P. Gheorghe Calciu: "Dincolo de toate neputinţele umane, dincolo de jocul crud al istoriei, Dumnezeu are un plan"

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n.1927), deţinut politic timp de 21 de ani în temniţele comuniste.

A publicat: „Şapte cuvinte pentru tineri” (Ed. Anastasia, 1996), „Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase” (Ed. Dacia, 1998), „Războiul întru cuvânt” (Ed. Nemira, 2001), „Homo americanus. O radiografie ortodoxă” (Ed. Christiana, 2002). Mesajul său creştin, adresat cu precădere tinerilor este indisolubil legat de cel al neamului, în duhul cel mai pur al tradiţiei ortodoxe. Părintele Calciu slujeşte [slujea pana in anul adormirii sale intru Domnul n.n.] la Biserica Ortodoxă română „Sfânta Cruce din Alexandria”, Washington D.C.

Marcel Petrişor (n.13 aprilie 1930), deţinut politic între 1951 şi 1964, cu câteva luni de întrerupere în 1956. Ieşit din închisoare, a urmat Facultatea de Filologie şi a devenit profesor de limba franceză.

Debutează cu volumul de proză scurtă „Serile în sat la Ocişor”. Publică romane, impresii de călătorie, critică, eseistică, traduceri din franceză şi rusă. Membru al U.S. din România. După 1989 a publicat memorii din închisoare: „Jilava. Fortul 13” (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991), „Secretul fortului 13” (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991), „La capăt de drum” (Institutul european, Iaşi, 1997). O selecţie din cele trei volume, tradusă în franceză de Alain Paruit, va apărea la editura Plon din Franţa.

Părintele Calciu şi Marcel Petrişor

Am aflat că Părintele Calciu vine la Galaţi şi susţine o Conferinţă în sala senatului Universităţii „Dunărea de Jos”. Despre părintele Calciu scrisesem şi obţinusem chiar, imediat după 90 o versiune a celor Şapte cuvinte pentru tineri pe care le publicasem în serial într-un săptămânal gălăţean. Era acum vremea să-i vorbesc părintelui faţă către faţă. A doua zi, m-am ţinut tot timpul de părinte şi de Marcel Petrişor. Citisem şi eseurile domnului Petrişor şi „Fortul 13”. I-am amintit că am vorbit de câteva ori la telefon în 1990, sunându-l la rugămintea lui Petre Ţuţea. O dată în mod expres, să vină a doua zi ca să-i aducă volumul Stilurile şi ca să-l bărbierească…

Marcel Petrişor, cu harul povestirii. Înalt, puternic, cu grai autentic ardelenesc… În închisoare slăbise cumplit, ajunsese un ţâr de 40 de kilograme… Atunci când aud asemenea mărturisiri, am tendinţa de a le îmbrăca într-un fel de halou ireal. Nu le mai pot uita, dar le evoc mereu la multă vreme, cum fac şi acum: „În închisoare, în unele veri, eram atât de mulţi deţinuţi şi atât de puţin aer în cameră, încât dacă se rătăcea pe acolo vreo muscă, se prăbuşea la pământ, fără aer pe care să-şi susţină zborul… Se întâmpla minunea să capete vreunul câte un antibiotic, o pastilă de tetraciclină sau streptomicină, pe care o aducea în gură (ştiind bine să o ascundă) şi o dădea celui mai bolnav camarad de celulă. Cu 2-3 pastile, cei mai norocoşi scăpau de infecţie şi de diareele cronice.”

Văd cum faptele se leagă şi se împlinesc una pe alta. Hrănind cu pâine un amărât atunci când a avut mijloace, i s-a întors plata, exact atunci când a avut mai multă nevoie de ea. „Şi pâinea aceea, primită ca din senin, mi-a salvat viaţa, îmi spune Marcel Petrişor. Este pâinea şi spirit, fără îndoială…”

Marcel Petrişor ne povestea acestea, mie care-l vânam încă pe părintele Calciu, şi celor care se mai aflau atunci pe holul Casei de Cultură a Studenţilor. Dar apărea ba vreun reporter de la radio, ba vreun cotidian, pentru a consemna vizita la Galaţi a părintelui Calciu. Momentul plecării oaspeţilor se apropia, iar trenul nu aşteaptă. Aşa că am ales să-i însoţesc până la Brăila şi să stăm de vorbă liniştiţi în compartiment. Zis şi făcut. Cei doi mari prieteni, Marcel Petrişor şi Calciu Dumitreasa, mi-au luat bilet şi ne-am urcat la locurile noastre. Nici nu s-a pus trenul în mişcare, că am şi început să dicutăm.

Părintele Calciu vorbeşte repede, chiar precipitat, căutând să sară sau să ocolească momentele care i-ar evidenţia prea mult suferinţa trecută, ori să-i „exagereze” sacrificiul, ca şi cum ar vrea să uite, sau să ierte, îşi înghite cuvintele care sugerează durere, nemulţumire; pe cele de ocară sau aversiune şi le reprimă total; când vine vorba de viziuni sau experienţe abisale, îmi vorbeşte puţin mai molcom, dar în taină, de „teamă” să nu ne audă cineva, ori altul să creadă că ne-am mândri vorbind despre asta. Când spune „m-am rugat mult”, sau „Dumnezeu”, are altă modulaţie în glas, de parcă tot ce ar urma este inutil. Asta e totul, băiete! Îţi vorbesc ca unui frate mai mic, îţi răspund întrebărilor, nedumeririlor, îţi arăt căile ascunse, lucrurile nespuse. Dar din toată fiinţa lui ţâşneşte veselie şi dragoste liberă, netrucată, bucurie pentru suferinţele trecute şi Conştiinţa că este pe Calea pe care Dumnezeu i-a cerut-o. Şi toate acestea dincolo de cuvinte, cele pe care noi le căutăm înfriguraţi. O simplitate măreaţă, lângă o conştiinţă luminoasă, o iubire pentru toţi şi toate, pentru trecut şi viitor, dintr-o încredere suprafirească în pedagogia, prezenţa şi intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră, a fiecăruia după trup, suflet şi nume, ca şi în existenţa noastră istorică, a românilor, în numele cărora nu vrea să se gândească măcar că a fost un martir...

*

Iulian Grigoriu: Aţi fost închis de către comunişti încă din timpul primei studenţii, când eraţi în anul doi la medicină. După o detenţie de 16 ani (din 1948 în 1963), aţi urmat Institutul de Filologie din Bucureşti, secţia franceză-română, după absolvire, devenind profesor la seminarul teologic, dar şi student la teologie. Ce a însemnat temniţa ca determinant al constituirii dumneavoastre spirituale? V-aţi schimbat opţiunile acolo? Cum aţi rezistat?

Pr. Calciu: Închisoarea pe timpul comunismului nu a fost o simplă detenţiune, ca într-un regim normal, ci a fost pur şi simplu o experienţă abisală. Această închisoare, la un moment dat, a răsturnat totul în mine; tot ceea ce constituise sistemul meu moral de bază, a fost distrus şi a trebuit să-l reconstruiesc în condiţii cu totul noi şi în determinări absolute. Nu mai exista posibilitatea unui compromis: ori muream, ori înviam. Fiindcă în situaţia în care eram, nu eram nici mort, nici viu. Opţiunea era absolută: mori sau înviezi! Mori spiritual sau înviezi în Hristos şi în adevărul naţional. Cred că nici n-a fost opţiunea mea. A fost o determinare divină. Dumnezeu m-a îndreptat spre alte căi, pe care El le ştia mai bine… şi în momentul cel mai greu, când aproape eram de moarte, de distrugere, am spus, „Doamne, dacă mă scoţi întreg – şi spiritual şi trupeşte – din această închisoare, eu mă voi dedica Ţie!”

I.G.: Acesta a fost legământul…

Pr. Calciu: Propriu-zis nu a fost un legământ. A fost un strigăt de disperare. Dar acest strigăt de disperare m-a urmărit tot timpul. Pentru că ieşind afară şi neputând să fac ceea ce voiam (doream să fac Teologia), dar absolvisem literele – ceva în spatele meu întotdeauna îmi aducea aminte şi mă făcea nefericit. Cred că Dumnezeu mi-a desfăcut calea, pentru că nu se dădea voie nici unui fost deţinut să intre în teologie. Printr-un curaj – nici nu-mi închipuiam că aceasta ar putea să fie o soluţie – m-am dus la Patriarh. Şi Patriarhul m-a primit fără să anunţe Departamentul Cultelor.

I.G.: Iustinian Marina…

Pr. Calciu: Da, şi câţiva ani am funcţionat şi ca profesor şi ca student la Teologie, cu reducere de frecvenţă (dacă erai licenţiat ţi se reducea frecvenţa), până în anul patru. Era prin aprilie-mai, în iunie trebuiau să-mi dau licenţa. Nu vreau să spun că atunci Securitatea m-a descoperit, ci că Securitatea atunci a dat lovitura. Adică a urmărit să mă aducă până în pragul absolvirii, la licenţă, şi apoi să-mi reteze căile. Şi în timp ce Patriarhul era plecat la Bruxeles, Securitatea a venit la Facultate, profitând de lipsa Patriarhului, au scos dosarele noastre - eram mai mulţi inşi - şi am fost chemaţi la Ministerul învăţământului. Acolo, mie mi s-a pus în vedere - ori renunţ la învăţământul laic, rămânând la teologie, ori renunţ la teologie, rămânând în învăţământul laic. Opţiunea era foarte grea, pentru că renunţând la învăţământul laic, nu mă mai puteam întreţine. Nu aveam nici un sprijin de nicăieri. Totuşi, am rămas pe poziţia pe care eram şi Securitatea m-a scos din învăţământ. Patriarhul însă, venind în ţară, a fost foarte supărat, a intervenit la Departamentul Cultelor şi a reuşit pentru noi, cei care eram în ultimul an (eram vreo 6 inşi) să ne lase să dăm licenţa. Patriarhul m-a numit profesor de franceză la Teologie şi aşa m-a scăpat.

I.G.: Mi-aţi vorbit despre o experienţă abisală în detenţie. Sunt convins că închisoarea nu are numai partea acesta de determinare pozitivă. Te duce prin tot noroiul existenţei, te face să cunoşti toate cotloanele…

Pr. Calciu: Tot iadul…

I.G.: - Ar fi educativ să ne spuneţi cum aţi simţit iadul acela de care mai vorbesc sfinţii… dar aş fi vrut să vă întreb dacă tot acolo a existat întâlnirea, a dumneavoastră, sau a altuia, cu lumina lui Iisus. Cum a fost întâlnirea cu El, dacă aţi a avut o întâlnire mistică şi dacă aceasta se poate traduce în concepte?

Pr. Calciu: Nu se poate traduce în concepte. Dacă ar fi să vă explic cum a fost, m-aş folosi doar de simboluri. Eu, experienţa aceasta am avut-o în a doua închisoare. Cealaltă a fost o experienţă de zidire trudnică. Nu a fost o iluminare şi deodată m-am schimbat, am devenit din diavol, înger. Acolo a fost o experienţă treptată: din ce în ce mai adânc, mai adânc, până când ajungi să strigi: Doamne, mântuieşte-mă!… şi Dumnezeu te ridică. Dar şi această reconstruire se face cu alte lespezi decât cele ale căderii. Adică, nu am căzut din treapta a şaptea şi m-am întors tot acolo. Poate că trebuia să o iau de jos, de la prima treaptă…

Experienţa aceasta de care vorbiţi am avut-o în a doua detenţie. Era de Paşti, la Aiud şi întotdeauna de sărbători se petreceau lucruri groaznice: pedepse, bătăi, percheziţii care te umileau… la Aiud, eram izolat în Zarcă şi supus unui regim de sancţiune. Adică mâncam la trei zile, în fine… şi în Noaptea de Paşti, înainte de Înviere, în seara de Sâmbăta Paştilor, au venit gardienii care ne-au făcut percheziţie. Nu găseau nimic, ce puteau să găsească la noi? Nimic! Eram izolaţi tot timpul. Dar ei te scoteau afară, te dezbrăcau complet şi apoi îşi băteau joc de tine: că eşti schelet, că uite, mă viteazul, şi aşa mai departe… că uite aicea „Hristosul”… Insulte şi alte lucruri din astea care pe noi ne jigneau… dar, mă rog! apoi s-a închis celula, au plecat ei mai departe… Şi în noaptea aceea, m-am rugat la Dumnezeu foarte mult.

În noaptea aceea, am cântat „Hristos a Înviat”, probabil că am cântat prea tare şi gardianul m-a auzit, m-a insultat, dar, nu, nu m-a tulburat deloc. A doua zi intra în gardă cel mai rău gardian. N-am văzut niciodată un gardian mai rău, dar cu chip mai îngeresc. Era un băiat foarte frumos! Ardelean, cu pielea albă, cu obrajii rumeni, totdeauna foarte curat îmbrăcat, era poate singurul care când venea acolo îşi dădea hainele la călcat, la plantonul de drept comun de pe sală, care îi lustruia cizmele… dar omul ăsta, dacă nu bătea doi-trei inşi pe zi, nu era satisfăcut… Şi eu mă rugasem la Dumnezeu: „Doamne, poate se îmbolnăveşte, poate răceşte, să nu vină el”… În ziua de Paşti… a venit tot el, bineînţeles… Erau şase secţii aicea, unde eram eu închis. Erau deci şase gardieni, unul intra în serviciu, celălalt ieşea… Fiecare gardian la secţia lui, trecea din celulă în celulă, făcea un control superficial: când uşa se deschidea trebuia să te întorci cu faţa la perete, să nu te întorci până nu auzeai uşa încuindu-se. Şi ceilalţi gardieni erau pe culoare. Nu era posibilă o discuţie între gardian şi tine, fără să audă ceilalţi. De data aceasta, eu nu m-am întors cu faţa la perete. Am stat cu faţa spre el, ceea ce era o mare infracţiune, şi când a deschis uşa i-am spus: „Hristos a Înviat!” Parcă l-am lovit aşa, cu ceva! El s-a uitat la mine, s-a întors înapoi la ceilalţi şi apoi mi-a răspuns: „Adevărat a-nviat!” În clipa aceea am simţit că m-a atins un înger în inimă. Am spus: omul acesta, care este aşa de rău, el îmi vesteşte, îmi confirmă că Hristos a Înviat! El îmi confirmă mie! Poate că eu am spus „Hristos a Înviat!”, cu o anumită ambiţie, sau cu sfruntare, faţă de el. Şi răspunsul lui mi-a schimbat cu totul atmosfera sufletească. M-a străpuns aşa în inimă şi după ce a plecat el am avut pentru prima dată, trăirea mistică! Am mai avut în copilărie odată, o astfel de trăire, dar atunci nici n-am sesizat despre ce era vorba. A fost numai ca o ieşire din lume. De data aceasta, n-a mai existat celulă! Ci numai o suprafaţă albă… şi nişte detalii foarte precise… Nu pot să le compar cu un sentiment, cu o logică, sau cu o senzaţie fizică… Şi a fost o stare de fericire care a durat nu ştiu cât timp… fără timp…

Prezenţa lui Iisus… a fost pentru prima dată cînd am avut această viziune… şi cred că aceasta a fost lumina lui Hristos… Cert este că n-am mai simţit închisoarea, n-am mai simţit trupul, n-am mai simţit nimic. Nu mă vedeam pe mine, dar vedeam ceea ce era în faţa mea. Şi… pe urmă s-a stins această lumină… şi am intrat în condiţia obişnuită a vieţii. Dar aveam o linişte şi o iubire extraordinare…

(Sunt conştient că omul din faţa mea îmi vorbeşte despre cea mai înaltă, cel mai scump, intim şi important moment al vieţii sale… îmi închipui că este un mărturisitor, un mesager al adevărului de dincolo ce i s-a preînchipuit şi-mi doresc ca această clipă să mijlocească între mine şi Iisus, înţelegând că sfinţii şi martirii prin suferinţa şi trăirea lor mijlocitoare dau sens existenţei, neantizându-i absurdul).

… apoi, când a venit ofiţerul de serviciu, care era un om dur, când era treaz, dar el nu prea umbla treaz… când era beat, era de treabă… a intrat în celulă, el ştia că eu am să-i spun „Hristos a Înviat!”, eu ştiam ce o să-mi răspundă…. era ca o repetiţie, ne cunoşteam de foarte multă vreme… eu i-am spus „Hristos a Înviat!” şi el mi-a răspuns, aşa cum mă aşteptam… „Ce, l-ai văzut tu?”… „Nu, nu L-am văzut, dar pentru autoritatea celor care l-au văzut şi a celor care au murit pentru acest adevăr, eu cred… Ce, dumneata ai văzut Polul Nord, sau Polul Sud, sau măcar pe Stalin, l-ai văzut?, nu, dar ştii de la cei care l-au văzut şi ţi-au spus şi ţie, şi crezi în ei”… Şi atunci am simţit că m-a părăsit îngerul! Pentru că eu am căutat să-i argumentez. Pe urmă am descifrat: cum, să argumentez Învierea lui Hristos? Trebuia să procedez simplu, la fel cum am făcut cu gadianul. Să-i vestesc Învierea şi el să-mi confirme. Eu am căutat să argumentez. Şi am ieşit din lumină. Am devenit teolog.

I.G.: Părinte, în „Jurnalul Fericirii”, Nicolae Steihardt vorbeşte trei soluţii laice care te pot ajuta ca să rezişti într-un sistem concentraţionar. E vorba de soluţiile lui Zinoviev, Churchill şi Bukovski…

Pr. Calciu: Soluţia lui Churchill …. Nu se potriveşte nouă. Noi nu am intrat în închisori nici măcar pentru o luptă socială, ci pentru un ideal de-a dreptul în planul divin. Noi am acceptat cu încredere în voinţa lui Dumnezeu că ceea ce vom face va fi bun, va fi în cadrul voinţei divine. Trebuia să acceptăm tot ceea ce Dumnezeu ne-a trimis. Asta nu înseamnă că totul a decurs foarte senin, că acceptând, totul mergea de la sine, ca pe roze. Nu! Dar, pe cât ne-a stat în putinţă, am încercat să împlinim voia lui Dumnezeu.

I.G.: Idealul Dvs era unul creştin şi unul naţional.

Pr. Calciu: Da, nu gândeam altfel. N-am intrat pentru că m-am revoltat împotriva comunismului, ci pentru că el nu corespundea idealului creştin şi naţional. Ne încadram într-o luptă al cărei domeniu nu se afla în planul material, ci în acela spiritual. Steinhardt aşa spune: poate că soluţia lui Calciu era cea mai bună: „război spiritual”. Războiul întru cuvânt: aceasta este de fapt lupta noastră. Soluţia părintelui Calciu este „Războiul întru Cuvânt”.

Eu am spus în prelegerile mele că există un război între Rău şi Bine pe care îl trăim dintotdeauna. Dar el se duce în inima noastră, nu pe un cîmp de război mort, ci noi decidem victoria lui Dumnezeu sau a Satanei, în inima noastră. De aceea spune Steinhardt că soluţia părintelui Calciu este poate cea mai bună.

I.G.: Să revenim puţin la biografia Dvs. În 1977 deplângeaţi în public soarta bisericilor, a dărâmării bisericii Enei, în 1978 susţineaţi ciclul de conferinţe „Şapte cuvinte pentru tineri”. Aş vrea să vă întreb cum vedeţi astăzi aceste cuvinte pentru tineri, din ce impuls au venit ele atunci, şi dacă s-ar mai putea adresa astăzi Şapte sau Alte cuvinte pentru tineri?

