"It is not possible to represent and to think of the cross without love. Where the cross is, there is love. In church you see crosses everywhere and on everything, in order that everything should remind you that you are in the temple of the God of love, the temple of love crucified for us."
(St. John of Kronstadt)
Sursa: Full of grace and truth, The Cross and Love
***
Una din coordonatele principale ale umanismului hrisostomic relevat în
conţinutul operelor sale este prietenia şi dragostea. Rareori în
literatură întâlnim vorbindu-se aşa de frumos despre acestea.
Nu mulţi Părinţi sau scriitori bisericeşti înalţă dragostei şi
prieteniei atât de emoţionante imne, precum Sfântul Ioan i le-a înălţat
în toate operele şi în toate împrejurările vieţii sale.
Pentru el, dragostea de Dumnezeu şi de oameni nu este un cuvânt gol, ci
cea mai vie şi minunată realitate, singura pentru care viaţa merită să
fie trăită, precum însuşi spune:
„Ce se poate asemăna cu dragostea? Nimic! Ea este rădăcina, izvorul şi mama bunătăţilor, virtute care nu produce suferinţă, virtute plină de plăcere şi aducând multă bucurie acelora care o exercită”(Scrisoarea 222, P. G. LII, col. 733-734).
Prietenul adevărat este un alt eu
În concepţia Sfântului Ioan, prietenia, pentru ca să fie puternică și
trainică, trebuie să aibă temei, motiv şi model pe Hristos, care Şi-a
dat viaţa pentru prietenii Săi (Ioan 15, 13). Marele arhipăstor
precizează că prietenia este unirea atât de strânsă între cel ce iubeşte
şi cel iubit, încât să nu mai fie două persoane deosebite, ci un singur
om, întărind ideea că prietenul este un alter ego, un alt eu:
„dacă ai douăzeci de prieteni, vezi cu încă douăzeci de ochi, lucrezi cu încă douăzeci de mâini, mergi cu încă douăzeci de picioare. Un ins poate să fie datorită prietenilor în mai multe locuri deodată în acelaşi timp”(Omilia LXXVIII, 4 la Ioan, P. G. LIX, col. 425).
Într-adevăr,
în concepția Sfântului, dacă cineva are un duşman, atunci acel dușman
nu este atacat numai de o singură persoană, ci și de cele douăzeci, și
atunci trebuie ca duşmanul să cedeze, pentru că el nu este respins de o
singură persoană, ci de douăzeci. Dacă unul ar fi lipsă, el nu este
pentru aceea în pericol; el este bogat prin partea cea mare, prin
ceilalţi douăzeci; şi partea care cade este astfel susţinută, cea mai
slabă, prin cel mai puternic. El nu mai merge singur prin picioarele
sale, ci şi prin cele ale celorlalţi; el nu lucrează numai prin mâinile
sale, ci şi prin ale celorlalţi. Fiecare din ei are zece suflete;
fiindcă nu are numai el unul singur grijă de lucrurile sale, ci și
ceilalţi au la fel. Şi dacă ar fi aşa o sută sau o mie uniţi împreună,
va fi la fel, şi puterea se va adăuga în proporţie cu numărul. Astfel,
„nu i se poate întâmpla nimic rău celui ce este înconjurat de atâţia; gărzile chiar, care veghează la siguranţa împăratului, nu au nici atâta vigilenţă, nici atâta atenţie. Aceştia îl păzesc pe regele lor din nevoie, aceia îl păzesc pe prietenul lor din iubire şi din afecţiune. Or, iubirea are mai multă putere şi forţă decât frica. Regele este în teamă faţă de gărzile sale, prietenul se încrede prietenului mai mult decât în sine însuşi şi cu acest ajutor el nu se teme de cursele nimănui”. (Ibidem)
Prietenul sincer este cu mult mai dorit decât chiar lumina
Pe parcursul vieţii sale, Sfântul Ioan a întâlnit oameni care au dorit
să-l compromită sau să-i suprime viaţa, dar şi prieteni adevăraţi şi
devotaţi care i-au oferit ajutorul în vremurile tulburi şi au luptat
pentru el cu mult curaj şi abnegaţie. Marele predicator, prin
următoarele graiuri își exprima convingerea că
„prietenul sincer este cu mult mai dorit decât chiar lumina. Şi să nu te miri că zic aceasta, pentru că mai bine ne-ar fi dacă s-ar stinge soarele, decât a fi lipsiţi de prieteni adevăraţi; mai bine ne-ar fi de a trăi în întuneric decât de a fi fără prieteni. Şi cum este aceasta, eu vă voi spune. Mulţi văzând soarele, sunt în întuneric, pe când dacă sunt înconjuraţi de prieteni, nu ar suferi nici o scârbă. Eu vorbesc de prietenia cea duhovnicească şi de prietenii duhovniceşti, care nimic nu preferă înaintea prieteniei.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni,omilia II, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 179)
Scriind despre prietenie, Gură de Aur arată și câtă plăcere şi
mulţumire are prietenia adevărată în sine.
„Chiar de ai spune de mii de tezaure, totuşi nimic nu ar fi mai de preţ ca un prieten adevărat ... Te bucuri văzând pe prietenul tău, te înveseleşti, şi sufletul tău având o mulţumire nespusă se contopeşte cu dânsul, şi chiar de ţi-ai aminti numai de el, cugetul tău tresare şi se înaripează. Vorbesc aici despre prietenii adevăraţi, despre prietenii de un suflet şi de un cuget, despre prietenii care preferă să şi moară, despre prietenii care iubesc cu căldură, şi nu înţelegem pe prietenii simpli, pe cei ce iau parte pe la mesele noastre şi-i credem de prieteni în urma laudelor ce ne aduc, să nu credeţi, zic, că vorbesc despre aceştia. Dacă cineva are vreun prieten aşa precum spun eu, va înţelege desigur cuvintele mele. Chiar de l-ar vedea în fiecare zi, el totuşi nu se satură; aceasta o doreşte atât pentru sine, cât şi pentru acela. Am cunoscut eu pe cineva, care se ruga de sfinţi pentru prietenul său şi le zicea, ca mai întâi să facă rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânsul (prietenul lui – n.n.) şi apoi pentru sine. Astfel este prietenul adevărat, încât nici timpul, nici locul nu-l pot împiedica de a iubi şi a fi iubit”. (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia II, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 178)
Felurile prieteniei și pricinile pe care se întemeiază ea
Referindu-se la felurile prieteniei şi pricinile pe care se întemeiază
ea, Sfântul Ioan își exprima nemulțumirea și mâhnirea pentru faptul că
„… nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; suntem prieteni cu iudeii şi cu păgânii, şi nu suntem prieteni cu fiii Bisericii”. (Omilii la Matei, omilia LIX, V, în col. PSB, vol. 23, p. 692).
Prieteniile cele rele sunt prezentate în opera marelui Hristostom mai
groaznice decât duşmăniile.
„Nu ţine, dar, lângă tine prieteni care sunt dascălii pagubei tale! Nu ţine lângă tine prieteni care îndrăgesc mai mult masa ta decât prietenia ta! Că toţi aceştia termină şi cu prietenia odată ce au terminat masa şi petrecerea; ceilalţi însă, prietenii de dragul virtuţii, rămân veşnic lângă tine, îndură alături de tine toate durerile şi toate necazurile tale. Prietenii de masă şi de beţii, neamul paraziţilor, de multe ori se răzbună pe tine şi-ţi fac nume prost”. (Omilii la Matei, omilia XLVIII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 565).
În general, suntem etichetați de către ceilalți și în funcție de prietenii noștri. În acest sens, Sfântul arhiepiscop accentuează următoarele:
„Cunosc mulţi oameni vrednici care au căpătat o faimă proastă, făcută tocmai de prietenii lor de chefuri şi beţii; au spus despre dânşii că sunt nişte şarlatani, nişte desfrânaţi care strică casele altora, nişte corupători de copii. Şi lumea le dă crezare, crede că trăiesc cu copiii, odată ce nu se ocupă cu nimic şi-şi irosesc viaţa fără rost”. (Omilii la Matei, omilia XLVIII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 565).
Se întrerupe dragostea, pentru că nu are rădăcină duhovnicească
Maestru al cuvântului și stăpân al nuanțelor, Sfântul Ioan prezintă în
termeni encomiastici prietenia duhovnicească ce nu urmăreşte foloase
personale, ci slujeşte dezinteresat unor idealuri sublime:
„pentru că oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sunt nici călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deşartă şi altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească. Dragostea de aproapele întemeiată pe dragostea de Hristos este trainică, nestricată, nebiruită, nesfărâmată. N-o pot sfărâma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte aşa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeşte pentru că e iubit şi el la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei”(Omilia LX, III la Matei).
În alt loc, același autor patristic precizează:
În viziunea Sfântului Ioan,„Prietenii adevăraţi covârşesc pe părinţi şi pe fii, vorbesc de prietenii cei după Hristos”(Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia II).
„ramurile prieteniei sunt încărcate nu de mărgăritare, ci de parfumul virtuţii, mai plăcut decât acelea. Orice plăcere, de rând, ori nobilă, mai dulce ca mierea de-ar fi, prietenia o întrece. Mierea produce saţiu, prietenul niciodată, când e adevărat prieten, căci dorinţa creşte mai mult şi saţiul nu poate curma plăcerea. Prietenul ne e mai scump ca viaţa prezentă. Mulţi oameni, după moartea prietenilor, n-au mai avut dorinţă să trăiască mai departe. Cu prietenul ţi-e uşoară şi calea exilului; fără el nici acasă nu te simţi bine. Cu un prieten şi sărăcia e suportabilă; fără el, şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. Un prieten este un alt eu. Îmi pare rău că nu pot să înfăţişez în cuvinte chipul cel adevărat al prieteniei. Îmi dau seama că vorbele mele sunt cu mult sub ceea ce trebuie spus” (Omilia II, 3-4, la I Tesaloniceni, P. G. LXII, col. 403-406).
Sfântul Ioan ne sfătuiește ca să cultivăm prietenii strânse și
adevărate cu bărbaţii paşnici, fraţii duhovniceşti şi cu părinţii
sfinţi, căci după cum prietenia cu cei răi vatămă de obicei pe cei ce se
întovărășesc cu ei, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Tovărășiile
rele strică obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33), tot aşa şi întovărăşirea
cu cei buni foloseşte nespus de mult celor care se apropie de ei.
„Asta e pricina că Stăpânul nostru Cel Iubitor de oameni a îngăduit să se amestece cei buni cu cei răi, ca să câştige cei răi ceva din această întovărăşire şi să nu rămână mereu în răutatea lor, ci, având mereu sub ochi pilda acelora, să culeagă ceva din această întovărăşire”. (Omilii la Facere, omilia V, II, în col. PSB, vol. 21, p. 70).
În acest sens, marele arhipăstor
ne lansează tuturor nenumărate exortații în a căuta să legăm strânse
prietenii cu aceia care pot să ne pună în bună rânduială totdeauna
sufletele noastre, să ne dea sfaturi de suflet mântuitoare, să ne mustre
când păcătuim, să ne arate când greşim, să ne ridice când cădem, să ne
îndrepte spre Dumnezeu, ajutându-ne cu sfatul şi cu rugăciunile. Aceasta
este de fapt și îndatorirea unui adevărat prieten și scopul suprem al
oricărei prietenii: întrajutorarea și sprijinul reciproc pentru
mântuirea sufletului și unirea cât mai deplină cu Dumnezeu. În acest fel
se și deosebește un prieten de un lingușitor: primul ne arată – cu
dragoste și bunăvoință – și faptele sau cuvintele noastre de scădere,
dorind îndreptarea și desăvârșirea noastră în Hristos, pe când
lingușitorul ne scoate la lumină și ne relevă, într-un mod exagerat de
cel mai multe ori, numai faptele cele bune, ascunzând greșelile, pentru a
urmări anumite beneficii materiale de pe urma noastră.
„Că şi eu îl iubesc pe cel ce mă iubeşte, iar când mă mustră şi mă huleşte pentru îndreptarea unei greşeli, atunci mai mult îmi pare că mă iubeşte, că cel ce laudă pe prietenul său de ar face ori rău ori bine, acela nu este prieten adevărat, ci înşelător şi făţarnic; când laudă cineva pe cel ce face lucruri bune sau îl mustră pe cel ce face cele rele, şi-l mustră în taină, adică să fie numai ei amândoi, atunci este lucru de prieten credincios şi iubit; şi când mă laudă vreun vrăjmaş al meu, nici nu primesc, iar pe prieten când mă ceartă, îl iubesc şi dragi îmi sunt rănile lui, precum zice cuvântul filosofic. Mai credincioase sunt rănile prietenului, decât sărutarea cea de bună voie a vrăjmaşului, pentru că vrăjmaşul, ori cu dreptate ori cu strâmbătate de ocărăşte şi mustră pe om, nu spre folosul lui o face, ci ca să-i facă ruşine”. (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 62).
Într-adevăr, atunci când ne critică prietenii, pe drept sau pe
nedrept, nu o fac cu gând batjocoritor sau de ocară, ci spre îndreptare.
Duşmanii, însă, chiar când ne mustră și ne critică pe drept nu ne
critică pentru a ne schimba și transfigura, ci încearcă să ne facă de
batjocură. Prietenii când ne laudă, caută să ne facă mai buni; duşmanii,
însă, chiar când ne laudă se străduiesc să ne doboare.
Sf. Ioan Hrisostom – model de prieten în Hristos, Prietenul nostru
Sfântul Ioan Gură de Aur a ostenit neîncetat şi a ajutat ca nimeni
altul pe toţi aceia care erau avizaţi în orice formă la mila, la
ajutorul şi mângâierile Bisericii. Din epistolele sale vedem cum, deşi
pătruns de suferinţele exilului, inima lui de om şi ierarh revarsă
dragostea în valuri peste toţi prietenii săi sau cei care manifestă
deschidere de suflet pentru aceasta, iar de la ei, aceeaşi dragoste se
îndreaptă spre el, chiar dacă fizic se aflau la mari depărtări, căci
„prietenia nu o poate împiedica nici lungimea drumurilor, nici cerul, nici pământul, nici moartea, nici nimic altceva, ci este mai tare şi mai puternică decât toate; chiar dacă este născută dintr-un singur suflet, ea poate îmbrăţişa multe suflete”(Omilia 9, 3 la Efeseni, P. G. LXII, col. 73).
Concepţia Sfântului Ioan despre om este o dragoste fierbinte pentru
acesta. Nimic în lume nu merită atâta dragoste ca omul şi fiecărui om îi
suntem datori cu ea, odată ce „Hristos iubeşte pe fiecare om cu aceeaşi
dragoste cu care iubeşte întreaga lume” (Omilia II, 8 la Epistola către Galateni, P. G. LXI, col. 647). Pe
această iubire curată şi jertfelnică şi din această înaltă concepţie
creştină despre om s-au temeluit atât prieteniile lui curate și
adevărate cât și toate faptele bune ale acestui bun arhipăstor de
suflete.
Sursa: Doxologia, Pr. Liviu Petcu - Sf. Ioan Gură de Aur despre adevărata prietenie dintre oameni
***
IUBIREA CREŞTINĂ
Domnul a spus ca: „unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Se gasesc oare doi sau trei adunati întru numele Lui? Se gasesc, dar rareori. De altfel nu vorbeste de o simpla adunare si unire locala a oamenilor. Nu cere numai asta. Vrea ca, împreuna cu unirea, sa existe la cei adunati acolo si alte virtuti. Prin aceste cuvinte, asadar, vrea sa spuna: „Daca cineva Ma va avea pe Mine ca temelie a iubirii lui fata de aproapele, si împreuna cu aceasta iubire are si celelalte virtuti, atunci voi fi împreuna cu el”. Acum însa, cei mai multi oameni au alte scopuri.
Nu întemeiaza pe Hristos iubirea lor. Cineva iubeste pe altcineva, pentru ca si acela îi arata iubire; altul îl iubeste pe cel care l-a cinstit; iar altul îl iubeste pentru ca i-a fost de folos la vreo treaba de-a lui. E greu sa gasesti pe cineva care-l iubeste pe aproapele doar din dragoste pentru Hristos, caci ceea ce-i leaga pe oameni sunt de obicei interesele materiale. Însa o iubire cu atâtea lipsuri este batjocoritoare si trecatoare. La cea mai mica problema – vreun cuvânt jignitor, daune banesti, invidie, ambitie sau ceva asemanator – iubirea aceasta, care nu are temelie duhovniceasca, se destrama.
Iubirea crestina nicicând nu va pieri
Dimpotriva, iubirea care-L are ca pricina si temelie pe Hristos, este
statornica si nepieritoare. Nimic n-o poate destrama, nici calomnii,
nici primejdii, nici chiar amenintarile cu moartea. Cel ce are dragoste
crestina, oricâte neplaceri ar suferi de la un om, nu înceteaza sa-l
iubeasca; caci nu este influentat de patimile sale, ci este insuflat de
Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea crestina, cum spunea Pavel,
nicicând nu va pieri.
Si, adevarat, ce pricina ai putea aduce, pentru care sa încetezi sa-l
mai iubesti pe aproapele tau? Faptul ca, pe când tu îl cinsteai, acela
te înjura? Sau faptul ca, pe când tu savârseai fapte bune în folosul
lui, acela voia sa te vatame? Dar daca-l iubesti întru Hristos, aceste
cauze te vor face nu sa-l urasti, ci sa-l iubesti si mai mult. Caci
toate cele care distrug iubirea obisnuita, nascuta din interes, întaresc
iubirea crestina. Cum? În primul rând, întrucât cel care se poarta în
chip vrajmas cu tine, îti aduce rasplata de la Dumnezeu; si în al doilea
rând, fiindca acela, fiind bolnav duhovniceste, are nevoie de
compatimirea si de sprijinul tau.
Dragostea este rodul virtutii. Dar si iubirea, la rândul ei, da nastere virtutii
Prin urmare, cel care are iubire adevarata continua sa-l iubeasca pe aproapele, chiar daca acesta îl uraste sau îl înjura sau îl ameninta, cu multumirea ca iubeste pentru Hristos si deci Îl si urmeaza pe Hristos, Care asemenea iubire a aratat vrajmasilor Sai. Nu numai ca S-a jertfit pentru cei care L-au urât si L-au rastignit, dar L-a si rugat pe Tatal Lui sa-i ierte: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23, 34).
Iubirea, de asemenea, nu stie ce înseamna interesul. De aceea Pavel ne povatuieste: „Nimeni sa nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt”
(I Corinteni 10, 24). Iubirea nu stie ce înseamna nici invidia, caci
cine iubeste cu adevarat considera binele aproapelui ca pe al sau.
Astfel iubirea, încet-încet, îl preschimba pe om în înger. Dupa ce îl
scapa de mânie, de invidie si de oricare alta patima tiranica, îl scoate
din starea naturala omeneasca si-l aseaza în starea îngerestii
eliberari de patimi.
„Daca-i cu putinta, pe cât tine de voi, traiti în pace cu toti oamenii“
Apostolul nu a spus simplu „iubiti”, ci „urmariti iubirea” (I Corinteni 14, 1), de vreme ce e nevoie de multa lupta pentru a o dobândi. Dragostea trece degraba si dispare, caci multe lucruri ale lumii acesteia o distrug. S-o urmarim, sa alergam încontinuu în spatele ei, ca s-o prindem, înainte de a reusi sa ne scape.
Apostolul Pavel ne spune si motivele pentru care trebuie sa ne iubim unul pe altul: „Întru frateasca prietenie iubiti-va unii pe altii” (Romani 12, 10). Vrea sa spuna: sunteti frati, si de aceea trebuie sa aveti dragoste frateasca între voi. Aceasta a spus-o si Moise evreilor acelora care se certau în Egipt: „De ce va certati? Sunteti frati” (Parafraza la Iesirea 2, 13). Este remarcabil faptul ca Apostolul, desi îi povatuieste pe crestini sa aiba între ei blândete si iubire frateasca, atunci când se refera la legaturile dintre crestini si necredinciosi spune altfel de cuvinte: „Daca-i cu putinta, pe cât tine de voi, traiti în pace cu toti oamenii” (Romani 12, 18).
Deci în cazul necredinciosilor ne cere sa nu ne certam cu ei, sa nu-i urâm, sa nu-i nesocotim, pe când în cazul fratilor nostri crestini cere în plus blândete, iubire frateasca, sincera si neprefacuta, iubire arzatoare si statornica.
(Fragment din „Problemele vietii”, Sf. Ioan
Gura de Aur)
Sursa: Oameni si demoni, Iubirea crestina
PAGINI WEB:
- Sfantul Ioan Gura de Aur: Despre dragoste si prietenie
- Crestin Ortodox [prof D.I. Belu]: Sfantul Ioan Gura de Aur - despre Prietenie
- Razboi intru Cuvant: “N-am avut odihna in duhul meu, pentru ca n-am gasit pe Tit, fratele meu…” SFANTUL IOAN GURA DE AUR DESPRE PRIETENIA MARILOR APOSTOLI PAVEL SI TIT (25 august)
- ROF: Prietenie - dragoste si adevar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu