De ce "Cazul Tanacu" este catalogat ca fiind de "Ev Mediu"

Nu de putine ori "cazul Tanacu" a fost clasat ca fiind de Ev Mediu, revenind in forta odata cu premiile obtinute anul acesta la Cannes de catre filmul "Dupa dealuri", al lui Cristian Mungiu.

Intr-un interviu acordat de regizorul premiat, acesta afirma:

Pentru mine nu este important ceea ce se petrece in manastire, ci este vorba de relatia dintre lumea, sa spunem “rationala” si lumea spirituala, si cred ca aceste lumi coexista foarte bine. Cand, insa vrem sa le amestecam, atunci, asta nu este foarte bine!

Asadar, este clar ca se vorbeste de doua lumi: una rationala, care nu are de-a face cu Biserica, si care L-a exilat pe Dumnezeu, sau mai pe scurt lumea propiu-zisa, si pe de alta parte cu lumea sprirituala, lumea Bisericii. 

In filmul "Dupa dealuri", aceste doua lumi au avut ca exponenti pe cele doua fete, prietene din orfelinat, si care dupa un timp, una a intrat la manastire, fiind deci reprezentanta lumii spirituale, iar cealalta a ramas in lume, fiind reprezentanta lumii rationale. Cele doua, desi candva bune prietene, dupa reintalnirea lor, dupa ce fiecare a optat pentru o cale, ajung la un deznodamant tragic, cand una din ele moare in mediul celelilalte. Altfel spus, in opinia ateilor, lumea rationala daca ajunge sa caute lumea spirituala va sfarsi aidoma acestei fete. Un caz catalogat a fi de Ev Mediu.

Dar oare de ce se face aceasta trimitere la Evul Mediu? De ce nu se pomeneste de Epoca de Piatra, daca tot se vrea sa se sublinieze, prin aceasta, inapoierea? Pentru ca nu credinta este infierata in ultim plan, ci mai ales, se vrea sa se scoata in evidenta conflictul dintre lumea rationala si lumea spirituala. Acest conflict insa a fost cel mai bine reliefat in perioada Evului Mediu, cand a aparut Inchizitia. Aceasta fiind o instanta judecatoreasca instituita de Biserica Catolica care urmarea sa depisteze si sa reprimeze intr-un mod sangeros pe cei care ii identifica eretici. Astfel interogatoriile, persecutiile, torturile si arderile pe rug erau destinate intr-un final chiar si pentru oamenii care aveau vederi liberale. In acestia din urma se identifica cei din ziua de astazi, care formeaza lumea rationala opusa lumii spirituale. Cum in Evul Mediu Biserica, reprezentanta de cea Catolica, era o putere recunoscuta si din punct de vedere social, ea a fost rasturnata cu timpul, si in special cu un varf de baioneta prin revolutia franceza de la 1789, astfel ca astazi lumea se recunoaste a fi mai degraba laica, imbratisand rationalismul si exiland tot ceea ce tine de Dumnezeu.

Trimiterea care se face la Evul Mediu este prin urmare o alarma data lumii moderne, in care se atentioneaza asupra revenirii metodelor de tortura utilizate de Biserica Catolica, prin Inchizitie, asupra oamenilor liber cugetatori, cum se definesc cel mai ades ateii. Pentru aceasta in filmul lui Mungiu nici nu se pomeneste de faptul ca cea care a murit, intruchipa din realitate un om bolnav psihic, ci ea este reprezentanta acestei lumi ce vine in opozitie cu cea spirituala. In plus toata mass-media lasa intentionat sa se creada ca fata a murit in urma unor exorcisme - a se intelege prin aceasta, niste metode inchizitoriale - si nu din cauza ignorantei crase medicale. Adevarul nu intereseaza, ci scopul este ca, prin identificarea pericolului in Biserica, sa se produca in randul oamenilor un atasament si mai mare fata de aceasta lume numita rationala. In plus se vrea inducerea spaimei oamenilor de astazi, de a pierde puterea, in favoarea lumii spirituale, caruia i se pune egal cu a fi irationala; spaima de a pierde tot confortul si posibilitatea, in schimb, de a se intoarce  la un trecut ostil.

Putin conteaza pentru unii jurnalisti ca nu este spus adevarul si se lasa in mod intentionat multe confuzii. Confuzie intre Biserica Catolica si Biserica Ortodoxa, confuzie intre Evul Mediu si perioada echivalenta care a fost in Principatele Romane, confuzie in ceea ce priveste moartea fetei de la Tanacu, confuzie asupra faptului ca ea nu a fost monahie, dar si cate altele nascocite de acesti liber cugetatori, care dau dovada de superficialitate si se erijeaza a fi rationali, multumindu-se in schimb cu debitarea si ingerarea informatiilor ieftine si nedigerate. Aproape ca ai impresia ca este in zadar sa mai incerci sa scoti lumina la iveala, dupa ce este acoperita cu straturi grele de ignoranta, superficialitate si rea vointa. Dar cum ar putea fi altfel intr-o lume antropocentrista care isi aduce aminte de Dumnezeu numai pentru a-L renega? Sa ne amintim insa, cuvantul din Scriptura:

Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.(Apocalipsa 22, 11)

PAGINI WEB:

GADEA “LA” TANACU: Realizatorul emisiunii Sinteza Zilei, lansat intr-o diatriba TABLOIDA, adevarata “sinteza” de PONCIFE, MINCIUNI SI CALOMNII aruncate asupra parintelui Daniel Corogeanu!
DUPA DEALURI, filmul regizat de Mungiu despre CAZUL TANACU, PREMIAT LA CANNES. O poveste cu un posibil profitor si multa, multa ignoranta fudula

Parintele Mihail Jar de la Banceni, model de sfintenie

Reportaje

   

Predici ale Parintelui Mihail Jar 

 

Manastirea Banceni cu hramul "Inaltarea Domnului" 

 

LEGATURI WEB:

PARINTELE MIHAIL JAR A FOST HIROTONIT EPISCOP VICAR DE BANCENI! (video). Plus: documentarul Realitatea TV: “TATA PENTRU 400 DE SUFLETE” (video)

ROADELE BOGATE ALE DUHULUI: Manastirea Banceni si Parintele Mihail Jar – Calugarul cu 200 de copii si minunile credintei (Articole si DOCUMENTAR VIDEO) 

Ziua invierii

Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Cantecul toacei: legatura intre pamant si cer

Giurgiuveanul: Festivalul naţional „Ritmuri de toacă" a avut un sponsor foarte generos (VIDEO) 

Sunetul melodios de toacă s-a auzit din nou, sâmbătă, 12 mai 2012, la biserica „Buna Vestire" Grecească din Giurgiu, în cadrul unei noi ediţii a Festivalului naţional „Ritmuri de toacă". Aşa cum ne-a obişnuit, Florian Nicolae a fost din nou la înălţimea faptelor de bun creştin oferind premii consistente în bani pentru cei care s-au evidenţiat la acest Festival. 

Manifestările închinate Sfântului Mucenic Ioan Valahul au cuprins și Festivalul naţional „Ritmuri de toacă", la care au participat 14 elevi de la Seminariile Teologice din Bucureşti, Iaşi, Piatra Neamţ, Slobozia şi Giurgiu. În faţa unei comisii de jurizare care a fost prezidată de Chiriarhul nostru, elevii seminarişti şi-au arătat îndemânarea în această artă de a bate toaca.

[...]

La finalul concursului, Preasfinţitul Părinte Ambrozie a adresat felicitări participanţilor, subliniind faptul că aceste bătăi de toacă sunt cuprinse cu adevărat într-un act profund liturgic, o rugăciune prin care omul se înalţă la Dumnezeu, făcând legătură între pământ şi cer. Totodată, Preasfinţia Sa a felicitat şi pe organizatorii acestui eveniment, evidenţiind faptul că Seminarul Teologic "Teoctist Patriarhul", prin toate aceste activităţi culturale pe care le desfăşoară, reprezintă o făclie vie ce dăruieşte lumină aici, într-o străveche Cetate creştină precum cea a Giurgiului.

CrestinOrtodox [Teodor Danalache]: Toaca - un cantec al lemnului

Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba. Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica.

Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste. 

Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).

Toaca este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales "tochita". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are alaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).

Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

Cum a aparut toaca in cultul crestin?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.

Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare".

Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca.

Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna." Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strajile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.

Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere." La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

Cum se bate toaca?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi.

Toaca mica de lemn, numita si "toaca mobila", se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.

Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn.

Toaca de metal, numita "tochita", se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce esti mai cinstita..." si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.

Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.

Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.

 

PAGINI WEB:

- Toaca in diferite locuri

Ce muzica poate sa asculte un crestin

Sfântul Ioan de Kronstadt îi sfătuia pe tineri, în legătură cu muzica pe care aleg să o asculte, să fie atenţi la urmările pe care aceasta le are asupra sufletului: „Dacă sunetele aduc linişte în suflet şi sentimente curate, dumnezeieşti, atunci vă puteţi hrăni sufletele ascultându-le. Dacă însă sunetele nasc dorinţe trupeşti, îndepărtaţi-le cu totul şi să nu mai ascultaţi o asemenea muzică“. 

În continuare, pr. Ionuţ Gabriel Nastasă, asistent suplinitor la disciplina Muzică bisericească şi Ritual din cadrul Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, ne-a enumerat câteva criterii de care ar trebui să ţină seama un creştin când îşi alege muzica.

 

- Părinte, după ce criterii ar trebui să-şi aleagă muzica un creştin?

Muzica a influenţat de la începutul omenirii sufletul şi mintea, cu repercusiuni pozitive sau negative, după caz.  De aceea, e foarte important ce fel de muzică alegem să ascultăm. Creştinul trebuie să aleagă muzica aceasta care îl influenţează pozitiv, care îi creează linişte sufletească, pace, care să-l odihnească şi să-l încarce pozitiv, nu să-l obosească. Iată cum îi sfătuia Sfântul Ioan de Kronstadt pe tineri în legătură cu muzica pe care aleg să o asculte:

„Să nu vă lăsaţi atraşi de sunetul plăcut al unui instrument sau al unei voci, să fiţi atenţi ce urmări au acestea asupra sufletului vostru. Dacă sunetele aduc linişte în suflet şi sentimente curate, dumnezeieşti, atunci vă puteţi hrăni sufletele ascultându-le. Dacă însă sunetele nasc dorinţe trupeşti, îndepărtaţi-le cu totul şi să nu mai ascultaţi o asemenea muzică“.

 Observăm aici o sinteză a tuturor criteriilor după care trebuie să ne alegem muzica.

Muzica este ambivalentă, are două feţe: una angelică şi una demonică; ea poate să ne pună în comuniune cu Dumnezeu, dar poate şi să rupă această comuniune. Şi, dacă nu suntem atenţi, putem trece uşor de la efectul acesta, care a fost numit de catharsis, de purificare, pe care poate să-l aducă, la demonizare.

Să evităm melodiile zgomotoase

Şi acum, iată şi câteva criterii de alegere a muzicii, pentru ca aceasta să ne favorizeze liniştirea sufletească, pacea lăuntrică, starea de bine. Un prim criteriu ar fi cel al mesajului pe care îl transmite muzica - şi mă refer aici la muzica cu text. Bineînţeles că ar fi de preferat să ascultăm muzica ce conţine un mesaj creştin - muzica religioasă, cu temă creştin-ortodoxă, cu cele două variante: muzică psaltică şi muzica corală sau muzica pe mai multe voci.

Dar muzica pe care o alege un creştin poate avea şi un mesaj laic, care să nu se îndepărteze însă prea mult de trăirea lui creştinească, mesaje care descriu creaţia lui Dumnezeu, frumuseţea naturii, sau cele care descriu pe om şi viaţa acestuia, atât cu bucuriile lui, cât şi cu momentele de tristeţe, dar nu o tristeţe descurajatoare, ci una care transmite nădejdea salvatoare, care vorbesc despre obiceiurile bune ale românilor etc. La fel, sunt texte care descriu sentimentul curat al iubirii, în opoziţie cu foarte multe cântece care exaltează senzualitatea exagerată, care îndeamnă la păcat din cele mai fragede vârste. Aşadar, trebuie evitate cântările cu mesaje triviale, cu un conţinut obscen, precum şi cele cu îndemn la violenţă, la răzvrătire şi cele cu mesaje anticreştineşti, demonice.

Un alt criteriu este cel muzical propriu-zis, conturul melodico-ritmic al cântării, pentru că şi acesta influenţează echilibrul sau dezechilibrul nostru sufletesc. O muzică bună de ascultat trebuie să se caracterizeze printr-un echilibru al elementelor de limbaj muzical - mă refer la intonaţia propriu-zisă, la intervale, la ritm, la armonie, polifonie ş.a. Să căutăm muzica, acompaniamentul muzical care ne induce bucuria curată, buna dispoziţie, care ne îndeamnă să fim buni, evitând discursurile muzicale care provoacă tulburare sufletului sau frenezie trupului. Să le evităm deci pe cele cu ritmuri ciudate, zgomotoase, care predispun la acte imorale de tot felul.

Un alt criteriu se referă la locul şi momentul unde se ascultă muzica. Biserica este prin excelenţă locul unde ascultăm muzica folositoare sufletului şi trupului. Muzica religioasă o putem asculta însă şi acasă, în maşină, la locul de muncă.

Un ultim criteriu la care vreau să mă refer este dat de substratul psihologic şi spiritual, de cultura muzicală a fiecăruia - îmi place sau nu îmi place, mă regăsesc sau nu mă regăsesc într-un gen sau altul de muzică. Acest criteriu însă nu are un caracter absolut, ci unul subiectiv, de aceea este important să le avem în vedere în primul rând pe cele enumerate mai sus.

Muzica rock foloseşte mesaje anticreştine

- Cât de nocivă este muzica rock?

Muzica rock, în general, este o muzică satanică. Şi aceasta nu neapărat pentru că o spune unul sau altul, ci analizând-o chiar după criteriile expuse mai-nainte. În primul rând, ceea ce o face demn de respins de către un creştin sunt mesajele anticreştine pe care le foloseşte. Multe genuri ale acestei muzici Îl blasfemiază pe Hristos, cinstindu-l pe satana, nu numai prin text, ci şi prin ţinuta lor, prin vestimentaţie. Reprezentanţii acestui gen de muzică se folosesc chiar de simboluri creştine, dar nu pentru a le cinsti, ci pentru a le defăima - blasfemiind imaginea răstignirii Mântuitorului, de pildă, prin interpretarea unei melodii răstigniţi pe o cruce din lemn. Un alt simbol folosit de ei este steaua cu cinci colţuri, specifică magiei negre, sau capul de ţap. Au, în plus, mesaje care îndeamnă la violenţă, la anarhie, la revoltă. Chiar aşa s-a şi născut, de altfel, ca o formă de revoltă împotriva stării de fapt, necompatibilă în viziunea interpretului cu concepţia lui asupra vieţii. După anii '80, anumite piese ale lor, care conţineau iniţial mesaje de pace, de solidaritate, prin redarea inversă la casetofon sau cd-player, au devenit anticreştine.

Nu numai mesajul textului acestei muzici este de condamnat şi de respins, ci şi muzica în sine. Se folosesc foarte mult chitara electrică, diverse tobe, multe instrumente de percuţie, care creează o imagine sonoră foarte alertă şi cu un ritm tulburător, apăsător, care trezeşte instincte primare. Aceste ritmuri tribale, ancestrale îl determină pe ascultător sau pe interpret să se manifeste foarte ciudat, să se dezlănţuie într-un mod haotic, dând impresia unui demonizat chiar. Şi aici îmi vine în minte imaginea din Sfânta Evanghelie relatată de Sfântul Evanghelist Marcu, în capitolul 9, versetul 90, cu lunaticul care „se zvârcolea fumegând“.

Luând în calcul aceste aspecte, desprindem că muzica rock nu este recomandată pentru repertoriul creştinului, dimpotrivă, trebuie respinsă.

Acum, sunt unii care spun că un anumit tip de rock, cel care nu se manifestă prin aceste ritmuri, acele melodii care se apropie mai mult de blues-uri, mai liniştite, ar putea fi ascultate. Cei ancoraţi mai adânc în tradiţia Ortodoxiei le exclud şi pe acestea, considerându-le doar tentante, în vreme ce, în spatele liniştii pe care par că o induc se ascunde, de fapt, lucrarea celui rău care te-ar putea deranja mai târziu, stricându-ţi armonia dintre trup şi suflet. Eu rămân la îndemnul Sfântului Ioan de Kronstadt, că dacă nu-mi trezeşte pornirile trupeşti pe care să le manifest până la paroxism, le pot asculta pe acestea din urmă, evitând să dăm sentinţe cu caracter absolut.

Sursa: Doxologia - E foarte important să alegem ce fel de muzică ascultăm

Nou calendar Maya descoperit: Apocalipsa conform maya prevazuta pentru 2012 amanata

Arheologii au pus mana pe cel mai vechi calendar maya care a fost descoperit vre-o data. 

Acesta merge cu mult mai mult de 12.12.2012

Aceste picturi au fost descoperite in situl arheologic maya din Xultun, in Guatemala © William A. Saturno

Este o descoperire care vine la fix. Ea va contribui, poate, sa se evite un val de sinucideri colectiv si chiar alte investitii hazardate de ultim minut, in buncarele din Bugarach, acest sat din Aude, unde se aduna cei care cred in sfarsitul lumii din 2012.

Intr-o padure deasa din departamentul Peten, in nordul Guatemalei, o echipa de arheologi americani condusa de William Saturno a scos la lumina zilei cel mai vechi calendar maya repertoriat, incepand cu secolul al IX-lea.

Sub un damb de pamant, in celebrul sit Xultun, descoperit la inceputul secolului trecut, oamenii de stiinta au degajat o camera unde trei ziduri din patru sunt acoperiti de picturi si inscriptii gravate in piatra. Conform cercetarilor lor, publicate in revista Science si care vor aparea in luna iunie in National Geographic  este vorba de camera de lucru a unui scrib, paznic al memoriei comunitatii, si care ar utilizat acesti pereti precum o tabla de scris.

Pe zidul  din nord, intr-o nisa excentrata, arheologii au identificat un rege maya, asezat si imbracat in pene albastre. In stanga sa, un om pictat in portocaliu aprins, tine in mana un stilex. Aceasta unelta face sa se gandeasca ca este vorba de un scrib, poate propietar al locurilor. O inscriptie imediat alaturata o invaluie intr-o misterioasa denumire: "tanar frate obsidian". Cei care le-au descoperit sunt convinsi ca el a fost membru al familiei regale, poate un frate tanar sau chiar fiul regelui. Putin mai departe, patru siruri lungi de numere evoca ciclurile astronomice. 

Ciclurile astronomice

Pe zidul vestic, putem distinge de asemenea trei oameni in negru, asezati, avand un sortulet deschis la culoare, puratand toti acelasi medalion si purtand pe cap o bentita cu o pana. Totul evoca o uniforma, care nu a mai fost descrisa mai inainte. Unul dintre acesti indivizi, in mod particular robust, este identificat precum "frate batran obsidian". Alte personaje similare orneaza in mod egal zidul estic, dar sunt, cu exceptia unuia singur, aproape in totalitate stersi. Acest ultim zid are in schimb, numeroase semne rosii si negre: bare, puncte si alte simboluri numerice care n-au mai fost observate pana acum decat in codexul de  la Dresda, un manuscris maya de 78 de pagini in hartie de amat (fibre vegetale) cu mult mai recent, si care a fost redactat intre 1200 si 1250.

Dupa specialisti, aceste inscriptii cifrate ar fi o serie de calcule legate de calendarul maya. Coloanele ar corespunde ciclurilor solare, ale lui Marte, Mercur si Venus, in timp ce altele se ataseaza la previziunea diferitelor faze ale lunii, cat si a eclipselor sale. Toate aceste lucruri servesc la organizarea ritualurilor sacre ale comunitatii la momentul oportun. Dar, dupa arheologi, nimic nu ar indica sfarsitul lumii pentru 2012, cum il pretind cei care cred intr-un cataclism apropiat. Ba din contra! Tablele calendaristice din Xultun, datate din secolul al IX-lea, sunt proiectate in realitate pentru mai bine de 6000 de ani. Apocalipsa conform maya, nu este deci pentru maine!

Traducere din Le Point

Arhim. Sofronie Saharov: "Cea mai mare durere este a iubi pana in sfarsit"

Intr-o vreme in care anume iubirea si pocainta au ajuns niste realitati atat de golite de continut, ba chiar atat de pangarite si de pervertite, avem nevoie acuta sa ne reconectam la dimensiunea duhovniceasca a iubirii autentice, nedespartite de durerea si de plansul inimii. Iubirea adevarata nu este nici jubilarea egoista a crestinului care-si contempla narcisic trairile inalte si faptele bune sau a celui care traieste iubirea psihologic si in inchipuire, prin autosugestie, nu se confunda nici cu “filantropia” organizata, calculata si rece facuta pentru slava omeneasca si cu atat mai putin are de-a face cu ipocrizia ideologizata a ecumenismului. Iubirea in Duh si Adevar este nedespartita de actul de pocainta radicala, de nevointa pentru desertarea si zdrobirea inimii pana la “sange” si de “plangerea durerii intregii lumi ca pe propria ta tragedie“.
Abia ajunsi aici putem sa vorbim legitim despre iubirea vrajmasilor si vom intelege ca aceasta nu inseamna catusi de putin comoda si superficiala “toleranta” si “iertare” propovaduite azi pretutindeni, ci inseamna asumarea durerii pana in rarunchi pentru sufletele care se pierd, ratacind singura Cale dreapta si ratacindu-i si pe altii. Si asta numai dupa ce ne-am facut partasi, inainte de toate, la suferintele fratilor prigoniti, asupriti si chinuiti. Inainte sa ne fie mila de cei mari si puternici, de “grasii pamantului” (cum ii numeste David), de calai si de tortionari, sa invatam sa-i iubim si sa fim solidari cu cei mici si obijduiti de aceia, sa mangaiem vaduvele si orfanii – dupa trup sau dupa duh – ai acestei lumi salbaticite si indracite. Si, peste toate, inainte sa dam altora lectii de iubire, sa plangem si sa ne ostenim sa invatam noi insine lectia grea a iubirii dupa Dumnezeu. Rugaciunile Sfintei Maria-Magdalena sa ne indrume catre aceasta!

Sursa: Razboi intru Cuvant - SFANTA MIRONOSITA MARIA-MAGDALENA, ICOANA POCAINTEI ADEVARATE: “Unde este dragoste, acolo este plansul” 

* Nu putem dobandi in noi chipul lui Hristos decat daca suntem cu adevart uniti, precum Hristos o cerea ucenicilor Sai: iubiti-va unul pe altul, ca sa cunoasca lumea ca sunteti ai lui Hristos.

* Noi ne pocaim personal, insa patimile noastre sunt si patimile ce stapanesc lumea. Astfel, ceea ce traim noi nu este aparte de viata cosmica. Putin cate putin, in chip firesc, incepem a ne trai starea ca fiind rasfrangerea starii intregii omeniri. Incepem a ne trai viata ca prin ochii lui Dumnezeu, in chip global. Prin pocainta noastra nu traim doar drama noastra individuala; traim in noi insine tragedia omenirii intregi, drama istoriei sale dintru inceputurile vremurilor.

* Nu poti iubi fara a suferi. Cea mai mare durere este a iubi pana in sfarsit. Hristos atat a iubit, incat S-a dat unei morti cumplite. Tot astfel si sfintii. Raiul si iadul cer intotdeauna acest pret. Rugaciunea pentru lume este rodul unei suferinte cat se poate de adanci si de vii.

* Nu este nimic mai dureros decat a avea dragostea lui Hristos in aceasta lume. Este o lupta de dimensiuni cosmice.

* Cum sa ne indreptam catre Dumnezeu? Atunci cand tindem incordat catre acest singur tel, tot restul devine izvor de suferinta, de dureri. Ci purtam aceasta cruce in tacere.

* Iata paradoxul vietii crestine: alegandEl poate veni sa ne cerceteze si atunci cand zacem in patul nostru, in cea mai mare stare de slabiciune suferinta lui Hristos pentru lume, avem simtamantul de a fi mai aproape de El si de viata vecinica.

* Atunci cand ne hotaram a urma lui Hristos, fiecare zi din viata noastra devine o zi de suferinta, de plansoare, de durere; Uneori apare aceasta intrebare: "Doamne, de ce ne-ai facut asa, incat sa fie nevoie de a trece prin atatea suferinte?" Nu reusim sa intelegem ca aceasta experienta negatica este calea mantuirii.

* Pentru om fiintarea pe pamant este o suferinta fara sfarsit. Pentru ce rabdam toate acestea? Pentru ca Facatorul a venit si a locuit cu noi. Si Il cunoastem de acum personal.

* Niciodata nu trebuie sa te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricat de mic ar fi, este mare inaintea Celui Vecinic. Dumnezeu face cu fiecare om o unica legatura a inimii. 

* Daca nu este inviere crestinii sunt cei mai de plans in lumea aceasta, zice Sfantul Pavel. De ce? Pentru ca dragostea lui Hristos este, in lumea aceasta, totdeauna rastignita. Viata noastra va fi o suferinta necurmata, cata vreme lumea in intregul ei, nu va fi mantuita.

* Devenim crestini pentru ca "Dumnezeu este dragoste", iar nu pentru ca aceasta ne usureaza cariera pamanteasca. In viata crestina fericirea noastra nu este decat Hristos, constiinta ca El este adevarul, si nimic altceva.

* Cum sa traim ca sa scapam de inselare? Cand, in starea dureroasa a intregii nostre fiinte - duh, minte, inima, si trup - suferim pentru a nu savarsi pacat, nu trebuie sa credem ca luam parte la suferintele lui Hristos. Singur Dumnezeu, in judecata Sa, poate socoti suferintele noastre ca participare la desertarea Fiului Sau Cel Unul-nascut. Calea noastra este a ne smeri, a ne prihani in toata vremea. Singur Dumnezeu ne poate ridica si proslavi. 

* Nu putem sa ne indumnezeim prin nevointa noastra. Indumnezeirea se infaptuieste prin salasluirea lui Dumnezeu in noi, si nu prin propriile putinte. Aci inchipurea este o mare primejdie. Trebuie sa fim cu multa luare-aminte a nu ne inchipui ca acest tel ne este la indemana. In schimb, pentru Dumnezeu, totul este cu putinta. El poate veni sa ne cerceteze si atunci cand zacem in patul nostru, in cea mai mare stare de slabiciune.

Sursa: Arhimandritul Sofronie, "Din viata si din duh", Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011

Fiecare lacrima varsata pe pamant curge prin ochii lui Hristos

Evanghelia din Duminica Samarinencii (Ioan 4, 5-42)

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. 

Iisus i-a zis: 
- Dă-Mi să beau. 

Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. 

Femeia samarineancă I-a zis: 
- Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.  

Iisus a răspuns şi i-a zis: 
- Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. 

Femeia I-a zis: 
-Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?  Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?  

Iisus a răspuns şi i-a zis:
-  Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.  

Femeia a zis către El: 
- Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.  

Iisus i-a zis: 
- Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. 

Femeia a răspuns şi a zis: 
- N-am bărbat. 

Iisus i-a zis: 
- Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. 

Femeia I-a zis: 
- Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. 

Şi Iisus i-a zis: 
- Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.  Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.  Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.  

I-a zis femeia: 
- Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. 

Iisus i-a zis: 
- Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.  

Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? 

Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: 
 - Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?  

Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. 

Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând:
 - Învăţătorule, mănâncă.  

Iar El le-a zis: 
- Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. 

Ziceau deci ucenicii între ei: 
- Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?  

Iisus le-a zis: 
- Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.  Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.  Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.  

Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: 
- Mi-a spus toate câte am făcut.  

Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui,  Iar femeii i-au zis: 
- Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

Doxologia [pr. Ioan Valentin Istrati]: Când Izvorul devine sete

Întâlnirea Mântuitorului cu femeia samarneancă este exemplul suprem de lecţie de viaţă dat de Dumnezeu omului.

Miez de zi, arşiţă insuportabilă, Fiul lui Dumnezeu ostenit de călătorie, o femeie pornită în mod neobişnuit în miezul zilei să scoată apă. Poate de ruşine, poate de altceva, nu venise dimineaţa, ca toate femeile samarinence la izvor, ci în toiul amiezei, când pământul se aseamănă cu un cuptor.

Pe de o parte, Dumnezeu, Cunoscătorul infinit al sufletelor, cu sufletul samarnencei în palmă, pătrunzând cu vederea iubitoare miile de generaţii de suferinţă, abandon şi speranţă de dedinaintea femeii şi tot viitorul ei apostolic, de jertfă, bucurie şi mărturisire.

Când Hristos doreşte să dăruiască harul dumnezeiesc, să deschidă izvoarele fiinţei spre curgere de lumină, când vede dorul infinit al omului după necreat, El cere ceea ce dăruieşte. Inversează dumnezeieşte rolurile. Izvorul vieţii devine sete pentru cel iubit. Dătătorul de hrană al întregului univers flămânzeşte după iubirea oamenilor. Cel ce odihneşte în mâinile Sale tot neamul omenesc doreşte să-şi plece capul în inima omului purtător de Dumnezeu. Izvorul bucuriei veşnice plânge la mormântul lui Lazăr. Înţelepciunea cea ipoastatică a Treimii întreabă despre evenimentele din Ierusalim, Pâinea cea nemuritoare a veacurilor cere pâine de mâncare de la cel pe care l-a zidit.

Această inversiune de valori este izvorâtă din smerenia Lui infinită, care uneşte paradoxal pământul cu cerul, cele create şi cele necreate, omul cu Dumnezeu. Hristos înţelege durerile omeneşti, nu privindu-le de departe, din condescendenţa unui Cer atotstăpânitor, ci simţindu-le şi plângând pentru pierderea oamenilor pe care i-a iubit. În Întrupare, Hristos îşi frânge inima şi pătrunde în abisul de suferinţă al umanităţii, experiază în iubire părăsirea omului de Dumnezeu, sau mai bine zis a lui Dumnezeu de către om: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

Şi mai mult decât atât: Hristos nu numai că simte durerile lumii, ci este fiecare sărac, fiecare sărman, fiecare suferind al acestei lumi, extinzându-şi dumnezeieşte fiinţa vindecătoare în toţi asupriţii acestui pământ: „Întrucât aţi făcut acestora prea mici fraţi ai mei, Mie Mi-aţi făcut”. Fiecare lacrimă vărsată pe pământ curge prin ochii lui Hristos, se varsă pe obrajii lui Dumnezeu şi se preface în izvor de lumină şi de mângâiere pentru cei ce sunt împovăraţi de jugul acestei morţi.

Apostolia [Pr.Pr. Noël Tanazacq] Întâlnirea personală cu Dumnezeu – pedagogia lui Hristos 

În tradiţia liturgică universală, atât în Răsărit cât şi în Apus, timpul pascal are două perioade: prima parte este o prelungire a sărbătorii Paştelui, cea de-a doua anunţă Cincizecimea şi are în centru taina apei, unul dintre simbolurile persoanei şi economiei Sfântului Duh. Evanghelia celei de-a cincea duminici după Paşti, a Samarinencei (Ioan 4, 4-42) este o frumoasă ilustrare în acest sens. Dar aş vrea să mă opresc astăzi asupra altor două aspecte : întâlnirea extraordinară între Hristos şi femeia samarineancă şi admirabila pedagogie a lui Hristos. Episodul este raportat doar de Sfântul Ioan, şi este o pericopă deosebit de lungă.

Hristos părăseşte brusc Iudeea pentru a merge în Galileea şi trebuie să treacă prin Samaria. Face o oprire către prânz la Sichem[1], şi în timp ce apostolii pleacă să caute merinde, se întâmplă ceva minunat şi neaşteptat: o întâlnire cu o femeie din partea locului care venise să ia apă de la "puţul lui Iacov"[2]. Totul este extraordinar în această întâlnire întâmplătoare. Era absolut imposibil ca această femeie să vină către Iisus şi să-i vorbească, mai întâi pentru că era o femeie (o femeie nu putea să se apropie de un rabbi : îi transmitea întrebările printr-un bărbat, de unde marea mirare a apostolilor de a-L vedea discutând cu o femeie, dar nu îndrăznesc să-I spună nimic) şi apoi pentru că era eretică[3]. Cum ea nu poate să vină către El, Iisus vine către ea; şi cum ea nu poate să-i vorbească, Iisus îi vorbeşte. Şi ce îi spune: "dă-mi să beau"! Lucrul cel mai anodin în plan omenesc, dar extraordinar în plan duhovnicesc: Dumezeu cere de băut făpturii Sale! E răsturnarea valorilor. Hristos îi cere de băut pentru că e obosit de drumul făcut pe jos, şi pentru că Îi este sete, ca om care a primit să poarte în Trupul său urmarea căderii. Dar în această sete a lui Hristos este şi un aspect simbolic: Îi este sete de mântuirea oamenilor.

Ar fi putut să nu se întâmple nimic. Hristos aruncase nada: peştele ar fi putut să nu muşte. Femeia ar fi putut să nu răspundă, din teamă sau din neînţelegere (ar fi putut să-şi spună: nu sunt decât o biată femeie samarineancă, ce am eu cu acest rabin evreu?) sau ar fi putut să-i dea doar să bea, fără să spună un cuvânt. Dar aici se va petrece ceva: femeia va lua frânghia care i se întinde. Va răspunde cu cuvinte potrivite, şi se va înfiripa un dialog între ea şi Hristos, între om şi Dumnezeu. Este întâlnirea vieţii ei şi nu o va lăsa să scape[4].

Dialogul este savuros pentru că folosesc aceleaşi cuvinte dar nu cu acelaşi sens. E un fel de quiproquo care se va dovedi pedagogic: Domnul aduce puţin câte puţin pe femeie la înţelegerea marii taine duhovniceşti a apei. Dar dialogul s-a adâncit aşa curând pentru că primul răspuns al lui Hristos este surprinzător. Nu îi face o lecţie de morală, nici un rezumat din Tora, ci îi deschide inima ("dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu…"). Este un moment emoţionant, aproape tandru, ca şi cum Dumnezeu şi-ar destăinui inima în faţa acestei femei. Iar inima ei este atinsă de simplitatea lui Dumnezeu. Şi atunci ea continuă să-i pună întrebările potrivite.