Pr. Calciu: Sunt convins că este loc pentru multe cuvinte. Eu consider că acele cuvinte au fost de fapt viaţa mea. Tot ce am scris ulterior nu a putut să depăşească cele „Şapte cuvinte…”. A fost o inspiraţie divină. Eu ţineam cuvintele miercuri seara. Deseori, marţi seara, sau miercuri dimineaţa, nu ştiam ce o să spun. Dar atunci Dumnezeu îmi trimitea fie un text biblic, fie o întâmplare, un eveniment care atunci se petrecea, şi atunci puteam să scriu predica, pe care o băteam la maşină, o multiplicam şi o trimiteam la câţiva studenţi, pentru că nu puteam să fac prea multe şi citeam predica, nu o rosteam. Ca să nu fiu acuzat că am spus altceva decât ceea ce am scris acolo. Şi în felul acesta, Securitatea nu mi-a putut pune nimic în spate în privinţa cuvintelor pentru tineri. Bine, mi-au pus tot felul de păcate în spate, sau ticăloşii sau crime pe care le inventau ei. Dar am vrut ca această perioadă a vieţii mele să fie curată. Să nu se poată spune nimic despre ea, decât ceea ce este scris. Ştiam că ele ajung la Securitate. Ulterior, purtam convorbiri personale, dar nu ieşeam în discuţiile cu studenţii din ceea ce scrisesem acolo. Adică, mergeam pe aceeaşi linie.

Dar spun că într-adevăr, a fost o inspiraţie de la Dumnezeu, un înger al Domnului care m-a condus dincolo de toate păcatele şi neştiinţele mele, spre ţinta la care Dumnezeu vroia să ajung.

I.G.: Cum reacţionau tinerii? Am înţeles că reuşeau să vină foarte mulţi.

Foarte mulţi. Şi veneau din convingere: Securitatea închidea biserica – tinerii intrau prin pridvor; dacă închideau elevii, ei săreau pe geamuri, săreau gardurile… adică a fost o efervescenţă cum nu s-a mai întâlnit în altă parte.

Marcel Petrişor: Chiar şi episcopul de la Galaţi a asistat la o predică din aceasta, căci era student pe atunci.

Pr. Calciu: Mi-a spus că i-a fost foarte frică, dar că a stat până la sfârşit.

I.G.: Astăzi aceste cuvinte ar ajunge la tineri? Ce aţi spune astăzi tinerilor?

Pr.Calciu: Acele cuvinte nu au fost numai pentru moment. Circumstanţiale erau lucrurile care priveau comunismul, sau problema bisericilor. Dar ele conţin nişte elemente de permanenţă: credinţa, dragostea…

I.G.: „Apel la credinţă”, „Credinţă şi prietenie”, „Clerul şi suferinţa umană”, „Despre iertare”.

Pr. Calciu: M-am folosit de virtuţile creştine în general, aplicate la momentul istoric respectiv, dar în aşa fel încît ele să poată fi oricând pronunţate şi audiate cu acelaşi interes.

Sigur, că aceste „Şapte cuvinte către tineri”, au acuma o anumită încărcătură, într-un fel erau oamenii care le-au ascultat atunci, altfel sunt azi, dar pentru ei a fost o mare consolare, o mare mângâiere. A corespuns din punct de vedere circumstanţial cu momentul în care au fost rostite. Dar răsunetul lor merge şi astăzi, fără să aibă efect ca atunci…

I.G.: În urma acestor predici, un Consiliu eparhial v-a suspendat din postul de profesor. Aş vrea să vă reamintesc aici numele unora care au depus zel în compromiterea Dvs. Mai ştiţi ceva despre ei, sau cum îi priviţi astăzi? Episcopul Roman Ialomiţeanu, de la Inspectoratul cultelor pe capitală, Niţă Pascu, directorul Seminarului teologic, Veniamin Micle, părintele Moldovan, preotul Octavian Popescu, consilierul cultural Ilie Georgescu şi acestea sub tăcerea patriarhului Iustin Moisescu… Chiar am înţeles că aţi fost denigrat ulterior în presă inclusiv de Dumitru Popescu… care actualmente este un respectabil profesor decan la facultatea de Teologie din Bucureşti… Cum îi consideraţi pe aceşti oameni?

Pr.Calciu: Da, a fost un document care s-a cerut. Ulterior am aflat un lucru… că acel document pe care preoţii şi anumiţi episcopi l-au semnat împotriva mea, în care spuneau că de fapt eu am făcut educaţie neofascistă, document adresat forurilor exterioare, de fapt nu a fost scris de ei, ci de Securitate şi apoi adăugat numele lor. Dar ceea ce-şi reproşau ei – nu vreau să spun cu cine am vorbit eu – singura vină pe care şi-o considerau ei şi pentru care mi-au cerut iertare, era faptul că nu au negat atunci. Să spună: noi n-am semnat nimic împotriva lui Calciu. N-au avut curaj să nege. Asta e ceea ce-şi reproşau ei. Şi cred că aşa au stat lucrurile. Securitatea a pus pe cine a vrut, ştiind bine că oamenii nu vor zice nu. Poate că unii dintre ei au fost iniţiatori. Nu ştiu. Eu nu vreau să acuz pe nimeni. N-am nici altfel de sentimente faţă de ei, decât de părere de rău şi de iertare.

Eu pe prea-sfinţitul Roman l-am iubit foarte mult, foarte mult… extraordinar de mult… şi mi-a părut rău… dar n-a avut curajul… Era un om care trăise din copilărie în mânăstire, care era obişnuit cu ascultarea şi n-a făcut probabil diferenţa între ascultarea monahală şi ascultarea de puterea lumească. El a fost un om cu un suflet foarte bun.

I.G: Totuşi, acesta este o atitudine etică. Dar nu aveţi datoria morală de a le atrage atenţia într-un fel?

Pr. Calciu: Păi majoritatea sunt morţi. Cred că acum ei ar trebui să-mi atragă mie atenţia… Ha, ha…

I.G.: Deci chiar dacă v-au denigrat într-un fel, Dumneavoastră îi….

Pr. Calciu: Să ştiţi că nici atuncea, eu nu le-am spus prietenilor mei: Veniţi alături de mine. Nici ăstuia nu i-am cerut, zice Calciu arătând spre Marcel Petrişor. Da’ pentru că e prost, el a venit… noi tot timpul eram împreună.

