Protos. Ieremia de la Măn. Putna
"Să fim oamenii lui Dumnezeu"
Cuvânt după Taina Sfântului Maslu, rostit vineri, 3 aprilie 2020
Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să slujim această Taină a Sf. Maslu, că am participat la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite și la toate slujbele Bisericii, pe care, după cum știți, le transmitem în această perioadă de la sfânta noastră mănăstire. Și este un dar al lui Dumnezeu pentru care se cuvine să mulțumim cu toții, și noi, obștea mănăstirii, pentru că ne trezește mai mult, ne îndeamnă la mai multă rugăciune, la mai multă pocăință, fiind conștienți că atâția oameni au nevoie de rugăciunile Bisericii, de Sfintele Taine, și că nu pot participa, și că tânjesc după prezența în casa lui Dumnezeu, în locașul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este cu noi, Dumnezeu este prezent, este în mijlocul nostru cu harul Său, și trebuie doar ca fiecare dintre noi să învățăm cum să trăim prezența lui Dumnezeu, cum să intrăm în această prezență a lui Dumnezeu.
Suntem în această a cincea săptămână a Postului Mare, în care în ziua de miercuri am participat - și prin intermediul tehnologiei-, la Denia Canonului Sfântului Andrei Criteanul - un mare îndemn la pocăință pentru noi toți, și care aduce multă ușurare sufletelor noastre. Apoi, această săptămână este închinată și Sfintei Maria Egipteanca (1 aprilie). Duminica ce vine este închinată Sfintei Maria Egipteanca - ca un mare exemplu de smerenie, de pocăință, de întoarcere la Dumnezeu. Și vă îndemnăm pe toții să citiți viața Sfintei Maria Egipteanca, care vă va umple de multă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru că are mult realism duhovnicesc și multă pocăință ce ne insuflă. Apoi, dacă îi citim viața, vom realiza, - din nou, poate am uitat-, câte comori are Sfânta noastră Biserică. Atunci când Sf. Zosima i-a cerut Cuvioasei să se roage pentru el și pentru lume, într-un târziu Cuvioasa a acceptat și, când a început să se roage ridicându-și mâinile la cer, cu fața spre Răsărit, după o vreme Sf. Zosima a văzut-o înălțată de un cot de la pământ. Ce fel de rugăciune avea Sfânta! Cum mijlocea ea pentru lume! Ei bine, Sfânta și acum mijlocește pentru noi. Toți sfinții Bisericii și acum mijlocesc pentru noi. Și, mai mult, și acum pe pământ, și în acest moment, sunt oameni care au această rugăciune, care, la fel, mijlocesc pentru lume. Dumnezeu îi știe, deși ei sunt neștiuți de noi. Deci, îndemnăm la citirea vieții Sfintei Mara Egipteanca, ca să ne umplem de nădejde.
Apoi, bineînțeles, noi suntem astăzi în vinerea în care, pe seară, vom participa, iarăși, fiecare după cum vom putea, dar toți cu duhul fierbinte, cu duhul aprins, la Denia Acatistului Maicii Domnului. Și ne rugăm bunului Dumnezeu să ne învrednicească să îi cântăm cum se cuvine Maicii Domnului: „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!". Cu toții. Întreaga Biserica o face, bineînțeles. Și, citind acest Acatist, să nu uităm că el a fost întocmit de creștini tot în vremuri grele. În vremuri grele, cu darul lui Dumnezeu, creștinii au aflat o cale de a striga către Dumnezeu. Unul dintre aceste strigăte este și acest imn Acatist închinat Maicii Domnului. Și, cum începe Condacul? „Apărătoare, Doamnă..." - Maica Domnului este apărătoare a noastră, a creștinilor - „din tot felul de primejdii izbăvește-ne", „ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!". La fel, Maica Domnului este, cum a fost de la începuturi și până acum, mijlocitoare, mângâietoare, apărătoare. Nouă ni se cere puțină credință și încredere în purtarea ei de grijă.
Aicea ne aflăm cu Biserica întreagă, în drumul acesta al Postului Mare către Golgota, către taina Sfintei Cruci. Și, drumul de anul acesta al Bisericii este puțin pigmentat, accentuat de vremurile în care trăim. Parcă mergem mai apăsat pe drumul acesta al crucii, din păcate cu prea multă frică, cu prea multă groază, decât s-ar cuveni pentru un creștin. Și poate despre aceasta am dori să vorbim astăzi.
Nu este ușor să vorbim în aceste timpuri, deloc, dar ascultarea ne obligă să o facem, iar apoi, înseși cererile pe care frații noștri creștini le fac toată ziua, întrebându-ne, cerându-ne să ne rugăm pentru diferite cazuri de îmbolnăviri cu acest virus, care deja nu mai este doar la știri - virusul intră și în diferite familii. Din familiile noastre unii deja sunt și la urgente, poate. Bineînțeles în majoritatea cazurilor nu este periculos, dar cu toții suntem afectați. Și în fiecare zi suntem solicitați în diferite feluri de către creștini, ca să ne rugăm, sau ca să dăm răspuns sau ca să dăm cuvânt. De aceea o să vorbim puțin mai pe îndelete.
Trăim aceste vremuri în care ne-am trezit deodată, aproape cu violență, smulși din egoismul nostru, din confortul nostru, și puși în fața unei realități neașteptate pentru noi, negândite și, repet, această smulgere a noastră, a fost făcută cu violență, cu stridență. Este asurzitoare! Noi suntem obligați să privim acest spectacol dramatic, obligați de către televiziuni sau de mass-media, sau chiar și de către frați ai noștri, care nu au discernământ în aceste vremuri. Cu alte cuvinte suferința lumii deodată ne este pusă înaintea ochilor și suntem obligați să privim la ea. Până acum o ignoram. Nu că nu exista! Exista suferința în lume, și încă multă, dar noi trăiam așa încât puteam foarte bine să o ignorăm. De abia acum, cu aceste îmbolnăviri, și în unele cazuri morți de oameni, din cauza acestui virus, sau cauze de boli pe care virusul doar le-a activat și au dus la moarte, aflăm, de alte statistici despre suferința din lume. De exemplu, de la începutul anului până acum se înregistrează 52-53 de mii de morți în urma acestui virus. Dar, tot de la începutul anului până acum au fost, nu știu, peste 330 de mii de oameni care au murit în urma unor accidente de mașini. Au fost peste 1.900.000 de oameni care au murit de cancer. Iarăși, suferință mare, groaznică, dar pe care noi o ignoram. Aproape 3 000.000 de oameni au murit de foamete, copii mici etc. Deci suferința e tot timpul în lume. Chiar zilele astea cercetam despre persecuția creștinilor în timpurile moderne și acolo, iarăși, sunt cifre înfricoșătoare: în fiecare an în jur de 100.000 de creștini mor pentru că-L mărturisesc pe Hristos. Deci este foarte multă suferință în lume. Ce este nou acum pentru noi în lume, este că suntem obligați să o contemplăm, mai precis o parte a acestei suferințe.
Aici trebuie să avem grijă. Cum facem aceasta? Cum trăim suferința aceasta, și mai ales spectrul viitorului, care este îngrijorător și, descris de unii ca înfricoșător? Dar, până să vedem cum ar trebui să ne raportăm la aceste vremuri, haideți să mai realizăm și acest fapt, că, deodată, trăind aceste vremuri, am aflat că nu este chiar așa cum ni se spunea și cum credeam: "că pot să fac orice, că nu contează ce fac, atâta timp cât eu sunt stăpân pe mine, pe viața mea, pe trupul meu, pe deciziile mele, pe atitudinile mele, pe cuvintele mele. Pot să fac ce vreau!" Acesta este dictonul vremurilor pe care le trăim. A fost, cel puțin. Acum, tocmai că pe aceleași canale ni se spune că nu poți să faci ce vrei, nu poți să te plimbi unde și cât vrei. Nu numai că nu ai dreptul să faci orice, dar și drepturile fundamentale ale omului deodată ne-au fost smulse, ne-au fost abrogate. Pentru o perioadă limitată, ce-i drept, dar tot este revelator pentru noi, să ne dăm seama că e mincinoasă această cugetare a noastră: "că nu contează ce fac, contez doar eu, contează ca mie să-mi fie bine și mie să-mi placă". Acuma, deodată descopăr cât de mult sunt legat de ceilalți, cât de mult umanitatea are efect asupra mea, și eu asupra umanității. Pentru că eu, de exemplu, pot să infectez pe cineva cu virus, dar, în același timp, cum se dovedește, pot să infectez și cu panică și cu groază, prin mesajele pe care le dau sau pe care le distribui, prin faptele pe care le fac, prin neașezarea mea, prin tulburarea mea interioară. Acestea, în momentele acestea de criză, foarte ușor se văd, foarte ușor se simt.
Am descoperit cu toții că suntem extraordinari de vulnerabili, toți, deodată, acum. Ei, deci, suntem în fața a două mari adevăruri: că suntem foarte vulnerabili și că depindem unii de alții, și ne influențăm extraordinar de mult unii pe alții. Inclusiv păcatele noastre influențează lumea, mai de-aproape sau mai de departe. Acestea sunt realități mari, pe care bine ar fi să le păstrăm și după ce va trece această criză, cu darul lui Dumnezeu.
Și, în fața acestei situații, în fața acestei violențe cu care ni se propagă mesajul suferinței în lume, nu știu cum se raportează cei care nu cred în Dumnezeu, nu știu cum trec ei, nu știu cum reușesc să-și păstreze echilibrul, omenia, bunul simț, dreapta măsură. O să vorbim despre cum o facem noi, creștinii ortodocși. Și știm, și ne bucurăm, și dăm slavă lui Dumnezeu că mulți dintre creștini și-au venit în sine, și-au descoperit colțul de rugăciune, și-au descoperit inima, și-au descoperit întâia insuflare de când au venit la Biserică, întâia oară, și au început să se roage, ei și cu familiile, și cu familiile împreună. Și asta este, slavă Domnului, exact ceea ce trebuie să facem.
În schimb, ne confruntăm cu mesaje de tot felul de la creștini tulburați de două tipuri de abordări, din mijlocul unor credincioși de-ai noștri. Această frică generală, în diferite medii a cauzat și în mediul ortodox două exagerări. Una care tinde spre acest duh apocaliptic, care este îndemnat să citească semnele vremurile. Fiecare începe să discearnă semnele vremurilor în care trăim, profețiile, când va veni sfârșitul lumii, când va veni războiul mondial, când va veni groaza și celelalte seme din Evanghelie. Și tind, acești creștini ai noștri, să fie dezamăgiți, să creadă că sunt singuri, să părăsească corabia Bisericii și să meargă cu propriile bărci pe ocean, în aceste vremuri, încercând să se descurce singuri. Și, celălalt curent, cu care ne-am confruntat, este din punctul nostru de vedere o inexplicabilă critică sau revoltă împotriva părinților Bisericii, împotriva preoților, împotriva ierarhilor, cu tot felul de acuze, care mai de care mai justificate, într-un duh din acesta mai neașezat. Poate mai sunt și alte stridențe în rândul creștinilor noștri, dar acestea cumva ne-au ajuns mai mult la urechi, și pentru acestea ne-au fost cerute răspunsuri. Și, de aceea am început cu Sf. Maria Egipteanca și cu comorile Bisericii, pentru că trebuie cu toții să nu uităm că Biserica este vie, că Duhul Sfânt lucrează, este viu în Biserica noastră, în sfintele Taine, că Sfinții Bisericii, cei din Cer, dar și cei de pe pământ, se roagă în toată clipa pentru noi, pentru toată Biserica, pentru toată lumea lui Dumnezeu. Rugăciuni se fac, preoții se roagă în biserică, duhovnicii se roagă pentru ucenicii lor, și toți credincioșii în colțurile lor de rugăciune sau pe unde știe Dumnezeu, se roagă. Biserica se roagă! Nu este stridentă, nu iese în față, cu toate că a ieșit și a dat răspuns, a dat cuvânt dar, cei care sunt obișnuiți cu mesaje mai stridente, cu mesaje mai apocaliptice, nu sunt mulțumiți de duhul acesta blând și cumpătat al Bisericii și tind să-și găsească ei propria cale. Repet, sunt ispitiți să părăsească corabia Bisericii și, în luntrea lor, cu lopățica lor, să se încumete în oceanul cel mare al vremurilor în care trăim. Aceasta este și un reproș, o mustrare pe care am făcut-o unei fiice duhovnicești, care chiar mi-a scris așa: „ne simțim de parcă am fi singuri". Și am certat-o: „Cum, dar unde e Biserica? A biruit cineva Biserica? Dacă Mântuitorul a spus că porțile iadului nu o vor birui, o să o biruiască un virus, sau mai marii lumii, sau oricine? Nu există așa ceva! Biserica este vie, este luptătoare. Avem comori în Biserică."
Dacă Dumnezeu a îngăduit ca un sfânt contemporan, Sfântul Nichifor cel Lepros - care a murit în 1964, după o viață de suferință dar transfigurată, și care avea multă bucurie -, dacă a îngăduit Dumnezeu ca acest sfânt să i se arate unui creștin din Atena și să-i spună: „spune-le oamenilor să nu se teamă de acest virus, și, chiar dacă îl vor contacta, spune-le oamenilor să se roage mie și eu îi voi vindeca". Acesta nu este mesaj al Bisericii? Acesta nu este semn de la Dumnezeu, că Dumnezeu lucrează în Biserică și că e viu? Unde sunt duhovnicii noștri care ne-au primit prima spovedanie? Oare n-a lucrat Dumnezeu prin ei atunci, nu ne-au renăscut prin pocăință, nu ne-au binecuvântat familiile, nu ne-au botezat copiii? N-a lucrat Dumnezeu prin ei? Și acuma a încetat Dumnezeu să mai lucreze prin ei? Cum așa? Unde ești Doamne? Nu se poate gândi așa! Deci, aceasta este lipsă de discernământ și lipsă de maturitate duhovnicească. Dar este vinovată.
De aceea să ne strângem în jurul duhovnicilor, în jurul Părinților noștri, să le cerem sfatul și să rămânem în ascultare. Și Duhul Sfânt va lucra. Sfântul Sofronie Saharov ne spune : "să facem din duhovnicii noștri profeți. Cum? Rugându-ne pentru ei". Avem nevoie de ajutor, avem nevoie de mângâiere, avem nevoie de cuvânt? Să plecăm genunchii, să ne rugăm lui Dumnezeu și Dumnezeu ne va da cuvânt prin duhovnicii noștri. Pentru că și noi, duhovnicii, avem duhovnici. Fiecare, nu suntem de capul nostru în Biserică. Biserica este mare, este un organism mare, este Trupul lui Hristos, care este viu.
Ne-a și vorbit Dumnezeu prin Părinții noștri. Avem cuvântul Părintelui Zaharia Zaharou, ucenicul Părintelui Sofronie de la Essex, care a vorbit cuvânt mângâietor, echilibrat, realist, plin de Duhul lui Dumnezeu. Biserica și-a asumat acest cuvânt și Mitropolia noastră, a Moldovei, l-a propagat. Acesta este mesajul Bisericii. Este suficient pentru noi, este suficient ca să ne rugăm, este suficient ca să ajungem la pocăință. Atâta avem nevoie. Nu avem nevoie să citim noi înșine semnele vremurilor, să intrăm într-o panică din asta apocaliptică, care mai de care.
Nu mai spun, că nu se justifică în niciun fel critica împotriva preoților Bisericii sau a ierarhiei. Criticile pe care le-am auzit, spuneau și făceau apel la Sfinții Închisorilor, că: "uite ce curaj au avut ei! Se rugau în închisori, făceau Sfânta Liturghie, spovedeau". Da, și noi suntem într-o închisoare. Nu de bunăvoie stăm în case. Statul ne-a spus să stăm în casă și facem ascultare, dar, dacă n-am face, ne-ar obliga. Deci și noi suntem într-o închisoare și dacă vrem, asta pentru creștinii mai zeloși, și noi putem să trăim puțin din ce au trăit cei din închisori. Ei n-aveau Liturghia.
Cum făcea Părintele Arsenie Papacioc Liturghia? Punea gamela cu apă și bucățica de pâine acolo, pe marginea unui pat. Și el stătea întins, toți stăteau întinși în celulă, pentru că dacă prindeau de veste, sau dacă îi vedeau că se roagă, îi pedepseau. Deci, întins fiind! Și, ce epitrahil avea? Avea un fir de ață pe care și-l petrecea după gât. Deci nimeni nu știa ce făcea el acolo. Și, zicea Părintele Arsenie: "culcat treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii", câte își aducea aminte, și, după aceea, distribuia la cei din celulă acea bucățică și le spunea: "nu pot să vă spun că este sfânta împărtășanie, dar e mai mult decât anafură, sigur". Și, cum spovedea? Păi comunicau prin Morse și, Slavă Domnului, noi avem mai mult decât Morse, putem să comunicăm mai bine. Și prin Morse le spunea: la ora cutare voi face Liturghia, și la momentul acela voi face Rugăciunea pentru iertarea păcatelor, după ce am trecut prin binecuvântarea darurilor. Ei, și atuncea și voi să stați în celulele voastre acolo, și să vă spuneți păcatele, și să vă cereți iertare lui Dumnezeu. Așa se făcea spovedania! Ei, vedeți, cât de aproape suntem noi de asta? Putem și noi, în casele noastre. Dar noi avem mult mai mult decât alfabetul Morse, avem și video, avem și audio, și putem să trăim mult mai mult Liturghia decât cei ce trăiau în închisoare. Dar, repet, pentru cei zeloși, putem să luăm aceste timpuri ca Biserica în catacombe. Așa a fost Biserica în închisori. Undeva se făcea Liturghia și trăiau și ei, în celulele lor, ca și cum erau la Liturghie. Deci, și noi, în casele noastre acum, ne-a învrednicit Dumnezeu - așa cum spuneau Apostolii: "ne-a învrednicit Dumnezeu să și suferim pentru Hristos" - să gustăm și noi puțin din ce au trăit ei în închisori. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu n-a fost cu ei. Era mai mult cu ei atunci. Cum toți au dat mărturie, cum au ieșit din închisori, că mai mult L-au trăit pe Dumnezeu în închisori decât în libertate. Ei, uite, Dumnezeu ne îngăduie să trăim acest post de Liturghie "în persoană", ca să ne învețe trăirea Liturghiei în duh. Repet, pentru cei care vor mai multă nevoință, să intre în duhul sfinților închisorilor.
Preoții își fac datoria, Sfintele Taine se fac. Mai ales că Sfântul Sinod a recomandat ca fiecare credincios să țină legătură cu duhovnicul. Și duhovnicul va găsi soluții pentru fiecare problemă. Dumnezeu nu-i nedrept, Dumnezeu are multe haruri pregătite pentru timpul acesta și va da har fiecăruia dintre noi, pentru ce avem nevoie, fiecare. Aceasta trebuie să fie încrederea noastră. Dar în duh de ascultare, nu de revoltă, sau de: "m-am făcut eu singur mântuitorul meu".
Da, nu sunt ușoare vremurile în care trăim! Mulțimea păcatelor din lume sunt arhisuficiente pentru un sfârșit de lume. Sfârșit de lume a fost și când a căzut Ierusalimul, și când a căzut Constantinopolul și când au invadat turcii. Multe sfârșituri de lume au fost în istoria noastră, mai ales a poporului român. Și, cum spunea cineva din neamul meu, au avut nu știu câte oi, și tot în bordei au murit. Iar acumulau ceva, și tot în bordei mureau, din cauza invaziilor tătarilor, a turcilor. Sunt multe păcate în lume și trăim vremuri - nimeni nu zice că sunt ușoare! - critice, și germenii războiului sunt peste tot. În urmă cu câțiva ani ne îngrijoram de războiul din Siria, mai recent de războiul din Ucraina. Toate au avut potențialitate de lărgire. Deci pericolul este, pentru că păcatele oamenilor sunt multe, și pentru lipsa noastră de pocăință și a mai marilor lumii. Da, este pericol de rău în lume! Dar uite că până acum Dumnezeu a stins acest foc aprins de vrăjmașul pe pământ. Ce-i drept în Siria au fost multe mii de martiri, mulți creștini care s-au jertfit. Dar, Dumnezeu poate că a primit și pocăința noastră, a Bisericii, și a adus din nou pace pe pământ. Nădăjduim ca și după această criză să o facă. Dar depinde foarte mult de cum trăim noi timpurile acestea! De câtă pocăință reușim noi să aducem înaintea lui Dumnezeu.
Cum ne-ar vrea Dumnezeu în aceste vremuri? Încep cu un cuvânt al Părintelui Arsenie Papacioc. El, în anii '49 - '50, se afla la Măn. Antim și participa la întrunirile Rugului Aprins, care era un grup de oameni intelectuali, de clerici ai Bisericii, de oameni cultivați, de simpli monahi, de credincioși, care încercau să păstreze un dram de spiritualitate în vremurile acelea atee, materialiste. Și acolo se purtau discuții foarte înalte. Erau multe personalități ca poetul Vasile Voiculescu, profesori universitari. Și vorbeau. Erau foarte preocupați de rugăciunea inimii, și erau foarte mulți oameni cu viață sfântă, și, ca un îndreptar, vorbeau după Sbornic. Sobornicul era o culegere de cuvinte duhovnicești întocmită la Măn. Valaam, în Rusia, despre rugăciunea inimii. Era un fel de manual sau îndrumar care ar putea ajuta omul pentru a dobândi rugăciunea inimii. Dar, Părintele Arsenie Papacioc a fost totdeauna un om al trăirii, nu un om al raționalizării, al cugetării prea mari, sau prea multe, sau prea înalte. Și el relatează un episod, cum un student, un tânăr care participase la câteva dintre întrunirile acestea ale Rugului Aprins, unde era vorba despre rugăciunea inimii, a venit seara la chilia Părintelui Arsenie, acolo, la Măn. Antim și a bătut în ușă, și i-a zis cu sfială: "Săru'mâna Părinte! Vreau și eu ceva de la Sfinția Voastră...", "Da! Ce?", "Vreau și eu un Sbornic" - adică culegerea aia, ca să învețe rugăciunea inimii. Ori, la vremea aia erau foarte puține exemplare, și în București și în toată țara. Și, atuncea Părintele Arsenie se duce în chilie, ia un metanier, i-l dă și zice: "Uite, ăsta e Sbornicul! Taci și zi!" Și, după aia îi spune: "oare n-ai aflat nici până acum că ești omul lui Dumnezeu?" Și de aceasta am adus acest cuvânt acum: oare n-am aflat noi, creștinii din Biserică, că suntem oamenii lui Dumnezeu, că avem relația noastră personală cu Dumnezeu, că Dumnezeu ne răspunde, că ne-a răspuns; că este viu, că a fost viu si este viu în viața noastră? Să cugetăm mai mult la acest cuvânt al Părintelui Arsenie Papacioc: "oare n-ai aflat nici până acum că ești omul lui Dumnezeu?".
Cum ne vrea Dumnezeu? Mântuitorul, în cuvântarea de despărțire față de ucenici - în Evanghelia de la Ioan - vorbește îndelung despre plecarea Lui din lume. Și, dacă citiți, și vă îndemnăm să citiți în aceste vremuri, de trei ori le spune Mântuitorul ucenicilor: "să nu se tulbure inimile voastre". Urma să se întâmple cel mai groaznic eveniment din istoria omenirii: Crucea Mântuitorului, răstignirea Lui, când toate forțele iadului, tot răul a căzut asupra Mântuitorului. Și Mântuitorul le spune: "să nu se tulbure inimile voastre". Ei, cu atât mai mult ne spune Mântuitorul în aceste zile: "să nu se tulbure inimile voastre". Acesta este mesajul: inima Mântuitorului nu s-a tulburat, inima Maicii Domnului nu s-a tulburat. Apostolii, da, s-au tulburat, dar au încercat și ei fiecare... Dar ăsta este îndemnul pentru noi. Și avem sfinți în Biserică la mărimea aceasta. Citim în Pateric, la Avva Nisteroi. Îl întreabau ucenicii: "Părinte, nu te temi?". Și el a răspuns: "cu frica lui Dumnezeu vă spun, dacă e să cadă cerul pe pământ, Nisteroi nu se va teme". Acesta este duhul creștin, puterea pe care o dă Dumnezeu inimilor creștine: să nu se teamă, să nu se tulbure, în vremuri grele, în vremuri de necaz.
Ce ne mai spune Mântuitorul? Noi știm că trebuie să ne rugăm, noi știm că trebuie să facem pocăință. Dar, Mântuitorul ce ne spune? În Evanghelia de la Matei (6,6): "tu însă când te rogi, intră în cămara ta, și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, și Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti ție". Deci noi, când ne rugăm cu adevărat lui Dumnezeu, trebuie să intrăm în cămara inimii. Și nu numai să intrăm, ci și să închidem ușa. Așa ne vrea Dumnezeu în timpurile acestea. Și de ce e nevoie de asta? O să vă aduc o imagine din viața Sfântului Ignatie Brianceaninov, care povestește că atunci când era frate de mănăstire, la început, mergea pe lângă un lac al mănăstirii. Era o noapte senină, nu bătea vântul și pe malul lacului a văzut pe un bătrân îmbunătățit. Și Bătrânul acela i-a zis: "Frate, vezi cum se oglindește cerul tot în lacul acesta?" - Cerul era înstelat și lacul ca oglinda. "Ei, așa se oglindește, așa se vede și Dumnezeu în inima curățită a omului". Cu alte cuvinte, inima noastră nu poate fi oricum, dacă vrea să vorbească cu Dumnezeu. A intra în cămara noastră nu se poate cu groază, cu panică, cu paralizie, cu această nemaiterminată contemplare a dezastrului. Vorbesc de către unii dintre noi, dar toți suntem vulnerabili în a privi prăpăstios vremurile acestea. Nu! Noi trebuie să avem pacea inimii. De aceea zice Mântuitorul: "să nu se tulbure inimile voastre". Mântuitorul ne zice! Pentru că noi suntem lacul acesta în care se oglindește Dumnezeu și închipuiți-vă că, dacă este tulburat de valuri, de groază, de teamă, nu mai reflectă cerul, nu se mai aude Dumnezeu. Nu că nu mai vorbește Dumnezeu! Dumnezeu este viu, vorbește, dar noi nu-L mai auzim, nu putem să-L auzim, pentru că inima noastră nu poate să-I perceapă semnalul, nu poate să-I perceapă mângâierea, nu poate să-I perceapă cuvântul. Ei, și de aceea trebuie să nu se teamă, să nu se tulbure inimile noastre.
Și, pentru că, vedeți pocăința este cea mai necesară - și toți zicem că e cea mai necesară în vremurile acestea-, ei, pocăința nu se face la comandă! Așa cum am spus Canonul cel Mare, viața Mariei Egipteanca, acestea sunt îndemnuri la pocăință. Nu e pocăința în sine. Pocăința în sine este o trăire a inimii, liberă. Nu se poate comanda. Este o trăire liberă a inimii înaintea lui Dumnezeu, care, în simțirea ei, își cere iertare și plânge sau suspină pentru păcatele sale. Și poate să nu dureze decât câteva secunde, sau mai mult, Dumnezeu știe, e o taină a omului cu Dumnezeu. Și atunci, această autoflagelare cu vederea știrilor, cu iminența groazei, nu ne ajută la pocăință. Noi toți știm deja că este foarte serioasă situația, și asta este suficient, nu mai trebuie altceva pentru a aduce pocăință. Și atuncea, avem un alt îndemn de la Sfânta Biserica, cum să ajungem la rugăciunea adevărată.
Ei, bine, Părintele Zaharia în cuvântul lui ne spune că el a avut odată o rugăciune în care și-a trecut înaintea ochilor, în rugăciune, întreaga viață, și ne îndeamnă să facem și noi la fel. Și, care este această rugăciune? O astfel de rugăciune a fost când se afla odată Părintele Zaharia într-un avion, când se întorcea în Anglia din Grecia și, la un moment dat, s-a întâmplat ceva cu avionul. Au intrat stewardesele în panică și, într-un târziu, au fost anunțați că s-ar putea să aterizeze de urgență, că au apărut probleme. Și atunci Părintele Zaharia a înțeles că situația e critică și că s-ar putea să moartă toți, și s-a așezat acolo, în scaun, înaintea lui Dumnezeu, și a început să-și perinde prin minte toată viața. Și a început să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru toate, că l-a cunoscut pe Părintele Sforonie Saharov, multe, multe, și să-și ceară iertare pentru păcatele pe care le-a făcut. Deci a fost mulțumire și pocăință în rugăciunea lui. Ei, și când a terminat de spus rugăciunea, avionul a aterizat, iar Părintele Sofronie i-a zis că rugăciunea lui, a Părintelui Zaharia, a salvat avionul. Ei, așa ne vrea și pe noi Dumnezeu acuma, ca să ne așezăm înaintea Lui, să stăm înaintea Lui, și să începem să-i spunem ceva din viața noastră, de acum sau din trecut, orice, frica noastră, neliniștea noastră, neputința noastră, să vorbim și să stăm înaintea Lui, știind că suntem oameni ai lui Dumnezeu, știind că El este viu și ne ascultă și gata spre ajutorul nostru. Să începem să ne rugăm pentru familiile noastre, și să sfârșim prin a ne ruga pentru lumea întreagă. Și Dumnezeu va căuta către această rugăciune. Dacă rugăciunea are mulțumire și pocăință, este o rugăciune bineplăcută lui Dumnezeu. Nădăjduim ca această rugăciune să se înmulțească, dar pentru asta trebuie să închidem ușa inimii, să nu mai ascultăm atâtea știri, ci doar pe cele oficiale, să nu mai credem în toate mesajele apocaliptice care umblă, ci doar cele care sunt asumate de Părinți ai Bisericii, de ierarhii noștri.
Dumnezeu să ne ajute, să ne înțelepțească, să ne întărească, să ne dea conștiința că suntem fii ai lui Dumnezeu și să ne învețe să stăm cu vrednicie și bine-plăcut înaintea Lui în aceste vremuri. Amin!
Apoi, bineînțeles, noi suntem astăzi în vinerea în care, pe seară, vom participa, iarăși, fiecare după cum vom putea, dar toți cu duhul fierbinte, cu duhul aprins, la Denia Acatistului Maicii Domnului. Și ne rugăm bunului Dumnezeu să ne învrednicească să îi cântăm cum se cuvine Maicii Domnului: „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!". Cu toții. Întreaga Biserica o face, bineînțeles. Și, citind acest Acatist, să nu uităm că el a fost întocmit de creștini tot în vremuri grele. În vremuri grele, cu darul lui Dumnezeu, creștinii au aflat o cale de a striga către Dumnezeu. Unul dintre aceste strigăte este și acest imn Acatist închinat Maicii Domnului. Și, cum începe Condacul? „Apărătoare, Doamnă..." - Maica Domnului este apărătoare a noastră, a creștinilor - „din tot felul de primejdii izbăvește-ne", „ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!". La fel, Maica Domnului este, cum a fost de la începuturi și până acum, mijlocitoare, mângâietoare, apărătoare. Nouă ni se cere puțină credință și încredere în purtarea ei de grijă.
Aicea ne aflăm cu Biserica întreagă, în drumul acesta al Postului Mare către Golgota, către taina Sfintei Cruci. Și, drumul de anul acesta al Bisericii este puțin pigmentat, accentuat de vremurile în care trăim. Parcă mergem mai apăsat pe drumul acesta al crucii, din păcate cu prea multă frică, cu prea multă groază, decât s-ar cuveni pentru un creștin. Și poate despre aceasta am dori să vorbim astăzi.
Nu este ușor să vorbim în aceste timpuri, deloc, dar ascultarea ne obligă să o facem, iar apoi, înseși cererile pe care frații noștri creștini le fac toată ziua, întrebându-ne, cerându-ne să ne rugăm pentru diferite cazuri de îmbolnăviri cu acest virus, care deja nu mai este doar la știri - virusul intră și în diferite familii. Din familiile noastre unii deja sunt și la urgente, poate. Bineînțeles în majoritatea cazurilor nu este periculos, dar cu toții suntem afectați. Și în fiecare zi suntem solicitați în diferite feluri de către creștini, ca să ne rugăm, sau ca să dăm răspuns sau ca să dăm cuvânt. De aceea o să vorbim puțin mai pe îndelete.
Trăim aceste vremuri în care ne-am trezit deodată, aproape cu violență, smulși din egoismul nostru, din confortul nostru, și puși în fața unei realități neașteptate pentru noi, negândite și, repet, această smulgere a noastră, a fost făcută cu violență, cu stridență. Este asurzitoare! Noi suntem obligați să privim acest spectacol dramatic, obligați de către televiziuni sau de mass-media, sau chiar și de către frați ai noștri, care nu au discernământ în aceste vremuri. Cu alte cuvinte suferința lumii deodată ne este pusă înaintea ochilor și suntem obligați să privim la ea. Până acum o ignoram. Nu că nu exista! Exista suferința în lume, și încă multă, dar noi trăiam așa încât puteam foarte bine să o ignorăm. De abia acum, cu aceste îmbolnăviri, și în unele cazuri morți de oameni, din cauza acestui virus, sau cauze de boli pe care virusul doar le-a activat și au dus la moarte, aflăm, de alte statistici despre suferința din lume. De exemplu, de la începutul anului până acum se înregistrează 52-53 de mii de morți în urma acestui virus. Dar, tot de la începutul anului până acum au fost, nu știu, peste 330 de mii de oameni care au murit în urma unor accidente de mașini. Au fost peste 1.900.000 de oameni care au murit de cancer. Iarăși, suferință mare, groaznică, dar pe care noi o ignoram. Aproape 3 000.000 de oameni au murit de foamete, copii mici etc. Deci suferința e tot timpul în lume. Chiar zilele astea cercetam despre persecuția creștinilor în timpurile moderne și acolo, iarăși, sunt cifre înfricoșătoare: în fiecare an în jur de 100.000 de creștini mor pentru că-L mărturisesc pe Hristos. Deci este foarte multă suferință în lume. Ce este nou acum pentru noi în lume, este că suntem obligați să o contemplăm, mai precis o parte a acestei suferințe.
Aici trebuie să avem grijă. Cum facem aceasta? Cum trăim suferința aceasta, și mai ales spectrul viitorului, care este îngrijorător și, descris de unii ca înfricoșător? Dar, până să vedem cum ar trebui să ne raportăm la aceste vremuri, haideți să mai realizăm și acest fapt, că, deodată, trăind aceste vremuri, am aflat că nu este chiar așa cum ni se spunea și cum credeam: "că pot să fac orice, că nu contează ce fac, atâta timp cât eu sunt stăpân pe mine, pe viața mea, pe trupul meu, pe deciziile mele, pe atitudinile mele, pe cuvintele mele. Pot să fac ce vreau!" Acesta este dictonul vremurilor pe care le trăim. A fost, cel puțin. Acum, tocmai că pe aceleași canale ni se spune că nu poți să faci ce vrei, nu poți să te plimbi unde și cât vrei. Nu numai că nu ai dreptul să faci orice, dar și drepturile fundamentale ale omului deodată ne-au fost smulse, ne-au fost abrogate. Pentru o perioadă limitată, ce-i drept, dar tot este revelator pentru noi, să ne dăm seama că e mincinoasă această cugetare a noastră: "că nu contează ce fac, contez doar eu, contează ca mie să-mi fie bine și mie să-mi placă". Acuma, deodată descopăr cât de mult sunt legat de ceilalți, cât de mult umanitatea are efect asupra mea, și eu asupra umanității. Pentru că eu, de exemplu, pot să infectez pe cineva cu virus, dar, în același timp, cum se dovedește, pot să infectez și cu panică și cu groază, prin mesajele pe care le dau sau pe care le distribui, prin faptele pe care le fac, prin neașezarea mea, prin tulburarea mea interioară. Acestea, în momentele acestea de criză, foarte ușor se văd, foarte ușor se simt.
Am descoperit cu toții că suntem extraordinari de vulnerabili, toți, deodată, acum. Ei, deci, suntem în fața a două mari adevăruri: că suntem foarte vulnerabili și că depindem unii de alții, și ne influențăm extraordinar de mult unii pe alții. Inclusiv păcatele noastre influențează lumea, mai de-aproape sau mai de departe. Acestea sunt realități mari, pe care bine ar fi să le păstrăm și după ce va trece această criză, cu darul lui Dumnezeu.
Și, în fața acestei situații, în fața acestei violențe cu care ni se propagă mesajul suferinței în lume, nu știu cum se raportează cei care nu cred în Dumnezeu, nu știu cum trec ei, nu știu cum reușesc să-și păstreze echilibrul, omenia, bunul simț, dreapta măsură. O să vorbim despre cum o facem noi, creștinii ortodocși. Și știm, și ne bucurăm, și dăm slavă lui Dumnezeu că mulți dintre creștini și-au venit în sine, și-au descoperit colțul de rugăciune, și-au descoperit inima, și-au descoperit întâia insuflare de când au venit la Biserică, întâia oară, și au început să se roage, ei și cu familiile, și cu familiile împreună. Și asta este, slavă Domnului, exact ceea ce trebuie să facem.
În schimb, ne confruntăm cu mesaje de tot felul de la creștini tulburați de două tipuri de abordări, din mijlocul unor credincioși de-ai noștri. Această frică generală, în diferite medii a cauzat și în mediul ortodox două exagerări. Una care tinde spre acest duh apocaliptic, care este îndemnat să citească semnele vremurile. Fiecare începe să discearnă semnele vremurilor în care trăim, profețiile, când va veni sfârșitul lumii, când va veni războiul mondial, când va veni groaza și celelalte seme din Evanghelie. Și tind, acești creștini ai noștri, să fie dezamăgiți, să creadă că sunt singuri, să părăsească corabia Bisericii și să meargă cu propriile bărci pe ocean, în aceste vremuri, încercând să se descurce singuri. Și, celălalt curent, cu care ne-am confruntat, este din punctul nostru de vedere o inexplicabilă critică sau revoltă împotriva părinților Bisericii, împotriva preoților, împotriva ierarhilor, cu tot felul de acuze, care mai de care mai justificate, într-un duh din acesta mai neașezat. Poate mai sunt și alte stridențe în rândul creștinilor noștri, dar acestea cumva ne-au ajuns mai mult la urechi, și pentru acestea ne-au fost cerute răspunsuri. Și, de aceea am început cu Sf. Maria Egipteanca și cu comorile Bisericii, pentru că trebuie cu toții să nu uităm că Biserica este vie, că Duhul Sfânt lucrează, este viu în Biserica noastră, în sfintele Taine, că Sfinții Bisericii, cei din Cer, dar și cei de pe pământ, se roagă în toată clipa pentru noi, pentru toată Biserica, pentru toată lumea lui Dumnezeu. Rugăciuni se fac, preoții se roagă în biserică, duhovnicii se roagă pentru ucenicii lor, și toți credincioșii în colțurile lor de rugăciune sau pe unde știe Dumnezeu, se roagă. Biserica se roagă! Nu este stridentă, nu iese în față, cu toate că a ieșit și a dat răspuns, a dat cuvânt dar, cei care sunt obișnuiți cu mesaje mai stridente, cu mesaje mai apocaliptice, nu sunt mulțumiți de duhul acesta blând și cumpătat al Bisericii și tind să-și găsească ei propria cale. Repet, sunt ispitiți să părăsească corabia Bisericii și, în luntrea lor, cu lopățica lor, să se încumete în oceanul cel mare al vremurilor în care trăim. Aceasta este și un reproș, o mustrare pe care am făcut-o unei fiice duhovnicești, care chiar mi-a scris așa: „ne simțim de parcă am fi singuri". Și am certat-o: „Cum, dar unde e Biserica? A biruit cineva Biserica? Dacă Mântuitorul a spus că porțile iadului nu o vor birui, o să o biruiască un virus, sau mai marii lumii, sau oricine? Nu există așa ceva! Biserica este vie, este luptătoare. Avem comori în Biserică."
De aceea să ne strângem în jurul duhovnicilor, în jurul Părinților noștri, să le cerem sfatul și să rămânem în ascultare. Și Duhul Sfânt va lucra. Sfântul Sofronie Saharov ne spune : "să facem din duhovnicii noștri profeți. Cum? Rugându-ne pentru ei". Avem nevoie de ajutor, avem nevoie de mângâiere, avem nevoie de cuvânt? Să plecăm genunchii, să ne rugăm lui Dumnezeu și Dumnezeu ne va da cuvânt prin duhovnicii noștri. Pentru că și noi, duhovnicii, avem duhovnici. Fiecare, nu suntem de capul nostru în Biserică. Biserica este mare, este un organism mare, este Trupul lui Hristos, care este viu.
Ne-a și vorbit Dumnezeu prin Părinții noștri. Avem cuvântul Părintelui Zaharia Zaharou, ucenicul Părintelui Sofronie de la Essex, care a vorbit cuvânt mângâietor, echilibrat, realist, plin de Duhul lui Dumnezeu. Biserica și-a asumat acest cuvânt și Mitropolia noastră, a Moldovei, l-a propagat. Acesta este mesajul Bisericii. Este suficient pentru noi, este suficient ca să ne rugăm, este suficient ca să ajungem la pocăință. Atâta avem nevoie. Nu avem nevoie să citim noi înșine semnele vremurilor, să intrăm într-o panică din asta apocaliptică, care mai de care.
Nu mai spun, că nu se justifică în niciun fel critica împotriva preoților Bisericii sau a ierarhiei. Criticile pe care le-am auzit, spuneau și făceau apel la Sfinții Închisorilor, că: "uite ce curaj au avut ei! Se rugau în închisori, făceau Sfânta Liturghie, spovedeau". Da, și noi suntem într-o închisoare. Nu de bunăvoie stăm în case. Statul ne-a spus să stăm în casă și facem ascultare, dar, dacă n-am face, ne-ar obliga. Deci și noi suntem într-o închisoare și dacă vrem, asta pentru creștinii mai zeloși, și noi putem să trăim puțin din ce au trăit cei din închisori. Ei n-aveau Liturghia.
Preoții își fac datoria, Sfintele Taine se fac. Mai ales că Sfântul Sinod a recomandat ca fiecare credincios să țină legătură cu duhovnicul. Și duhovnicul va găsi soluții pentru fiecare problemă. Dumnezeu nu-i nedrept, Dumnezeu are multe haruri pregătite pentru timpul acesta și va da har fiecăruia dintre noi, pentru ce avem nevoie, fiecare. Aceasta trebuie să fie încrederea noastră. Dar în duh de ascultare, nu de revoltă, sau de: "m-am făcut eu singur mântuitorul meu".
Da, nu sunt ușoare vremurile în care trăim! Mulțimea păcatelor din lume sunt arhisuficiente pentru un sfârșit de lume. Sfârșit de lume a fost și când a căzut Ierusalimul, și când a căzut Constantinopolul și când au invadat turcii. Multe sfârșituri de lume au fost în istoria noastră, mai ales a poporului român. Și, cum spunea cineva din neamul meu, au avut nu știu câte oi, și tot în bordei au murit. Iar acumulau ceva, și tot în bordei mureau, din cauza invaziilor tătarilor, a turcilor. Sunt multe păcate în lume și trăim vremuri - nimeni nu zice că sunt ușoare! - critice, și germenii războiului sunt peste tot. În urmă cu câțiva ani ne îngrijoram de războiul din Siria, mai recent de războiul din Ucraina. Toate au avut potențialitate de lărgire. Deci pericolul este, pentru că păcatele oamenilor sunt multe, și pentru lipsa noastră de pocăință și a mai marilor lumii. Da, este pericol de rău în lume! Dar uite că până acum Dumnezeu a stins acest foc aprins de vrăjmașul pe pământ. Ce-i drept în Siria au fost multe mii de martiri, mulți creștini care s-au jertfit. Dar, Dumnezeu poate că a primit și pocăința noastră, a Bisericii, și a adus din nou pace pe pământ. Nădăjduim ca și după această criză să o facă. Dar depinde foarte mult de cum trăim noi timpurile acestea! De câtă pocăință reușim noi să aducem înaintea lui Dumnezeu.
Cum ne vrea Dumnezeu? Mântuitorul, în cuvântarea de despărțire față de ucenici - în Evanghelia de la Ioan - vorbește îndelung despre plecarea Lui din lume. Și, dacă citiți, și vă îndemnăm să citiți în aceste vremuri, de trei ori le spune Mântuitorul ucenicilor: "să nu se tulbure inimile voastre". Urma să se întâmple cel mai groaznic eveniment din istoria omenirii: Crucea Mântuitorului, răstignirea Lui, când toate forțele iadului, tot răul a căzut asupra Mântuitorului. Și Mântuitorul le spune: "să nu se tulbure inimile voastre". Ei, cu atât mai mult ne spune Mântuitorul în aceste zile: "să nu se tulbure inimile voastre". Acesta este mesajul: inima Mântuitorului nu s-a tulburat, inima Maicii Domnului nu s-a tulburat. Apostolii, da, s-au tulburat, dar au încercat și ei fiecare... Dar ăsta este îndemnul pentru noi. Și avem sfinți în Biserică la mărimea aceasta. Citim în Pateric, la Avva Nisteroi. Îl întreabau ucenicii: "Părinte, nu te temi?". Și el a răspuns: "cu frica lui Dumnezeu vă spun, dacă e să cadă cerul pe pământ, Nisteroi nu se va teme". Acesta este duhul creștin, puterea pe care o dă Dumnezeu inimilor creștine: să nu se teamă, să nu se tulbure, în vremuri grele, în vremuri de necaz.
Ce ne mai spune Mântuitorul? Noi știm că trebuie să ne rugăm, noi știm că trebuie să facem pocăință. Dar, Mântuitorul ce ne spune? În Evanghelia de la Matei (6,6): "tu însă când te rogi, intră în cămara ta, și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, și Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti ție". Deci noi, când ne rugăm cu adevărat lui Dumnezeu, trebuie să intrăm în cămara inimii. Și nu numai să intrăm, ci și să închidem ușa. Așa ne vrea Dumnezeu în timpurile acestea. Și de ce e nevoie de asta? O să vă aduc o imagine din viața Sfântului Ignatie Brianceaninov, care povestește că atunci când era frate de mănăstire, la început, mergea pe lângă un lac al mănăstirii. Era o noapte senină, nu bătea vântul și pe malul lacului a văzut pe un bătrân îmbunătățit. Și Bătrânul acela i-a zis: "Frate, vezi cum se oglindește cerul tot în lacul acesta?" - Cerul era înstelat și lacul ca oglinda. "Ei, așa se oglindește, așa se vede și Dumnezeu în inima curățită a omului". Cu alte cuvinte, inima noastră nu poate fi oricum, dacă vrea să vorbească cu Dumnezeu. A intra în cămara noastră nu se poate cu groază, cu panică, cu paralizie, cu această nemaiterminată contemplare a dezastrului. Vorbesc de către unii dintre noi, dar toți suntem vulnerabili în a privi prăpăstios vremurile acestea. Nu! Noi trebuie să avem pacea inimii. De aceea zice Mântuitorul: "să nu se tulbure inimile voastre". Mântuitorul ne zice! Pentru că noi suntem lacul acesta în care se oglindește Dumnezeu și închipuiți-vă că, dacă este tulburat de valuri, de groază, de teamă, nu mai reflectă cerul, nu se mai aude Dumnezeu. Nu că nu mai vorbește Dumnezeu! Dumnezeu este viu, vorbește, dar noi nu-L mai auzim, nu putem să-L auzim, pentru că inima noastră nu poate să-I perceapă semnalul, nu poate să-I perceapă mângâierea, nu poate să-I perceapă cuvântul. Ei, și de aceea trebuie să nu se teamă, să nu se tulbure inimile noastre.
Și, pentru că, vedeți pocăința este cea mai necesară - și toți zicem că e cea mai necesară în vremurile acestea-, ei, pocăința nu se face la comandă! Așa cum am spus Canonul cel Mare, viața Mariei Egipteanca, acestea sunt îndemnuri la pocăință. Nu e pocăința în sine. Pocăința în sine este o trăire a inimii, liberă. Nu se poate comanda. Este o trăire liberă a inimii înaintea lui Dumnezeu, care, în simțirea ei, își cere iertare și plânge sau suspină pentru păcatele sale. Și poate să nu dureze decât câteva secunde, sau mai mult, Dumnezeu știe, e o taină a omului cu Dumnezeu. Și atunci, această autoflagelare cu vederea știrilor, cu iminența groazei, nu ne ajută la pocăință. Noi toți știm deja că este foarte serioasă situația, și asta este suficient, nu mai trebuie altceva pentru a aduce pocăință. Și atuncea, avem un alt îndemn de la Sfânta Biserica, cum să ajungem la rugăciunea adevărată.
Ei, bine, Părintele Zaharia în cuvântul lui ne spune că el a avut odată o rugăciune în care și-a trecut înaintea ochilor, în rugăciune, întreaga viață, și ne îndeamnă să facem și noi la fel. Și, care este această rugăciune? O astfel de rugăciune a fost când se afla odată Părintele Zaharia într-un avion, când se întorcea în Anglia din Grecia și, la un moment dat, s-a întâmplat ceva cu avionul. Au intrat stewardesele în panică și, într-un târziu, au fost anunțați că s-ar putea să aterizeze de urgență, că au apărut probleme. Și atunci Părintele Zaharia a înțeles că situația e critică și că s-ar putea să moartă toți, și s-a așezat acolo, în scaun, înaintea lui Dumnezeu, și a început să-și perinde prin minte toată viața. Și a început să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru toate, că l-a cunoscut pe Părintele Sforonie Saharov, multe, multe, și să-și ceară iertare pentru păcatele pe care le-a făcut. Deci a fost mulțumire și pocăință în rugăciunea lui. Ei, și când a terminat de spus rugăciunea, avionul a aterizat, iar Părintele Sofronie i-a zis că rugăciunea lui, a Părintelui Zaharia, a salvat avionul. Ei, așa ne vrea și pe noi Dumnezeu acuma, ca să ne așezăm înaintea Lui, să stăm înaintea Lui, și să începem să-i spunem ceva din viața noastră, de acum sau din trecut, orice, frica noastră, neliniștea noastră, neputința noastră, să vorbim și să stăm înaintea Lui, știind că suntem oameni ai lui Dumnezeu, știind că El este viu și ne ascultă și gata spre ajutorul nostru. Să începem să ne rugăm pentru familiile noastre, și să sfârșim prin a ne ruga pentru lumea întreagă. Și Dumnezeu va căuta către această rugăciune. Dacă rugăciunea are mulțumire și pocăință, este o rugăciune bineplăcută lui Dumnezeu. Nădăjduim ca această rugăciune să se înmulțească, dar pentru asta trebuie să închidem ușa inimii, să nu mai ascultăm atâtea știri, ci doar pe cele oficiale, să nu mai credem în toate mesajele apocaliptice care umblă, ci doar cele care sunt asumate de Părinți ai Bisericii, de ierarhii noștri.
Dumnezeu să ne ajute, să ne înțelepțească, să ne întărească, să ne dea conștiința că suntem fii ai lui Dumnezeu și să ne învețe să stăm cu vrednicie și bine-plăcut înaintea Lui în aceste vremuri. Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu