Mitropolitul Athanasie de Limassol
despre Maica Domnului, Poarta Cerului
- Asa cum ati spus, este o harisma cu adevarat a fi omul tacut, insa sa se afle in continua convorbire si cu Dumnezeu. Si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, desigur, nu era tacuta pentru ca nu avea ce sa spuna, sau pentru ca nu vorbea cu nimeni, ci pentru ca se afla intr-o continua vedere a luminii necreate a lui Dumnezeu, intr-o continua impartasire de dumnezeiescul har. Asadar, si putinele ei cuvinte, erau cuvinte pline de Duhul Sfant, pline de viata vesnica, cuvinte care odihnesc si linistesc pe om.
Desigur, intelegeti ca un om indepartat de Dumnezeu este limbut si nestatornic, pentru ca nu are inlauntrul lui ceva sa ofere, si care sa zideasca, pe sine insusi sau pe alti oameni. Vorbirea in desert si palavrageala sunt simptome ale lipsei si superficialitatii duhovnicesti. De aceea, si un mare ascet al Bisericii noastre, Avva Isaac, ii indeamna pe monahii care se lupta cu patimile ca "mai presus de toate sa iubeasca tacerea", care naste rugaciunea, si este mama tuturor celorlalte bunatati si harisme duhovnicesti. Tacerea este numita de catre parinti "pazitoare a vistieriei duhului".
Prin urmare, si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care era plina de tot harul Duhului Sfant, cu siguranta pentru tacerea ei, ne-a invatat intelepciunea si cumintenia si ne-a dat exemplu de viata tuturor.
Ascultarea, precum toate celelalte virtuti si porunci ale Domnului, ne calauzesc catre adevarata libertate, are scopul de a ne elibera. Nu de a ne elibera de alti oameni, de fratele nostru, insa de a ne elibera de pacatul si de patimile noastre, pentru a putea fi in comuniune de iubire adevarata cu fratele nostru. Suntem robi ai pacatului si ai impatimirilor noastre si ai patimilor noastre. Nu ne robesc oamenii sau imprejurarile, pacatul este robia si dictatura care ne desfiinteaza libertatea. Asadar ascultarea in Hristos este calea catre libertate, este cu adevarat libertatea. Nu ne supunem pentru a fi robi, ne supunem pentru a deveni liberi. Precum un oarecare om ce urmeaza cu acrivie sfaturile medicale si indicatiile terapeutice, nu este rob al doctorului, dar devenind "rob" ascultator al doctorului dobandeste insasi libertatea sa, sanatatea sa. Si omul, supunandu-se poruncilor lui Dumnezeu, nu o face din robie, insa o face din dragoste si cu acrivie, si asa devine cu adevarat liber, devine intr-adevar fiu al lui Dumnezeu dupa har.
Cred ca sfintii au luat exemple din toata creatia, si din toate icoanele frumoase si intelesurile bune pe care le puteau avea in fata. Si sigur, vrand sa exprime ceea ce au simtit din dragoste pentru Dumnezeu nu ar fi gasit o icoana mai frumoasa decat dragostea mamei pentru copii, dragostea materna, precum si dragostea paterna. Insa dragostea mamei se diferentiaza: alta este dragostea tatalui, alta este dragostea mamei, alta a prietenilor, alta a fratilor. Mama se cunoaste prin dulceata ei, prin iertare, prin mangaiere, prin sprijinul si incurajarea ei. Si, vrand sa exprim acest simtamant al dragostei de Dumnezeu, de multe ori am dat ca exemplu dragostea materna, care ne spune ca Dumnezeu este si tata, si mama, si prieten, si frate, precum Sfantul Ioan Gura de Aur spune intr-un frumos cuvant: "Eu, tata, eu mama" s.a.m.d. Insa o spunea mereu foarte frumos si cuviosul parinte contemporan, Porfirie: Hristos este totul, si tata si mama si prieten si frate. "Eu sunt totul", o spunea steretul, in numele lui Hristos.
