Emisiunea “Convorbiri duhovnicești″ despre timp și ființă. Părintele Mircea-Cristian Pricop: "iubirea înnobilează și sfințește timpul". Părintele Valentin Berechet: "cine pierde timpul pierde și veșnicia"

Emisiunea “Convorbiri duhovnicești″ din 28 sept. 2017

Timp și ființă 

Invitat: Pr. Mircea-Cristian Pricop

Realizator: Pr. Valentin Berechet

Pr. Valentin Berechet: Părinte, cam ce ați putea să ne spuneți despre timpul acesta, pe care nu-l vedem și de care depind totuși toate?

Pr. Mircea-Cristian Pricop: Sfânta Scriptura își începe prima Carte cu cuvântul "La început". Acest termen definește apariția timpului. "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul". Dumnezeu a sădit în Cosmos, în lumea creată de El, două dimensiuni ale timpului, două aripi ale aceleiași noțiuni: veacul și veacul veacului. Spune la Carte Ieșirii, dar și la Psalmi, de nenumărate ori: "Împărați-va Domnul în veac și în veacul veacului". Nu este o repetiție poetică aici. Sunt două noțiuni care sunt înlănțuite, împletite, dar care definesc timpul așa cum l-a gândit Dumnezeu. Si, ceea ce Dumnezeu gândește este concret și de nesupus dezbaterilor. Prin urmare, prin veac înțelegem timpul acesta liniar, pe care noi, ca și ființe muritoare îl împărtășim pentru o vreme pentru ca, apoi, să pășim în cea de-a doua dimensiune a timpului, care este eonul, timpul copleșit de veșnicie, timpul "tinereții fără de bătrânețe și al vieții fără de moarte", despre care ne vorbesc bătrânii în poveștile lor. In acest timp sunt invitați să se bucure și să se împărtășească nemijlocit de frumusețea dumnezeirii și de dragostea lui Dumnezeu, sfinții, drepții, îngerii, toți oamenii de bine din toate timpurile. Deci, acesta nu este un timp al lui Dumnezeu, timpul copleșit de veșnicie- așa cum spune și Părintele Dumitru Stăniloae în Dogmatică - Dumnezeu este mai presus de ambele dimensiuni ale timpului. Dar, timpul copleșit de veșnicie, sau eonul, viața veșnică, despre care spunem noi în crez că aștept "viața veacului ce va să fie", sau veacul veacului - acest timp copleșit de veșnicie este dimensiunea care poate fi atinsă de către creație în aspirația ei către Dumnezeu.

Pr. Valentin Berechet:  Care este rostul acestui timp în viața noastră?

Pr. Mircea-Cristian Pricop: Marii filosofi dar și credința vorbesc despre nașterea omului pe pământ ca despre o azvârlire în ființă. Însăși momentul nașterii noastre este, cum spune la Cartea lui Iov, o zbatere, o zvâcnire, un impuls puternic care împinge viața mai departe. Unde împinge viața mai departe? Înspre ființă, de la nimic spre ființă. Dacă iadul, sau dimensiunea răului, dimensiunea condamnaților este o cădere spre neființă, o cădere necontenită spre desființare, spre eter, spre moarte, sensul vieții pământești, care se continuă și cu cea cerească- dacă vom fi vrednici de ea, dacă Dumnezeu se va milostivi spre noi - este această palpitație, această pulsație spre mai viu, dacă ar fi ușor de înțeles ceea ce spun.   

Cuvinte de folos de la Părintele Sofian Boghiu despre diferite capcane spirituale, însușirile trăirii ortodoxe, semnele vremurilor din urmă, importanța duhovnicului, credința tinerilor, monahism și rugăciunea inimii

Părintele Sofian Boghiu: "Dacă vreți să aveți folos dintr-un cuvânt duhovnicesc, trăiți-l"

P. Sofian Boghiu - Cuvinte de folos

Transcrierea interviului realizat în primăvara anului 2000 

și revizuit și completat în martie-aprilie 2002

- Părinte Arhimandrit, cum să înțelegem cuvântul Sfântului Siluan Atonitul: "ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui"?

E un cuvânt mai greu acesta. Iadul e lumea aceasta. Eu am aflat - deci nu este deloc o noutate - că iadul nu este undeva în afara de pământ, este pe pământ și este undeva chiar în pământ. Si aceasta am aflat-o din Catavasia a 6-a a Învierii, care spune asa: "pogoratu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului".

Mântuitorul, după ce a fost răstignit pe cruce, sufletul Său a coborât în iad și de acolo a scos pe toți cei care erau condamnați la osândă, și erau acolo, în pământ, în iad. Acolo a fost Mântuitorul. Trupul Sau, după cum știm, a fost prohodit și îngropat, pus sub peceți, iar sufletul Lui a coborât în iad. Si este o cantare, pe care o cantam noi în Biserică:

 "În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins". 

Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa pe cruce. Si Mântuitorul a coborât la iad și scoate din întunecimile iadului - e o lupta; îngerii luptă cu Belzebuth - pe toți cei care L-au așteptat.

Deci iadul este în pământ și pe pământ, încât noi suntem obișnuiți cu el. Iadul și-l fac mulți dintre trăitorii acestei vieți, prin viața pe care o duc, încât iadul devine descurajant, devine nimicitor.

