Luceafarul de Mihai Eminescu

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mîndră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Lîngă fereastră, unde-n colţ

Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce,

Pe mişcătoarele cărări
Corabii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mîni,

Astfel dorinţa-i gata;

El iar, privind de săptămîni,

Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima

Visînd ale ei tîmple,

De dorul lui şi inima

Şi sufletu-i se împle.

Şi cît de viu s-aprinde el

În orişicare sară,

Spre umbra negrului castel

Cînd ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,

Ţesînd cu recile-i scîntei

O mreajă de văpaie.

Şi cînd în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mînile pe piept,

I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătînd închişi

Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surîs,

El tremura-n oglindă,

Căci o urma adînc în vis

De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftînd din greu suspină:

- O, dulce-al nopţii mele domn,

De ce nu vii tu ? Vină !

Cobori în jos, luceafăr blînd,

Alunecînd pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gînd

Şi viaţa-mi luminează !

El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Şi s-arunca fulgerător,

Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteşte,

Şi din adînc necunoscut

Un mîndru tînăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Şi ţine-n mînă un toiag

Încununat cu trestii. 

Părea un tînăr voievod

Cu păr de aur moale,

Un vînăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară -

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scînteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape,

Am coborît cu-al meu senin

Şi m-am născut din ape. 

O, vina ! odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,

Şi toată lumea-n ocean

De tine o s-asculte.

*

- O, eşti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,

Luceşti fără de viaţă,

Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

***

Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine

Luceafărul deasupra ei

Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn

Aminte să-şi aducă

Şi dor de-al valurilor domn

De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,

Alunecînd pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gînd

Şi viaţa-mi luminează !

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere; 

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,

Şi din a chaosului văi

Un mîndru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor

Marmoreele braţe,

El vine trist şi gînditor

Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi

Lucesc adînc himeric,

Ca două patimi fără saţ

Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acuma,

Şi soarele e tatăl meu,

Iar noaptea-mi este muma;

O, vin' odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mîndră decît ele.

*

- O, eşti frumos cum numa-n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată ! 

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

*

- Dar cum ai vrea să mă cobor ?

Au nu-nţelegi tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare ?

*

- Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe -

Deşi vorbeşti pe înţeles,

Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezămînt

Să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pămînt,

Fii muritor ca mine. 

*

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare
Dar voi să ştii asemenea
Cît te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.

De dragu-unei copile,

S-a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile.

***

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Ce împle cupele cu vin

Mesenilor la masă, 

Un paj ce poartă pas cu pas

A-mpărătesii rochii,

Băiat din flori şi de pripas,

Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Se furişează pînditor

Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mîndră, arz-o focul;

Ei Cătălin, acu-i acu

Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.

- Da' ce vrei, mări Cătălin ?

Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

*

- Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai

Pe gînduri totdeauna,

Să rîzi mai bine şi să-mi dai

O gură, numai una.

*

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,

Dă-mi pace, fugi departe -

O, de luceafărul din cer

M-a prins un dor de moarte.

*

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mînia,

Ci stai cu binişorul.

Cum vînătoru-ntinde-n crîng

La păsărele laţul,

Cînd ţi-oi întinde braţul stîng

Să mă cuprinzi cu braţul; 

Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămîie...

De te înalţ de subsuori

Te-nalţă din călcîie;

Cînd faţa mea se pleacă-n jos,

În sus rămîi cu faţa,

Să ne privim nesăţios

Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin

Iubirea cunoscută,

Cînd sărutîndu-te mă-nclin,

Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă,

Şi ruşinos şi drăgălaş,

Mai nu vrea, mai se lasă, 

Şi-i zise-ncet: - Încă de mic

Te cunoşteam pe tine,

Şi guraliv şi de nimic,

Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit

Din liniştea uitării,

Dă orizont nemărginit

Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,

Căci mi le împle plînsul

Cînd ale apei valuri trec

Călătorind spre dînsul;

Luceşte cu-n amor nespus,

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalţă tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge. 

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte...

În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămînea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfînt
Ce nu-l mai pot pricepe.

*

- Tu eşti copilă, asta e...

Hai ş-om fugi în lume,

Doar ni s-or pierde urmele

Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amîndoi vom fi cuminţi,

Vom fi voioşi şi teferi,

Vei pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

***

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele -

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentîi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...

El zboară, gînd purtat de dor,

Pîn' piere totul, totul; 

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adînc asemenea

Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte; 

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut

Şi m-aş întoarce-n chaos...

Şi din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.

*

- Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toţi,

S-ar naşte iarăşi oameni. 

Ei numai doar durează-n vînt
Deşerte idealuri -
Cînd valuri află un mormînt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părînd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămîi

Oriunde ai apune...

Cere-mi cuvîntul meu dentîi -

Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cîntare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?

Ţi-aş da pămîntul în bucăţi

Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lîngă catarg,

Oştiri spre a străbate

Pămîntu-n lung şi marea-n larg,

Dar moartea nu se poate... 

Şi pentru cine vrei să mori ?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămînt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

***

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,

Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă;

Răsare luna liniştit

Şi tremurînd din apă.

Şi împle cu-ale ei scîntei

Cărările din crînguri.

Sub şirul lung de mîndri tei

Şedeau doi tineri singuri: 

- O, lasă-mi capul meu pe sîn,

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gîndirile străbate-mi,

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămîi

Durerea mea de-o curmă,

Căci eşti iubirea mea dentîi

Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă;

Abia un braţ pe gît i-a pus

Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii

Şi cad, o dulce ploaie,

Pe creştetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Şi-ncetişor

Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,

Alunecînd pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gînd,

Norocu-mi luminează !

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri; 

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:

- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

LEGATURI:

Mihail Eminescu -Romanul absolut
Luceafarul (in franceza I)
Luceafarul (in franceza II)
Luceafarul (in engleza pe youtube)
Luceafarul (in romaneste pe youtube I, II )

Prietenie - dragoste si adevar

În ultimii ani, am fost suprins de cîteva ori, aş spune chiar dramatic, de felul în care înţeleg prietenia unii dintre cei pe care îi credeam prieteni. Am realizat deodată cîtă lipsă de dragoste şi de preţuire, cîte frustrări şi bănuieli ticăloase, cîtă ipocrizie şi cîtă dorinţă de revanşă se adăposteau sub porecla de "prietenie". Tot ce eu consideram - pe baza unor criterii general acceptate - că sînt dovezi de prietenie din partea mea era cîntărit drept slăbiciune, prostie, interes sau făţărnicie de către ceilalţi. Toate gesturile din partea acelor oameni către mine, de care eu mă bucurasem ca de semnele prieteniei, nu erau decît straiele ademenitoare ale unei minciuni.

Îndeobşte se crede că prietenia e mai lesne de obţinut decît dragostea (în sensul de eros sau sorgé). Pentru că prietenia e cumva mai raţională decît dragostea. Dar amîndouă funcţionează după mecanisme asemănătoare, pentru că nu sînt decît chipuri ale iubirii.

Şi cînd vrei să ştii dacă ai un prieten, un amic, un cunoscut sau un semen oarecum străin în faţa ta, e de ajuns să te întrebi ce ar fi el gata să sacrifice pentru tine şi ce-ai fi tu gata să sacrifici pentru el.

Imaginea mea despre prietenie este o punte pe care ne întîlnim, apropiindu-ne. Nu pot fi doar eu prieten cu tine, iar ţie să-ţi fiu indiferent. Trebuie ca sacrificiul potenţial să aibă echivalent în celălalt. Altminteri, minciuna plesneşte pînă la urmă.

De altfel, sînt convins că şi în dragoste e la fel. Niciodată nu va funcţiona pînă la capăt o relaţie - numită convenţională de dragoste - în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit. Acolo nu va fi vorba de dragoste, ci de o formă de dependenţă. Sigur că întîlnim astfel de forme şi sub numele de căsnicii longevive.

 Dacă vreodată am pierde sensul cuvîntului prietenie, avem la îndemînă, pentru a ne ghida, prieteniile exemplare ale unor contemporani extraordinari: foştii deţinuţi politici. Unii, ca dl Marcel Petrişor, de pildă, au făcut ani grei de temniţă din prietenie. Nu pentru slujirea unei cauze, nu pentru apărarea unui adevăr, ci din pură prietenie. Prietenia i-a dus şi spre adevăr şi pe drumul unei cauze. Dar ea a fost la început. Şi oamenii aceia n-au trădat prietenia.

Aşa încît eu unul resping accepţiunea prea des întîlnită a spusei: "Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Pentru că e falsă. Cei care îşi motivează absenţa dragostei prin nevoia de a apăra adevărul, afişînd cu emfază această maximă, fie n-au avut niciodată un prieten, fie n-au înţeles ce e prietenia şi în orice caz se raportează strîmb la adevăr.

Adevărul nu are nevoie să fie apărat. El există şi este indestructibil, oricît am vrea să-l ocolim sau să-l manipulăm. El iese la lumină întotdeauna de unul singur. Şi aş adăuga: prin Pronia cerească.

Adevărul poate fi mărturisit, dar nimeni nu-ţi cere să-ţi înjuri prietenul, să-l baţi, să-l asasinezi moral, să te delimitezi de el. Adevărul nu poate fi în afara dragostei. Nici prietenia nu există fără dragoste. Şi dacă ambele au ca suflare de viaţă dragostea, înseamnă că nu se pot anula unul pe altul. Adevărul şi prietenia coexistă şi se afirmă/ dovedesc în acelaşi timp. Adevărul trebuie să fie spus cu delicateţe, mai cu seamă cînd e vorba de un prieten. Ascunderea adevărului nu-l va ajuta pe prietenul acela, dar nici dezvăluirea sa brutală. Există chiar riscul ca acela care primeşte adevărul să nu-l recunoască sub expresia schimonosită de lipsa dragostei. 

A spune adevărul este spre restabilirea unei ordini fireşti a lumii, nu spre smintire sau război.

