Socant: "singurul lucru nou sub soare" deja a venit pe pamant!

A şoca a devenit o caracteristică a epocii noastre. Ceea ce înainte era o raritate, un defect în croşetul cotidian, astăzi se impune ca modă, ca mijloc de a atinge succesul. Dacă vrei să fii cool, apreciat de colegii de clasă, te îmbraci şi te comporţi şocant, asculţi muzică ciudată şi chinui vocabularul până găseşti cele mai neaşteptate combinaţii între cuvinte. Dacă vrei să ai audienţă în presă, şochezi publicul prin maniera în care prezinţi subiecte... evident, senzaţionale! Vrei să vinzi mai repede cartea pe care ai comis-o? Alege un titlul şi o copertă trăsnite şi va fi repede remarcată pe tejghea. Iar dacă mai vrei şi să stârneşti valuri de cerneală în presa de specialitate, alege un subiect care atacă dogme sau tradiţii şi vei ţine prima pagină mult timp. Ba, s-ar putea chiar să te trezeşti cu o ofertă de la un Hollywood în criză de idei şi care abia mai stoarce din aceleaşi reţete răsuflate pungoiul de dolari râvnit.

Teribilismul e prezent, nu rareori, şi în politică. Cum să te faci remarcat între atâţia candidaţi? Mai ales când imaginea unui om dedicat comunităţii, cinstit, familist, bun profesionist în domeniul în care activează, nu prea are consistenţă, nefiind susţinută de realitate... Atunci e limpede: ai nevoie să vii cu altceva care să atragă atenţia asupra ta. Ori ataci pe adversarii cei mai redutabili cu lovituri sub centură, ori vii cu propuneri populiste pe care ştii bine că nu le vei putea pune niciodată în practică, ori vii cu un discurs nonconformist, dar care "pică" bine la un electorat amorţit şi greu de urnit din casă în ziua votului. Am avut perioade electorale în care am putut auzi afirmaţii de genul: "Mă duc să îl votez pe nebunul ăla, măcar va face show acolo, le va spune pe toate verde în faţă!". Că "nebunul" respectiv, o dată ajuns "acolo", în afară de circ nu a mai făcut nimic în folosul comunităţii, nici nu mai contează. Omul nostru n-are timp să mai facă şi o evaluare a celor pe care i-a votat, măcar spre luare aminte la viitoarele alegeri.

Cel mai dureros mi se pare faptul că artiştii (mai ales cei din zona artelor plastice şi cei din industria muzicală) sunt din ce în ce mai tentaţi să apeleze la mijloace-şoc de exprimare pentru a atrage atenţia asupra lor. Evitând cu bună ştiinţă zonele gri, aş face o maniheistă împărţire a motivelor care îi împing pe aceştia în braţele unei muze parcă evadată din ospiciu. Cei mai jalnici sunt cei care nu au nici talent, nici idei şi care vor doar să intre într-un top ten al încasărilor, prin producţii care înlocuiesc fiorul artistic cu ieftina publicitate obţinută prin scandal. Unii parodiază scene biblice, alţii "demitizează" simboluri naţionale (cum sunt marii voievozi), iar cei mai lipsiţi de imaginaţie introduc elemente de natură erotică, doar cu scopul de a zgâlţâi retina privitorului. Mai sunt însă şi artişti (mă refer aici la pictori, dar e valabil şi pentru alte categorii) care, deşi foarte talentaţi, nu sunt luaţi în seamă nici de critici, nici de public şi care utilizează şocul doar ca pe o "momeală", un cârlig de agăţat "consumatorul" de artă derutat de supraabundenţa de opere de pe "piaţă". În acest din urmă caz, şocul este doar un pretext pentru a atrage atenţia asupra unui mesaj care chiar are consistenţă.

O împăcare gen "pupat toţi piaţa endependeţi"?

Dincolo (sau dincoace) de toate acestea, există însă un spaţiu - numit spiritualitatea creştină - în care şocul este o dimensiune ce nu poate lipsi, fiind intrinsecă. "Sminteală pentru iudei şi nebunie pentru elini", creştinismul a schimbat percepţia a ceea ce părea a purta eticheta certitudinii absolute. Dumnezeu este Unul, dar întreit ca Persoane. Iisus Hristos este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Sfânta Maria este Maică şi Fecioară. Cine caută să-şi câştige viaţa sa, o va pierde, iar cine o va pierde pentru Hristos, acela o va câştiga! Iar lista unor astfel de adevăruri de credinţă poate continua pe pagini întregi. Iată locul în care şocul îşi dezvăluie valenţele sale ziditoare. Şocul duhovnicesc (hai să-i zicem totuşi aşa, pentru a-l deosebi de celelalte "şocuri") este născut din tensiunea spiritual-material sau lumesc-dumnezeiesc. El vine să lege cele două lumi, să croiască pentru om o punte pe care se poate aburca dincolo. Să iasă din timp, în timp fiind!, spre a intra deja în veşnicie (într-o rugăciune rostită în timpul Sfintei Liturghii, preotul Îi spune lui Dumnezeu că "ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie"!). Şocul este aici un salt de credinţă, aparent în gol, împotriva logicii, dar care se dovedeşte a fi supralogic, fiindcă străpunge acest cerc vicios (şi la propriu şi la figurat) în care omul se învârte vâslind doar cu paleta minţii sale mărginite de logica lui "A este identic cu A".

Primul lucru cu adevărat şocant în istoria umanităţii a fost această intrare a lui Dumnezeu în istorie, această asumare de către Fiul lui Dumnezeu a firii omeneşti. Până şi pe evreii cu reale nădejdi mesianice i-a şocat ideea că Mântuitorul lumii poate veni aşa, născut în ieslea sărăcăcioasă a unor păstori din marginea Betleemului, dintr-o Fecioară ce nu a cunoscut bărbat, fiind fragil şi lipsit de apărare ca orice alt prunc venit pe lume. A trebuit să fugă în Egipt la puţină vreme după naşterea Sa, pentru a scăpa de furia lui Irod. La maturitate fiind, a trebuit să plece chiar din calea concetăţenilor Săi din Nazaretul în care a crescut, aceştia fiind şocaţi de faptul că "fiul tâmplarului Iosif" avea curajul să spună despre Sine că este Mesia şi că a venit vremea proorocită de Isaia.

În momentul în care te decizi să-L primeşti în viaţa ta şi să-I urmezi întru toate lui Hristos Domnul, nu poţi decât să şochezi pe cei din jur prin întreg comportamentul tău. Deşi erau oameni evlavioşi şi cu statornică credinţă, părinţii Paraschevei (ale cărei sfintei moaşte le adăposteşte, acum, Catedrala mitropolitană din Iaşi) o certau pe copila ce împărţea hainele cele bune de pe dânsa copiilor săraci. Le erau greu să accepte acest comportament al ei, în care Evanghelia era trăită până la ultimele sale consecinţe. La fel găsim în viaţa tuturor sfinţilor (mai ales în aceea a celor caracterizaţi ca "nebuni întru Hristos") suficiente elemente de ordin biografic care constituiau adevărate "pietre de poticneală" pentru cei din jurul lor. Desigur, a avea un comportament scandalos, în sine nu certifică împroprierea unei vieţuiri creştine autentice. Se găsesc destui calpulzani şi aici, care nu pot trăi duhovniceşte, dar care vor să pozeze ca atare. Testul smereniei este cel care-i cerne cel mai repede pe unii ca aceştia. Însă atunci când singura ta ţintă este Hristos şi nimic altceva, în mod firesc te vei confrunta cu cele ale lumii şi vei ajunge până acolo încât să fii "sminteală" pentru unii şi "nebunie" pentru alţii.

Naşterea Domnului, venirea Sa printre noi, cu noi, nu aduce cu sine, aşadar, o împăcare între oameni gen "pupat toţi piaţa endependeţi", nici nu se constituie în sursă a atâtor manifestări siropoase ce se revendică de la înlumita şi tot mai golita de substanţă sintagmă "spiritul Crăciunului", ci este o şansă de a renaşte la adevărata viaţă, de a alege calea acelei iubiri care este dispusă să se jertfească pentru celălalt, dar care nu va accepta şi păcatul acestuia, de dragul unei aşa-zise "armonii universale". Nu poate să fie, cu adevărat, "pe pământ pace, între oameni bunăvoire", dacă nu dăm, mai întâi, "slavă întru cei de Sus, lui Dumnezeu".

Sursa: Doxologia/Pr. Constantin Sturzu, Şocant: Hristos a venit pe pământ!

Sfantul Porfirie: "Ei, unde s-au dus acele zile minunate?". Amintirea iubirii e drum spre mantuire. Sa devii nemuritor de pe acum.

Parintele era o privighetoare singuratica ce, prin viata sa, dadea slava lui Dumnezeu pentru lumea pe care a plasmuit-o. Imi amintea ceea ce citisem la strana in mica bisericuta a Sfantului Nicolae, cand l-am vizitat in Kallisia prima oara: "Fericita le este viata celor singuri, ce sunt inaripati de iubirea dumnezeiasca". Cand l-am vizitat altadata in casa unde era gazduit, fiind bolnav, l-am gasit in pat, avandu-l la capatai pe unul dintre fiii sai duhovnicesti, care ii vorbea in acel moment despre amintirea mortii. Atunci Parintele ne-a spus:

 "Aceasta nu e singurul drum spre mantuire. Un om ar putea voi sa se apropie de Dumnezeu, nu prin amintirea mortii, ci prin amintirea iubirii. Isi intoarce sufletul spre inalturi si Il roaga pe Dumnezeu (si isi ridica mainile si privirea) sa ii daruiasca iubirea Sa, ca sa poata si el sa iubeasca. Si astfel, isi gaseste drumul mantuirii". 

Parintele le arata o cale de mantuire extraordinara, pe care se vedea ca o urma el insusi. Prin luptele sale ascetice, depasise teama de moarte si de iad, depasise chiar si asteptarea rasplatii Raiului, fiindca pregusta Raiul inca de pe pamant, "inaripat fiind cu iubirea dumnezeiasca". 

Sa devii nemuritor de pe acum

Altadata cand l-am vizitat eram foarte suparat, fiindca intr-un rastimp foarte scurt intampinasem multe incercari, ce amenitau sa imi biruiasca putinta de a indura. In acel intuneric, ma mangaia si ma incuraja un gand pe care i l-am spus si Parintelui Porfirie, indata ce am intrat in chilia sa. I-am spus:

 "Sfintia voastra stiti, inainte de a v-o spune, ca iar trec prin incercari. Daca ati sti insa cat ma mangaie gandul ca in aceasta lume de lut in care traim, toate sunt zadarnice si trecatoare. Ne trebuie ceva mai multa rabdare, de vreme ce si bucuriile si supararile vor trece repede si va veni ceasul cel mare, cand moartea ne va duce spre nemurire, pe care fie ca, prin rugaciunile voastre, sa ma invredniceasc si eu nevrednicul, sa o traiesc alaturi de Hristos". 

Ma asteptam sa-mi incuviinteze aceaste "cugetari", insa am fost surprins auzindu-l ca protesteaza cu tarie spunandu-mi:

"Mai, nu trebuie sa mai gandesti asemenea lucruri, ca vei muri si ca apoi vei ajunge la nemurirea cereasca.

Lupta-te sa devii nemuritor de pe acum, murind aici pe pamant, pentru tine cel rau. Astfel, nu te vei mai necaji, ci te vei bucura foarte, traind impreuna cu Hristos. Astfel nu te vei teme, nici de incercari, nici de satan si nici de moarte, fiindca le vei invinge pe toate de aici, de pe pamant, astfel incat sa fii pregatit pentru nemurirea din ceruri". 

L-am privit cu vesela uimire si i-am spus:

"Parinte, este foarte frumos ce-mi spuneti si ma linisteste si mai mult decat gandurile mele pe care vi le-am marturisit inainte, imi ridica moralul si ma bucura. Chiar imi aduc aminte o pisanie le intrarea intr-o manastire de la Muntele Athos: "De vei muri inainte de a muri, nu vei mai muri, cand vei muri".

Parintele, indata ce a auzit aceasta s-a entuziasmat foarte si mi-a spus vesel: "Ia scrie-mi asta repede, in agenda de telefon, pe o pagina alba". I-am scris-o si i-am mai spus doua ganduri scurte, despre acelasi subiect, din Sfantul Ioan Scararul. I-au placut mult si acelea si mi-a spus: "Scrie-le imediat si pe acelea in agenda de telefon". I le-am scris. Atunci mi-a poruncit: "Sa iei un caiet si toate lucrurile frumoase pe care le intalnesti in Sfanta Scriptura si in Scrierile Sfintilor Parinti pe care ii studiezi, sa le scrii si sa mi le aduci, sa mi le citesti, sa ma bucur si eu. Si eu, tot ce spun, e scris in Evanghelii". Imi amintesc ca acea intalnire s-a transformat intr-un praznic duhovnicesc. Parintele se entuziasmase ca un copil. Semana sfintilor nebuni pentru Hristos care, din pricina prea marii bucurii a iubirii dumnezeiesti, se imbatau de o "betie treaza" traind un "extaz lucid" si de aceea ochilor miopi ai ratiunii li se pareau ciudati si stranii. In acel ceas incercam si eu sarmanul, sprijinit in toiagul ratiunii, sa-l ajung din urma pe Parintele care zbura cu aripile iubirii dumnezeiesti. Intelegeam din cuvintele sale doar ca ma indeamna sa ma inalt, de la indurarea pasiva a incercarilor si de la asteptarea mortii ca eventuala mantuire, la omorarea prin lupta a vechiului meu eu, si a pacatului si la invierea unui nou eu, al iubirii in Hristos, care va birui si incercarile si diavolul si moartea, conducandu-ma la nemurirea dobandita "de pe acum, de pe acest pamant".

La urmatoarea noastra intalnire Parintele mi-a vorbit din nou despre nemurirea omului. Incerca chiar sa gaseasca fragmentul din Evanghelie, spunandu-mi: "Stiu ca o scrie Sfantul Evanghelist Ioan, in Capitolul al optulea, insa nu-mi aduc aminte exact cuvintele lui. Ia, ajuta-ma si tu, poate reusim sa le gasim". Am incercat sa-mi amintesc si bineinteles ca nu mi-am amintit nimic. Atunci Parintele mi-a spus vesel: "A, am gasit, asta e! Hristos zice: "Adevarat, adevarat zic voua: Daca cineva va pazi cuvantul Meu, nu va vedea moartea in veac" (Ioan 8, 51). Si a inceput a face in continuare o anliza teologica foarte profunda privitor la omul renascut, transfigurat, mort pacatului si inviat intru Hristos, care incepe a trai nemurirea inca de pe acum, din aceasta viata.

Sa te rogi pentru mine

Cu cateva luni inainte sa ple ce la Sfantul Munte, l-am vizitat la chilie. Desi era foarte bolnav, m-a tinut destul de mult timp si mi-a dat, cu glas scazut, multe sfaturi. Printre altele mi-a spus in chip tainic: "Sa te rogi lui Dumnezeu si pentru mine. Nu ca sa-mi vindece bolile, ci ca sa Se milostiveasca de mine. Doar atat". Parea presimtirea unei despartiri. Eu insa nu voiam sa-i interpretez astfel cuvintele. Mai degraba le-am legat de restul invataturii sale privitor la "canonul" duhovnicesc in neputintele trupesti. Se pare ca Parintele se gandea totusi la altceva. Cand a terminat de vorbit, i-am sarutat mainile si picioarele, el m-a binecuvantat si, indreptandu-ma spre usa, ca si cum as fi avut un presentiment, m-am intors putin si l-am mai privit o data. Era intins pe pat, istovit, cu ochii inchisi si cu gura pe jumatate deschisa, respirand cu greu. M-am infiorat. Am alungat insa repede aceasta imagine si mi-am lasat gandul sa zboare spre intalnirile noastre de neuitat in Kallisia, pe cand era tanar si putea sa paseasca singur si sa vorbeasca tare, intrerupandu-ma adesea, cu rasul sau sfant si fermecator. Incepusem sa plang si, pe cand ma intorceam sa plec, m-am intrebat in gand: 

"Ei, Parinte, unde s-au dus acele zile minunate?". 

In clipa aceea Parintele si-a ridicat putin mana si mi-a facut semn sa ma apropii. Am ingenunchiat si, cand mi-am apropiat urechia de gura sa, mi-a spus:

 "Ei, unde sunt zilele de altadata? Iti amintesti cand eram bine si ne plimbam impreuna prin padure, iar tu imi spuneai problemele tale si eu te mangaiam duhovniceste?". 

I-am raspuns incet: "Imi amintesc, Parinte". Si m-a inecat plansul. Parintele nu a mai vorbit. Doar si-a ridicat incet mana, mi-a cuprins capul si m-a mangaiat pe crestet. Indata ce-am putut rosti doua vorbe, i-am spus: "Parinte, vreau mult sa raman langa Sfintia voastra, dar sunteti foarte bolnav si nu vreau sa va obosesc si mai mult. Binecuvantati, Parinte!" I-am sarutat din nou mana si am plecat in graba, cu capul plecat, ca sa nu-mi vada vizitatorii lacrimile. A fost ultima noastra intalnire. 

Despartirea

La sfarsitul lui noiembrie 1991 am vizitat manastirea cu doi prieteni. Ne-au spus ca Parintele se afla la Muntele Athos si ca il asteptau sa se intoarca, indata ce s-ar fi simtit mai bine. Ne-am pregatit de plecare, insa in acea clipa am simtit o dorinta puternica sa intru in chilia Parintelui. Am luat binecuvantare de la maica Stareta si am deschis usa. Am simtit ca intru in altarul unei biserici.

Sursa foto

M-am inchinat la icoana cea mare a Maicii Domnului, apoi m-am apropiat de patul Parintelui, m-am aplecat, i-am imbratisat perna, mijlocul patului si celalalt capat, unde isi punea picioarele. Deodata m-a cuprins o emotie puternica, nemaiincercata.  

Cutremurat, am iesit din chilie si abia am apucat sa le spun doua vorbe prietenilor mei, despre netarmurita mea iubire pentru Parintele Porfirie. Le-am spus ca nimeni in lumea aceasta, nici macar parintii mei si nimeni altcineva nu m-a iubit atat de adevarat, atat de curat si de sfant, precum Parintele. Am incercat sa le spun mai departe toate simtamintele ce-mi coplesisera sufletul ca o avalansa, insa nu am putut. Mi-au dat lacrimile. Pentru prima data plangeam cu suspine, inaintea chiliei sale goale, ca un copil mic, ramas orfan. De mute ori, cand lipsea, ma inchinasem in chilia sa, insa intotdeauna linisiti si vesel. Insa, in acea clipa speciala, am simtit ca primeam in taina raspunsul iubirii sfantului Parinte ce se pregatea de marea calatorie, ca primeam ultima "mangaiere duhovniceasca" pe care o dadea unui fiu duhovnicesc ce cuteza sa se apropie de el. Ca ne luam ramas bun unul de la celalalt. Nu puteam explica rational acest lucru, insa inima isi are propia ratiune, fiindca are propii ochi si propiile urechi pentru a auzi cele neauzite. L-a vazut si l-a auzit pe Parintele, ca si cum mi-ar fi stat alaturi, ca atunci cand imi spunea: "Ce minune! Trupurile departe, iar sufletele impreuna". Sufletul meu ii imbratisa cu drag sufletul, intr-un ultim si tainic ramas bun.


Am mai trait aceasta emotie si urmatoarele doua zile. A treia zi un prieten m-a sunat: "Ai aflat de Parintele?". Am intrebat: "Ce s-a intamplat?". Si imediat am ghicit raspunsul: "A plecat, a adormit ieri noapte si a fost inmormantat azi in zori". Am pus jos receptorul si mi-am ascuns fata inlacrimata in palme. Nu am inceput sa il jelesc, ci doar continuam priveghiul tacut, ce incepuse cu trei zile inainte acolo, in chilia sa goala.

In loc de epilog

Preacuvioase si iubitoare Parinte

[...]

Cand traiai pe pamant, mereu aveam probleme gandindu-ne cand sa ne intalnim. Acum aceasta problema s-a rezolvat. Ne spuneai: "Hristos si sfintii cei adormiti ne primesc cu drag la cele mai nepotrivite ore". Acum nu mai avem probleme in a ne intalni, ci in a dobandi auz duhovnicesc pentru a te putea auzi, atunci cand ne vorbesti.

[...]

PAGINI WEB:

Sfantul Porfirie: "cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit" 

Sfantul Porfirie cu har, in dar 

Talcuire la Praznicul Nasterii Domnului, a IPS Hierotheos Vlachos

Sarbatoarea Nasterii Domnului dupa trup este maica tuturor sarbatorilor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Nasterea este urmata de toate celelalte sarbatori imparatesti, adica de Boboteaza, de Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de Patimi, de Cruce, de Invierea si Inaltarea Domnului. Fara Nastere, nu ar fi fost Invierea, iar fara Inviere nu s-ar mai fi implinit scopul sfintei intrupari. Asadar, toate praznicele imparatesti sunt unite intre ele, insa noi le despartim pentru a le putea sarbatori si pentru a aprofunda semnificatia lor. La fiecare Sfanta Liturghie, traim toate aceste evenimente ale sfintei intrupari. De aceea, dupa cum spun Sfintii Parinti, mereu este Craciunul, mereu este Pastele, si mereu este Cincizecimea.

Odata cu Nasterea lui Hristos, au inceput sa se dezvaluie faptele petrecute in timpul Buneivestiri. Atunci cand spunem sa se dezvaluie, intelegem ca exista cateva persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc., carora li s-a descoperit ca Hristos, pe Care Il asteptau toate veacurile, a venit in lume. Desigur, Hristos Se ascunde dezvaluindu-Se si Se dezvaluie ascunzandu-Se. Lucrul acesta se observa pe tot parcursul vietii Sale dar si atunci cand El Se descopera sfintilor.

Ce iarna! Când închidem uşa spre celălat, ni s-a închis uşa în cer...

Emoții de artist. Arunc fluturi în păr. Așez zâmbetul pe buze. Doamne, spune-mi povestea de noapte bună! Sunt o sărbătoare cu suflet de copil. Mărgăritare. Nu mă lăsa să mă pierd când visez cu ochii deschiși! Răul este amestecat cu bine. Cred că totul e posibil! Iubirea este cheia cu care deschid orice dimineață a vieții mele și tot iubirea este zăvorul care îl pun pe ușa nopții… Iubirea A Fost, Este și Va Fi nemuritoare!… Ce mohorâtă ar fi viața fără iubire!… Oamenii reacționează frumos, oamenii sunt sensibili, oamenii vibrează la poezii. Căutare nesfârșită. Iubirea nu se explică, iubirea se trăiește și atât, cu bucuriile și lacrimile ei… O iubire teoretizată nu mai este iubire, ci o ideologie… Adunare de cuvinte. Cuvinte grele, cuvinte ușoare. Pansament sau ciocan. Iubesc iubirea. Magnet. Iubirea nu are margini, nici spațiu, nici timp. Este atât de puternică încât străbate cerul, străpunge iadul, mângâie mormântul și topește orice inimă înghețată… Iubiți mult, Hristos vă poruncește!

Sunt tuturor toate. Nu sunt un moft. Viața mea este un poem, o carte, un film și mai mult de atât. Îmi doresc să ajung la contemplație, acolo, la începutul cuvintelor. Carte de despărțire. Mărturisire. Și cuvintele cele mai alese ne varsă în simplitate. Am învățat că în viață este de folos să nu găsești toate răspunsurile la o întrebare… Adâncimea lucrurilor e o taină; dincolo de om, de cuvânt, de trăire. Atât înseamnă atât… Clipă de taină. Este nedrept să cred că toți înțeleg totul. Scurtimea nu se condamnă și nici nu trebuie confundată cu virtutea. Dumnezeu ne cheamă să cuprindem abisul prin experienţă cu celălalt. Privesc dincolo, din spatele tabloului… Mai fac pași în urmă ca să pătrund prezentul rostuit. Mă bucur!

La început cei doi îndrăgostiți vor să se impresioneze unul pe celălalt. El îi scrie ei o poezie, ea îl mângâie într-un fel anume. El îi spune cuvinte dulci și moi, ea îi dăruiește desene cu el. El îi aduce trandafiri în care și-a înțepat inima, ea îi cântă balade de dor. Pasiune, romantism, dragoste, afecțiune, neîndoială, vis, magie. Iubirea crește… Apoi ajung la acea măsură când stau unul lângă celălalt și se privesc în ochi sau își reazemă capul unul pe pieptul celuilalt. Și nu mai au nevoie de cuvinte, de gesturi, de dovezi, de… pentru că ei ştiu totul. Doar simplul fapt că sunt împreună, în comuniune, e tot ce contează. Sunt în Sine. Se bucură într-o stare de prezenţă continuă unul în celălalt şi invers. Simţiri. Întrepătrundere reciprocă într-o împreună petrecere. Perihoreză. După ce trecem de rugăciunea buzelor, de rugăciunea minții și a inimii, ajungem şi noi în relaţia cu Doamne la starea de prezenţă continuă şi mai mult de atât. Ne bucurăm Unul de celălalt şi nu mai avem nevoie de cuvinte că ştim Totul. Ne împărtăşim din dragoste şi dulceața netrăcătoare într-o pace lăuntrică și bucurie sfântă. Și asta rămâne peste timp şi spaţiu. Uneori timpul se dilată, alteori ne fuge de sub picioare. Întotdeauna vor exista cuvinte nespuse aduse până la marginea inimii și uitate acolo ca niște semințe nesemănate. Ziua despărțirii…

Hoinăresc prin viață, dar știu căutarea. Mă mut de pe un deal pe altul al inimii și privesc tot mai departe. Toate sunt la îndemână la momentul potrivit. Scrisul este un gest al dragostei… Nu pot să nu scriu. Dacă scrisul nu ar fi existat ce dureri am fi suferit. Suflet nobil. Uneori chinui texte în prisosul inimii. Revin. În inimă și în minte se duce un ultim ceas al concluziilor, al dăruirilor, al vederii. Sufletul se deschide și notez. Binele trăit bine. Uit. Nu mă mai tem! Cât de bogată poate fi clipa! Cât de multe se pot întâmpla în inima unui om!… Doamne nu mai calculez eu, ci Te las să lucrezi în viața mea. A înțelege totul înseamnă a ierta totul! Iubirea nu se comentează, ea nu iubește comentariul. Felul în care „citim” iubirea îi dă valoare și putere. Când iubim dăruim. Taina Treimii este Taina Iubirii. Când nu ne mai bucurăm că ne vedem, unul pe celălalt, în ceasul acela am murit… Când închidem uşa spre celălat, ni s-a închis uşa în cer…

Dacă timpul ar avea fulgi de zăpadă, ce iarnă…

Sursa: Doxologia/ierom. Hrisostom Filipescu, A înțelege totul înseamnă a ierta totul!

Cum Pilda celor poftiti la Cina ne arata care sunt cauzle pierderii bucuriei autentice in sarbatoarea de Craciun

 Aud din ce în ce mai des o vorbă: nu mai sunt Sărbătorile cum erau altă dată. Nemulţumirile se referă la pierderea bucuriei de a sărbători, la lipsa de trăire autentică a Crăciunului, la diluarea atmosferei de sărbătoare sau la contextul social apăsător în care ne găsesc ele. Dar de ce se întâmplă aceasta? Cine ne răpeşte această bucurie? Nu cumva noi înşine?!

Esenţa diluării bucuriei Sărbătorilor se regăseşte în Evanghelia Duminicii ce a trecut. Este vorba de o pildă rostită de către Hristos, numită Pilda celor poftiţi la cină. Amintirea ei chiar acum, în preajma Sărbătorilor, are rostul de a ne atenţiona tocmai asupra acestui fenomen. Cuvântul lui Dumnezeu  pătrunde până în adâncul inimii noastre şi ne învaţă că bucuria Sărbătorilor o pierdem şi ne-o furăm singuri. 

1. Principala cauză pentru care nu mai simţim atmosfera de sărbătoare o constituie necunoaşterea semnificaţiei Sărbătorilor. Ea este aliatul deturnării de sens, aşa că tindem să înlocuim Sărbătorile cu orice altceva. Mulţi au auzit astăzi de Hristos (un studiu recent arăta că este cel mai cunoscut personaj din istorie), dar sunt destui cei care nu cunosc cine a fost şi ce a făcut. Asta în vreme ce pseudo-vedetele vremii sunt cunoscute până în cele mai mici amănunte ale vieţii lor: ce mănâncă, unde dorm, cu cine se ceartă sau se împacă, ce preferinţe au. 

Din această ignoranţă se ajunge la petrecerea Crăciunului sub diverse forme, care mai de care mai tentante sau inedite, care însă nu mai au nimic cu esenţa Crăciunului: Naşterea lui Dumnezeu cu trup (într-un viitor text vom aborda separat Crăciunul). Vedem cum în ofertele de Sărbători, importanţa lui Hristos se diminuează până la dispariţia totală. Avem Crăciun tradiţional sau modern, în club, la mall, în locuri sau ţări exotice, oriunde şi oricum (important e să se vândă), mai puţin cum trebuie: în spirit creştin, în Liturghie, în Hristos. Mai mult, aud de situaţii în străinătate când autorităţile chiar recomandă ca în spaţiul public să nu amintim de conotaţiile creştine ale Crăciunului.

Însă toate aceste alternative la Crăciunul autentic sunt atât de superficiale şi de iluzorii uneori, încât după ce le consumăm, ne dăm seama că suntem goi în continuare. Aceasta deoarece fiinţa noastră nu poate fi umplută de bucurie sfântă decât prin valori care înnobilează sufletul şi dau sens vieţii, valorile divinităţii. Vrem, nu vrem, sufletul nostru nu poate trăi superficial sau la comandă, după cum ni se pare viaţa, la prima vedere. De aceea, cu cât vom refuza mai mult aceste valori autentice ale sufletului, cu atât vom rata mai mult bucuria Sărbătorilor.

2. Aşa ajungem la un alt substrat, mai profund, al lipsei de trăire în Sărbători: atitudinile sufleteşti greşite în raport cu Sărbătorile. Pilda de care am amintit ne lămureşte: Cina este Sărbătoarea la care suntem chemaţi, invitaţii sunt iniţial aleşi de organizator (Crăciunul este organizat de Însuşi Dumnezeu, Cel ce se naşte şi om), dar refuzul acestora va determina extinderea invitaţiei către toată lumea, indiferent de starea în care se află. Prin urmare, Sărbătorile se adresează întregii umanităţi. Şi totuşi…ne intrigă refuzul unor invitaţi.

În realitate, mulţi dintre cei ce se plâng de pierderea bucuriei de Sărbători comit aceeaşi greşeală ca şi aceşti invitaţi. Este vorba despre refuzul sensului autentic al Sărbătorii, înlocuirea lui cu surogate. Refuzând invitaţia la cină, invitaţii pierd esenţialul: comuniunea cu semenul, pe care nimic altceva nu-l poate suplini. Bucuria unei mese în comun nu ar trebui să stea în mulţimea felurilor de mâncare, ci în virtuţile sufleteşti pe care şi le împart mesenii. Aşa apare rolul social al mesei, exprimat ideal prin termenul de agapă, care derivă din grecescul „agápe”, care înseamnă iubire. Câţi dintre noi însă mai vedem masa de Crăciun ca şi comuniune? Majoritatea discută mai mult despre mâncarea de Crăciun, nu despre participarea la rugăciune, comuniune, iubire. Astfel se amplifică dezastrul pierderii bucuriei Sărbătorilor.

3. Dacă pătrundem şi mai adânc înţelesurile pildei amintite, aflăm şi mai multe motive pentru care refuzăm autenticitatea şi o înlocuim cu surogate. Motivele se regăsesc în străfundurile sufletului nostru şi sunt grupate pe trei zone, asemenea situaţilor de refuz din pildă.

Prima zonă este dată de simţul exacerbat al proprietăţii, care produce stres, egoism şi individualism. Ori bucuria nu este niciodată caracteristică celor ce trăiesc în griji, singuri şi egoişti. Ca o confirmare, un interesant punct de vedere vine din zona psihologiei, afirmând că suntem prea obosiţi şi stresaţi să ne mai bucurăm de Crăciun. De altfel, legătura dintre psihologie şi teologie este mai mult decât evidentă, atunci când vorbim de suflet. Mai putem remarca doar frica de a nu pierde proprietăţile,  poziţiile sociale, renumele etc. , caz în care se poate ajunge până la tensiuni şi conflicte interpersonale ce pierd în totalitate orice posibilă atmosferă de sărbătoare.

A doua zonă este ceva mai controversată pentru că reprezintă ataşamentul faţă simţurile noastre trupeşti, reprezentate de cele cinci perechi de boi (aşa cum boii trag încărcătura preţioasă dintr-un car, tot aşa simţurile sunt „motorul informaţional” al sufletului nostru). Sigur că nu putem scăpa de simţuri, dar le putem educa. Greşeala constă în trăirea senzorială a Sărbătorilor, căutarea plăcerilor prin simţuri. Însă plăcerea nu poate produce bucurie niciodată, deoarece odată cu încetarea stimulării simţurilor încetează şi plăcerea, iar lipsa de plăcere provoacă mereu durere (am mai scris despre aceasta, nu insist).

Este o gravă eroare a considera că bucuria Sărbătorilor este dată de stimularea simţurilor prin cele materiale deoarece când vor înceta stimulii (Moş Crăciun, beculeţele, globuleţele, brazii, mâncărurile, cadourile, plimbările, etc.) va dispărea imediat şi bucuria. Din păcate, mulţi dintre contemporani au transformat Sărbătorile exact în consumism material şi chiar sexual (ce caută sexy-Crăciuniţele alături de ieslea lui Iisus???). Până şi colindele au devenit kitsch, adică producţie comercială de serie. Ca să nu mai spun că transformările obiceiului în consum şi ale consumului în obicei pot obosi şi stresa suficient de mult fiinţa umană, încât Sărbătorile devin mai mult pierzanie decât zidire.

A treia zonă este şi mai controversată. Este vorba ataşamentul absolut faţă de valorile familiale. Deşi familia este primul pas spre comuniunea universală, un mijloc de dobândire a virtuţii dragostei universale (Taina Cununiei este cale a sfinţeniei) totuşi şi aici există pericolul transformării ei în idol, în scop în sine. Ceea ce duce la o formă paradoxală de „izolare în familie”, despre care se discută din ce în ce mai des când vine vorba despre Sărbători.

Mulţi cred că Sărbătorile se consumă doar în familie, ceea ce este total greşit, deoarece se deviază fie într-o izolare faţă de restul societăţii, fie în deviere spirituală prin „cultul familiei”, din care, iarăşi, Hristos este eliminat. Este şi motivul pentru care Ortodoxia nu pune accent mai mult decât trebuie pe rolul familiei în societate. Deşi este de origine divină, familia nu trebuie transformată într-un zeu care îţi acaparează şi ultimele resurse. Iubirea este jertfă, niciodată tortură.

Însă observ că aici se încearcă o reaşezare a lucrurilor, prin deschiderea unor familii către semenii aflaţi în situaţii speciale: orfani, săraci, însinguraţi etc. Este reafirmarea esenţei Crăciunului: Hristos se naşte nu doar pentru tine şi familia ta, ci şi pentru semenul tău aflat în suferinţă. Nu ne putem permite transformarea familiei într-o „însingurare colectivă” (adică în loc de persoane însingurate să avem familii însingurate).

Prin urmare, cu cât trăim mai puţin creştineşte Crăciunul, cu atât mai mult ni-l furăm singuri, pierzându-i bucuria.

Sursa: Doxologia: Eugen Tanasescu Cum ne furăm singuri Crăciunul

PAGINI WEB:

Predica in Duminica dinainte de Craciun, a Sfintilor Stramosi (Lc. XIV, 16-24)

Colinde alese si culese de la Manastirea Oasa

Tabara studenteasa de iarna de la Manstirea Oasa 

 Dalbe flori 

Sfantul Porfirie: "cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit"

Intr-o zi Parintele mi-a spus:

 "Crestinul trebuie sa evite religiozitatea bolnavicioasa; adica atat sentimentul superioritatii pentru virtutea sa, cat si sentimentul inferioritatii pentru pacatosenia sa. Una este complexul de superioritate sau inferioritate si alta smerenia; una este melancolia si alta pocaionta.

Odata m-a vizitat un psihiatru, om din lume, si L-a acuzat pe Hristos ca, dupa parerea sa, creea sentimente de vinovatie si melancolie. I-am raspuns: "Accept ca unii crestini, din greseala lor sau a altora, sunt prinsi ca intr-o capcana in boala sentimentelor de vinovatie, insa tu trebuie sa fii de acord ca mirenii sunt prinsi in capcana unei boli si mai rele, aceea a mândriei. Cat despre vinovatiile religioase, langa Hristos, ele dispar, prin pocainta si spovedanie, insa mandria mirenilor, care traiesc departe de Hristos, nu dispare". 

Cu ajutorul acestor convingeri ale Parintelui, mi s-au deslusit anumite nelamuriri ce aveam, legate de problemele psihologice ale vietii cresintesti. Intelegeam ca Parintele voia sa evitam mandria, travestita in vesmantul indreptatirii de sine, a fariseismului "crestinesc" al virtutii, sau intr-o condamndare de sine a constiintei "crestinesti" rusinate a pacatului. Vedeam ca semetia celor ce se simteau "curati" si sfiala celor ce se simteau "vinovati", nu difera in esenta, ca sunt cele doua fete ale aceleiasi monede, adica ale mandriei. Fiindca adevaratul credincios se elibereaza de vinovatie prin spovedanie si prin iertarea pacatelor si se bucura in aceasta libertate pe care i-a daruit-o Hristos; si, cunoscand ca este un dar de la Dumnezeu, este recunoscator si nu se trufeste. Este curat prin Sangele lui Hristos si nu prin izbanda sa personala; astfel se bucura, multumeste, nu se mandreste, ba chiar ii vede pe toti ceilalti ca fiind potential buni, prin Sangele lui Hristos.

Parintele ne rata drumul care limita raul (pacatul) si foarte raul (mandria virtutii) si conducea la binele cel mai inalt, adica semerenia virtutii. De aceea incearca sa protejeze curatia smereniei de primejdiile masluirii ei. Imi spunea: 

"Sa fim smeriti, dar sa nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcana a diavolului, care aduce cu sine deznadejdea si delasarea, in vreme ce adevarata smerenie aduce cu sine nadejdea si lucrarea poruncilor lui Hrostos".

Parintele, prin invatatura sa, dar mai ales prin viata pe care o ducea, isi pastorea oile si le ducea spre pajisti de iubire si smerenie. El insusi traia smerenia, crezand despre sine ca nu este nimic, in vreme ce - asa cum spunea - Dumnezeu este Totul, si ca ceea ce vedem noi ca are el (Parintele), nu era al sau, ci dar de la Dumnezeu. 

Povestea smerita a darurilor

Intr-o zi, Parintele imi vorbea, aproape fatis, despre darul inainte-vederii pe care-l avea. Fiindca stiam cat era de zgarcit cu astfel de marturisiri, l-am privit uimit si cu oarecare ascunsa neliniste privind primejdia mandriei. El mi-a "prins" numaidecat nelinistea si mi-a spus:

 "Stii ca cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit?". 

Mi-a placut foarte mult aceasta idee foarte profunda si cu discernamant care-mi deslusea ca mandria si smerenia sunt stari interioare care nu depind de forme si fenomene exterioare, care cel mai adesea inseala. M-am gandit ca Parintele mi-a deslusit acet adevar, fiindca, vadit, ajunsese sa dobandeasca discernamantul si nepatimirea, care sunt virtuti ale celor desavarsiti si de-aceea credea ca nici una dintre virutile noastre nu ne apartin noua, ci lui Dumnezeu si ca noua ne apartin doar pacatele. Cel mandru detine doar trufia ce-l indeamna a vorbi inca si despre pacatele sale, cu glas smerit, sau chiar laudandu-se. Iar cel smerit considera smerenia ca dar de la Dumnezeu si astfel poate vorbi deschis si despre virtutile pe care le cultiva "Hristos  Cel ce traieste in el", simtind ca nu se inalta pe sine, ci pe Hristos.  

Stomatologul si dintii Parintelui

Descoperirea moastelor Parintelui Gheorghe Calciu[...]

La cateva luni dupa ce a adormit intru Domnul, am intalnit la o adunare religioasa, un medic stomatolog, care am aflat ca-l cunostea pe Parintele. Cu mare bucurie am aflat ca, nu doar il cunostea, ci ii trata dintii si-i facea extractii dentare. M-a emotionat indeosebi acest lucru si l-am intrebat daca pastrase dintii pe care ii scosese. Medicul mi-a raspuns: "nu am tinut nici unul, fiindca Parintele nu mi-i lasa, ci mi-i cerea inapoi si-i lua cu el. Pana aici ajunsese smerenia sa. Cu siguranta "vazuse" ce s-ar fi intamplat daca lumea ar fi aflat ca un dentist din Atena are dintii Parintelui Porfirie. Parintele era smerit, fiindca in general respingea mandria si slava desarta, chiar cand aceasta lua forma faimei de dupa moarte".

Acestia nu se schimba

Un prieten de-al meu isi exprima Parintelui nemultumirea ca, in ciuda stradaniilor sale, nu a reusit ca, in problemele fundamentale, sa-l convinga pe unul din colaboratorii sai ce era foarte conservator si totodata un mare adept al formelor exterioare si al metodelor pedagogice care esuau, tocmai din pricina ca nu erau orientate ortodox. Parintele i-a spus: "Nu te mai necaji si nu te osteni zadarnic. Oamenii acestia nu se schimba. S-au invatat cu cele vechi". Urmand sfatul Parintelui, prietenul meu si-a acceptat colaboratorul asa cum era, fara a mai voi sa-l schimbe si incerca sa-si faca treaba cat putea mai bine.

Educatie si har

Odata mi-a spus cu tristete despre parintii unui copil neascultator: "Parintii lui, desi cu atata educatie, atatea cunostinte psihologice, atata pregatire stiintifica, si-au pierdut copilul care le-a scapat din maini. La ce-ti foloseste invatatura? Doar harul lui Dumnezeu, doar iubirea noastra curata ce se sacrifica in taina pentru ceilalti ii poate mantui si pe altii si pe noi". 

Nu-i aminti celuilalt greselile sale

Voiam sa stiu ce crede despre un lucru pe care-l constatasem, asa ca, atunci cand am avut ocazia, i-am spus:

 "Preacuvioase, din cate am observat in diverse intamplari din viata mea, am ajuns la o concluzie pe care incerc sa o aplic pe cat pot. Si anume, cand cineva nu este de acord cu mine, iar eu sunt convins de dreptatea parerii mele, ii spun: "Hai sa incheiem aici aceasta disputa ca sa-L lasam pe Dumnezeu sa ne dea El, prin intamplari, raspunsul corect". Cand mai tarziu, intamplarile imi dau dreptate, nu-i amintesc celui cu care m-am contrazis, discutia pe care am avut-o si, prin urmare, indreptatirea mea. Tac. De obicei, tace si el - rar gasim curajul sa ne marturisim greselile - insa imi este de ajuns faptul ca el insusi isi da seama in sine de acest lucru si ma bucur, caci tacerea mea, care se aseamana uitarii, il face sa se simta in largul sau langa mine, dupa ce constat ca il respect si nu-l umilesc". 

Imediat ce a auzit aceasta Parintele s-a entuziasmat si mi-a spus:

 "Mai tu esti psiholog. Chair asa e bine: sa nu-l osandesti pe celalalt pentru greselile sale si sa nu i le reamintesti. Atunci il judeca inasasi constiinta sa si-l osandeste. Doar astfel se indreapta raul. Altminteri, cand tu il osandesti, se apara, cauta sa se indreptateasca, arunca raspunderea asupra ta si a altora, devine aspru, iar raul, in loc sa se indrepte se adanceste".

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis

PAGINI WEB:

Sfantul Porfirie cu har, in dar

Martiriul Parintelui Gheorghe Calciu la deshumarea moastelor sale

Este de-a dreptul halucinant cum s-a ajuns ca deshumarea Parintelui Gheorghe Calciu sa fie in proportii uriase OTV-izata. Pe masura ce se desfasoara evenimentele, nu putem decat sa constatam cata dreptate a avut Parintele Gheorghe Calciu in cuvnatul sau testamentar, cum ca diavolul se poate folosi de acest duh de pietate populara care se manifesta la aflarea unui trup neputrezit, si care poate duce in ratacire pe multi. 

Este strigator la cer vazand ca si dupa trecerea la Domnul, duhurile viclene razboiesc pana si trupul celui adormit, incercand sa pateze memoria unui om care si-a sfintit viata prin grele incercari. Te intrebi cum va fi odihna acestui bineplacut a lui Hristos din moment ce trupul sau este tinta unor lucrari straine de duhul ortodoxiei si care vizeaza cu tot dinadinsul sa terfeleasca credinta noastra ortodoxa.

Si daca pana acum intelegeam ca martiriul se petrece in timpul vietii, iata ca vrasmasul diavol isi arata o noua fata, razboind in aceste vremuri pana si trupurile celor care au pasit in vesnicie. Aceasta pentru ca, asa cum spuena Parintele Gheorghe Calciu:

  "Intre noi si trupul nostru, exista o relatie care nu se desface niciodata. Chiar daca trupul putrezeste, legatura sufletului cu trupul nu s-a desfiintat, pentru ca intre trup si suflet exista o relatie care se va implini la Judecata din urma."

 Cu toata ura pe care o manifesta duhurile necurate fata de cei bineplacuti lui Hristos, am incredintarea ca Parintele Gheorghe Calciu, incercat in focul temnitelor comuniste, si acum va iesi biruitor, din acesta prigoana pe care o duce Sfintia Sa, dupa adormirea intru Domnul. 

Daca Dumnezeu a ingaduit aceasta, fie ca sa fie spre o si mai mare slavire a sa. Fie ca aceste uneltiri care se petrec la dezgroparea Parintelui Gheorghe Calciu sa ne inteteasca rugaciunea si sa ne aduca mai mult in comuniune cu Parintele, precum si cu toti sfintii bineplacuti ai lui Dumnezeu care fac parte din Biserica Lui Biruitoare.

***

Motto: ”Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”. (Matei 18,7)

În plin postul Crăciunului, când toată lumea e mai preocupată de cele creștinești și mai aplecată cu sufletul spre cele sfinte, o veste a tulburat inimile credincioșilor: la mănăstirea Petru Vodă, locul ridicat de Părintele Iustin, s-a făcut parastasul de 7 ani pentru părintele Calciu Dumitreasa, iar acesta ar fi fost găsit cu trupul neputrezit. O singură televiziune, Antena 3, a dat imagini care păreau a susține întru totul ideea că părintele Calciu a fost găsit cu sfinte moaște. Știrea a fost rapid preluată de ziarele locale, presa națională și mai ales diverși români cu site-uri și bloguri aplecate spre mai multă sau mai puțină spiritualitate. Evident, au apărut elemente noi. Că obștea de la Petru Vodă ar fi cerut in corpore canonizarea părintelui Calciu, că este puhoi de lume care vine și cere același lucru și că, per ansamblu, într-o vreme în care românilor le-au rămas prea puțini stâlpi de susținere, părintele Calciu ar putea face mai multe pentru ei dacă ar fi declarat sfânt. La orizont se prefigurează o isterie crescândă, abil întreținută, care angrenează tot mai multe inimi (și mai puține minți), deși nimeni nu pare să fi considerat necesar să meargă până la Petru Vodă. Măcar să vadă. Noi am fost. Ce am văzut, ce am aflat, e cutremurător.

Părintele Calciu Dumitreasa

A fost unul dintre cei prigoniți de regimul comunist, dar care s-a statornicit în credința sa în Hristos și în ideea națională. A petrecut peste 21 de ani în cele mai crunte din temnițele comuniste (1948-1964 și 1979-1984), trecând și prin iadul reeducării, de la Pitești și Aiud.

În 1963, a fost eliberat din închisoare, cu domiciliu forțat în Bărăgan, apoi a fost eliberat, în 1964, după amnistia generală. A urmat Filologia și Teologia, fiind învestit cu harul preoției și ajunge profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București. Este arestat pentru a doua oară în 1979, judecat și condamnat abuziv la mai mult de 10 ani închisoare și confiscarea averii. Arestarea a determinat un val de proteste din partea intelectualilor români aflați în străinătate: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. A trecut prin secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava, apoi a fost dus la penitenciarul Aiud, unde mare parte din detenție a petrecut-o în izolare. După 5 ani și jumătate, în 20 august 1984, este eliberat, ca urmare a presiunilor internaționale venite din partea liderilor lumii, cum ar fi Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. Contrar voinței sale, în anul 1985 este obligat să părăsească țara împreună cu familia și se stabilește în Statele Unite, unde primește cetățenia de onoare. Aici și-a continuat lupta în numele lui Dumnezeu și eforturile pentru apărarea intereselor românilor, fiind primit la Casa Albă de 2 președinți – Ronald Reagan și George W. Bush.

A trecut la Domnul în Statele Unite, în ziua de 21 noiembrie 2006. Conform dorinței sale, este înmormântat în țara pe care a iubit-o atât de mult, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă:

”Mai întâi, să știți că Părintele Stareț al Mănăstirii Petru-Vodă, Arhimandritul Iustin Pârvu, ne-a acordat în cimitirul mănăstirii două gropi alăturate, pentru ca, așa cum am trăit în viață, să fiu și-n moarte cu soția mea Adriana, care m-a ajutat în împrejurările grele, cu un curaj pe care înainte de aceste împrejurări nici nu i l-am bănuit. La căpătâi va fi o singură cruce de piatră, pe care vor fi scrise numele noastre, data nașterii și a decesului și un îndemn către cei care ne vor vizita mormântul, să se roage pentru noi.

Conform legilor americane, trupul meu va fi depus într-o casă mortuară, care va îndeplini procedurile prevăzute pentru un trup care va fi transportat în România. 

După spălarea profesională făcută de casa mortuară, rugați un preot ortodox să spele trupul cu vin și untdelemn, rostind rugăciunile de cuviință și miruindu-mă pe tot trupul. Apoi, să mă îmbrace cu straiele preoțești și pe piept să-mi pună icoana Maicii Domnului, cea sculptată în os și fixată într-un cadru de lemn, pe care mi-a dăruit-o în spital Prea Fericitul Patriarh Teoctist al României, care mi-a dat și binecuvântare pentru asta. În mâna dreaptă să-mi pună sfânta cruce și metaniile primite de la Mănăstirea Diaconești, care vor merge cu mine în mormânt” 

(Părintele Calciu, 12 noiembrie 2006, Spitalul Militar București).

 Testamentul

Ca și când ar fi știut ce se va întâmpla peste ani, părintele Calciu a lăsat un testament, cu lucruri clare și deloc interpretabile:

”Știu că înmormântarea mea va fi înconjurată de o anumită vâlvă, pe care n-o merit în moarte, precum n-am meritat-o nici în viață. Oameni vor vorbi, vor crea legende, dar Dumnezeu va deosebi adevărul de legendă și mă va arăta așa cum am fost, ca un păcătos și nevrednic. (…) Am vorbit mai sus despre acel duh de pietate populară care poate greși, poate crea false minuni. De aceea Vă rog, Prea Cuvioase Părinte stareț, să găsiți o cale prin care să împiedicați asemenea lucruri: fie că veți lăsa la mănăstire un document, fie că veți pune acest document în sicriul meu. Diavolul s-ar putea folosi de această mitologie populară spre a împiedica putrezirea trupului meu și atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare ca cea dintâi.

Dacă peste ani, din anumite nevoi de construcție sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat și, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoții să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înșelarea celui rău. Să fie legați preoții care m-au văzut să nu vorbească niciodată despre această minune falsă și trupul pus într-o altă groapă spre a fi uitat pentru totdeauna.”

(Preot Gheorghe Calciu, 28 octombrie 2006, Spitalul Militar București, cit. Viața Părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Chistiana, București, 2007)

În fața acestui testament, nu prea mai e loc de comentarii sau interpretări. Totuși, la Petru Vodă, trei-patru călugări s-au erijat în interpreți, inspirați din exterior, de divinitate sau nu. Conducătorul lor pare a fi părintele Teodot, cel care și recunoaște că inițiativa de a-l dezgropa pe părintele Calciu i-a aparținut. Pe părintele Teodot l-am găsit în chilia părintelui Iustin, în camera din spate, veghind trupul părintelui Calciu și uscându-l cu aeroterma.

Parastas la un mormânt gol

Părintele Teodot e dornic să vorbească și să justifice ce s-a făcut, chiar dacă asta înseamnă să amestece propria-i voință cu învățămintele părintelui Calciu, ale părintelui Iustin ori chiar lucrarea Sfântului Duh. Povestește, oricui vrea să-l asculte, iar povestea e stupefiantă.

Și a început cu

”M-am dus la mormântul părintelui Calciu, cu care am avut o legătură deosebită. Când am fost călugărit, părintele Calciu era aici și a ținut predică. Eu am partea orizontală a Crucii părintelui Calciu la mine în chilie. Acea parte înseamnă iubirea de oameni. Am mers la mormântul părintelui Calciu și i-am spus: «Părinte, eu nu vreau să te supăr, pentru că știu că ești sfânt. Dacă tu vrei să fii dezgropat, de-ne nouă încredințare», și mi-a zis: «Cu toată bucuria!»”

A urmat o revelație pe care părintele Teodot a simțit-o ca pe ”o putere deosebită” într-o noapte de sâmbătă, dar nu s-a putut duce să dezgroape trupul părintelui Calciu că n-a venit ”cineva” cu uneltele. Și-a amânat-o pentru marți, mai ales că

”Luni i-am spus părintelui stareț ce am de gând, el mi-a spus că oficial nu dezgroapă pe nimeni, dar facă-se voia Domnului”.

”Marți am început să-l dezgrop, ziua în amiaza mare. Am reușit să ajung până la podul de lemn de deasupra sicriului, iar când am ajuns aici am fost împiedicat. A venit cineva și m-a luat de acolo, m-a înșelat că mă duce nu știu unde și până la urmă nu am mai continuat dezgropămintea. Alții au fost puși să toarne pământ înapoi, să-l îngroape la loc. Cineva ne-a acuzat că ne jucăm cu Dumnezeu și cu sfinții”.

Marți era 11 noiembrie, amănunt important de precizat. Teodot nu spune că s-ar fi făcut vreo slujbă creștinească la momentul dezgropării, dar zice că a postit el două zile jum’ate. După care a căutat pe internet predicile părintelui Calciu și din prima oferită de Google a ales îndemnul de care avea nevoie mai departe:

”Aceasta a fost una din încredințările prin care noi am avut puterea să purcedem în noaptea de joi spre vineri (14 spre 15 noiembrie)… Aceasta a fost lucrarea Duhului Sfânt, dar pe noi nu ne crede nimeni”.

Pe 16 decembrie, un sobor de preoți a oficiat parastasul părintelui Calciu, la mormântul din cimitirul de la Petru Vodă. Mormânt gol, după cum spune chiar Teodot:

 „Noi l-am scos înainte de slujba de parastas, el era aici înainte de slujbă, scos de noi. Acolo am lăsat câteva oase…”

Cum s-a făcut parastas dacă nu mai era trupul acolo, cum au făcut preoții slujba dacă știau că mormântul e gol – sau, poate, nu știau -, cum au putut fi lăsate niște oase acolo dacă trupul era întreg, acestea și multe altele sunt întrebări la care nu avem deocamdată răspunsuri. 

Mitropolitul și starețul Hariton… Facă-se voia Domnului

Cu greutatea și importanța pe care i-o asigură statutul de păstrător al cheilor de la chilia Părintelui Iustin, părintele Teodot este acum gardianul trupului părintelui Calciu. Nu dă cheile nimănui și, cu excepția lui și-a celor trei companioni, toți călugării de la Petru Vodă sunt ”turbați de diavol”.

”Au vrut să-l îngroape la loc. Au venit la mine și au vrut să îmi ia cheia cu forța, m-au amenințat că vor sparge ușile. (…) Eu atunci am zis că ar fi cel mai bine să vină mitropolitul, ca să decidă ce să facem. Numai așa i-am putut liniști. Când a venit mitropolitul, a ascultat ce a avut de spus fiecare dintre noi și a spus că părerea lui este să-l îngropăm înapoi și să punem în biserică cele câteva oseminte care ne-au rămas. Tot atunci, ne-a spus că nu ne obligă să facem asta, că n-o să vină cu jandarmii să ne oblige, ci că e strict părerea lui”.

Părintele stareț Hariton Negrea a părut cel puțin la fel de neimplicat în această chestiune, parcă lăsând lucrurile să curgă de la sine:

”Nu putem avea o poziție oficială, pentru că avem o problemă în acest moment cu fiul părintelui Calciu, care vrea să dea în judecată mănăstirea și să ceară multe zeci de mii de dolari”.

Înțelegem că ar fi o consecință a dezgropării trupului fără acordul familiei. Întrebat de acțiunea grupului lui Teodot, părintele stareț a fost evaziv:

”S-au grăbit, lucrurile nu se fac așa”.

Am insistat să aflăm de ce Teodot are cheile și se comportă ca și cum ar fi el, singur, stăpân peste acea parte din mănăstire. Părintele stareț a dat un răspuns împăciuitor, dar care nu se leagă cu regulile de ascultare dintr-o mănăstire:

”Eu sunt venit de puțin timp. Am găsit aici niște lucruri și nu le pot schimba dintr-o dată”.

Noi, de aici, înțelegem că, dată fiind perioada scurtă de când părintele Hariton este stareț, nu-și permite să intre întru totul în atribuțiunile funcției.

Lipsa de fermitate în acest caz, de la nivelul starețului până la ÎPS Teofan, nu face însă decât să-i dea părintelui Teodot impresia că are perfectă dreptate și justificare în ceea ce a făcut și face.

”Eu nu voi face niciodată acest lucru, nu voi da cheia unor persoane care sunt în ispită, în boală demonică. Ei sunt înfricoșați de lege, nu au încredere în sfântul. (…) În afară de o parte din obștea de aici, căzută în ispită, aflarea moaștelor este motiv de mare bucurie. În prezența mitropolitului, un preot bolnav, părintele Luca, ar fi cerut alungarea din obște a celor care au dezgropat sfintele moaște. A spus că este cea mai mare fărădelege și neascultare, că fiecare a făcut ce a vrut. Dacă ar fi fost un blestem, s-ar fi întâmplat ceva, dar moaștele au rămas intacte”.

Promisiunea Mitropoliei: ”lucrurile se vor așeza într-un firesc”

Am luat legătura, marți, 10 decembrie, cu Mitropolia Moldovei și Bucovinei, pentru a afla poziția oficială asupra situației de la Petru Vodă și, mai ales, asupra perspectivelor care se întrevăd, dat fiind că trupul părintelui Calciu odihnește acum pe un pat de scânduri, la căldura unei aeroterme, și i se aduc alături vizitatori care să-l cinstească și să-l sărute ca pe moaște. Părintele Constantin Sturzu, purtătorul de cuvânt al MMB, ne-a explicat că

”În general, Biserica Ortodoxă nu se grăbește cu canonizarea, acest lucru se întâmplă la multă vreme după trecerea în neființă. Au fost mulți sfinți canonizați după foarte mulți ani. De exemplu, Sf. Ștefan cel Mare a fost târziu canonizat, deși în evlavia poporului exista ca sfânt. Nu e nicio grabă, nu e în duhul Bisericii să grăbească lucrurile atunci când vorbim de canonizare”.

Întrebat dacă, totuși, pe parcursul acestui proces îndelungat, rămășițele n-ar trebui îngropate, măcar până la decizia finală, părintele Sturzu a răspuns clar:

”Ar trebui îngropate. Bine, acum, depinde, de la caz la caz”.

Strict în cazul trupului părintelui Calciu Dumitreasa, părintele Constantin Sturzu a fost limpede:

”Cum n-a fost îngropat la loc?! Știam că a fost îngropat”.

După ce i-am spus părintelui ce știm noi – că trupului părintelui Calciu nu numai că n-a fost pus înapoi în țărnă, ci este ținut în chilia părintelui Iustin și este arătat tuturor pelerinilor care ajung la Petru Vodă, pentru ca aceștia să se închine la el ca la sfinte moaște -, pr. Constantin Sturzu a cerut un răgaz. A revenit apoi, la scurt timp:

”Într-adevăr, lucrurile stau așa cum le-ați spus dvs. Am înțeles că la nivelul Mitropoliei se știe acest lucru. Ce pot eu să vă spun este că în acest moment lucrurile se analizează din mai multe puncte de vedere. Și legale, și canonice, chiar testamentare, pentru că părintele Calciu a lăsat clar că nu vrea să fie dezgropat, iar asta va cântări foarte mult în analiză. Avem încredere și în maturitatea obștii și credem că lucrurile se vor așeza într-un firesc al lor. În câteva zile, nu mai mult”.

Îndemn la cumpătare

În fața poziției încă ambigue a oficialilor Bisericii Ortodoxe și a determinării părintelui Teodot, ne vedem obligați să facem acest îndemn la cumpătare. Departe de noi gândul de a ne îndoi de harul părintelui Calciu. Ba, dimpotrivă, Bunul Dumnezeu să-l răsplătească pentru toate eforturile făcute în slujba Mântuitorului Iisus Hristos, după cât de mult a iubit și a slujit România, Biserica Creștină Ortodoxă și creația lui Dumnezeu!

Trebuie totuși să ținem cont de chiar testamentul său, de faptul că a murit în țară străină și a fost primenit după obiceiuri străine, pentru un transport care a durat 2 săptămâni.

Părintele Teodot spunea că, atunci când l-au dezgropat, părintele Calciu era 

”până la brâu într-un sac de nylon și tot ce era în sac s-a păstrat, în ciuda umezelii din jur”. 

Din cauza umezelii a pus el aeroterma. Un preot din Bacău, venit să vadă cu ochii lui realitatea, a exclamat:

”Bine, părinte, dar dacă sunt sfinte moaște n-au nevoie să fie uscate cu aeroterma!”

Există un lucru care ar trebui să ne facă și mai cumpătați: un martir al luptei anticomuniste, umilit, bătut, batjocorit în închisori, are, de aproape o lună de zile, trupul deshumat și expus agresiunilor de oriunde și de tot felul. Ori tocmai asta a cerut să nu i se facă.

Întrebarea e qui prodest?

Ultima oră: Ieri, miercuri, 11 decembrie, părintele Constantin Sturzu de la Mitropolia Moldovei și Bucovinei ne-a declarat, pe la prânz, că

 ”Suntem în aceeași etapă, dar lucrurile urmează să se rezolve, nu mai durează mult”. 

Tot cam pe atunci, dinspre Petru Vodă a venit și vestea că părintele Calciu Dumitreasa a fost reînhumat, iar călugării care l-au tulburat în odihna sa au fost trimiși spre alte locuri.

”În testamentul părintelui scrie că dacă va fi dezgropat și găsit întreg, să fie îngropat nu știu unde, iar cei care îl îngroapă să fie «legați», așa încât să nu știe nimeni niciodată unde a fost pus. Asta e smerenia lui, noi nu putem să facem așa ceva ad-literam. Noi trebuie să înțelegem în duh testamentul” – interpretarea lui Teodot a testamentului părintelui Calciu.

[...]

Dana OSTAHIE

Valentin BĂLĂNESCU

Sursa:  Monitorul de Neamt A doua prigonire a părintelui Calciu

***

Se închină la o groapă goală, convinşi că de acolo a fost dezgropat un sfânt. La mânăstirea Petru Vodă din Neamţ, credincioşii aprind o lumănare şi se roagă la vechiul mormânt al părintelui Gheorghe Calciu.

Deşi preotul deshumat în urmă cu câteva săptămâni a fost îngropat, marţi, într-un alt cavou.

Credincioşii continuă să-i aprindă lumănări părintelui Gheorghe Calciu la vechiul mormânt. Chiar dacă Mitropolia a decis marţi [9 decembrie] să-i îngroape trupul într-un alt loc din cimitirul mănăstirii.

Parintele staret Hariton Negrea:

Groapa de acolo a fost acoperita. S-a recurs din acest moment de acord cu Parintele Gheorghe Calciu si bineinteles un fel de semicavou foarte bine protejat.

Parintele Constantin Sturzu:

Spune foarte clar faptul ca daca trupul sau va fi dezgropat, "sa fie pus intr-o alta groapa spre a fi uitat pentru totdeauna".

Chiar fiul preotului Calciu, un avocat stabilit în America, ar fi cerut îngroparea tatălui său şi respectarea testamentului pe care părintele l-a lăsat.

Parintele staret Hariton Negrea:

A invocat drepturi civile. Chiar a somat Manastirea, in cazul in care nu vom aplica acest testament, dansul ne poate aduce in fata instantei americane. 

În urmă cu câteva săptămâni, părintele a fost dezgropat după ce un alt preot al mănăstirii ar fi avut o viziune.

Monahul Teodot:

Rugandu-ma Parintelui Calciu, am simtit ca cere sa fie dezgropat. Uitati trupul este neputrezit. De trei saptamani este aicea. I s-au facut toate dezlegarile. Si arhieresti!

Parintele staret Hariton Negrea:

El nu a avut un vis. I s-a parut. A crezut. A simtit, poate in biserica, in momentul slujbelor ceva.

După scandalul deshumării părintelui Calciu, preotul Teodot a fost mutat la o altă mănăstire. Călugării vorbesc despre o pedeapsă primită de la mai-marii bisericii.

Calugar, Petru Voda:

30 de zile, dupa cate am inteles eu. 30 adica e un fel de canon.

Şi fără preotul Teodot, credincioşii tot vorbesc de minuni. Faptul că trupul părintelui Calciu era intact, la şapte ani după ce a fost îngropat, este pentru ei un semn divin.

Parintele staret Hariton Negrea:

Poate ca a fost, chiar cum zice Parintele Gheorghe Calciu, o lucrare a celui rau. Numai Dumnezeu va adeveri lucrul acesta.

Sursa: Observatorul.TV Mormântul părintelui Gheorghe Calciu a iscat un scandal monstru

PAGINI WEB:

Descoperirea moastelor Parintelui Gheorghe Calciu. Ce ne spune Parintele despre moastele sfintilor si puterea lor


UPDATE:
The uncovering of relics of Father George Calciu and his reburial. What Father George tells us about the relics of the saints and their power …