, ne-am pierdut nădejdea, ne-am pierdut posibilitatea de a mișca nu munții, ci măcar inimile oamenilor pentru că s-au împietrit și s-au făcut mai grele decât munții și decât stâncile. Acestea sunt semnele sfârșitului, când inima noastră se îngrozește [întărește n.n.] și sufletul nostru se pietrifică și nu ne mai interesează crima, uciderea, ci o ridicăm la lege de supraviețuire. Dumnezeu să ne păzească! Dumnezeu să ne pregătească sufletele celor care știm și care credem că acest carnaj al omenirii... Să păzească Dumnezeu neamul romanesc, să intre în Comunitatea Europeana cu fruntea sus, cu Hristos, cu credință și cu demnitatea noastră națională și creștină dintotdeauna. Așa sa ne ajute Dumnezeu!

***

Răzvan Codrescu : O biografie a Părintelui Calciu

„Singura şansă de supravieţuire
a creştinismului răsăritean
este aceea a unui război întru Cuvînt.
Soluţia noastră e aceea
a lui Calciu‑Dumitreasa...”
(N. Steinhardt)

Viitorul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa s-a născut în 1925, pe 23 noiembrie, la Mahmudia, Tulcea, fiind al unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Calciu şi al Ilenei Calciu (n. Bălan), familie de creştini dreptcredincioşi, bine integraţi în tradiţia românească (folclorică şi bisericească), dar paşnic convieţuitori şi cu celelalte comunităţi etnice şi religioase ale zonei (lipoveni, turci, tătari, evrei). În amintirile sale (a se vedea mai cu seamă volumul Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2007), părintele afirma – mai în glumă, mai în serios – că a învăţat mai multă teologie practică de la mama sa decît din toate tratatele şi şcolile teologice de mai tîrziu.

Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a venit în contact cu Mişcarea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea generaţiei sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii Arhanghelul Mihail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii ani, în care politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia creştină şi naţională, valorile morale şi intelectuale, spiritul civic şi camaraderesc).

Dornic să-i ajute în modul cel mai concret pe ţăranii sărmani din rîndul cărora se desprinsese, optează, după obţinerea bacalaureatului, pentru studii universitare de Medicină. Cînd a fost arestat, în mai 1948, pentru relaţiile sale cu lumea legionară şi activităţile sale – cu totul nevinovate – din sînul Frăţiilor de Cruce, era student în anul II. Nu va ajunge niciodată să termine Medicina, deşi a încercat să reia studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de către Securitate.

Ca mulţi tineri cu rîvna credinţei şi cu patos naţional, membri ai Frăţiilor de Cruce sau doar simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti, unde, între 1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are momentele sale de derută şi de slăbiciune („Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri”), devenind temporar unul dintre membrii echipei de torţionari conduse de sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj diabolic, cîndva legionar, apoi trecut la comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al „experimentului Piteşti”, în cele din urmă eliminat de pe scenă chiar de către cei în slujba cărora se pusese fără scrupule). Are însă o spectaculoasă revenire morală (refuzînd să facă jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul intentat lui Ţurcanu şi apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmărea să se facă dreptate, ci doar să fie deculpabilizat Partidul Comunist, prin străvechea metodă a „ţapilor ispăşitori”). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să arate cu degetul spre adevăraţii şi marii vinovaţi (Ministerul de Interne, Securitatea, comisarii de la Kremlin) care instrumentaseră odioasa „reeducare”, folosindu-i ca unelte pe Ţurcanu şi pe alţii ca el şi încercînd să acrediteze scenariul fantezist că totul ar fi fost regizat de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din ţară. Atunci a început odiseea răscumpărătoare, de dimensiuni paulinice, a deţinutului politic Gheorghe Calciu, care va rămîne în temniţele comuniste (Gherla, Jilava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964 făcînd şi un stagiu de domiciliu obligatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte vreun compromis şi făgăduind ca după eliberare să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale. Cum spuneam cu altă ocazie,

„toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi de jertfă. [...] Poate că nimeni n‑a mai reuşit după Piteşti o victorie morală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că există un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «experimentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, Omul. Greu încercatul Gheorghe Calciu nu s‑a salvat numai pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»”.

Pus în libertate în 1964, cînd – mai ales la presiunile Occidentului – au fost lichidate oficial închisorile politice ale epocii staliniste, are puterea să-şi refacă viaţa şi să-şi împlinească exemplar făgăduinţa: se căsătoreşte cu Adriana Dumitreasa (ea însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închisorile politice), care-i dăruieşte unicul fiu, Andrei (astăzi lawyer [avocat n.n.] în Washington DC şi, la rîndul său, tată al unui băiat), este „tolerat” de Securitate să urmeze Filologia şi apoi – cu sprijinul curajos şi abil al Patriarhului Justinian – Teologia, se preoţeşte şi devine în scurtă vreme profesor de franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic din Bucureşti, iar după cutremurul din martie 1977 (atunci cînd, cu dărîmarea Bisericii Enei, începe, în mai, scelerata campanie ceauşistă împotriva lăcaşurilor bisericeşti), reia lupta deschisă cu regimul comunist, ţinînd, în Postul Mare al anului 1978, în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, atunci cînd oficialii Bisericii i-au zăvorît-o), faimoasele sale „Șapte cuvinte către tineri”, prin care chema tineretul ţării – şi mai cu seamă pe viitorii preoţi – la rezistenţă în numele lui Hristos, criticînd aspru materialismul ateu şi demenţa destructivă a regimului ceauşist.

Mai tîrziu, după 1989, pictorul Sorin Dumitrescu (primul său editor din România, în 1996, la Editura Anastasia) avea toată dreptatea să vorbească despre „demersul aproape sinucigaş al predicilor incendiare rostite de părintele Calciu-Dumitreasa”.

Predicile au avut un larg ecou intern, dar şi internaţional, mai cu seamă prin intermediul postului de radio „Europa Liberă”, au circulat „pe sub mînă”, în cópii dactilografiate, au marcat destine şi conştiinţe.

După ameninţări, urmăriri, calomnii şi alte persecuţii (răsfrînte şi asupra familiei, ca şi a celor mai fideli dintre elevii săi, aşa-numiţii „calcişti”), părintele-profesor este arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condamnat la 10 ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să execute 5, fiind pus în liberate, în urma presiunilor internaţionale, la 20 aprilie 1984.

Aşadar, părintele Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub comunişti: 16 sub Gheorghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi anul de domiciliu obligatoriu) şi 5 sub Ceauşescu (1979-1984)!

O pată de neşters pe obrazul instituţiei BOR de atunci – în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu – rămîne faptul că, imediat după punerea sa în libertate din a doua detenţie, l-a caterisit la porunca Partidului şi Securităţii pe cel care-i apărase temeiurile şi salvase onoarea Ortodoxiei în cea mai ingrată contemporaneitate, ridicîndu-se, de unul singur, la înălţimea tradiţiei ei martirice. Pentru tot acest trist şi ruşinos episod, a se vedea mai ales capitolul „Părintele Gheorghe Calciu” (pp. 83-104) din cartea Prigoana cea dinăuntru. Încercările drepţilor în Biserica lor (Editura Christiana, Bucureşti, 2011) semnată de Pr. Dr. Mihai Valică şi Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, unde sînt reproduse şi comentate Sentinţa nr. 9/1984 a Consistoriului Eparhial Bucureşti, contestaţia părintelui (16 octombrie 1984) şi referatul final (Temei nr. 10.160/1984) al Comisiei canonice, juridice şi pentru disciplină, care a hotărît că sentinţa Consistoriului „rămîne definitivă şi executorie”. Caterisirea a fost anulată tacit după 1989, iar părintele a co-liturghisit cu însuşi PF Teoctist.

În 1985, a fost, practic, silit să părăsească ţara, împreună cu familia greu încercată. După o scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a stabilit în Statele Unite (unde i se acordase deja „cetăţenia de onoare”, dar fără vreun avantaj pecuniar). Practic, a trebuit să ia totul de la capăt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi facă din nou un rost.

Celor 21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de exil. Părintele Calciu s‑a străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dumnezeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială curentă (la Alexandria, lîngă Washington DC, unde a editat şi un interesant buletin parohial), a apărat interesele românilor oprimaţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile importante ale „diasporei” româneşti (fiind, între altele, preşedintele de onoare al Romfest‑ului, întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alternativ în Statele Unite şi Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucureşti, în 1998, şi la Sibiu, în 2000), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat volumul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/ California, 1997), a scris constant în presa de dreapta a vechiului Exil (mai ales în Cuvântul românesc din Canada), dar şi în unele publicaţii postdecembriste din ţară (Puncte cardinale, fosta pagină creştină săptămînală a cotidianului Ziua, Scara, Rost, Lumea credinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărturisitor, pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.

Din 1990, cînd a nimerit pe fondul primei „mineriade”, a revenit, toamnă de toamnă, în ţara pe care o părăsise fără voie şi pe care a iubit‑o jertfelnic pînă la ultima suflare, aducînd acelaşi mesaj al unităţii şi al iertării, cu o forţă mărturisitoare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tineretului studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la cererea expresă a A.S.C.O.R., un „Nou cuvînt către tineri: Hristos a înviat în inima ta!”).

Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a celor patru volume antume ale sale: Şapte cuvinte către tineri (Editura Anastasia, Bucureşti, 1996), Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase (Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii (Editura Nemira, Bucureşti, 2001) şi Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Editura Christiana, Bucureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Editura Christiana, Bucureşti, 2002; reeditat recent, cu numeroase adaosuri: Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012), pentru care a furnizat şi chiar tradus mai multe texte, scriindu-i şi un consistent cuvînt înainte.

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (inclus şi în cea mai recentă ediţie antologică a cuvîntărilor şi scrierilor sale: „Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, Editura Christiana, Bucureşti, 2012), nota, cu tîrzie duioşie şi amară introspecţie:

„Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănăstiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei şi ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo – comoara cea mai de preţ a vieţuirii mele în România vreme de 6 decenii, pînă la timpul înstrăinării de acum 18 ani.

Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, viaţa mea se petrecea pe pămîntul ţării; şi poate că de aceea trăiesc mereu în perspectiva următoarei vizite pe care o voi face acasă, trecînd peste un ocean de apă şi de amintiri…”.

Chiar dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest sens, părintele s‑a străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali şi în direcţia împăcării vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral‑spirituale a românilor de dincolo şi de dincoace de hotare). Astfel, celor porniţi orbeşte împotriva Bisericii naţionale li s-a oferit sugestia de a medita la această atitudine a unui om care a făcut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaştea ca nimeni altul şi virtuţile, şi slăbiciunile instituţiei bisericeşti, dar care nu putea ignora faptul că vremurile s‑au schimbat, că iertarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea iresponsabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei maiestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvîrşiri omeneşti.

Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins însă pe 21 (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Virginia (Fairfax) unde abia fusese strămutat, de hatîrul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde zăcuse în ultima lună şi apucase să‑i revadă, pe îndelete sau doar în treacăt, pe toţi cei dragi de acasă.

Cînd sosise în România, în pragul lui octombrie, încă pe picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pancreas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că venise să‑şi ia rămas‑bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu‑şi slăbiciunea şi durerile, a trecut încă o dată prin locurile cele mai dragi inimii sale: Mahmudia natală, Diaconeşti, Petru‑Vodă (unde a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină al bunului său prieten Marcel Petrişor), sălaş ardelenesc al răgazurilor dintre prigoană şi exil, dar şi Bucureştiul ale cărui oaze de sfinţenie le apărase cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia dementă a buldozerelor ceauşiste.

Ultima Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sfîntul Ilie‑Gorgani (parohii – părinţii profesori Vasile Gordon şi Emanoil Băbuş – îi fuseseră pe vremuri elevi la Seminar), pe 8 octombrie.

Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub tipar, prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Diaconeşti, cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă mărturie testamentară a întregii lui generaţii mucenicite. Prefaţa pe care o scrisese chiar în ajunul vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu smerită pietate, „Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie” – avea să fie ultimul text mărturisitor redactat de mîna sa, încununînd „războiul întru cuvînt” pe care‑l dusese decenii de‑a rîndul, în duhul marilor cruciaţi interbelici şi al lui Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”. N‑a mai putut însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să răsune „cîntecul de lebădă” al celui mai curajos predicator al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul secolului XX.

La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămîni de‑a rîndul cei dornici să‑l vadă au făcut coadă de dimineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu Anania, vechiul camarad, care l‑a spovedit şi l‑a cuminecat pentru cea din urmă oară.

Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul Andrei şi a fost depus la biserica Mănăstirii Radu‑Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vremuri cele „Şapte cuvinte către tineri”. Sîmbătă 2 decembrie s‑a oficiat slujba festivă, săvîrşită de PF Părinte Patriarh Teoctist împreună cu ÎPS Iosif Pop, PS Varsanufie Prahoveanul şi PS Irineu Duvlea (acesta sosit anume de peste ocean, ca reprezentant al ÎPS Nathaniel). Părintele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cuvîntare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi duhovniceşti ale răposatului, şi lunga sa luptă împotriva regimului ateu şi materialist, precum şi „mucenicia temniţelor comuniste”.

La amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de îngropăciune ales de părintele Calciu pentru sine şi pentru doamna sa (răposată 8 ani mai tîrziu). S‑au adunat acolo cîteva mii de credincioşi (din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate), iar slujba a fost oficiată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu părintele stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţinut politic, timp de 17 ani). Părintele Calciu a rămas deci să odihnească sub „Muntele Sfînt” al românilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, unde acum îi are „camarazi” de meritată odihnă pe părintele Iustin Pârvu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne îndoim că puternică este întreita lor rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru neamul care rămîne să binemerite pe cît a fost iubit.