Ca să nu mai spun că ar fi înţelept să ne convingem mai întîi că ştim adevărul. Cînd doar presupui adevărul, pe baza unor informaţii insuficient verificate şi a unui sistem sofistic alimentat de orgoliu, e bine să îţi iei răgaz măcar de o rugăciune scurtă înainte de a rosti ceea ce crezi că e adevărul. Mai ales cînd e vorba de un prieten, deşi ar trebui s-o faci oricînd, pentru a nu-ţi încărca sufletul de păcate.

Ar fi mult mai multe de spus (şi au şi fost formulate de alţii mai vrednici decît mine şi în fraze mai meşteşugite) despre prietenie şi adevăr. Mă opresc însă aici cu scurta mea meditaţie pe subiect. Una prilejuită de anumite evenimente despre care nu vreau să vorbesc.

Posibil să dezvolt în altă parte.

Însă, mă puteţi completa chiar dvs, cititorii acestui blog.

PS:

Aş vrea să nu se simtă nimeni vizat şi să nu personalizăm. E o problemă de principiu.

Eu însumi am căzut adesea în trufia de a-mi răni prietenii în numele adevărului. Îmi doresc să mă fi iertat. 

Sursa: Claudiu Tarziu : Prietenie si adevar

Sf. Luca al Crimeei: "Sa lepadam orice povara..."

Sfantul Apostol Pavel ne indeamna:

"Sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara si cu rabdare sa alergam cu straduinta la lupta care ne sta inainte" (Evrei 12, 1).

Ce povara purtam noi?

1. Este o povara grea, care ii apasa pe toti oamenii buni: povara lumii inconjuratoare, indepartata de Hristos. Cat de greu ne este sa suferim tot ce vedem in jurul noastru - cum apasa asupra noastra necuratia, hotia, furtul, instrainarea averilor de stat, care trebuie sa ne apartina tuturor, dar intra in mainile rapitorilor! Cat de greu este sa vezi coruptia care exista, cum apasa asupra noastra, omorul, varsarea de sange! Este o povara grea, comuna noua tuturor, este acea povara pe care, dupa cuvintele Apostolului Pavel, a luat-o asupra sa dreptul Lot, care a locuit in orasele razvratite Sodoma si Gomora. El a fost obosti de atitudinea oamenilor razvratiti. Si noi suntem obositi de ceea ce vedem in jurul noastru.

2. Dar si fiecare dintre noi are propia povara - ne apasa injuraturile, certurile, chiar si bataile care se petrec intre noi si intre oamenii apropiati noua. Ne apasa faptul ca oamenii apropiati, pe care ii iubim si care trebuie sa ne iubeasca, se poarta complet necrestineste fata de noi, ne distrug viata, ne supun diferitelor suferinte morale. Fiecare are povara lui. 

3. Exista si o a treia povara: cea pe care o simtim din mustrarile constiintei noastre. Aceasta ne ingreuneaza inima, sta ca o piatra pe ea, cand ne constientizam pacatele si gemem sub povara lor. 

Noi purtam o mare povara - si o povara comuna, si povara care depinde de cei apropiati si de noi insine. "Sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara", fiindca pacatul ne face sa ne impiedicam, sa cadem. El trebuie lepadat impreuna cu povara noastra si, "cu rabdare, sa alergam cu staruinta la lupta care ne sta inainte", cu multa rabdare, fiindca stim ca staruinta oricarui crestin este grea, dificila. Si stim ca Hristos a spus:

"In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea!"

Pe aceasta cale a durerii vom merge cu totii.

Ce ne va intari pe aceasta cale grea?

Ne va intari privirea la Domnul nostru Iisus Hristos, Care a fost vrednic de bucurie, cinste, preamarire, dar a suferit in schimb cea mai grea umilinta, ocara si cruce.

"Luati aminte dar la Cel ce a rabdat de la pacatosi, asupra Sa, o atat de mare impotrivire, ca sa nu va lasati osteniti, slabind in sufletele voastre" (Evrei 12, 3). 

Oare nu ne ajuta noua Domnul sa mergem pe calea grea a suferintelor? Desigur, El ne va ajuta fara doar si poate.

Dar cum ne ajuta El?

La fel cum ii ajuta bunii parinti pe copiii lor mici. Daca vedeti ca copiii vostri sunt razvratiti, oare ii veti lasa fara pedeapsa? Dar noi nu suntem oare copii in fata lui Dumnezeu?

Oare Domnul, Care ne iubeste, Care ne doreste tuturor mantuirea, poate lasa nepedepsite greselile noastre? Sigur ca nu!

"Caci pe cine il iubeste Domnul il cearta, si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. Rabdati spre inteleptire, Dumnezeu Se poarta cu voi ca fata de fii. Caci care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste? (Evrei 12, 6-7). 

Dar este grea pedeapsa pentru copii. Si ei poarta asupra lor povara durerii, o durere dubla - de la greutatea pedepsei parintesti si de la rusinea in fata parintilor atunci cand isi constientizeaza vina. Aceasta suferinta dubla o simt si o poarta doar copiii buni, iar copiii rai de la pedeapsa nu se indrepteaza, ci mai mult se indarjesc. Ei murmura asupra parintilor, se ridica impotriva lor, ies de sub ascultarea acestora.

Dar noi, copiii lui Dumnezeu, cum ne raportam la pedepsele Lui?

Desigur, ne este greu sa le suportam, fiindca

"orice mustrare, la inceput, nu pare ca e de bucurie, ci de intristare" (Evrei 12, 11).  

Este greu, foarte greu sa suporti pedepsele lui Dumnezeu, fiindca ele sunt deseori destul de grele.

Cum ne raportam noi la aceste pedepse ale lui Dumnezeu? Ca niste copii buni in fata pedepselor parintilor lor? Nu, ci total diferit. Deseori ne raportam la indreptarile lui Dumnezeu ca acei copii care se inraiesc si se ridica impotriva parintilor.

Deseori cartim impotriva lui Dumnezeu, ne ridicam impotriva Lui, Il judecam:

"De ce, de ce, Doamne, ma pedepsesti?" 

Noi singuri nu constientizam, nu simtim vina noastra, dar Domnul cunoaste negreala inimilor noastre si ne pedepseste dupa faptele noastre.

Cartirea impotriva lui Dumnezeu este un pacat foarte mare, pentru care Dumnezeu ii pedepseste pe oameni. Aminiti-va exemplul dat in Biblie, in Cartea Iesirii. Poporul lui Israel, care a mers cale lunga prin pustiul Sinait si care tanjea dupa carnea si legumele egiptene, s-a ridicat impotriva lui Dumnezeu. 

Dumnezeu i-a trimis lui hrana cereasca si dumnezeiasca - mana. Oamenii spuneau:

"Ne-am saturat de aceasta mancare nepotrivita!"  

S-a ridicat tot poporul, iar aceasta este mai rau decat cartirea unor oameni aparte. Cartirea intregului popor este o grava ofensa adusa lui Dumnezeu. Si Domnul a pedepsit aspru poporul Israel pentru aceasta cartire. El a trimis asupra lui multime de serpi care ii muscau pe israeliteni, iar acestia mureau in numar mare. Si doar atunci cand, dupa porunca Domnului, Moise a inaltat chipul sarpelui de arama si a indemnat poporul sa priveasca la acest sarpe cu credinta si cu rugaciune la Dumnezeu - a incetat cumplitul dezastru, fiindca sarpele de arama a insemnat prefigurarea Domnului Iisus Hristos rastignit pe cruce.

Cand noi cartim impotriva lui Dumnezeu, diavolul inmulteste necazurile - acele necazuri pe care le primim din pedepsele lui Dumnezeu.

De ce le inmulteste?

Pentru ca noi cartim impotriva lui Dumnezeu. Dar de cei care Ii multumesc lui Dumnezeu pentru inteleptire si pedeapsa se indeparteaza ca un caine lovit. 

Multumiti, multumiti totdeauna lui Dumnezeu! Pentru toate treburile sa-I multumim - pentru toate binefacerile, pentru toate povatuirile, pentru toate pedepsele Lui.

A trait in vremurile cele de demult marele invatator Iov cel drept, care a aratat intregii lumi cum trebuie sa ne purtam in fata necazurilor care ne ating din voia lui Dumnezeu. El s-a lipsit de toate - de avere, de copiii sai. In safrsit, satana a primit permisiune de la Dumnezeu sa-l loveasca cu lepra grea. Si ce s-a intamplat? Oare s-a inversunat Dreptul Iov? A cartit impotriva lui Dumnezeu? Nu! El statea pe o gramada de gunoi, isi scobea cu un ciob ranile si spunea:

"Domnul a dat, Domnul a luat. Cum a binevoit Domnul, asa s-a facut. Fie numele Domnului binecuvantat!" (Iov 1, 21).

Iata o lectie pentru noi, cum trebuie sa ne purtam in fata nenorocirii, in fata pierderii averii, fata de serviciu, fata de situatia sociala. Asemenea lui Iov, si noi trebuie sa spunem cu smerenie:

"Domnul a dat, Domnul a luat. Cum a binevoit Domnul, asa s-a facut. Fie numele Domnului binecuvantat!"

Exista si pedepse de la Dumnezeu, care vin peste noi din vina noastra, atunci cand ne inaltam in mandria noastra, cand ne credem mai presus de altii. Ne purtam neglijent fata de oameni, manifestam iubire de slava. Atunci Domnul, dorind sa ne izbaveasca de aceste pacate de moarte, ne smereste. El ne trimite, prin semenii nostrii, rusine si insulte. Ne determina sa constientizam prin aceasta rusine nevrednicia noastra, nedreptatea noastra in fata oamenilor pe care ii ofensam si ii jignim. Cu grea defaimare ne intelepteste El pe noi si atunci trebuie sa ne amintim cuvintele psalmistului David:

"bine este mie ca m-ai smerit, ca sa invat indreptarile Tale" (Psalmul 118, 71).

Aceasta este binele cel mai mare, cand Domnul ne smereste, cand ne elibereaza de patima preainaltarii, mandriei, ingamfarii.

"Fericit este omul pe care Domnul il mustra, si sa nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic" (Iov 5, 17). 

Aceasta a spus-o, de asemenea, multpatimitorul Iov. Fericiti sunteti voi daca nu respingeti pedepsele lui Dumnezeu, fericiti sunteti daca nu cartiti impotriva lui Dumneze!

Este greu sa suportam pedeapsa lui Dumnezeu, este greu sa trecem peste defaimarea de la oameni, este greu sa mergem pe calea crucii, pe calea suferintei. Dar Domnul il intareste pe aceasta cale pe acela care nu carteste, pe cel care primeste pedeapsa, precum un copil ascultator de la parintii sai. Domnul il sustine, merge langa el, il duce de mana - il duce pe calea mantuirii.

Este grea si lunga calea aceasta, si se lasa mainile noastre in jos, si slabesc genunchii nostri. Iar Sfantul Proroc Isaia ne indeamna:

"Intariti-va, maini slabe, si prindeti putere, genunchi slabanogi! "(Isaia 35, 3). 

Intariti-va, intariti-va cu rugaciunea permanenta si cu pocainta. Si din nou veti merge pe calea cea stramta, si aceasta cale va va duce in Imparatia lui Dumnezeu. 

Sa ne invredniceasca de aceasta Domnul nostru Iisus Hristos, Mantuitorul si Izbavitorul de moarte!

Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sofia, Bucuresti, 2010

PAGINI WEB:

• Razboi intru Cuvant: Jugul meu este bun si sarcina mea este usoara:

„Voi întrebaţi: «Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă? Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: «Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?» Iar eu vă spun: «Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor». Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El Însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.

[...]

Despre Aghiasma mare si mica. Extrase din "Liturgica speciala" de Preot Prof. Dr. Ene Braniste

Cuvantul  grecesc agheasma (popular aiazma) inseamna sfintire. La noi, prin acest termen se intelege atat apa sfintita cat si slujba sfintirii. In amblele intelesuri, agheasma e de doua feluri: mare si mica. Agheasma mare se savrseste o singura data pe an (la Boboteaza), iar cea mica in mai multe ocazii sau date din cursul anului bisericesc.

AGHEASMA MICA

Agheasma mica se mai numeste in unele parti si sfestanie sau festanie, cuvant slavon, care inseamna luminare sau slujba luminarii, pentru ca la inceput se intelegea prin el numai agheasma mare, care se savarseste la Boboteaza, sarbatoare care se mai numeste si ziua luminilor sau a luminarii, deorece in aceasta zi se botezau odinioara catehumenii. 

a) Locul savarsirii

Agheasma mica se savrseste in biserica si prin case, iar uneori chiar la rauri si fantani (izvoare), in gradini, tarine sau in orice loc curat si cuviincios, la cererea si trebuinta credinciosilor.

b) Cand se savarseste.

In biserica, Agheasma mica se savarseste de regula la fiecare zi intai a lunii, mai ales la 1 august (inceputul postului Sfintei Marii) , 1 septembrie (inceputul anului bisericesc), precum si in Vinerea din Saptamana Luminata (Izvorul Tamaduirii). 

Originea obiceiului de a face sfintirea apei la fiecare inceput de luna noua trebuie cautat in dorinta bisericii de a inlocui, printr-un serviciu religios crestin, obiceiurile paganesti (practicate si la iudei) de la serbarile lunilor noi (neomeniile), pe care le-au preluat si crestinii si impotriva carora au luptat unii dintre Sfintii Parinti si unele din sinoade (vezi de ex. can. 65 al Sin. Trulan).

In unele parti (ca de ex. , in Bucovina) sfintirea mica a apei se face si in ziua Injumatatirii Praznicului Cincizecimii (adica miercuri in saptamana a patra dupa Pasti), pentru ca atunci ar fi vorbit Domnul cu samarineanca despre apa cea vie, la putul lui Iacov (In. 4, 5-38), precum si la unele sarbatori mari, la hramul bisericilor si in lunea Pastilor. 

In biserici, aghiasma se face de obicei dupa Liturghie, fie la sfarsitul Utreniei, fie chiar dupa cantarea a 6-a a Canonului Utreniei, ca in Saptamana Luminata (in Lunea Pastilor) sau in Vinerea Izvorului tamaduirii).

In case (sau la rauri si izvoare), sfintirea apei se savarseste ori de cate ori cer credinciosii; se obisnuieste mai ales in zilele de post: miercuri si vineri dimineata (uneori si luni), pe nemancate, si de preferinta in cursul posturilor de durata (de ex. in prima si in ultima saptamana din Postul Mare), apoi la datele din cursul anului indicate mai sus (1 august, Vinerea Izvorului Tamaduirii), precum si in anumite momente si ocazii din viata casnica a omului (ca de exemplu, la mutarea in casa noua sau la inaugurarea ei, la sfintirea fantanii si a izvoarelor, a icoanelor, a cimitirului etc.).

e) Efectele si folosul Aghiasmei mici.

Apa binecuvantata sau sfintita a jucat un rol de prim rang in viata religioasa a tuturor popoarelor lumii; ea a fost intrebuintata ca mijloc principal de spalare si curatire a oamenilor si a lucrurilor, fiind considerata ca simbolul cel mai expresiv al puritatii si curatirii spirituale.

In crestinism, apa sfintita si-a pastrat rolul de simbol si vehicul sau purtator preferat al puterii curatitoare si sfintitoare a Sfantului Duh. Efectele ei de capetenie, adica alungarea demonilor si a bolilor, insanatosirea trupului si indepartarea tuturor curselor celui rau, erau enumerate inca in cele mai vechi formulare de rugaciune pentru sfintirea apei, care au circulat in Biserica primeleor 4-5 veacuri. Mai pe larg, ele sunt enumerate insa in insemnarea introductiva de la inceputul slujbei Aghiasmei mici, in Molitfelnic si Aghiasmatar:

"sfintirea apei acesteia, pe care Duhul Sfant prin rugaciunile preotilor o sfinteste, multe feluri de lucrari are, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc. Ca prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc si se iarta si pacatele cele mici de peste toate zilele, adica naluciri diavolesti, gandurile cele rele; iar mintea se curateste de toate lucrurile cele spurcate si indreptare spre rugaciune se face; aduce dar, paza, inmultire a castigului si indestulare; boli goneste si da sanatate sufleteasca si trupeasca. Si mai in scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare..."

AGHEASMA MARE

 a) Timpul si locul savarsirii

Agheasma mare se savrseste la Boboteaza, in amintirea botezarii Domnului de catre Ioan in Iordan. Ea se savrseste atat in ajunul Bobotezei, cand se sfinteste apa cu care preotii boteaza apoi casele, cat si in insasi ziua Bobotezei, cand se sfinteste agheasma pe care credinciosii o iau pe la casele lor, pentru tot anul. 

Se spune Aghiasma mare, pentru ca apa de la Boboteaza are o putere deosebita, fiind sfintita printr-o dubla epicleza, iar sfintirea are loc in insasi ziua in care Domnul nostru Iisus Hristos a sfinti apele, prin botezul Sau in apa Iordanului. De aceea, si slujba Agheasmei mari este mai dezvoltata si mai solemna ca la Agheasma mica, iar cantarile si rugaciunile din cursul ei pomenesc si proslavesc indeosebi botezul Domnului in apele Iordanului. 

In ziua ajunului Bobotezi, sfintirea apei se face de obicei chiar in biserica (in pronaos), dimineata, dupa Utrenie, cu mai putina solemnitate, fiindca, dupa unii, ea aminteste atunci de botezul cu care boteza Sfantul Ioan Botezatorul in pustiul Iordanului; in ziua Bobotezei, ea se face dupa Liturghie, in biserica sau in fata bisericii, si aminteste de insusi botezul Mantuitorului in apele Iordanului; de aceia se face in chip mai solemn, prin iesirea afara din biserica.

b)Randuiala agheasmei mari nu are forma (structura) unei slujbe de sine statatoare, cu formule de binecuvantare la inceput si de otpust la sfarsit, ci e incadrata in randuiala Liturghiei (intre rugaciunea amvonului si otpus). Ea se afla in Molitfelnic si in Mineiul pe ianuarie (ziua 5).

d) Efectele Agheasmei mari si intrebuintarea ei.

Prin atingerea Sa de apa Iordanului, in care S-a botezat, Mantuitorul a sfintit-o nu numai pe ea, ci insasi firea apelor in general, a apelor de pretutindeni, facand din ele un factor de purificare si de sfintire, prin energie divina introdusa in apa Iordanului, precum cantam in troparul din randuiala slujbei: "Astazi firea apelor se sfinteste...". De aceea, apa sfintita la Boboteaza poseda, intr-o masura mult mai mare, darurile si puterea tamaduitoare si sfintitoare despre care am vorbit la Agheasma mica.

Efectele Agheasmei mari le arata insasi randuiala slujbei, indeosebi textul ecteniei si al rugaciunii de sfintire (dupa epicleza), unde preotul se roaga:

"si-i da ei harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului. Fa-o pe dansa izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, indepartare a puterilor celor potrivnice, plina de putere ingereasca. Ca toti cei ce se vor stropi si vor gusta dintr-insa sa o aiba spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfintirea caselor si spre tot folosul de trebuinta..."

De aceea, Agheasma mare se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramanand tot asa de proaspata, de curata si de buna la gust, ca si atunci cand a fost scoasa din izvor, fapt pe care il remarca, din vechime, Sfintii Parinti si scriitori bisericesti. O parte din ea se pastreaza in biserica, in vas anume (numit si agheasmatar), si e folosita de preot la o multime de slujbe (ierurgii). Cu dansa preotii stropesc casele credinciosilor si pe cei ai casei, in ajunul Bobotezei (ori in insasi ziua Bobotezei, dupa Liturghie, daca "mersul cu Botezul" nu s-a putut termina pana atunci); cu Agheasma mare se stropesc toate persoanele si lucrurile care trebuie sa fie exorcizate, curatite si binecuvantate sau sfintite, ca de pilda, randuiala la curatirea fantanii spurcate, la vasul cel spurcat, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea Crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor bisercesti s. a. Ba in unele parti (ca de exemplu prin Bucovina si Transilvania) este obiceiul de a stropi cu Agheasma si trupurile celor raposati, pentru ca astfel sufletele lor sa se infatiseze sfintite la infricosatoarea judecata. 

Agheasma mare este folosita de catre arhiereu, la sfintirea bisericii, a antimiselor, a Sfantului si Marelui Mir s.a. 

In casele credinciosilor, aghiasma se pastreaza la loc de cinste, in vase (sticle) curate, in care se pune de obicei un fir de busuioc. Credinciosii gusta dintr-insa pe nemancate, in zilele de post si ajunare sau la sarbatori mari, fie inainte, fie dupa biserica. Se obisnuieste (mai ales in Moldova) sa se guste dintr-insa timp de opt zile in sir, mai ales de la ajunul Bobotezei pana la odovania praznicului, adica pana la 13 ianuarie inclusiv. Indeosebi cei opriti de la Impartasire se pot mangaia luand agheasma si apoi anafura (cand ne impartasim, aghiasma se ia dupa impartasanie, iar cand luam numai anafura, aghiasma se ia inainte de anafura).

Uneori se stropesc cu agheasma casele si lucrurile dintr-insele, curtile, viile, si anumite obiecte din uzul pietatii particulare (cruciulite, iconite s. a.). In caz de boala, bolnavii gusta Aghiasma sau stropesc cu ea partile bolnave ale trupului, spre a ajuta la tamaduire. 

Daca prisoseste sau s-a invechit, nu trebuie aruncata oriunde, ci sa o varsam in loc neumblat si curat, pentru a nu fi pangarita.

c) Originea si vechimea slujbei

Initial, sfintirea apei de la Boboteaza era legata de botezul catehumenilor, care se savarsea in ajunul praznicului, seara (pana tarziu in noapte) si pentru care se sfintea apa necesara la botez. Ulterior, desfintandu-se catehumenatul si generalizandu-se pedobaptismul, s-a pastrat sfintirea apei, legata de praznic, ea capatand alta semnificatie. Precum accentueaza arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, in ziua Bobotezei se face nu numai reinnoirea botezului Domnului, ci si a harului botezului primit de fiecare dintre noi.

Originea slujbei Agheasmei mari este, in tot cazul, Ierusalimul, unde se pastra amintirea puternica a botezului Mantuitorului prin mana Inainte-Mergatorului, in apele Iordanului; de aici ea s-a raspandit la Antiohia, apoi la Constantinopol si in Asia Mica. De acea, randuiala de azi a slujbei Agheasmei mari e atribuita de traditie, in intregime, Sfantului Sofronie, patriarhul Ierusalimului (+ 638), caruia in Mineiul pe ianuarie i se atribuie troparele care se canta la inceputul slujbei, iar in Molitfelnic i se atribuie frumoasa rugaciune pentru sfintirea apei. O dovada a vechimii acestei slujbe este ca ea se afla, in diverse variante foarte asemanatoare intre ele, in riturile liturgice ale tuturor Bisericilor orientale necalcedoniene (la armeni, la copti, etiopieni, sirienii iacobiti).

Sursa: Liturgica speciala, pentru facultatile de teologie. Preot Prof. Dr. Ene Braniste. Editura Nemira, 2002

LEGATURI:*Ce inseamna Aghiazma mare si cum se ia
*Aghiazma de la robinet? Slujbe de sfintire a apelor de Boboteaza ce frizeaza sacrilegiul in Timisoara si Piatra Neamt
*Apa in sfintele scripturi

Predica la Botezul Domnului de P. Boris Raduleanu

Mare este ziua si sarbatoarea de astazi, sarbatoarea intregii omeniri. Dumnezeu asa a iubit lumea, incat a trimis pe singurul Sau Fiu, Dumnezeu Cuvantul intrupat Iisus Hristos, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica, spune Sfantul Ioan Evanghelistul. Aceasta iubire a lui Dumnezeu fata de faptura Sa, sta la baza vietii si mantuirii noastre si am putea spune ca ni se descopera in chip deosebit, astazi.

In primele secole, Nasterea Domnului se sarbatorea in aceeasi zi cu Botezul Lui, adica la 6 ianuarie. Se considera ca o Epifanie, adica Aratare, atat Nasterea Lui cat si Iesirea Lui in lume, pe malurile Iordanului. Incepand din secolul IV, cele doua momente din viata Mantuitorului se sarbatoresc in zile diferite, avand in vedere ca Nasterea Lui a fost precizata prin zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul si avand in vedere semnificatia cu totul diferita pe care o au cele doua sarbatori. Prin Nasterea Domnului, Cuvantul lui Dumnezeu, luand in Persoana Sa divina natura umana, a intrat in istoria noastra, in viata noastra; la Botez, Iisus Hristos a luat asupra Sa si toate pacatele noastre pentru a le rascumpara prin Cruce.

Botezul Domnului anticipeaza si reprezinta -in germene- intreaga lucrare de mantuire. Sarbatoarea fiind atat de bogata in continut, semnificatia ei n-a putut fi cuprinsa intr-o singura zi, in ziua de Botez, chiar ingradita in duminica dinaintea sarbatorii si duminica ce ii urmeaza. De aceea Ajunul Bobotezei a fost instituit de Sfanta Biserica drept zi deosebita, legata de Botez. Dovada acestei legaturi o constituie posibilitatea de a sfinti Aghiazma Mare si in Ajunul Bobotezei. Numai in doua zile din an poate fi sfintia Aghiazma Mare: in Ajunul Bobotezei si in ziua de Botez. Fiecare din aceste zile ne aminteste insa o anumita lucrare infaptuita de Iisus, la Botezul Sau.

Din aspectele multiple ale sarbatorii de azi, ne vom opri la trei pe care le consideram mai caracteristice pentru credinta noastra si anume:

1. Botezul Domnului,
2. Aratarea Sfintei Treimi si
3. Sfintirea apelor.

Amintindu-ne de parinti...

Repetabila povară

Versuri de Adrian Paunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

De atâţia copii şi de-atât nenoroc

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,

Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,

Care ştiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, după actele lor,

Nu contează deloc, ei albiră de dor

Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,

Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,

Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.

Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni

Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni

Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,

Dacă nu au murit trişti în casele lor...

Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,

Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.

Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.

Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,

Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,

Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,

Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi

Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,

Cine are părinţi are încă trecut.

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,

Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,

Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,

Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,

Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa

Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conştiinţă povara acestui apus

Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.

Iar când vom începe şi noi a simţi

Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,

Şi abia într-un trist şi departe târziu,

Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,

Vom pricepe de ce fiii uită curând,

Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,

Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,

Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,

Deşi lumea în care părinţi am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Rugă pentru părinţi

Versuri de Adrian Paunescu

Enigmatici şi cuminţi,

Terminându-şi rostul lor,

Lângă noi se sting şi mor,

Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi

Că şi-aşa au dus-o prost,

Şi fă-i tineri cum au fost,

Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut

Dă un ordin, dă ceva

Să-i mai poţi întârzia

Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor

Ale fiilor erori,

Doamne fă-i nemuritori

Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,

Ia priviţi-i cum se sting,

Lumânări în cuib de cuc,

Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind

Ne întoarcem în pământ,

Cât mai suntem, cât mai sunt,

Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,

Despărţirea-i tot mai grea,

Sărut-mâna, tatăl meu,

Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,

Fata mea şi fiul meu,

Eu sunt cel ce va urma

Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,

Sărut-mâna, mama mea.

Rămas bun, băiatul meu,

Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,

Mama mea, fetiţa mea.

TATA-Timpuri noi

Mi-aduc aminte acum de parca ar fi fost ca ieri,

Si primii pasi in viata atunci cand plangi, cand ceri,

Cu chipul lui sever si tonul vocii bland

Zicea "Barbatii nu plang", nu plang.

Stiam sa trag la tinta si stiam sa patinez,

Stiam sa mesteresc si stiam sa desenez,

Mergeam pe bicicleta privind 'naintea mea

In spate era tata care tinea de sea.

Refren:

Uuuu, mama, atat de mult mi-e de dor de tata

De parca n-as sti cand mi-e dor, ca totu-i trecator (x2)

"Nu te juca cu aia, vezi ca nu-i bine asa",

"Ai grija cand treci strada sa te uiti in stanga ta",

"Cand mergem la padure am sa-ti fac, daca inveti, un arc cu sageti".

(daca inveti, arc cu sageti)

As vrea si acuma tata sa ascult vorba ta

As vrea si acuma tata sa mai spui cate ceva

As vrea si acuma tata, cand gresesc sa ma certi, si apoi sa ma ierti.

Refren

Si-n sala toata plina numai de tineret,

Il vad cu parul alb la mine la concert,

Pe drumul dinspre gara cand ma conducea,

El inca la chitara bucuros cara,

Si ne vedeam, destul de des pe an,

Turnee erau multe, si el venea cand concertam.

El mai dadea si sfaturi spunea: "de amator",

"In tot ce canti baiete pune si putin folclor"

Si il chemam sa vina cu mama de Craciun,

Si asa incepea anul, si anul era bun,

Si-l asteptam de Pasti si atunci era frumos.

Vedea crescand nepotii mari si era bucuros.

Si parca era vis ca tot se repeta,

La fel se ducea anul, la fel anul venea,

Cand s-a-mplinit sorocul sa vina de Craciun

Atunci m-a chemat el sa-l duc pe cel din urma drum.

Refren

As vrea si acuma tata sa ascult vorba ta,

As vrea si acuma tata sa mai spui cate ceva,

As vrea si acuma tata cand gresesc sa ma certi, si apoi sa ma ierti, sa ma ierti...