Apoi deodată, Domnul introduce un nou element, care poate descumpăni: "cheamă pe bărbatul tău". Aceasta ar fi trebuit să provoace o ruptură de dialog. Dar era nevoie ca Domnul să dea Samarinencei ceva care să o facă să înţeleagă că El este Mesia. Fără să fi abordat problema bărbatului, ar fi fost greu să-i vorbească de viaţa ei personală. Răspunsul femeii (care nu a minţit, dar nu a spus tot: răspunsul ei este sibilinic), I-a îngăduit să o facă: iar ea a înţeles pe dată că era un "prooroc". Şi Domnul continuă să o iniţieze până pe culmile teologiei. Atunci ea pune întrebarea ultimă (sau mai degrabă şi-o pune dinaintea lui Iisus, pentru că nu îndrăzneşte să I-o pună direct: «ştiu că are să vină Mesia….»). Văzând că era pregătită, Domnul îi face această revelaţie extraordinară: «Eu sunt Mesia». El care nu a spus nimic cărturarilor şi fariseilor, şi care a tăcut dinaintea lui Irod şi a lui Pilat, Se descoperă acestei femei samarinence ca fiind Mesia! Este uimitor. Domnul se descoperă nu celor înţelepţi şi inteligenţi, ci celor mici şi smeriţi, celor care au o inimă pregătită, şi care luptă.

Există mai multe învăţăminte importante în această emoţionantă şi minunată întâlnire.

Putem admira aici libertatea suverană a lui Hristos, pe care o manifestă adesea în Evanghelie, dar mai ales aici. Hristos distruge tabu-urile, regulile, canoanele, obiceiurile, formalismul, conformismul. El nu va înceta să spună de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti că legea e făcută pentru om şi nu omul pentru lege, că adevărata lege e cea interioară şi nu cea exterioară, că trebuie să luăm aminte mai mult la conţinut ca la vas, la duh mai mult ca la literă, dar degeaba. El va fi urât de preoţii din poporul Său pentru libertatea Sa! Dar preoţii din poporul Său nu-L vor primi ca Mesia, pe când Samaritenii, urmând acestei femei, L-au primit ca pe «Mântuitorul lumii». Ce lecţie admirabilă! Şi e o lecţie şi pentru noi, Biserica, pentru greutatea şi formalismul nostru ecleziastic, pentru obiceiurile noastre, care fac adesea ca esenţialul să fie lăsat la o parte: relaţia personală şi liberă a omului cu Dumnezeu.

Celălalt aspect remarcabil este lupta femeii samarinence: Domnul a aruncat plasa, nada: ea a muşcat şi s-a luptat. A pus întrebările potrivite şi a dat deasemenea răspunsuri potrivite. Când dialogul a riscat să se întrerupă, Domnul l-a relansat cu un nou element. S-a stabilit un fel de dialectică constructivă care a îngăduit lui Hristos să aducă treptat această inimă pregătită la o cunoaşterea din ce în ce mai înaltă a tainelor celor de sus, pentru a atinge în cele din urmă vârful, revelaţia că El este Mesia, Mântuitorul lumii. Există o sinergie admirabilă între Samarineancă şi Hristos: Hristos voia să o mântuiască, dar şi ea a vrut să fie mântuită.

Tradiţia hagiografică orientală va da un nume Samarinencei: ea este introdusă în Minei cu numele de «Fotini» (cea luminată[5]), a cărei sărbătoare este pe 26 februarie la greci şi pe 20 martie la slavi (şi în Occident).

Sfânta Fotini Samarineanca să ne ajute să trecem de la taina focului (Hristos înviat) la cea a apei, adică a Duhului, care se face în inima noastră izvor dătător de viaţă!

---

[1] Astăzi Napluz (Nablus)  situat la poalele Muntelul Garizim

[2]Puţul lui Iacov, care se află la poalele muntelui Garizim, nu este menţionat în Vechiul Testament, dar este bine cunoscut de pelerini şi arheologi începând cu secolul al IV-lea. Puţul are o adâncime de aproximativ 32 m.

[3] Samarinenii erau o populaţie amestecată provenită în parte în urma colonizării asiriene. La întoarcerea din Exil, evreii au refuzat participarea acestora la reconstruirea Templului. Atunci ei şi-au construit propriul lor templu pe muntele Garizim. Păstraseră Tora, dar nu-i recunoşteau pe Prooroci, de unde neputinţa lor de a cunoaşte pe Mesia. Evreii îi considerau ca necuraţi şi nu aveau nici o legătură cu ei.

[4]Sf Efrem, în comentariul la Diatessaron, spune: «Îşi aruncă nada porumbiţei, nădăjduind astfel să prindă tot stolul » (S.C.n°12 : XII, VI, 16-20).

[5] De la Photos, lumină.

Parintele Dumitru Staniloae - Predica la Duminica Samarinencei: "numai ce iese din inima merge in inima"

«Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul». (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.

Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decît templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gîndul la El. «Căci Domnul aproape este» — spune Sfântul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte XVII, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.

Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie «în Duh şi Adevăr» — a spus Mîntuitorul.

Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai cîte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducîndu-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos — spune Sfîntul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decît prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci cînd ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gîndul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cît mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintăla Cel Căruiane rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: «Avva, Părinte» (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi «în adevăr» sau «cu adevărul». Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De cîte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă si cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbîndirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mîntuirea lui.

Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurîndu-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pămînt ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincios si credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune «în duh».

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea «să păzim unitatea Duhului în legătura păcii», cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. IV, 3).

Rugîndu-ne «în duh şi în adevăr», vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi Sfânt apostol: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi» (II Cor. XIII).

Pr. Prof. D. Stăniloae

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)

Site web: Pr. Gabriel