cea mai tristă poveste de dragoste...

Oameni și demoni: orbirea 

când ninge

copilăria se întoarce puțin la mine

se uită de afară prin geam

cu ochii ei mulți și albi

mă caută

mă caută o vreme

cu disperarea unui miop

și pleacă...

de când nu mai sunt copil nu

mă mai vede...

Oameni și demoni : cea mai tristă poveste de dragoste

Mă uit la televizor și ea așteaptă, tăcută, undeva lângă mine....
Mă duc la bucătărie, îmi iau ceva de mâncare și de băut
și mă întorc în fața televizorului. Mereu uit să o întreb
dacă îi e sete sau foame și ei..

Zilnic merg la serviciu și stau opt ore în fața
unui calculator. Apoi scriu niște rapoarte și
mă întorc acasă. Ea mă așteaptă dar eu, mă descalț și
mă tolănesc pe canapea fără să-i spun nimic...

În fiecare seară adorm cu televizorul deschis...

Până când brusc
îmi dau seama că a plecat.
Nu știu de câtă vreme lipsește. Nici unde s-a dus;
încerc să-mi amintesc dar
timpul și spațiul și cei pe care i-aș fi putut întreba
toți au plecat
odată cu ea.

Cu viața mea.

Oameni și demoni : păcat

orașul e plin de oameni care mor
așteptând
la o fereastră sau la o masă
trenul
ce trece prin adâncul,
fără Iisus,  neștiut
al propriei inimi...