A suporta iadul pe pământ cu aceasta încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viața noastră. Trăim cu aceasta încredere, că iadul va avea un sfârșit și vom putea fi liberi, și vom putea să ne ocupăm de viața noastră lăuntrică, cu toată descurajarea pe care o aduce diavolul, pentru că el este și în iad, este și în lume. Este prințul lumii care a câștigat foarte mulți pământeni pentru împărăția lui. Si toți care suntem în lume diavolul ne vânează și dacă se poate ar vrea să ne acapareze pe toți să ne atragă în împărăția lui, în împărăția morții. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu rezistăm și învingem această tendința lacomă a diavolului, de a cuceri fapturile lui Dumnezeu.

Diferite capcane spirituale

- Părinte Sofian, pentru un tânăr care dorește să se apropie de Biserica pot apărea diferite capcane spirituale și am dori să ne spuneți câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstiții și exagerări ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteți spune de pietism și cum să ne ferim de acest lucru?

Noi urmărim în viața noastră creștină să ne menținem pe linia aceasta a Ortodoxiei, care este lumina credinței noastre, a credinței în Hristos care știm că ne conduce clar în Împărăția lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale Ortodoxiei nu le luăm în seamă și le recomand și tinerilor să nu alunece în superstiții și în astfel de mișcări cum este pietismul. Pietatea, evlavia adevărată a Ortodoxiei, aceasta este calea care trebuie să o urmeze un tânăr care vrea să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu. Nu mă interesează un altfel de pietism, de aceea nici nu vorbesc despre el.

- O alta ispita ar fi intelectualismul, în care credință apare ca o problemă interesantă de cultură și nu neapărat ca un act de trăire.

Cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltă, este amestecată cu mândrie, și mândria este aruncată în lume de duhul minciunii care este diavolul. Diavolul este foarte savant, știe foarte multă filosofie, și știe și foarte multă teologie, și impresionează prin știință lui, dar știința lui îl tine mereu rece față de Dumnezeu, mintea lui este încremenită în cunoașterea pe care o are, ca și prietenii săi, oamenii intelectuali, mai ales atei. Știu toate și rămân mai departe închiși în știința lor fără nici o deschidere către Dumnezeul Cel Viu. Rămân închiși în aceasta știință și impresionează pe cei din jurul lor și pe ai loc, care au aceeași preocupare și care sunt morți pentru Dumnezeu și pentru ei înșiși.

Cu toată această filosofie a lor, și această intelectualitate înaltă sunt ca o trâmbiță care sună puternic, dar lumea nu este atrasă de ea, nu are o melodie anume, ceva care sa placă, ci un strigat, adeseori uscat. Încât, acest intelectualism, când vine în contact cu credință creștină și cu trăirea creștină, această înaltă filosofie, adeseori nu se împacă cu creștinismul în general și cu trăirea creștină în special. Le refuză și îi convine să rămână în această uscăciune intelectuală cu care, cei care au crescut în această uscăciune, sunt mulțumiți, să asculte această depanare de cunoștințe și de probleme ale intelectului, ale minții, și, deși nu-i mulțumește, rămân mereu uscați, în aceasta formă de cunoaștere seacă.

Un interviu cutremurător cu Părintele Jean Boboc despre transumanism, religia mondializării. Suntem în fața unei revoluții "en marche", a unui totalitarism, prelungire a marxismului, care vizează crearea omului nou

In interviul de mai jos Jean-Michel Vernochet, cunoscut jurnalist francez dialoghează pe tema transumanismului cu Părintele Jean Boboc, preot econom stavrofor la Catedrala Ortodoxă Româna "Sfinții Arhangheli" din Paris.

Părintele Jean Boboc este doctor în medicină la Facultatea de medicină din Paris și doctor în teologie la Institutul Saint Serge din Paris. Discipol al lui Mircea Eliade și unul dintre principalii traducători în franceză ai Părintelui Dumitru Stăniloae, este și rectorul Centrului Ortodox de Studii și Cercetare "Dumitru Stăniloae", unde ține cursuri de antropologie și bioetică.

Recent, Părintele Jean Boboc a publicat o carte care se numește: "Transumanismul decriptat - Metamorfoza corăbiei lui Tezeu" - prefațată de profesorul Pierre Magnard, profesor emerit la Sorbona.

Transumanismul, religia masonică mondială

Traducerea și adaptarea interviului de mai sus:

Jean-Michel Vernochet: Astăzi vom vorbi despre o chestiune foarte importantă, care este transumanismul, cât și despre alte chestiuni de actualitate. Mai întâi putem spune că preocuparea medicinii tradiționale este de a vindeca și a preveni boala, de a "repara" corpul. Pe de altă parte, astăzi sunt oameni care cred că am intrat într-o realitate augmentată, când se modifică omul, se denaturează. Vorbim de căi intruzive când se incorporează omului anumite proteze electronice, se fac implanturi în creier. Alții ar vrea, pe alte căi, să modifice genomul uman, să modifice organismele genetic [OGM]. Si, aceștia vor să facă revoluție, să facă un marș forțat, să "meargă mai repede decât muzica", adică să forțeze lucrurile.

Jean Boboc: Da, asta este, ați spus totul, pentru că transumanismul este un marș forțat și, așa cum indică prefixul, transumanismul este trecerea de la umanitate la o altă formă de umanitate. Recent s-au descoperit niște bucăți de os care ne permit să spunem că omul modern este poate de 5 mii de ani. Să presupunem... Ori, transumanismul este voința de a se pune la maneta evoluției și de a face rapid un marș forțat, o trecere de la umanitate, așa cum o cunoaștem, la o altă umanitate.

Ați pomenit de raportul dintre transumanism și medicina tradițională - paradigma terapeutică clasică, care constă în ameliorarea simptomelor unei boli, în vindecarea ei și în "repararea" corpului umani. Acum, asta se schimbă și devine o transformare și o creștere a capacităților corporale, biologice, fizice, mentale, intelectuale, etc. prin bieul biotehnologiilor și a altor lucruri. Deci, suntem în fața unei revoluții, "en marche".

Un filosof belgian spunea că facem transumanism cum facem astăzi proză. Adică suntem deja în el.  Si totul derivă din bioetică. Așa cum clericii [urmași ai lui Iuda] au trădat Biserica, de mult timp, profesorii de bioetică au trădat medicina. Profesorii de bioetică în SUA, în Australia, în Anglia sunt toți biologi sau medici care au și o specializare în filosofie. Si ei sunt adepții filosofiei engleze, opusă celei lui Kant, pe care o numim "utilitarism". Individul devine un material utilitar cu un aspect de marfă, [care poate fi vândut sau cumpărat n.n.]. Omul poate fi modificat în totalitate sau pe anumite părți, poate fi modificat prin transumanism la alte nivele - pentru că transumanismul nu este unitar în termeni de de ideologie.

Larry Page, cofondator de Google: "Google va fi în final
un implant cerebral care vă va da răspunsul
când vă gândiți la o întrebare"

Unii sunt bracați pe faptul că biologia noastră actuală nu este compatibilă cu lumea tehnologică care se pregătește, iar altora puțin le pasă de biologia noastră, căci sunt deja neognostici, sunt dualiști: corpul nu contează, ceea ce contează este să se încerce să se salveze spiritul și să-l transfere pe servere - aceasta este munca pe care o face Rey Kurzweil în Silicon Valley, cu faimoasa sa Singularity University, bazată pe inteligentă artificială.

O nouă minune a Maicii Domnului. O fetiță de 8 ani a început să vorbească în fața icoanei Maicii Domnului „Grabnic ascultătoarea”, adusă de la Mănăstirea Dochiariu în nordul Greciei

In fiecare an pe 6 septembrie, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită „Grabnic ascultătoarea”(Gorgoepikoos), este adusă din Muntele Athos pentru o săptămână, la mănăstirea  Sochos din nordul Greciei. Astfel, cei care nu pot merge la Mănăstirea athonită Dochiariu, unde se află icoana, în special femeile și copiii, au posibilitatea să se închine în fața ei. 

Mii de oameni din Grecia și Cipru vin la mănăstire pentru a se închina icoanei Maicii Domnului și să primească binecuvântarea starețului mănăstirii Dochiariu, Părintele Grigorie. Anul acesta [2017 n.n.], după cum a dat mărturie monahia Tecla, din mănăstirea Sochos, o femeie din Larissa a venit cu fiica ei de opt ani. Ea a povestit cu lacrimi că fetița ei era mută și că nădăjduia că, cu ajutorul Maicii Domnului, va primi darul cuvântării.

"Am citit despre minunea care s-a întâmplat cu un tânăr de 18 ani, venit din regiunea Skoplje, în decembrie anul trecut[2016 n.n.]. El a vorbit pentru prima oară în fața icoanei Maicii Domnului și doream să-i cer și eu Măicuței să-mi vindece copilul."

In apărarea frustraților, fițoșilor, geloșilor, bețivilor și complexaților...

Căutând să citesc ceea ce se mai scrie prin presa noastră ortodoxă, am dat peste un articol pe care l-aș cataloga inedit, deși știu că multi dintre ortodocșii noștri ce se vad pe sine drepți îl vor sorbi cu nesaț, fiind pe  placul inimii lor...

Așadar, mai întâi, am să vă las și pe dumneavoastră să-l citiți, iar în finalul acestuia am să scriu și eu câteva cuvinte despre cum l-am perceput.

Lumea Credinței: Nu am om! (sau despre frustrați, fitosi, geloși, bețivi și complexați)

Tragedia aceasta va apartine. Aceea de a nu avea în viata un om, un însotitor, un sot, o soață, o bucurie, un brat pe care sa iti asterni neputințele.

Cum? Neputințele? Da, neputințele. Ele și numai ele. Căci tragedia omului ratat începe de la modul greu, prost și infatuat în care își construiește visele tinereții și își alege prost OMUL.
Of, aceeași banală și veche greșală. De a căuta mereu ceea ce nu ne aparține. De a aștepta mereu pe cel care nu mai vine… Omul, iubitul, iubita, fratele, sora… De a crede mereu cu slavă deșartă, că noi fiind mai deosebiți, mai frumoși, mai deștepți, mai frumoase, mai deștepte, mai supli și mai suple, avem dreputul numai și numai la daruri deosebite. La genii, la sfinți, la vip-uri. La a fi șefi, directori, politicieni, patroni, soții de patroni, de doctori, de avocați, de… O meschinărie demnă de blestem.
De fapt, cred că suntem chiar de-a dreptul blestemați. Altfel cum să explicăm iluzia…  Această paranoia, iluzie ce o constată mereu „frumoșii și frumoasele”,” deștepții și deșteptele”, „sfinții și sfintele”. Care așteaptă mereu oameni perfecți, impecabili, și fără de slăbiciuni.  Și, ca o încununare a blestemului într-adevăr nu mai vine nimic. Și când vine”unul” sau  „una” mai altfel, ne mâhnim, ne retragem, ne supărăm că nu e de noi…
Căci iată, clipa e ratată aprioric chiar din momentul în care-ți stabilești o altă măsură. Așa s-au născut depresivii, frustrații, complexații, geloșii… Nerealizații… Eternii așteptători din  fața icoanelor, a paharelor de vin sau din cluburi, care așteaptă ca cine totuși să apară…
Când însă Dumnezeu își trimite câte un“păcătos”, câte un “urât”, câte un “sărac”, tu nu-l consideri OMUL tău. Femeia spune că un astfel de bărbat nu poate fi scos pe stradă, nu are bani de terase, de concedii sau de mici atenții.  Și-l ratezi. La fel însă fac și bărbații în sens invers…
Alte femei, cele așa-zis evlavioase, după ce se convertesc și devin aproape “călugărițe”, asumându-și un comportament rigid. Cică,  spun că ele, că nu s-ar încurca cu orice fel de păcătoși, cu care să-și strice
, și dreptatea… Și se pun pe așteptat îngeri. Dau pomelnice prin toate mânăstirile, metanii, doar doar vor găsi vreu viitor NUME de sinaxar… Adică tot un fel de VIP-dar în variantă ortodoxă…  Și uite așa, dacă nu vine îngerul, devin agitate, înfocate în lege, aspre judecătoare la gesturile cele mai mici ale aproapelui, dând vina pe această societate „bolnavă’ care pune bețe în roate pe drumul alesului. .  Dar la fel fac și bărbații, evident că tot în sens invers…
Slăbănogul de la Vitezda aștepta și el un OM. Vreun “mușchiulos” cu bicepși mari și lanțuri de aur care să-l arunce în scăldătoare, vreun  “VIP” care să-l amăgească, că îi va da drumul în apă și apoi să plece de lângă el, sau vreun înger “fără de păcate trupești”, adică un”băiat bun” care să-l ia direct pe sus și să-i dea milos drumul în apă. Și a așteptat săracul 38 de ani. Deci aproape patru decenii. Și nu a mai venit nimeni. Până când Dumnezeu s-a milostivit…
Deci, puțină smerenie nu vă strică doamnelor, domnișoarelor și domnilor. Și mai coborâți din când în când ștacheta iluziilor…

***

Din concluzia care este trasă la sfârșit am putea spune că este un apel la smerenie, la virtutea la care am fost îndemnați de Însuși Iisus Hristos, când a spus:

"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară."(Matei 11, 28-30)

Așa vorbește Domnul: "învățați-vă de la Mine ca sunt blând și smerit"! Cine recunoaște vocea Păstorului în articolul pe care tocmai l-ați citit? Faceți un exercitu, spunând: "Duhul Sfânt așa grăiește...", și citiți din nou articolul. Si dacă nu de la Dumnezeu vin acele cuvine, atunci vin de la lumea din noi, de la lumea patimilor care sălășluiesc în noi. Sunt cuvintele celui care nu se războiește cu propriile patimi ci care războiește, pasă-mi-te, patimile altora, celui care nu vede bârna din ochiul lui și este revoltat de paiul din ochiul altora. Si toate acestea sub numele unei pretinse scrieri "ortodoxe"...

Să ne amintim că smerenia fără dragoste, fără blândețe, nu este smerenia lui Hristos. Să ne amintim că a spune altora să se smerească, fără a trece noi înșine prin iadul smereniei, este tot una cu a ne pune în vârful stivei de păcătoși, crezând că astfel suntem mai aproape de Cer. Ori, Cel ce s-a pogorât în cele mai de jos ale pământului este Hristos. Si dacă noi suntem în Hristos, ne înălțăm cu El prin coborâre, așa cum ne-a spus și Părintele Sofronie Saharov, căci: 

"toată greutatea lumii şi a fiinţei - greutate de suferinţe, păcate, diferite rele şi nedreptăţi - dar şi toată creaţia şi Biserica se sprijină pe El. Iar noi, creştinii, nu avem altă posibilitate de a-L ajunge decât să ne coborâm la rândul nostru.[...] Toţi cei care sunt purtători ai Duhului lui Hristos nu încetează să "meargă în jos" pentru a putea urca, pentru a fi ridicaţi spre Dumnezeu."

Așadar, cel ce a scris articolul de mai sus n-a făcut decât să strige din cauza propriei neputințe de a purta povara "frustraților, fițosilor, geloșilor, bețivilor și complexaților"- așa cum o face Hristos. Strigatul lui de tunet este o mărturie a neputinței lui de a fi OM pentru toți acești "Nerealizați… Eternii așteptători din  fața icoanelor, a paharelor de vin sau din cluburi".

*

Deci, dragă cititorule, cum toate-s vechi și nouă toate, tu te-ntreabă și socoate de fiecare dată când citești un articol al unuia care plânge și se văicărește pe net sub steagul Ortodoxiei, dacă cuvintele pe care le așterne au și duhul pocăinței sau sunt doar "aramă și chimval răsunător". Trebuie să simți dacă ele provin dintr-o străpungere a inimii sau dintr-o străpungere a minții... Căci, dacă ele vin dintr-o durere vie a inimii, ele sunt înveșmântate cu căldura Duhului Sfânt, Care se sălășluiește în inima smerită și preface pâinea cuvântului, aducând ca roadă "dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia"(Galateni 5, 22-23). Dacă regăsești în inima ta o astfel de roadă, pe care o naște cuvântul ce ți se oferă ca hrană, atunci el se înscrie în grija de mântuire a lui Dumnezeu pentru oameni. Dacă nu, atunci cel care a scris, "grăieşte dintru ale sale" și-ți oferă, mai degrabă, o ciorbă rece de care poți să te și îngrețoșezi.

Să fim, dar, următori îndemnului evanghelic:

"Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu[...] Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. " (I Ioan, 4, 1, 20)

Cuvântul lui Virgiliu Gheorghe la protestul împotriva vaccinării obligatorii (video, text). "Această lege nu numai că pune în pericol sănătatea întregii populații în ansamblul ei, dar deschide și porțile reîntoarcerii la dictatură"

"Lupta aceasta împotriva unei asemenea legi este lupta intrării noastre ca popor, ca țară, în sfera unui nou totalitarism."

 *

Declarația lui Virgiliu Gheorghe la protestul împotriva vaccinării obligatorii (17.09.2017)

Această adunare constituie un eveniment simbol în sensul că trage un semnal de alarmă, acum, la 27 de ani de la ieșirea din comunism, un semnal de alarmă privind pericolul, riscul, de a ne întoarce la momentul restaurării acestuia, căci legea vaccinării obligatorii nu este altceva decât o schimbare de paradigmă în legislația romanească, o paradigmă nouă care prevalează dictatul și nu exprimarea liberă a persoanei umane. Este o lege care încalcă nu numai câteva articole din Constituția României, a legislației în vigoare, cât și multe tratate internaționale. Si, tocmai de aceea, mi se pare extrem de periculos acest proiect de lege, pentru că nu ține cont de absolut nicio legislație ce protejează drepturile omului. 

Esența, până la urmă, a acestui act este ideea de a impune "consimțământul prezumat" cetățenilor României în privința administrării vaccinurilor.  "Consimțământ prezumat", însă, nu este decât un eufemism, un altfel de a spune dictatului forței. Pentru că, a presupune că cetățeanul este de acord, fără să-i mai ceri părerea, fără a-i cere consimțământul, este practic să-i impui tot ceea ce dorești tu. Dacă aceasta lege va trece, atunci orice altă lega care include ideea de „consimțământ prezumat” va deveni posibilă. Va deveni posibilă, în aceeași măsură, să spunem „consimțământ prezumat” privind prelevarea de organe, „consimțământ prezumat” în privința eutanasierii copiilor, bătrânilor, cum se întâmplă astăzi în Belgia, „consimțământ prezumat” în privința instituționalizării copiilor, părinților care se impun într-un fel sau altul statului de a-i ideologiza.

Din "Glasul Domnului": "Tot ceea ce face prietenul (lui Dumnezeu) este o roadă a iubirii altruiste"." Omul este liber pe cât de sincer iubește"."Lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun"

Glasul Domnului (1)

“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) 

Numărul 177 (2017), 

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Evanghelia Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“.  Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“.

Pr. Ioannis Romanides: Desăvârşirea şi Taina Crucii

(...) crucea, care este asumată de fiecare următor al lui Hristos, nu reprezintă, aşa cum mulţi cred, diversele probleme pe care omul le întâlneşte în viaţă. Dimpotrivă, crucea este o încleştare activă pe care fiecare credincios şi-o asumă pentru a păstra până la moarte ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu prin care ajunge la îndumnezeire.

Mântuirea fiinţelor umane nu constă doar în răstignirea Domnului pentru ele şi în dobândirea roadelor Jertfei de pe Cruce pentru satisfacerea dorinţelor de fericire. Dimpotrivă, fiecare credincios ar trebui să se răstignească pe sine nu din obligaţie, ci din propria voinţă, întocmai precum Hristos, fiindcă doar prin această dorită răstignire de sine se ajunge la participarea la Taina Crucii, prin care omul este transformat dintr-o fiinţă egocentristă în prieten al lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har.

Protos. Hrisostom de la Putna: "Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi"

Protos Hrisostom de la Putna:

"brațele acestea vor rămâne întinse până la sfârșitul veacurilor, așteptând să primească în ele pe toți frații Săi cei rătăciți de la Adevăr"

 "Doar crucea, aceasta ne va da nouă chipul de fii ai lui Dumnezeu."

"In aproapele stă viața noastră, pentru că în aproapele se vede jertfa. Cât te-ai jertfit pentru aproapele în aceea este măsura strălucirii tale. Si, pe măsură ce strălucești mai mult, te asemeni cu Hristos. Nu poate fi cuprins de iad un suflet care luminează astfel, nu poate iadul să țină pe cel pe al cărui chip sunt trăsăturile lui Hristos, nu poate iadul să înghită crucea"

Protos. Hrisostom, predică la praznicul Înălțării Sfintei Cruci

 Crucea, semnul iubirii dintre Dumnezeu și om

Zis-a Mântuitorul un cuvânt, și anume, că: "nimeni nu are dragoste mai mare decât să-și pună sufletul pentru aproapele său"(cf. Ioan 15, 13). Acest cuvânt poate explica acea piatră de poticneală în înțelegerea sfintei cruci care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să spună că "crucea pentru elini este nebunie și pentru iudei sminteală". Însă, "pentru cei chemați, și dintre elini și dinte iudei: este Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu"(cf. 1 Cor. 1, 23-24).

Nici în ziua de azi nu găsim adevărată înțelegere, o înțelegere care să poată să pună laolaltă și să explice de ce un instrument de tortură - cum fusese crucea atunci când Hristos venea spre răstignire-, este atât de mult slăvit. Cum se pot împăca aceste două lucruri, chinul de ocară, moartea de ocară și slava lui Dumnezeu? Elinii socoteau aceasta că este nebunie, deși ei, filozofii fiind, puteau înțelege că pot să-și dea viața pentru o idee nobilă, pentru un principiu, însă nu înțelegeau ca moartea să fie de ocară. Principiul acela putea fi susținut și apărat cu prețul vieții, pentru ca acela să creadă în acel principiu, însă, dacă era moarte de ocară, nu mai era nimic nobil aici, nega însăși lucrul în sine.

Iudeii, pe de alta parte, socoteau crucea sminteală, pentru că Dumnezeu nu avea cum să se smerească până într-acolo încât să sufere fără vină o astfel de moarte, tot de ocară. Nu înțelegeau că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul să se răstignească pentru oameni, cum le spusese Hristos, și era sminteală: "Acesta nu este Dumnezeul nostru, un astfel de Dumnezeu nu este împărat. Împăratul împăraților când va veni ne va pune pe noi peste toată lumea". Nu pricepeau cuvântul lui Hristos, nu putea să încapă în ei cuvântul lui Hristos, care spunea: "cel care vrea să fie mai mare dintre voi să se facă mai mic decât ceilalți"(cf. Marcu 10, 43). Paradox de la început până la sfârșit era cuvântul lui Hristos. Pentru iudei, sminteală era această credință propovăduită de Apostoli, însă, pentru cei chemați era Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Aceasta este crucea: semnul iubirii fără margini. Nu este iubire mai mare decât ca cineva să-și pună sufletul pentru aproapele său (cf. Ioan 15, 13). Încă noi, acum, creștinii de astăzi înțelegem și suntem de foarte multe ori gata să ne dăm viața pentru cineva, însă câți dintre noi sunt gata să-și dea copilul la moarte pentru cineva? Toți preferă să moară ei în locul copiilor lor. Dumnezeu Tatăl nu a făcut așa. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat să se răstignească pentru ca cei care cred în El să aibă viață veșnică.(Cf. Ioan 3, 16) Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu Tatăl pe noi, încât pe unicul Său Fiu, adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi. Cine poate răsplăti aceasta iubire?

Părintele Sofian Boghiu: "Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci"

Părintele Sofian Boghiu († 14 septembrie 2002)

despre:

Iubirea duhovnicească

Pune în sufletul meu sporirea dragostei către Tine. Fă-mă să înțeleg smerenia Ta, în care ai trăit pe pământ.

1. Există o iubire duhovnicească. După cum este o hrană trupească și una duhovnicească, o băutură după trup și alta după duh, așa există o dragoste a cărnii care vine de la Satan și o altă dragoste a Duhului, la Dumnezeu avându-și începutul; nimeni nu poate fi stăpânit de amândouă aceste iubiri [deodată]. Dacă ești iubitor al trupului, dragostea Duhului nu o poți cuprinde. Dacă pe toate cele trupești le-ai disprețuit - nu spun numai carnea și sângele, argintul și averile, dar și pământul însuși și chiar cerul, pentru că toate acestea vor trece - și dacă de nici una din ele nu-i legat sufletul tău, dacă nu ești robit de nici o iubire de patimi, vei putea atunci și iubirea duhovnicească să o înțelegi.

Marius Iordăchioaia despre pacea unei lumi care și-a dat Duhul...

Dragostea in care cred: Al doilea strigăt

[...] Cred, simt, știu: că un om strigă după Mântuitorul Hristos și strigătul lui e real, adevărat, în măsura în care se simte și se vede scufundându-se în Marea Patimilor, adică ”lumea” așa cum o definește Sf. Isaac Sirul. Cu cât un suflet se vede mai clar pe sine, cu atât strigă mai tare la Domnul Iisus să-l salveze!

Știu că sunt suflete nobile, care merg spre Cer, atrase de frumusețea Domnului. Dar, nu e cazul meu; eu am venit la Hristos, din spaima de moartea veșnică, pe care am simțit-o din fragedă copilărie. În colonia de muncă în care am copilărit, demonii erau o prezență familiară...

Sunt și acum. Dar nu mai vin cu înfricoșări, ci cu plăceri și dezmierdări, care amorțesc sufletul... Baza acestei sedări e trufia....

Iar în această situație, trebuie nevoință, zbatere, luptă: trebuie să te scuturi din somnul inimii, să-și dai palme, să te tragi de urechi, să urli, CHIAR DACĂ EVLAVIA TA ÎȚI SPUNE CĂ TOTUL E, DACĂ NU BINE, CEL PUȚIN BINIȘOR!

La început, strigi după Hristos din iad. Pe urmă, din FALSUL tău mic RAI ”creștin”, de aici, de pe pământ....

Primul strigăt vine din apariția Mântuitorului pe Marea furtunoasă a Patimilor.

Al doilea, din amintirea faptului, că Marea aceasta călduță și liniștită, cu miros de tămâie și cu sirene care cântă muzică bizantină, e totuși, dincolo de up-datări, același vechi ocean de demoni....

Dacă primul strigăt cere mântuirea din furtună, al doilea cere izbăvirea din falsa isihie....

Dacă prima mântuire înseamnă să te agăți de Adevăr, a doua presupune să ți-L înfingi în inimă, ca o Sabie, la nesfâșit...

Pentru că sufletul rămâne treaz doar cât îl doare Adevărul....

Durerea patimilor străpunse de Adevăr....

Arta bizantină nu trebuie să trezească simțirile trupești ci pe cele duhovnicești. Reprezentări iconografice ale icoanei Zămislirii Născătoarei de Dumnezeu

Iconografia picturii bizantine este o artă ascetică și este total diferită de pictura senzuală, care îl satisface pe om din punct de vedere emoțional. Emoționalitatea, naturalețea, fiziologicul reprezentărilor, negreșit îndepărtează ideea de sfințenie și îl ține pe om legat de cele pământești, de cele vremelnice și trecătoare, îl lasă nemântuit, cu gustul unei satisfacții momentane. Icoana, în schimb, îl duce pe om la o relație imediată cu harul și ipostasul Sfântului reprezentat în icoană.

Mitropolitul Athanasie al Limassolului: "este firesc ca în Biserică să existe sminteli, să existe căderi, neputinţe omeneşti, dar trebuie să învăţăm să nu ne smintim, şi toate aceste lucruri să le vedem din altă perspectivă"

"Se găsesc destui care să strice dragostea Bisericii faţă de tot omul."

"Şi mai ales asupra unui preot foarte uşor se răspândesc calomniile."

"Dumnezeu îi lasă şi pe cei care, înrobiţi de patimi, devin unelte ale diavolului şi-i smintesc pe ceilalţi. Dumnezeu nu se mânie să-i „secere” – de ce? Pentru că spune că există pericolul ca, secerând neghinele, să vatăme şi grâul. Dar mai există un motiv: acela că omul poate, chiar şi în ultima clipă a vieţii, să se pocăiască."

"Aceasta este minunea, că în Biserică cel mort prin păcat poate învia întru viaţa veşnică. "

Familia Ortodoxa: „Cine judecă pe cine?”

„Știm că Biserica este Trupul lui Hristos. Trupul omului, de pildă, este un organism – câți microbi intră în fiecare zi în trupul omului? Dar alimentele pe care mâncăm – toate sunt bune, toate sunt curate? Organismul preia alimentele, le alege înăuntrul său, păstrează ceea ce este nevoie și restul elimină. Acest lucru se întâmplă și în Biserică, Trupul lui Hristos. Toți avem ideile noastre, pozițiile noastre, teoriile noastre – dar, până la urmă, ceea ce se impune este adevărul lui Hristos.

Eu nu mă tem de anumite greșeli care au loc în Biserică, pentru că știu că nu sunt eu mântuitorul Bisericii – Mântuitorul Bisericii este Hristos. Hristos nu are nevoie de mântuitori. Noi nu trăim în Biserică ca să salvăm Biserica, aceasta este o concepție romano-catolică. Noi trăim în Biserică nu ca să o salvăm, ci ca să ne salvăm noi, ca să primim sfințenia Capului Bisericii, care este Hristos” (Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului).

Deoarece această temă a smintelilor a fost menţionată de multe ori în istoria Bisericii – sminteli mai vechi, mai noi, sau chiar viitoare –, este o temă care, desigur, ne mâhnește. Nu poate spune nimeni că primește cu bucurie toate acestea, dar este o temă pe care trebuie să învăţăm să o înfruntăm corect.

Pilda zilei: Drumul spre Împărăția Cerurilor

Era un mirean foarte evlavios în viața lui și a venit la Avva Pimen. S-au mai întâmplat să fie la bătrânul și alți frați, cerând să audă de la el vreun cuvânt. Si a zis bătrânul mireanului celui credincios:

Grăiește fraților vreun cuvânt! 

Iar el se ruga, zicând:

Iartă-mă, avvo, eu ca să învăț am venit. 

Si silit fiind de bătrân, a zis:

Eu sunt mirean, și vânzând și neguțătorind verdețuri, dezleg legăturile și le fac mici, cumpăr cu puțin și vând cu mult; însă nu știu din Scriptura să vorbesc, dar o pildă voi zice.

Un om a zis prietenului său: Fiindcă am poftă să văz pe împăratul, vino cu mine! A zis lui prietenul: Vin cu tine până la jumătatea căii. Si a zis altui prieten: Vino tu de mă du la împăratul! A zis lui: Te duc până la palatul împăratului. Zis-a și celui de-al treilea: Vino cu mine la împăratul! Iar el a zis: Eu vin și te duc la palat, și stau și grăiesc și te bag la împăratul. 

Si l-au întrebat pe el:

Care este puterea pildei? 

Si răspunzând, a zis lor:

Cel dintâi este nevoința care povățuiește până la drum, cel de-al doilea este curăția, care ajunge până la cer, iar al treilea este milostenia, care duce până la împăratul Dumnezeu cu îndrăzneală.

Si asa frații, folosindu-se, s-au dus.

Sursa: Creștin Ortodox, Drumul spre Împărăția Cerurilor

Cum ajunge un român să fie străin in țara lui, oprimat de pretențiile ungurilor în România. Să mai vedem şi puţină istorie!

Un român vrea să cumpere mici în Odorheiu Secuiesc, 

cerând în limba romană

• Observator: La Odorhei, vânzătoarea unui supermarket nu a vrut să servească un client pentru că acesta vorbea româneşte

• Bugetul: INTERVIU Sorin Susanu, șef regional ANPC. Ce ASCUNDE, de fapt, scandalul Kaufland Odorheiu Secuiesc :

[...] Vineri seara, reporterul Bugetul.ro a obținut un interviu cu comisarul-șef Sorin Susanu. Șeful de la Protecția Consumatorului ne-a dezvăluit că problema este mult mai gravă decât se prezintă în spațiul public, în momentul de față.

De asemenea, comisarul-șef Susanu ne-a precizat că nu este un caz singular și că, de-a lungul timpului, s-a confruntat cu zeci de astfel de probleme.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: "daca iubesti pe cineva sau ceva mai mult decat pe Dumnezeu, acele lucruri sau fiinte iti devin in chip natural dusmani"

"Ne aflam cateodata in inselare, confundand iubirea pe care o doreste Dumnezeu de la om, cu iubirea de natura pamanteasca, cu atasamentul fata de lucruri, fiinte, animale sau mai stiu eu ce ne inconjoara pe noi... Si, acest atasament este, nu neaparat egoism, ca as fi prea aspru ci, mai degraba, lucru trecator, sclipiri de moment. Pe cand, ceea ce Dumnezeu propune omului este iubirea care nu piere niciodata."

Emisiunea “Vestea cea bună” – Temeiul iubirii - 8 aug. 2017
Realizatori: Pr. Mircea-Cristian Pricop şi Prof. Mihail Chircor 

Prof. Mihail Chircor: As vrea sa incepem, Parinte, printr-un fragment din Ev. dupa Matei, in care se spune: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine". (10, 37). De ce mi-am pus problema? Pentru ca, la un moment dat in existenta mea spirituala, am zis - Dumnezeu sa ma ierte! - : "Doamne, ce Dumnezeu aspru! Cum adica sa nu-mi iubesc fiul si fiica, mama si tatal?". Pana cand, la un moment dat, am realizat ca Dumnezeu nu-mi cere sa nu-mi iubesc fiul si fiica, mama si tatal. Ba dimpotriva! Ca sunt porunci sa-ti iubesti si sa-ti cinstesti parintii, dar El a vrut sa spuna: "sa nu-i iubesti mai mult decat pe Mine". Ca n-a vrut sa spuna, de fapt: "iubiti-Ma pe Mine cel mai mult si dupa aia mama, tata, fiul si fiica". Sigur, prima porunca este: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta", dar, in acel pasaj din Matei, sensul este acela: "cat de mult sa-L iubim pe Dumnezeu?" "Pai, foarte mult!" Si o sa vedem, pe tot parcursul discutiei, ca oricat de mult L-am iubi noi, nu putem sa-L iubim cum ne iubeste El pe noi. Dragostea Lui fata de noi o depasete de mii de ori pe cea a celui mai vrednc dintre noi fata de Dumnezeu. Practic, toata Biserica si Noul Testament se cladesc pe iubire, si fara aceasta iubire nu ai nimic, nu esti intreg, nu esti desavarsit, nu esti pe cale, nu tinzi catre mantuire fara sa iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele tau.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: Asa este, dar vedeti dumneavoastra ca in timpurile noastre, in care toti stalpii pe care s-a fondat lumea aceasta sunt contestati, sunt subminati prin batjocora in primul rand, prin trecere la capitolul derizoriu, inclusiv iubirea este interpretata in diverse nuante si cu scopuri nu dintre cele mai sfinte. De aceea, subiectul pe care l-ati propus dumneavoastra, si pe care eu l-am imbratisat cu multa bucurie, se leaga de cel pe care eu vi l-as fi propus: "Amurgul valorilor, amurgul intelepciunii". Pentru ca cea mai importanta valoare a fiintei umane, nu numai a crestinismului, [ci] a universului intreg este iubirea. Fara iubire totul nu mai are sens.