I.G.: Cert este că aceste „cuvinte” v-au atras excluderea din învăţământ şi o nouă detenţie în cele din urmă.

Pr. Calciu: Eu cred că dacă nu mă excludeau din Biserică, n-aş fi fost arestat. Dar aşa, n-am mai avut nici o pavăză. Şi m-au arestat, m-au condamnat…

I.G.: În 1979 sunteţi la Aiud, în Zarca şi în 1980 declaraţi că sunteţi la capătul puterilor.

Pr. Calciu: Atunci am fost foarte bolnav…

I.G.: Ştiu că a fost un Consiliu care a încercat să vă apere, intervenind şi pe lângă Ceauşescu. Cum aţi reuşit să vă eliberaţi?

Pr. Calciu: Atunci au intervenit foarte mulţi pentru mine. Toate cancelariile occidentale. Dar cel care a reuşit să facă ceva concret, a fost Regan, administraţia lui, pentru că ei aveau un instrument în mână: clauza naţiunii celei mai favorizate.

I.G.: Auzeam povestea atunci la Europa liberă şi Vocea Americii.

Pr. Calciu: În faţa celorlalte intervenţii, Ceauşescu nu reacţiona. Mai ales că el s-a dus la regină şi i-a dat cartea aia regală să meargă unde a vrut Lenuţa. Deci nu era nici o chestie. Dar ei nu aveau cu ce să-l costrângă pe Ceauşescu, însă Administraţia americană avea clauza.

I.G.: Sub ameninţarea că clauza va fi ridicată, Cauşescu a cedat…

Pr. Calciu: Şi m-a pus în libertate. A fost o lungă discuţie între mine şi Securitate. Aceasta, pentru că nu vroiau ca eu să ies prin decret, ci printr-o cerere de graţiere. Adică, să mă determine să fac o cerere de graţiere… De ce eşti trufaş, fii umil! îmi spuneau. Fii umil, cere iertare, este conducător. Ce spune Sf. Apostol Pavel? Supuneţi-vă stăpânirii cele mai înalte… ei scoteau din Biblie, că dracul ştie multă teologie. Şi totuşi, n-am cedat. Mărturisesc că am avut momente de îndoială. Că nu poţi rămâne indiferent când ţi se spune că eşti un trufaş. Un creştin nu este trufaş. Iulian Apostatul când a început să persecute religia creştină, când veneau episcopii să se plângă, le spunea, da, dar voi aţi făcut votul sărăciei; voi vreţi averi, voi vreţi mânăstiri, duceţi-vă în catacombe. Le răspundea cu argumente biblice. Ca şi satana lui Iisus Hristos în ispitire. Şi am pus în balanţă multă vreme (…) şi m-am rugat şi am ezitat….

(Părintele mă face să înţeleg că nu vrea să înregistrez ce-mi va spune acum. Totuşi, eu, nefamiliarizat cu acel reportofon, ezit până găsesc butonul de pauză, el îmi vorbeşte, aşa că îl înregistrez, totuşi…)

Pr. Calciu: A fost o chestie, când Andrei, băiatul meu, care avea 13 ani, Securitatea l-a îndoctrinat şi i-au spus: uite, tatăl tău nu vrea să iasă din închisoare. El n-are nici un pic de dragoste pentru tine. El pune mai înainte mândria lui, să iasă erou al Bisericii şi erou naţional şi te lasă pe tine aşa. Că familia era urmărită de Securitate, profesorii se temeau, că şi în clasă veneau securişti şi stăteau acolo… Andrei exact asta mi-a spus. Am ştiut că nu e de la el. Zice „eşti mândru, ţii mai mult la mândrie decât ne iubeşti pe noi!” Şi asta m-a lovit în inimă. Dar tot n-am cedat. Nu ştiu, a fost un înger care m-a ajutat!

I.G.: Şi până la urmă, a dat decret Ceauşescu… şi v-a eliberat.

Pr. Calciu: Şi m-a eliberat… Nici n-am ştiut. Cu o zi înainte – (părintele îmi face semn că pot să înregistrez)… m-a chemat colonelul, cum îl chema?, Vasile, dar nu mai ştiu cum, care era pe Securitate pe toată ţara… n-are nici o importanţă, l-am uitat şi eu… şi mi-a spus că aici îmi vor putrezi oasele, şi nimeni, nici familia nu va avea idee unde îmi zac ciolanele…

I.G.: Înainte să vă elibereze, cu o zi?

Pr. Calciu: Cu o zi înainte… Şi a doua zi mă cheamă din nou la biroul arestului şi acolo găsesc pe preoteasă… cu haine, cu astea…. nu-mi venea să cred…

I.G.: Unde eraţi?

Pr. Calciu: La Interne, în Bucureşti. Că de câte ori se întâmpla câte o chestie din asta, cum a fost când a venit Bush acuma… Când era Regan preşedinte, Bush era vicepreşedinte…. Şi când se întâmpla câte ceva, pe mine mă aducea la Bucureşti, pe preoteasă o trimitea la Mahmudia, sau mai ştiu eu unde, şi pe copil la fel. Acuma, fusesem adus pentru eliberare. Dar în ultima clipă ei încă încercau să mă determine să fac cerere de graţiere.

I.G.: De ce ţineau aşa de mult la cererea asta?

Pr. Calciu: Pentru că făcând cerere de graţiere, însemna că recunoşteam că sunt vinovat. Păi să vină Ceauşescu la mine, nu eu la Ceauşescu… Eu nu am făcut nimic. Nu i-am pomenit numele, nu am spus nimic despre el.

I.G.: Totuşi, făceaţi ceva implicit împotriva materialismului şi a doctrinei oficiale.

Pr. Calciu: Nu puteam să fiu considerat de Ceauşescu un duşman personal. Şi atunci ei cereau de la mine să fac apel la bunăvoinţa lui – mai ales că un grup de deputaţi americani mi-a trimis o scrisoare în închisoare, adresată mie personal, în care mă îndemnau să fac cerere de graţiere, pentru că ei au discutat cu persoane din jurul lui Ceauşescu care i-au asiguat că dacă eu fac cerere de graţiere, voi fi eliberat. Deci nu mai era o promisiune aşa vagă. Eram convins că spuneau adevărul şi că Ceauşescu nu va îndrăzni să nu-şi respecte promisiunea. Şi totuşi nu am făcut cerere de graţiere.

I.G.: Ce va determinat în această hotărâre?

Pr. Calciu: N-am vrut să murdăresc o acţiune divină. Dumnezeu lucrase prin mine – eu nu aveam nici un merit, eram păcătos – şi nu puteam eu să terfelesc o acţiune pe care mi-o inspirase Dumnezeu şi pe care eu o făcusem cu curăţie sufletească.

I.G.: Iertaţi-mă că vă întreb… Cum de ştiaţi că Dumnezeu acţionează prin dumneavoastră? Prin ce fel deosebeaţi Duhul adevărului?

Pr. Calciu: Prin cercetare! Mă întrebam: lucrul acesta care mi se cere să-l fac este bun? Pun eu înaintea iubirii de Dumnezeu, iubirea de familie? Iubesc mai mult pe mamă, pe tată, pe soţie pe copil decât pe Dumnezeu? În Biblie sunt toate soluţiile. Şi atunci puneam în cercetare. Sunt acolo sau nu sunt acolo? În vechime, în familiile romane, cei care se lepădau de credinţa lor se numeau lapşi. Erau mulţi, erau mii şi mii de oameni. Când s-a terminat persecuţia, s-a pus problema lapşilor. Ce facem cu toată această lume care sub presiune a cedat, a spus, da, jertfesc idolilor, pe ăştia îi dăm afară din Biserică? Că toţi băteau la poarta Bisericii. Toţi stăteau la uşa Bisericii în afară şi cereau să fie reprimiţi. Şi pentru iconomie au fost iertaţi şi au reintrat în Biserică. Eu nu vroiam să fiu printre lapşi. Adică vroiam să fiu printre aceia care muriseră în închisoare… Dealtfel când am intrat în închisoare, nu mi-am pus problema că voi mai ieşi vreodată.

Exista ceva în mine, dincolo poate de curajul meu, sau de încăpăţânarea mea, care mă susţinea.

...

Mai departe, când am ieşit din închisoare, am făcut domiciliu obligatoriu. Cu soţia, cu copilul, aveam 40 de agenţi care mă păzeau în trei schimburi. Mai veneau şi ostaşi în termen, cu puşti, cu câini şi aşa mai departe. Nu ştiu de ce veneau, cred că veneau pentru ei, nu pentru mine. Scopul lor: să nu ajungă nimeni la mine. Ajungeau. Iar ăsta - zice Calciu râzând şi arătînd spre Petrişor - care este cum este, (nu l-a mai făcut prost), ăsta nu s-a speriat de nimica. Şi noi am fost împreună tot timpul, el venea la mine, eu mă duceam la el. Erau unele persoane care aveau voie să vină la mine, dealtfel au venit şi unii dintre foştii studenţi, care au fost foarte peseverenţi. Părintele Păun, de exemplu, a venit, s-a aşezat pe treptele blocului şi a spus: „eu nu plec de aicea pînă nu-l văd pe părintele”. Şi până la urmă i-au dat drumul.

I.G.: Puteaţi să ieşiţi la cumpărături, în oraş?

Pr. Calciu: Puteam să ies la cumpărături, puteam să mă duc la biserică, soţia mergea la serviciu şi la cumpărături, băiatul la şcoală şi acasă, dar fiecare era supravegheat.

Marcel Petrişor: În perioada respectivă am reuşit şi l-am dus în Ardeal. Stăteam aşa izolaţi acolo într-o casă de munte şi într-o noapte pe la ora trei, (hai, zii, că asta-i bună, se luminează Pr. Calciu), bate cineva la uşă. Noi ne ştiam înconjuraţi de Securitate, dar ne-am zis „cine o fi?”. Deschid eu uşa şi când dau de un ţăran venit de la Vidra, de peste munte, de la 50 de kilometri. Era iarnă, ger, zăpadă, şi Securitatea care urmărea căile de acces către noi. Ţăranul a venit pe la trei noaptea, când dormeau şi cocoşii, şi când deschid, primul lucru pe care i-l spun, este „cine sunteţi dumneavoastră?” Şi zice aşa ţăranul: „Să ştiţi că n-am trecut pe la Irod”… (Râdem… Extraordinar, exclamăm iarăşi cu toţii…)

Era un ţăran din Oastea Domnului, continuă Petrişor. Şi fraţii auziseră că părintele Calciu ar fi acolo şi l-au trimis să-l vadă. Numai atât, a vrut să-l vadă şi a plecat, spune Petrişor. „Să ştie că sunt sănătos”, confirmă Pr. Calciu. Atât şi a plecat.

I.G.: Există o continuitate a concepţiei dumneavoastră despre naţiune, despre românism? Ce înseamnă naţiune şi a fi român în ziua de azi?

Pr. Calciu: Punctul meu de vedere, pentru care mă cert întotdeauna cu Marcel, este acela că naţiunea este un termen politic şi neamul este un termen mistic. Neamul! Eu sunt pentru Neam. Şi folosesc termenul de „naţionalism”, dar în sens creştin, adică al respectării oricărei naţiuni, şi al afirmării noastre în planul internaţional sau mondial, printr-o prezenţă „personală” a neamului nostru şi nu prin dizolvare. Şi nici prin agresiune. Aceasta este poziţia mea, credinţa, resursa mea: Biserica, Biblia. La sfârşit, în capitolul 25 se spune că la venirea Mîntuitorului, neamurile vor fi chemate la judecată, nu se spune că naţiunile, ci neamurile. Dacă aş fi putut inventa eu alt termen în loc de naţionalism, din derivarea lui „neam”, îl foloseam pe acela. Dar nu se poate.

Marcel Petrişor: La el, este vorba despre identitatea noţiunii de neam cu cea de naţiune. Pe vremea aceea, nu exista noţiunea de naţiune. Dar neamul are suportul ontologic care să ofere agumentul covârşitor naţionalismului. Naţiunea nu este o categorie istorică. Ea apare în istorie, dar fundamentul ei este unul ontologic, care este acest neam.

I.G.: Ca ideal istoric, însă, de exemplu, a fi român la 1918, însemna a dori România Mare. Acuma ce-ar însemna să fii român?

– România Tare… zice Calciu hâtru. Dar tare la spirit. Că nu poţi să te pui cu americanii. Tare în convingerea ta şi tare în viziunea ta istorică. 

(se discută liber şi dezorganizat pe această temă. Îmi dau seama că ar fi bună o revistă cu acest titlu… ceva mai tare decât „Plaiul cu boi” al lui Dinescu)

I.G.: Părinte, în 1989, o parte din poporul român a fost culpabil. A avut el ocazia să se descotorosească de această culpabilitate şi să trăiască în acord cu adevărul?

Pr. Calciu: A avut, dar au fost forţe diabolice care l-au împiedicat… Nu mă refer, ştiu eu, la comploturi internaţionale… au fost forţe diabolice interioare care au oprit această răscumpărare a vinei. Şi aceste forţe s-au mai exprimat prin decepţie, slăbiciune morală, prin oameni care au pus mâna pe stăpânire…

Ei n-au fost decât obiecte, instrumente (ale diavolului). Chiar şi Constantinescu a fost un instrument. A înşelat, într-un fel, aşteptările neamului, şi decepţia a crescut şi mai mult, după aceea. Nu că el a fost un om de rea credinţă. Nu asta vreau să spun. Ci că a fost incapabil, nu a corespuns momentului istoric. Deşi atuncea mulţi ne-am pus speranţa în el şi…. Nu zic că ar fi trebuit să facă minuni, dar măcar să dea o nădejde, măcar să întărească lucrurile? Deşi am aflat ulterior, de la cei care s-au aflat în jurul lui, că el s-a considerat ca un trimis al lui Dumnezeu. Dar un trimis al lui Dumnezeu, care, nu ştiu cum să spun, nu realiza dimensiunea istorică a momentului. El a trădat acea investire istorică. Şi aceasta a fost „contribuţia” lui la biruinţa forţelor diabolice.

I.G.: L-am auzit pe Ticu Dumitrescu spunând la un moment dat că Revoluţia a fost câştigată de Securitate. Haideţi să ne referim acum la legea Ticu în domeniul bisericii… cunoaşteţi dorinţa de a nu se vedea dosarele celor care au fost în sânul bisericii, ca să nu discredităm taina spovedaniei şi credinţa noastră, poporul credincios. Credeţi că acesta este un lucru bun?

(Îmi răspunde Marcel Petrişor): Hai să-ţi spun. Este un lucru foarte bun, de ce? dacă te uiţi în dosarele noastre…

I.G.: V-aţi văzut dosarele?

– Calciu îmi zice că nu, nici nu-l interesează

Marcel Petrișor: Mi l-am văzut eu şi (e deajuns, lasă să se înţeleagă), că suntem băgaţi în aceeaşi oală…

Orice şef de instituţie în perioada aia era obligat să dea informaţii şi era cercetat de un om din Securitate. Trebuia să facă un raport. De exemplu: am auzit, părinte, că în parohia dumneavostră, este unul aşa şi-aşa. Popa Cristescu, de exemplu, zicea că „Da, dom’le, am auzit de el, dar nu ştiu ce face. Şi scria ofiţerul de securitate: acest om pe care l-am putut întreba, la un moment dat nu a mai vrut să ne dea informaţii – deşi urmăritul era din parohia lui – pentru că s-a îmbolnăvit. A invocat boala. Săracul popă, de frică să nu-l mai întrebe, a invocat boala. Acuma pot eu să spun de popa din satul meu, acest popă Cristescu, că el a fost turnător? Nu! Dar toţi preoţii erau obligaţi să primească vizita. Ce spuneau, asta este important. Dacă au deformat informaţiile şi dacă au spus, ori au semnat ceva ce li se cerea de Securitate, atunci, da, este vorba de o culpă oarecare sau o laşitate, că nu au putut zice nu!

I.G.: Deci lucrurile sunt în aşa măsură amestecate, încât n-ar mai fi relevante?

Mi se răspunde: – Bineînţeles că nu!

I.G.: Voiam să vă mai întreb un lucru. Trăiţi în America. Dar cum aţi plecat? La un an după domiciliu forţat, aţi plecat…

Pr. Calciu: Într-o zi m-am trezit cu ambasada americană că a venit la mine; a spus, părinte, mergeţi imediat să vă luaţi paşaportul, pentru că nu se ştia dacă Ceauşescu nu-şi schimbă gândul… nevasta şi copilul au făcut presiuni, am plecat, ne-am luat paşaportul şi în trei zile am părăsit ţara, paşaportul fiind eliberat cu vreo doi ani înainte.

I.G.: Cum aţi fost primit în America?

Pr. Calciu: Am fost primit foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu, am avut un episcop care s-a îngrijit de mine, care n-a ţinut cont de caterisirea mea şi am fost un fel de preot misionar, la Detroit am fost la parohie şi am vorbit, am fost în Europa, apoi am fost acreditat pe lângă biserica de aicea, din Washington, băiatul şi-a terminat studiile, a făcut dreptul şi este avocat…

I.G.: Probabil că securitatea v-a filat în continuare…

Pr. Calciu: Da, a fost o încercare de a mă asasina pe mine, atunci CIA (FBI) mi-a spus să părăsesc Washingtonul, şi am plecat undeva în alt stat şi am stat la nişte prieteni, apoi am aflat de la un transfug, Liviu Turcu, care era cu informaţiile în America, (lucra cu FBI-ul? n.n), că într-adevăr a fost un complot, dar el, care era responsabil, s-a opus să fiu asasinat, pentru că ar strica faţa României şi mai mult. Spun şi eu ce mi s-a spus. Cred că dacă nu plecam, tot nu se întâmpla nimica.

I.G.: Vorbind despre America astăzi, ca arbitru mondial, ca forţă care apără pacea, democraţia – eu sincer îi simpatizez, pentru că am rezistat cât de cât pe vremea comunismului prin produsele lor culturale. Citeam, ascultam muzica lor… în fine, neavând învăţătorii potriviţi, adevăraţi şi apropiaţi. Ce fac ei astăzi vi se pare justificat? Intervenţiile lor în diferite zone… ale lumii…

Pr. Calciu: Pe mine ceea ce m-a supărat a fost intervenţia lor în Kosovo şi am scris multe articole şi am protestat, şi în scris, împreună cu toţi episcopii noştri ortodocşi, am trimis şi la Casa Albă, şi la ziare, n-au publicat nimic, ceea ce înseamnă că cenzura este ca şi la noi. N-au publicat şi nici n-au răspuns în vreun fel. Şi am fost foarte supărat pe ei. Iar în legătură cu războiul de astăzi, Bush, care nu este o inteligenţă strălucită, trebuie s-o recunoaştem, se află sub influenţa fundamentaliştilor protestanţi, dar el este un credincios.

I.G.: Da, l-am auzit citând des, din Isaia, de pildă…

Pr. Calciu: Da, dar astea i le scriu alţii, dar el le admite, deci este un om credincios. Şi aceştia îl împing spre susţinerea Israelului, pentru că Israelul trebuie curăţat pentru a grăbi venirea Mântuitorului, cum susţin ei. Deci vede un fel de misiune apocaliptică în acţiunea lui de acolo. De aceea el s-a îndreptat spre Irak, nu pentru că Irakul ar fi cel mai mare pericol, ci pentru că în vederea acestei curăţiri, Irakul este un pericol pentru Israel. Că, de exemplu, în Irak, 3% din populaţie este creştin ortodoxă, un ministru şi un viceministru sunt creştini ortodocşi… ceea ce, în Arabia Saudită, nu ar fi putut să fie, te spânzura imediat, dacă aveai o Biblie. Deci nu creştinii sunt persecutaţi acolo, ci există vrăjmăşia dintre Irak şi Israelul care este ameninţat. Israelul trebuie apărat şi purificat, pentru că până Israelul nu va fi convertit la creştinism, nu va veni sfârşitul. Ei încearcă să facă lucrul acesta; sau, să salveze Israelul. Ideea aceasta circulă demult. Când am ajuns eu în America am auzit ideea aceasta şi m-am tulburat foarte mult. Adică, palestinienii trebuie alungaţi din Israel, trebuie înfăptuită curăţirea Israelului de toate neamurile, pentru ca venirea Mântuitorului să fie pregătită. Sigur, sunt convins că dincolo de această justificare a cercurilor fundamentaliste din America, există interese economice, politice, cei care joacă pe tema aceasta, fără să creadă nimic din ea. Dar lui Bush îi acord această circumstanţă. Cred că el este mânat şi de intenţii religioase, în mare măsură…

I.G.: Până la urmă sunt de bun augur?

Pr. Calciu: Nu-s de bun augur, pentru că Biserica nu admite războiul. Pentru că altfel, armata romană, i-ar fi cucerit pe păgâni şi i-ar fi „creştinat” cu forţa…

I.G.: Deci Bush e un fel de zelot, aşa…

Pr. Calciu: Pe urmă, ce se întâmplă? În războaiele actuale, nu se mai luptă doar armată cu armată. Toată populaţia civilă suferă. Ca şi în Serbia. Armata la sârbi, a suferit foarte puţin. N-au ieşit la luptă, nu s-au bătut faţă în faţă. Şi în Irak, sunt convins că vor suferi civilii, copiii, femeile. Mai ales dacă vor folosi ca scut populaţie civilă.

Marcel Petrişor: … nu-ţi dă nici măcar răgazul ăsta, adică te bombardează în ziua de Paşti. Şi păgânii respectau sărbătorile, până şi ora de masă. Animalele sălbatice nu atacă la adăpător. În războaiele cu musulmanii pe care le-am avut, de sărbători era suspance. Or ăştia nu mai respectă nimic. Cum să mai fii de acord cu ei, când vezi că ăştia pe care i-ai aşteptat atât de mult, te bombardează tocmai în ziua de Paşti.

Pr. Calciu: Când am protestat noi, am cerut ca în ziua de Paşti să se sisteze bombardamentele. Pentru că aşa a fost când Bush senior a bombardat Irakul; de Bairam, le-a oprit. Aşa s-a şi invocat. Dacă unor păgâni li se acordă liniştea pentru sărbătorile lor, aşa să se procedeze şi în cazul creştinilor ortodocşi. Dimpotrivă, atunci bombardamentele au fost mai intense. Culmea cinismului: lansează o bombă pe care scrie „Paşte fericit”.

I.G.: Să încheiem cu un sfat duhovnicesc, cu un cuvânt luminos…

Pr. Calciu: Dincolo de toate neputinţele umane, dincolo de jocul crud al istoriei, Dumnezeu are un plan! Şi eu cred că neamul românesc îşi poate împlini acest plan, misiunea lui divină, în lumea din răsărit. Sunt convins că Dumnezeu va lucra în neamul nostru. Pentru că mă gândeam aşa: în timpul persecuţiei comuniste, în care s-au făcut compromisuri, din partea Bisericii, din partea fiecărui cetăţean în parte, Dumnezeu a trimis atunci cei mai mari dascăli. Figuri de stareţi care n-au fost egalate niciodată: un Cleopa, un Paisie Olaru, un Papacioc, un Argatu, sunt nişte faruri extraordinare. Să ştiţi că nici un neam – că eu am legătură cu toate aceste biserici de americani convertiţi, şi îi trimit în România, în Rusia, s-au dus peste tot – nici un neam n-a avut atâţia părinţi spirituali cum am avut noi. Am fost favorizaţi de Dumnezeu, în ciuda tuturor persecuţiilor. Şi tot aşa, Dumnezeu va avea grijă de neamul nostru. Să credem în Dumnezeu şi să ne păstrăm nădejdea….

– Doamne ajută!

– Şi dragostea!, încheie Părintele.

În timpul dicuţiei, am avut sentimentul că cei doi prieteni pe care îi aveam în faţa ochilor, alături de ei, ca într-un moment favorabil al destinului, se cunosc atât de bine, încât îşi ştiu nu numai cuvintele şi frazele pe care urmează să le rostească, dar şi gândurile, unul celuilalt. Am închis reportofonul şi ca să umplu clipa de linişte ce a urmat, le-am spus celor doi oaspeţi că generaţia noastră îi socoteşte nişte martiri ai neamului românesc… La care, Marcel Petrişor, sub privirile ştiutoare şi strălucitoare ale părintelui Calciu, îmi replică:

- Eu zic s-o laşi mai moale cu martirajul!

Citindu-mi consternarea pe faţă, Marcel Petrişor atunci îmi zise:

– S-a întâmplat chestiunea asta: era bătrânul moş Ierhan în celulă cu un băiat mai tânăr. Şi la un moment dat, moş Ierhan e dus la carceră, nu mai ştiu pentru care motiv. În sfârşit după câteva zile, îl aduc gardienii înapoi în celulă. Săracul, slăbit la optzeci şi ceva de ani, ce să mai… dar tânărul camarad de celulă, n-a mai putut de revoltă şi a început să zică: Uite ce i-aţi făcut acestui leu al Bucovinei, sunteţi vinovaţi şi nu ştiu mai ce, şi criminalilor… şi după aia, plutonierul, colonelul, Gheorghiu sau Goiciu, care mai era, au ieşit din celulă… şi moş Ierhan îi spune lui Costică Zmeu, că aşa-l chema pe ăsta mai tânăr, zice: măi, Costică, tare mi-o plăcut cum ai vorbit, da cu „leu al Bucovinei”, s-o laşi mai moale…

Asta vreau să spun şi eu – că tu ziseşi că sunteţi martiri şi nu ştiu mai ce… – măi, las-o cu martirajul mai moale!

Sursa:

Iulian Grigoriu: Revista ARGO nr. 1, martie 2015 | www.argozine.wordpress.com

O experienţă abisală – dialog cu preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa şi scriitorul Marcel Petrişor