Întrebare: Dacă viața pământească fără iubirea lui Hristos este lipsită de tot binele, cu cât mai mult este adevărat acest lucru în lumea cealaltă? Viețuirea fără această iubire va fi „scrâșnirea dinților” (Mat. 8:12), „viermele cel neadormit” (Marc. 9:44).
Arhim. Zaharia: Nimeni nu poate viețui cu Dumnezeu dacă nu este îndrăgostit de El. În drumul său spre mucenicie, Sfântul Ignatie vorbea ca un îndrăgostit, spunând, „Dragostea mea este răstignită”. Aceasta înseamnă că dragostea lui era duhovnicească, curată și sfântă, însă nu a putut-o exprima cât de cât mai apropiat de adevăr decât prin dragostea omenească. Cei îndrăgostiți au acest eros strașnic, irezistibil; nu se pot gândi la altceva și voiesc într-una să vorbească și să fie cu cel iubit. La fel și cu Dumnezeu. Nu ne putem mântui dacă nu suntem îndrăgostiți de Hristos. Nu ne putem gândi sau afla încântare în nimic altceva. Suspinăm neîncetat și simțim că inima ne este legată cu o frânghie care ne tot trage în sus. Acestea sunt „suspinele negrăite” ale inimii omului (v. Rom. 8:26). Într-o astfel de stare, omul trebuie să fie cu luare aminte să nu arate niciun semn de evlavie exterioară, pentru că aceasta va împuțina harul. Dacă vrem să fim cu Hristos, trebuie să ajungem la acest fel de eros, trebuie să simțim că inima ne arde în toată vremea cu o durere curată, luminoasă și dulce, care nu mai lasă nimic să ne despartă de iubirea lui Hristos (Rom. 8:35). Atunci, iubirea lui Hristos este mai puternică decât moartea.
Nu există siguranță mai mare decât sălășluirea harului în trupurile noastre, pentru că atunci știm că ne mântuim. Harul începe să se sălășluiască în trupurile noastre din clipa în care începem să dobândim zdrobirea inimii. În greacă, în cuvântul κατάνυξις, νύξις înseamnă „zgârietură”; este o zgârietură făcută în inimă cu un cuțit ascuțit. Aceasta este dovada limpede că am primit arvuna mântuirii. Pentru a păstra această zgârietură vie și a face din ea chiar o rană, trebuie să păzim mereu duhul pocăinței. Din clipa în care dobândim zdrobirea inimii, harul începe să se sălășluiască în trupul nostru, acea zgârietură crește și devine o rană dureroasă, de viață-dătătoare, care se răspândește în tot trupul, în întreaga noastră ființă. Atunci ea devine κατάστασις (stare). Când harul se sălășluiește în trupul nostru în acest chip, inima ne este înștiințată că, chiar dacă murim, vom trăi (vezi Ioan 11:25). Atunci vom cunoaște că Cineva Și-a pus pecetea pe noi, că suntem cu totul ai Lui. Zdrobirea inimii are atât de mare preț pentru că este începutul mântuirii, începutul sălășluirii harului în trupul omului. La capătul acestui drum aflăm sfârșitul legii (Rom. 10:4), care este acea dragoste strașnică, acel eros răstignit despre care vorbește Sfântul Ignatie. Acest eros este cel ce duce la săvârșirea celei mai mari minuni, a unirii inimii omului cu Duhul lui Dumnezeu.
Cum putem dobândi dragostea cea bună? Atunci când Domnul i S-a arătat lui Petru după Înviere, nu l-a întrebat nimic altceva decât, „Simone, fiul lui Iona, mă iubești tu pe Mine?”, iar el a răspuns, „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc” (Ioan 21:15). Sfântul Siluan spune că nici pe noi, atunci când ne vom întâlni cu Domnul, nu ne va întreba nimic altceva decât, „Mă iubești tu pe Mine?” Inima ne va spune dacă avem această iubire pentru El, și atunci vom putea rămâne cu El pe veci. Domnul nu este justițiar și nu cred că va ședea să judece oamenii la nesfârșit pentru un incident sau altul. Însă, vom fi judecați dacă prin toate acele întâmplări ne-am făcut netrebnici, neputincioși în a-L iubi pe Dumnezeu în acel chip strașnic, care ne face potriviți pentru a viețui în curțile Sale în veci (vezi Ps. 91:13).
Întrebare: De ce a fost nevoie ca Sfântul Siluan să simtă că piere veșnic vreme de un ceas?
Arhim. Zaharia: Ca să învețe smerenia. Dumnezeu îngăduie să fim încercați ca să devenim mai smeriți și să primim mai mult har. Folosul va fi al nostru. Nu este important de unde vine ispita, important este să i ne împotrivim. „Stați împotriva diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și Se va apropia și El de voi” (Iac. 4:7-8). Smerindu-ne pe noi înșine, ne împotrivim diavolului, însă ne și apropiem de Dumnezeu. Nu există altă cale de a fi mântuiți și uniți cu Hristos, decât prin iubire. Numai prin contrast biruim. Am văzut oameni care se pocăiesc, însă viețuiesc în păcat și nu își dau seama de aceasta. Însă vine clipa în care primesc har și văd așa un contrast între viața lor de mai înainte și ceea ce li se dă să trăiască prin har, încât nu se mai pot întoarce la viața lor păcătoasă. Dacă după această trăire a harului, ei cad iarăși, ceea ce se poate întâmpla oricui, întreaga ființă le este zdruncinată, și poate fi atât de greu de îndurat și de dureros, încât pot și muri. Aceasta este ceea ce vedem în capitolul despre temniță din „Scara”.
Este evident că numai atunci când oamenii sunt răniți de iubirea lui Hristos și de frumusețea Feței Sale, pot birui păcatul și se pot uni cu El în chip irevocabil și statornic. Contrastul în viața Sfântului Siluan a fost acela că el viețuia între iad și iubirea lui Dumnezeu. Cei ce trăiesc extremitățile acestui contrast, devin de neclintit și nu vor ceda patimilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu