Marius Iordachioaia despre o altfel de toamna

frunzele

ca palmele unui preot
au luat lumina fiecărei zile
şi frângând-o au
cuminecat copacii...
apoi
în seara anului
s-au aşezat cuminţi
pe pieptul pământului...

vântul le ridică uneori în aer
şi le scutură de ţărână legănându-le
ca o mamă care-şi adoarme pruncul
înainte de a le strânge lângă rădăcini
într-un ultim altar...
pe el vor dărui
şi toată lumina din care
sunt făcute...
...........................
stau la fereastră şi privesc plângând
liturghia toamnei:
încă un an al inimii pustiu fără rod
în care nu mi-am întins
frunzişul sufletului în Lumină...

ci mi-am acoperit cu el teama
de durerile cu care Lumina
ar trece prin mine în ceilalţi....

o altfel de toamnă

e o altfel de toamnă:
se face linişte în cuvinte. o linişte
ce  se preschimbă în lumină...
stau în pragul ei şi tremur: mi-e teamă.
şi-n frica aceasta
e-ntreaga mea vină...

dar pun mintea
în inimă
şi-o strâng
până doare...

cu prima lacrimă
pragul dispare...

din Catehismul toamnei

n-am căzut de la o viaţă morală
ci din Rai. atunci de ce evlavia noastră
cel mai adesea se opreşte
la o viaţă morală?
e rodul liturghiilor fără Euharistie
al creştinismului fără Împărăţie...

dimineaţă de toamnă.
soarele ridică în cer lumina
frunzelor căzute.

" Azi, cu Mine, în Rai."
iată morala Bisericii de Răsărit
iată evlavia ce pătrunde viaţa
până la dragostea
care ne-o dă....