Cuvant de Înălţare de la P. Rafail Noica - cuvântul final, cuvântul de pe urmă...

Părintele Rafail Noica – Fragment din conferința  „Întâlnirea cu duhovnicul”

Pe părintele Sofronie îl durea acum că, după ce trăise tot ce ne spunea şi ÎPS Ierotheos, îl durea acuma că nu avea nici putere fizică, nici timp. Ar fi voit să citească pe Sfinţii Părinţi, să îşi adâncească mintea în teologie, cum zicea el, nu teologie scolastică, ci Sfinţii Părinţi, să citească, să caute, gândindu-se la ce a însemnat gândirea asta pentru întreaga istorie a Bisericii. Şi spune părintele: “Mă doare că nu am nici timp, nici forţă să mă adâncesc aşa, în teologia asta.” Şi Sfântul Siluan zice: “Socoteşti că ăsta e lucru mare?”. Şi ne povestea Părintele Sofronie: “Am rămas atunci ruşinat“, îşi dădea seama că avea să primească ceva şi mai mare şi a tăcut şi, după o clipită de tăcere, Sf. Siluan zice: “Mare singură este smerenia! Pentru că mândria împiedică dragostea.”

Şi Părintele Sofronie comentează: “Niciodată n-am pus la îndoială cuvântul Sfântului Siluan.” Şi vă închipuiţi şi el ce autoritate avea, acea autoritate minunată, dulce, dar puternică. Dar zice Părintele Sofronie: “Când mi-a zis cuvântul ăla, am simţit că este cuvântul de pe urmă” al istoriei, ultimul cuvânt, ultimul criteriu. Şi de ce? E vorba de dragoste! Smerenia este unul din aspectele dragostei, una din faţetele dragostei, dacă vreţi, ca un diamant cu multe faţete. Nu e ceva aparte; face parte din dragoste. Şi este elementul cel mai important, care este uşa deschisă dragostei. Dragoste mândră nu este dragoste. Dragoste poftitoare nu este încă dragoste. Doar dragostea smerită! Şi simţea Părintele Sofronie că în cuvântul ăsta, smerenie, se cuprinde, dacă este drept înţeles şi adânc trăit, toată acea istorie a Bisericii şi a omenirii care atât îl impresionase şi că în acest cuvânt al Sf. Siluan putea să trăiască esenţial tot ce i-ar fi dat teologia, citirea Sf. Părinţi şi tot restul.

Eu, când am citit şi am ajuns la capitolul ăsta, am avut gândul că ăsta poate este ultimul cuvânt, cuvântul de pe urmă şi al istoriei. Am avut simţământul că este ceva, un element final, istoric vorbind, în acest Sfânt Siluan şi în acest mare ucenic, singurul care a putut trăi lângă acest mare sfânt şi să-l înţeleagă - cum ne zicea Înalt Preasfinţitul. Şi am trăit cu gândul că şi cartea Sfântul Siluan, urmată de autobiografia Părintelui Sofronie, "Vom vedea pe Dumnezeu precum este", şi anexe, i-aş zice, care este cartea "Despre rugăciune", că, dacă aceste trei cărţi sunt pentru mine una, această carte este ultimul cuvânt al Bisericii în istorie.

Vădit trăim vremuri apocaliptice, adică mai corect ar fi să zicem eshatologice, nu ştim ce şi cum va fi, dar mă rog mult ca Dumnezeu să păzească Biserica Lui. Dar am simţit că ceva esenţial final era în lucrul ăsta şi iarăşi nu ştiu exact ce, şi vă las tuturor, dacă e adevărat cuvântul meu, Dumnezeu să vi-l lămurească în inimile voastre şi, cu timpul, şi în experienţa noastră.

***

Viaţa merge aşa: omul are întâi un simţământ, o experienţă; simţământul este deja o experienţă, nu-i aşa? Poate experienţa să devină mai concretă şi după aia lucrează mintea, înţelegerea. Nu este aşa cum cred înţelepţii lumii ăsteia că întâi mintea şi gândirea şi după aia. E întâi experienţa şi după aia înţelegerea. Un element care m-a dus la gândul, acesta, de finalitate: nu ştiu dacă este un alt sfânt de-a lungul istoriei care să fi “contactat” pe Adam aşa cum a făcut Sfântul Siluan. Cei care aţi citit mult, poate o să puteţi confirma sau infirma cuvântul meu. Dar am impresia asta şi chiar câte unul mi-au mai spus că şi lor li se pare că este cam aşa.

În capitolul din cartea Sfântului Siluan Athonitul, intitulat “Tânguirea lui Adam“, acest Siluan insistă să întoarcă atenţia lui Adam către noi, până când cedează Adam şi pentru o clipită ne spune câteva cuvinte. Sfântul Siluan, ne spune Părintele Sofronie, nu era un om al închipuirii, nu era un romancier în stare să facă o poveste din închipuire. Nu era în stare fiindcă nu era trăirea lui şi poate îl ajutase la început şi simplitatea lui de ţăran, dar, oricum, viaţa care-l formase şi Sf. Siluan însuşi spune în cuvinte foarte naive, am putea zice, că sfinţii nu spun lucruri care nu sunt, ei ne vorbesc de ceea ce este. Ei nu spun că au văzut un cal de 7 km sau un vapor de 10 km. În lucrul ăsta simplu, aparent simplist, el se spovedeşte, că el este un om care nu poate să spună prostii dintr-astea.

Deci în rugăciunea lui către strămoşul Adam şi în faptul că a primit răspuns este realitate. Mulţi ani mă întrebam dacă era o realitate sau doar o trăire psihologică. Nu, am înţeles, mai târziu: este o realitate. Şi iarăşi, dacă într-adevăr n-a fost altul pe care să-l intereseze aşa de mult, pe de o parte pocăinţa lui Adam pe care aşa o aprecia, pe care a trăit-o el însuşi şi, pe de altă parte sau, poate, aceeaşi parte, din pocăinţa asta să vrea chiar să-l cunoască pe acest strămoş al nostru, şi s-a rugat la el până când, la un moment dat, îi zice: “Dar de ce taci? Grăieşte nouă! Tu vezi că suntem nefericiţi pe pământul ăsta! Spune-ne un cuvânt de mângâiere!” Şi, până la urmă, îl sileşte cu silire harică, aş putea zice, sileşte dragostea lui Adam să-i răspundă şi o să vedeţi, sau aţi văzut în capitolul acela, “Tânguirea lui Adam”. În faptul de a-l “contacta” pe Adam, de a vorbi cu el, de a-l sili în sfârşit să ne spună un cuvânt, mie mi s-a părut că cercul întregii istorii a omenirii s-a încheiat, am revenit la Adam. Şi asta mi-a dat aşa impresie, trăire, poate intuiţie de această finalitate. Finalitate esenţială. Nu ştiu, Dumnezeu, Care face minuni, poate să mai ţină pământul încă o sută de ani, mira-m-aş… Dar ceva esenţial final [este] în cuvântul Sfântului Siluan pe care părintele nostru ni l-a dat.

Cuvântul final, cuvântul cel de pe urmă este şi cel dintru început. Este porunca dragostei! Două porunci pe care Hristos le-a pus întru una. Una se află în cartea Ieşirii, cealaltă în cartea Leviticului. Una zice să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta etc şi cealaltă, într-un anume context în cartea Leviticului, zice că, dacă vezi boul sau asinul vecinului tău rătăcind, ia-l la tine în grajd, hrăneşte-l şi ţine-l, îngrijeşte de el până va veni cel care l-a pierdut să ţi-l ceară înapoi. Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Şi Hristos a pus aceste două porunci împreună. El este Cel Care a zis că de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Proorocii. Adică toată dăscălia lui Dumnezeu în Vechiul şi în Noul Legământ ţine de două porunci şi două porunci care se rezumă la un singur cuvânt: Iubirea.

LEGATURI:

• ROF: Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul – Părintele Sofronie Saharov, Stareţul meu” (Conferința din prima zi – video, text). "Dragoste mândră nu este dragoste. Dragoste poftitoare nu este încă dragoste. Doar dragostea smerită!"

• ROF: Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul – Părintele Sofronie Saharov, Stareţul meu” (Conferința din a II-a zi – video, text). Regăsirea înțelesului pocăinței, umilinței, curăției sufletești, ascultării și plânsului duhovnicesc