Moartea spune mult despre om. M-am convins că în felul în care moare un om se conţine și felul în care a trăit. Înainte de a muri, tata a pus mîna pe receptor şi a zis: „Veniţi. Am impresia că mor." ... Tata trăia singur într-un sat uitat de lume şi a murit singur. Toată viaţa a fost un însingurat. Dar a dorit să aibă spectatori la singurătatea sa. Şi a murit aşa cum a trăit. Întreaga sa viaţă a fost o demonstraţie. Şi moartea, tot la fel. El a dorit să demonstreze că nu se teme de moarte, la fel cum a dorit să demonstreze că poate trăi singur.
A trăit şi a murit aşa cum a vrut ... Atunci când m-a văzut pentru prima dată în rasă călugărească tata a zis: ... Ce ţi-au făcut popii? Ţi-au făcut vreo operaţie la cap, ca să-ţi scoată mintea? Că tu ai creierul prea mare pentru a crede în gogomăniile lor. Ca să trăieşti cu ei trebuie să ai creierul ca nuca. Ia fă aşa cu capul, nu sună creierul cînd se loveşte de cutie? Mai în scurt, eu am avut fiu, dar de azi nu mai am.
- Înseamnă că nici eu nu mai am tată, i-am răspuns eu şi i-am întins mâna.
- O să-mi fii iarăşi fiu atunci cînd o să vii aşa cum te-am ştiut.
Între timp tata îmi citea cărţile. În orgoliul său chiar spunea că sunt mai deştept ca el şi că e o mare victorie pentru popi să mă atragă de partea lor. Apoi am aflat că între timp a mai dat din cărţile mele unor profesori din localitate. Pe undeva se mândrea cu mine, dar asta nu repara relaţia dintre noi. Tata chiar mi-a tradus una dintre cărţi în rusă, Între Freud şi Hristos, şi asta fără să-l rog. În manuscrisul rămas am găsit o notă la o mărturisire pe care am intitulat-o „Cu un sărut mai aproape de moarte". În dreptul ei tata a scris: „Genial. E mai tare decât mitul lui Sisif al lui Camus". Apoi, în dreptul vreunei afirmaţii din aceeaşi carte: „Până aici a fost bine, de aici începe gogomănia popească". Totuşi dincolo de această preocupare aproape obsesivă pentru tot ce scriam eu, tata nu a părut că mă înţelege. El nu-şi îngăduia să treacă dincolo de raţiune, pentru a privi viaţa ca pe o taină. ...
Îl priveam pe tata mort în casa neîncălzită şi chiar şi aşa mi se părea că noi doi continuam să ne demonstrăm unul altuia ceva. Era pentru prima dată când el nu răspundea. Nici nu era nevoie. Avea un avantaj vizibil în faţa mea. Avea avantajul major, experienţa majoră. Acum ştia totul, văzuse totul. Atâta doar că nu putea vorbi. Chiar murise. Iar eu eram la fel de mort ca el. Am căzut în genunchi şi i-am sărutat mîna mare, rece. Apoi mi-am lipit fruntea de dosul palmei lui şi i-am zis: „Iartă-mă. Sânt sânge din sângele tău şi os din osul tău." Atât mi-a venit să spun şi mi-am dat seama că această mărturisire biblică mi-a descoperit în acel moment taina vieţii şi a dragostei. Era pentru prima oară cînd am fost sigur că tata mă aude şi mă înţelege. Niciodată nu a mai fost atâta certitudine între noi doi.
L-am înmormântat de Crăciun. Există tot felul de credinţe în popor că cei care mor în preajma unui mare praznic merg direct în împărăţia lui Dumnezeu. Se zice că atunci cerurile sunt deschise. Eu nu ştiu ce să zic despre această credinţă populară, dar că în acea zi cerurile au fost deschise nu era nici o îndoială. Lumina coborâtă din cer se lovea de zăpada albă şi totul era curat ca în copilărie. ...
După multă vreme de frământări, l-am visat pe tata în grădina casei de la Oricova. Era așa cum îl ţineam eu minte din copilărie. S-a apropiat de mine şi mă privea. Eu eram mirat de apariţia lui. „Cum de ai venit?", l-am întrebat. „Păi ce, crezi că eu îmi sunt autosuficient? Vin doar când mi se dă voie", a răspuns tata. Ce m-a mirat era faptul că tata era smerit şi demn. În el nu mai era nici o urmă de trufie, era calm şi senin. „Şi cum e? E bine?", l-am întrebat eu. „Da", a răspuns tata. „Dar spune, măcar acum m-ai înţeles?" „Da. Te-am înţeles", a răspuns tata şi visul s-a terminat. Bucuria m-a trezit din somn.
A zice unui om „te iubesc" înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea îşi are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.
(Ierom. Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori, Editura Cathisma, Bucureşti, 2012, p. 176-180)
***
De câte ori cineva dintre ai mei pleacă la Domnul, simt că şi inima mea se mută Dincolo, iar ceea ce rămâne „aici” e mai degrabă nesemnificativ, superfluu. De fiecare dată, îmi e teribil de greu să mă întorc printre oameni, să mă obişnuiesc cu ideea că lumea îşi vede mai departe de ale sale… După fiecare despărţire care îmi trece prin inimă, simt că nimic nu mai poate fi la fel. Suntem, nici mai mult, nici mai puţin, decât „suma” a ceea ce iubim; de altfel, moartea însăşi nu anulează iubirea, ci o orientează spre un alt Orizont…
Cu trei ani în urmă i-am făcut o vizită;
nu știam că era pentru ultima oară când o vedeam în viață… Am discutat
mult, atunci; am înregistrat-o povestindu-mi din copilăria ei minunată.
Tot cu acea ocazie am aflat că pe străbunicul meu dinspre tată îl chema
Ion Buga. Familia Buga avea destul pământ prin părţile Călăraşilor, dar
după venirea comuniştilor, au pierdut totul. Bunicul Nicolae (Crăciun) a
făcut şi ceva închisoare… Ascult acele înregistrări cu pietate și cu
sentimentul că vin dintr-o altă lume, pentru totdeauna apusă. Ultimii
trei ani au fost triști pentru Marioara. Suferința ei rămâne o taină
despre care o să-L întreb, Dincolo, pe Dumnezeu. Cu o noapte înainte să
aflu că a murit mă gândeam intens la ea. Și la faptul că noi, cei din
familie, ne vedem atât de rar unii cu alții. (Așa cum remarca un văr
de-al meu, ne întâlnim când mai moare unul dintre noi.) Am fost s-o
revăd la capelă dar n-am reușit să-mi iau rămas-bun. Am privit-o minute
în șir, într-o perplexitate vecină cu nebunia, fiindcă n-o mai
recunoșteam. Ceea ce contemplam pe catafalc nu era chipul ei, ci al unei
morți „fără de chip”. În singurătatea aceea tristă și rece am realizat
că nu îți poți lua rămas-bun decât de la un om viu. De aceea, ultima mea imagine cu ea este un chip luminat de un zâmbet…
Sursa: Alexandru Valentin CRĂCIUN Filă de jurnal. În loc de rămas bun…
***
Sorin Dumitrescu – Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: “Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”.
Pr. Dumitru Staniloae – Asa este. “Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire, rabdare. Poate muri, da. Si vesnicia in iad este o moarte. Un chin este o moarte. Crestinul nu mai admite o moarte ca inexistenta totala a persoanei.
Sursa: ROF, Convorbiri cu P. Dumitru Staniloae: "Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire"
***
Hristos ne cheamă să murim nouă înşine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmaţia este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere?
Mulţi presupun că aşa ar fi, şi caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greşesc, dar rămân afectaţi de teroarea ei. Înţeles cum se cuvine, “a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund şi real aparţinând veşniciei şi un sine superficial care trebuie să se dizolve. Trebuie să renunţăm la acest sine superficial, pentru a trăi la modul cel mai deplin. Mulţi simt că nu pot fi conştienţi de propria lor existenţă decât dacă se afirmă, cerând să fie recunoscuţi; iar alţii reacţionează, încercând să se apere împotriva acestei agresivităţi. Dacă am avea credinţă, am putea accepta să nu ne afirmăm impunând altora această conştientizare forţată a faptului că existăm; şi am putea avea certitudinea că suntem iubiţi şi afirmaţi prin ceilalţi. Trebuie să învăţăm a fi mai mult decât suntem. Nu ne este de ajuns să ştim că Dumnezeu ne iubeşte şi că El ne afirmă. Avem nevoie să fim afirmaţi de către aproapele nostru, de cel puţin o persoană care să ne spună: “Contezi pentru mine în sensul cel mai profund şi mai adevărat”. Gabriel Marcel spunea într-una din cărţile sale că a spune unui om “te iubesc” este echivalent cu a-i spune “nu vei muri niciodată”, înţelegând prin aceasta: “Contezi atât de mult pentru mine, încât voi da mărturie pentru tine înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nimeni altcineva nu o va mai face în afară de Dumnezeu şi cu mine”. Am putea dobândi mult, dacă am fi capabili să ne recunoaştem unii pe alţii ca fiind fraţi pe calea spre mântuire şi să spunem: “Da, sunt gata să mărturisesc pentru tine, chiar dacă nu sunt sigur că pot să o fac în mod deplin, din moment ce existenţa ta este pentru mine aşa o provocare; chiar dacă mă tem s-o fac, totuşi te voi afirma atât cât îmi va sta în putinţă” – în acest mod am putea creşte la o maturitate care ne va îngădui să-l afirmăm pe celălalt proclamând valoarea lui fundamentală, oricare ar fi preţul. Cel care este afirmat astfel, poate uita de sine însuşi şi trăi în chip deplin. Aceasta este calea pe care suntem chemaţi să mergem. Trebuie să avem curajul de a lupta cu straturile de teamă sedimentate în noi, pentru a ne mărturisi unii pe alţii întru veşnicie, luptând cu frica şi depăşind-o.
Trebuie la fiecare pas să renunţăm la noi înşine, astfel încât celălalt să poată fi. După cum Sfântul Ioan Botezătorul se vedea pe sine scăzând, pentru ca Celălalt să poată creşte (Ioan 3, 30), în acelaşi fel suntem chemaţi să murim pentru noi înşine, ca celălalt, aproapele, să poată trăi. Astfel că a muri înseamnă a nu păstra nimic altceva în noi, afară de ceea ce este esenţial pentru plinătatea vieţii.
Sursa: Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sf. Siluan, 2010, p. 148-150
***
Gabriel Marcel: Le paradis c'est autrui [1]:
Le paradis, c'est autrui! Par une relation d'amour avec les autres, nous entrons dans le mystère de la vie; et l'immortalité nous est assurée par la réelle présence de Dieu, le "Toi" absolu. Cette connaissance du paradis par l'amour s'exprime comme suit :"Je t'aime alors tu es immortel".
[1] Gabriel Marcel, La dignité humaine et les assises existentielles, 1964. Extrait de George Ghanotakis, Philosophe-minute, Éd. LEI © 1996, page 206
*
Raiul, este celalalt! Într-o relație de iubire cu ceilalți, intrăm în taina vieții; și nemurirea ne este asigurată prin prezenţa reală a lui Dumnezeu, "Tu"-ul absolut. Această cunoaștere a raiului prin dragoste se exprimă astfel: "Te iubesc, atunci ești nemuritor".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu