Mitropolitul Antonie de Suroj: "Cei care-i urăsc pe unii de dragul altora dau frâu liber diavolului". "Nu suntem bucăți de unică folosință, părți autonome ale unui tot, ci mădulare vii ale fiecăruia"

Păcatul este dezbinare atât în noi înșine, cât și în relațiile cu ceilalți, și când ne aflăm printre acești ceilalți nu trebuie să uităm de Aproapele nostru nevăzut, Dumnezeu. Așadar, primul pas în evaluarea pe care trebuie să ne-o facem este să apreciem cât de gravă este această ruptură [dezmembrare lăuntrică]. Cât de mult sunt în dezacord inima și mintea mea? Inima mea este îndreptată către un singur scop sau oscilează mereu? În ce măsură îmi sunt faptele dictate de propriile convingeri, în ce măsură sunt ele sub puterea impulsurilor nestăpânite? Există în mine ceva ce nu a fost vătămat? Pe de altă parte, cât de despărțit sunt eu de Dumnezeu și de aproapele meu? Această opoziție între mine și aproapele meu începe în momentul în care ne promovăm, ne afirmăm pe noi înșine fiindcă, făcând astfel, noi ne îndepărtăm pururea de celălalt și-l respingem. Nu degeaba a spus Sartre: "Iadul este celălalt". Dar, în timp ce-l excludem pe celălalt, ne întemnițăm propria persoană într-o singurătate iremediabilă, astfel că, în cele din urmă, același scriitor francez a spus "Noi suntem iadul".

Mitropolitul Antonie de Suroj - Buchet de texte duhovnicești despre rugăciune și întâlnire în adevăr

Rugăciunea în Împărăție

Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui. Să fim cel puțini preocupați de voința Sa, chiar dacă încă nu suntem capabili să o împlinim.

Dar dacă nu facem astfel? Dacă ne raportam la Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu L-a urmat pe Hristos fiindcă era prea bogat, atunci cum putem să-L întâlnim? Atât de adesea, ceea ce dorim să avem prin rugăciune, printr-o relație profundă cu Dumnezeu după care tânjim este pur și simplu o altă perioadă de fericire; nu suntem pregătiți să vindem ceea ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul de mare preț.

Cum atunci să dobândim acest mărgăritar de mare preț?

Pe acesta nădăjduim să-l obținem?

Nu este la fel precum în relațiile dintre oameni: când un bărbat sau o femeie simte iubire pentru altcineva, pentru ei nu mai contează la fel alți oameni. Ca să folosim o scurtă zicală din vechime: „Când bărbatul iși găsește o mireasa, el nu mai este înconjurat de bărbați si femei, ci de oameni”. Nu este aceasta ceea ce s-ar putea întâmpla, ceea ce ar trebui să se întâmple cu toate bogățiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu?

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "când viața mea ajunge în asemenea hal, încât mă face să simt că existența mi s-a secătuit... iar Dumnezeu nu-mi dă nimic, și mă simt ca un ciob al vieții, atunci merită să credem"

[...]

Mai cu seamă monahul, dar fiecare credincios, se cuvine să creadă în îngeri, cei care-L văd și Îl aud pe Dumnezeu, și în sfinți, care sunt umpluți de Domnul și de Duhul Lui. Să creadă întotdeauna în ei, mai ales când simte că nu rodește duhovnicește. Atunci e nevoie să aibă întregul simțământ al credinței noastre, fiindcă e un lucru înfricoșător ca cineva să lupte duhovnicește fără să vadă rezultate. Se poate să încerci să priveghezi șapte ani întregi, și, în cele din urmă, tot să te prindă moțăială; sau să lupți să biruiești patima mâniei, și încă să mai fi un mânios. Trăiești atunci lipsa de roade în viața ta. Atunci trebuie să crezi, pentru ca, pe de-o parte, să-ți simți mizeria, iar pe de alta, măreția, pe care o dăruiește Dumnezeu, față de prea puținul pe care tu I-l ceri.

Când simțim o durere trupească, sufletească sau duhovnicească, sau când suferim de vreo boală, o prigoană, niscai clevetiri, vreo ispită spre păcat, patimi puternice, spaimă sau primejdie de moarte, și ne tulburăm de toate acestea: când complicăm inutil lucrurile și suferim schimbări lăuntrice și ne sălbăticim, pentru că vedem că suferim; când ne amintim de putința noastră de a deveni dumnezei și nu acceptăm faptul că suferim; când, în clipele de durere, luptăm să supraviețuim și tăgăduim prezența lui Dumnezeu; când protestăm zicând: "Unde-i Dumnezeu? Mai există Dumnezeu?", și în spatele acestor lucruri ascundem, de fapt, cât de mult am vrea să fim noi înșine "Cel ce este" (Ies. 3, 14) pe pământ, în toate aceste situații e nevoie să credem în îngeri și în sfinți.

Când problemele sau greutățile noastre sunt mari, când ajungem la un întuneric duhovnicesc, al minții - toți sfinții au ajuns adeseori la el! -, într-o stare în care păcătuim fără să ne dăm seama, fără s-o vrem (alta vrem, și alta simțim), când vedem un înger și ni se pare că-l vedem pe satana, când Îi slujim lui Dumnezeu la slujbe, și înlăuntrul nostru există împotrivire, un obstacol pe care îl trăim dramatic, ca înlănțuiți, neputând să ne stăpânim pe noi înșine, când suntem înecați de neștiință, în toate aceste situații trebuie să credem. Adeseori strigăm: "Unde ești, Dumnezeul meu? De ce, Dumnezeul meu? Exiști, Dumnezeul meu?" Si nici un răspuns... Ascultăm Paraclisul Maicii Domnului, ne facem cruce, vărsăm o lăcrămioară, dar iarăși, "nu este cel care să audă, nu este cel care să înțeleagă" (cf. 3 Împ. 18, 26). Nimeni nu ne înțelege, nimeni nu ne cunoaște, nimeni nu ne iubește, nimeni nu ne aude, și, în primul rând, Dumnezeu.

Când greutățile vieții, amărăciunile sufletului, neputințele lumii noastre lăuntrice, durerea sau bucuria - chiar și aceasta îl întunecă pe om, îl înnebunește - ne lipsesc de orice nădejde duhovnicească sau omenească; atunci când ochii noștri se usucă de așteptare și, în cele din urmă, tot nu văd nimic; când trupul nostru îndumnezeit, cinstitul templu al lui Dumnezeu, devine așa cum spune Psalmistul, "ca un burduf în ger" (Ps. 118, 83), o piele care a căzut în brumă, a înghețat și și-a pierdut culoarea, de nu mai poți să-ți dai seama ce este, sau, dacă vreți, potrivit cu textul ebraic, când trupul nostru ajunge ca "un burduf în fum"; când viața mea ajunge în asemenea hal, încât mă face să simt că existența mi s-a secătuit, că am fost uitat de iubirea oamenilor, a îngerilor, a sfinților, că m-am pierdut și cer de la Dumnezeu un strop de răcoare, puțină odihnă - "Dă-mi răgaz, Dumnezeul meu, ca să-mi trag răsuflarea (cf. Ps. 38, 18), lasă-mă puțin ca să mă odihnesc, dă-mi un crâmpei din frumusețea Ta, din sfințenia Ta, din ajutorul Tău!" -, iar Dumnezeu nu-mi dă nimic, și mă simt ca un ciob al vieții, atunci merită să credem. Când noi, monahii, din pricina egoismului nostru, a mândriei, a singurătății noastre, a tuturor patimilor omenești - pentru că participăm și la cele omenești, cu toate că suntem taine ale lui Dumnezeu - devenim ceva asemenea cu cele spuse mai înainte, atunci să credem că aparținem unei obști monahale, ceea ce înseamnă că suntem martori ai îngerilor și ai sfinților, ai acelora care L-au absorbit pe Dumnezeu.

Cât de recunoscători trebuie să fim, așadar, față de Dumnezeu! Fie ca viața noastră să devină un ascunziș al prezenței lui Dumnezeu, al Născătoarei de Dumnezeu, al îngerilor și al sfinților!

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători -
Intrarea în Biserica a Maicii Domnului 

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și, în locul acestora, preferă orice altceva îl face să simtă că este singur". "Comuniunea este propria noastră naștere în cetatea lui Dumnezeu"

[...]Înțelepciunea lui Dumnezeu poate găsi modalități prin care să ascundă Dumnezeirea. De ce? Pentru că omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și, în locul acestora, preferă orice altceva îl face să simtă că este singur, pentru că Dumnezeu înseamnă ceva universal și atotcuprinzător. Omul așa este plăsmuit de păcat, de cea de-a doua sa naștere, am puntea zice, este astfel înveșmântat cu ispita Evei, încât vrea să trăiască singur, iar cea mai puternică trăire a sa este propria însingurare. Peste tot există inimi care trăiesc singure. Le poți găsi până și acolo unde oamenii trăiesc îngrămădiți unul în altul. Fiecare are posibilitatea să-și ascundă viața și să rămână cu totul singur. Iar aceasta pentru că nu poate să trăiască cu un Dumnezeu atotcuprinzător și veșnic.

Prin urmare, omul și-a făcut sinele "dumnezeu", ca să trăiască în propria-i mizerie, în relativul și efemerul său, în odihna pe care și-o dă de fiecare dată sieși; astăzi este bun lucrul acesta, mâine vreo rugăciune, poimâine un hram, răspoinmâine un păcat și, apoi, altceva. Adică, ceva care îl distrează și, în același timp, îi fărâmițează viața, timpul, inima, voința - una vrea, și alta face; în lipsa lui Dumnezeu, singurătatea este umplută de persoana egoistă cu surogate. Astfel, însingurarea, care seamănă cu o fiară omnivoră, devoră și distruge orice formă de răgaz.

Dumnezeu Se ascunde, pentru că oamenii se tem să-L țină lângă ei. Așa cum copilașul se teme de locurile înalte sau adânci, așa cum te apucă amețeala în fața cifrelor astronomice, tot așa ne apucă amețeală în fața Dumnezeului cel atotcuprinzător, Care este deasupra a toate și, în același timp, le cuprinde pe toate. Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a iubirii Lui. Este o deșertare, care se întâmplă dintotdeauna și continuă să se petreacă, iar sub forma întrupării, ea ni s-a înfățișat la nașterea lui Hristos. Hristos Își continuă coborârea, deșertarea, pentru a face părtașe la Sine, inima, gândul, mintea și păcatul fiecăruia. Le ia pe toate asupra Sa, ca să poată, ascuns îndărătul  lor, să-l despovăreze pe om și să-l țină legat de iubirea Lui, fără să-i suprime libertatea. 

[...]

Maica Domnului s-a hotărnicit în pântecele Anei, apoi în Sfânta Sfintelor și, în cele din urmă în mormântul din care a ieșit, fiind luată. Hristos, prin întruparea Sa, S-a hotărnicit în pântecele Fecioarei, apoi în mormânt, iar acum, din pricina firii Sale omenești, Se găsește, oarecum hotărnicit de-a dreapta Tatălui. La fel și noi ne hotărnicim într-un anume loc, într-o anume viețuire, într-o societate de oameni, de îngeri, și de sfinți. Frații noștri sunt sfinții vii. Nu se poate ca sfințenia mea să fie independentă de sfințenia ta, nu mă pot sfinți fără tine, așa cum nici tu nu poți fără mine. Comuniunea care s-a creat este propria noastră naștere în cetatea lui Dumnezeu, strămutarea noastră din lumea aceasta într-o altă lume. Noi așteptăm ceruri noi și pământ nou (cf. 2 Ptr. 3, 13), pe care, nu cerurile create le preînchipuie - acestea vor fi distruse și se vor schimba "cu vuiet mare" (cf. 2 Ptr. 3, 10) -, ci le preînchipuie viețuirea monahală, și toate câte le facem, le avem și le-am gândit în această viețuire. 

Hotărnicirea noastră este împreună cu oameni, dar aceștia ascund înlăuntrul lor un conținut mai adânc, comuniunea lor cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții. Pentru că ne adunăm aici noi toți, oare noi reprezentăm plinătatea obștii noastre? Nu, noi suntem doar privitorii plinătății ei. Conținutul mănăstirii nu suntem noi, monahii. Noi suntem martorii conținutului, cei cărora li s-a încredințat conținutul, suntem cei inițiați în taine de către acest conținut. Am venit pentru acest conținut care sunt îngerii, sfinții, Dumnezeu. Aceasta este viețuirea noastră. Mănăstirea nu este cetatea fiecărui Stareț, ci cetatea lui Dumnezeu. [...] 

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători -
Intrarea în Biserica a Maicii Domnului 

Omilie a Arhim. Emilianos Simonopetritul în ziua de praznic a Sfântului Mucenic Emilian (18 iulie). "Pe Hristos Îl găsesc și pe Hristos Îl iubesc cei care iubesc martiriul"

Sfântul Mucenic Emilian

Omilie rostită de Arhim. Emilianos Simonopetritul 

în Sfânta Mănăstire Ormylia, 18 iulie 1982

Mucenicul Emilian, care a trăit în secolul al IV-lea, provenea dintr-o familie strălucită. A avut curajul să iasă din anonimat și să intre în centrul istoriei Bisericii, ca să devină stâlpul și întărirea ei, lăudătorul lui Dumnezeu și cel lăudat de ea neîncetat. 

Frica de Dumnezeu şi frica de lume - între paza libertăţii şi uşa robiei. Cuvânt al lui Ioan Ianolide versificat

Frica de Dumnezeu 

este 

paza libertăţii,

iar

frica de lume

este 

uşa robiei. 

Frica de lume 

supune lumii

 – iar lumea îl degradează pe om –

pe când

frica de Dumnezeu 

supune lui Dumnezeu

 – iar Dumnezeu îl eliberează, îl desăvârşeşte şi-l face pe om stăpân în lume[1].

Frica de Dumnezeu

conduce 

la frica de păcat, la conştiinţa responsabilităţii şi misiunii umane, 

căci 

ea este de fapt 

îndrăz­neală în cele sfinte, în cele bune, în adevăr. 

Frica de Dumnezeu 

ţine 

duhul treaz, conştiinţa vie, viaţa neprihănită şi lumea în orânduire dumnezeiască,

iar

frica de lume 

adoarme duhul, dă confuzii de conştiinţă, împătimeşte viaţa şi lumea devine insu­portabilă.

Cu frică şi cu cutremur să stăm 

necontenit în faţa lui Dumne­zeu 

şi vom fi fericiţi pe pământ 
şi-n veci, 

fericiţi în noi înşine 
şi în relaţiile dintre noi, 

căci 

conştienţi fiind de nimicnicia noastră, 

ne trezim în Hristos, 

îndrăznim în Hristos, 

biruim în Hristos.

[1] Şi Sfinţii Părinţi vorbesc de cele două frici: frica de Ziditor, ”începutul înţelepciunii”, care înnobilează pe om şi frica de cele zidite, ”laşă şi nebăr­bătească”, ce înjoseşte sufletul. ”Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, cuv. XX). (N. ed.)

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455)

Sursa web: Ioan Ianolide, Deținutul profet, Despre frica de Dumnezeu

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Dumnezeu ne-a dat putința nu numai să ajungem nemișcați spre păcat, spre răutate și spre patimi, dar și să ajungem lumină"

Schimbarea la față și viața practică 

Fragment din cateheza Arhim. Emilianos Simonopetritul, 

11 august 1987, Măn. Simonos Petra, Athos

Pentru că Dumnezeu este atât de dulce și de milostiv, și pentru că ne dăruiește astfel de stări duhovnicești, destinate fiecărui om, să vedem ceea ce ne interesează, adică propria noastră neputință omenească. Să vedem goliciunea noastră, mizeria noastră, să vedem ce suntem și să urâm ceea ce suntem, ca să facem loc existenței noastre ca să o păstorească și să o odihnească Hristos. 

Noi, creștinii, cădem într-o stare de nepăsare sufletească și trupească atunci când legăturile noastre nu sunt o vânătoare, un dialog cu Dumnezeu, când în afară de propria noastră mireasă mai vânăm și multe altele. Noi însă Îl închipuim pe Hristos. Capul femeii, zice Apostolul, este bărbatul iar al bărbatului, Hristos (cf. Ef. 5, 23). Cum ne simțim când nu suntem în stare să ne armonizăm viața cu un bărbat cu care, ca mirese, ne-a potrivit Apostolul (cf. 2 Cor. 11, 2)? Cădem într-o stare de inerție, de neputință, vrem să ne odihnim, să dormim, să mâncăm, să trăncănim.