Cred ca pentru femei, in special, Maica Domnului reprezinta un exemplu vadit, si este un model vrednic de urmat. Pentru ca a fost femeie, a avut toate insusirile si caracteristicile unei desavarsite firi femeiesti. Si o femeie care vrea sa se afle pe sine, poate avea ca exemplu de viata pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. In primul rand, asemanandu-se prin dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu, pentru lumea toata, prin intreaga intelepciune, prin cumintenie, feciorie si curatie, prin toate cele ce infrumuseteaza o prezenta femeiasca, care sunt de mare trebuinta femeii contemporane.
Rabdarea este inrudita cu credinta. Numai omul care crede poate sa faca rabdare, pentru ca are ca intarire in ispite, credinta. Crede ca Dumnezeu este cel care conduce toate, ca nimic nu va fi mai mult sau mai putin decat ceea ce va ingadui Dumnezeu. Prin urmare numai omul credincios poate sa rabde, si sa aiba rabdare, si sa nu se nelinisteasca si sa nu forteze lucrurile. Omul putin credincios sau cel necredincios exagereaza, se nelinisteste, se panicheaza, simte nesiguranta, pentru ca vrea sa le faca pe toate singur. Vrea sa simta ca le controleaza pe toate, lucru pe care omul credincios nu il simte, pentru ca simte prezenta lui Dumnezeu in viata lui. Aceasta prezenta naste aceasta rabdare, indelunga-rabdare, simtirea singurantei, lipsa nelinistii, a nerabdarii.
Exact una a nascut-o pe cealalta. Fecioria, dupa cum spun si Parintii, nu este o lipsa a dragostei, adica nu este o situatie neroditoare, ci este dragoste pentru Dumnezeu. Numai asa intelegem fecioria. Fecioria se savarseste ca taina a nuntii sufletului cu Mirele Hristos. Aceasta este fecioria in Hristos, de aceea si un om feciorelnic in Hristos, fie barbat sau femeie, nu este un om care nu s-a casatorit, nu este un flacau tomnatic sau o fata batrana. Sunt oameni casatoriti cu Hristos, care traiesc intr-o masura foarte mare intensitatea dragostei si experienta iubirii dumnezeiesti in sufletele lor, decat ce traieste cineva in casatoriile lumesti, cu legaturi trupesti. Este mult mai mare aceasta experienta.
Am trait langa Parintele Paisie, dar nu m-am asemanat lui. Insa, de fiecare data cand gheronda vorbea de Maica Domnului, era in realitate ca un indragostit care vorbeste de cea mai mare dragoste a lui. Si de aceea si Maica Domnului l-a invrednicit de multe ori sa o vada, si sa aiba experiente ale aratarilor ei. Intelegeti ca un om a avut o astfel de experienta, incat Maica Domnului i-a daruit tot ce poate exista mai frumos, mai placut, mai important in viata. Pentru ca, desigur, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu este despartita de Fiul Sau, este Calauzitoarea, ne conduce catre Hristosul nostru. Si este unita cu Hristos, si Hristos este unit cu ea, de aceea si in icoane este reprezentata purtand pe Hristos in brate. Gheronda Parisie, ca monah aghiorit a iubit-o mult pe Maica Domnului, si si-a pus viata in mainile ei. Insa si ea, ca o mama iubitoare l-a tinut in brate, pentru ca si el i-a fost un iubit copil cistitor.
Este o taina, o experienta, o traire, ce nu poate fi descrisa cu usurinta. Si, precum Sfantul Grigorie Palama vrand candva sa descrie tainele lui Dumnezeu, si trairea dragostei dumnezeiesti a spus anumite lucruri, si apoi a ajuns la concluzia: "Si cele descrise raman de nedescris". Cum poti exprima legaturile acelei dragoste nesfarsite a copilului fata de mama sa, si a mamei catre copilul ei? Un monah este copil al Maicii Domnului, este imitator si urmator al Maicii Domnului, care este exemplul lui de viata. Este desfatarea vietii lui, este iubirea lui, care, desigur, se desavarseste in camara de nunta a Fiului si Dumnezeului ei. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu ne duce la Hristos. Candva un tanar monah aghiorit il intreaba pe staretul lui: "Am mare dragoste catre Maica Domnului, dar nu stiu poate nu este bine?! Pentru ca nu simt aceiasi dragste pentru Hristos." Si staretul care era intelept si incercat, a zambit si i-a spus: "Nu te intrista. Aceasta te va duce catre Fiul ei". Lucru care s-a intamplat, desigur, de-a lungul vremii. Este calea care ne duce la Cer. Este usa prin care intram in camara de nunta a Fiului si Dumnezeului ei. Asa poate trai cineva prezenta Maicii Domnului.
Fiecare om, atunci cand cunoaste o alta persoana, mai mult, un staret sau un sfant, are o traire si o experienta personala, care poate fi diferita de cea a aproapelui sau, de a fratelui sau.
Cred ca ceea ce-i caracterizeaza pe Parintii sfinti sunt: marile virtuti, dragostea pentru Dumnezeu, smerenia s.a.m.d. Insa, in primul rand faptul ca fiecare dintre ei si-a pastrat personalitatea sa. Alt caracter avea Parintele Porfirie, altul Parintele Efrem de la Katunachia, altul Parintele Porfirie, altul Parintele Sofronie, altul Parintele Iacov. Nu erau asemanatori, insa fiecare era el insusi: curatit de patimi si pacat, era el insusi cu caracterul, varsta, cunostintele, originea, epoca sa, si toate acestea.
Din experienta mea acesti oameni se caracterizau de un mare echilibru, erau oameni foarte echilibrati. Nu erau dezechilibrati, erau foarte echilibrati si foarte iubitori de oameni. Nu te introduceau in dileme, din contra, te scoteau din ele. Nici nu iti prezentau un Dumnezeu care ar fi fost o problema, ci un Dumnezeu care era solutie a tuturor problemelor. De aceea si oamenii alergau la ei, pentru ca ii odihneau, nu plecau de acolo plini de probleme si obositi, ci plecau odihniti si ursurati sufleteste. Erau oameni care stiau sa aibe si parerile lor personale, dar se plecau la puterea de intelegere a fiecaruia. Stiau sa iconomiseasca un suflet si sa il sfatuiasca cum sa infrunte duhovniceste situatia in care se afla. Nu se pronuntau in relatie cu ceilalti facand referire la trairile personale. Nu spuneau: "eu sunt pustnic, si ca sa fii ca mine trebuie sa te faci pustnic". Ramaneai acolo unde esti tu, nu acolo unde sunt ei.
In general, de-a lungul timpului am vazut ca toate cate au lucrat, i-au adus la o stare de desavarsire in Hristos, in care nu exista nici o exagerare, ci o cale de mijloc, un nemarginti echilibru si pace. Acesti oameni nu aveau caractere neslefuite. Era un lucru foarte limpede, ca o mare linistita, pe care plutesti cu mare bucurie. Nu erau taiosi in cuvant acesti oameni.
Nu este de vina Evanghelia, ci noi suntem de vina, care traim in mizeria noastra si o scoatem afara. Ca o continuare a ceea ce spuneam, mai inainte, despre oamenii sfinti, este ca acestia ne arata icoana desavarsita a omului in Hristos. Toti acesti oameni erau armoniosi, echilibrati, nu erau hilari, nu iti dadeau impresia ca au o veselie irationala, ca sunt naivi, ca sunt oameni cu capul in nori, ca nu sunt realisti. Nici prostia nu este un lucru bun, nici naivitatea, usuratatea si neseriozitatea. Precum nu este buna nici deznadejdea si strea de jalnic plans. Sfintii, in acelasi moment in care plangeau pentru durerea omeneasca, in acelasi timp erau bucurosi, plini de dulceata cu care ii imbratisau pe toti, nu ingaduiau intunericul in sufletul omului. Poate spune cineva: "Acest lucru este usor pentru fiecare dintre noi?" Nu este, cu siguranta avem un drum de parcurs pana acolo. Nu este un lucru usor, nici o prefacatorie. Sa ne prefacem acum ca suntem ca si Parintele Emilian? Nu se poate. Trebuie sa treci si tu prin ce a trecut Pr. Emilian. Trebuie sa te comporti ca si P. Emilian. Altfel vei fi un exemplu rau de urmat. Trebuie sa te afli pe tine insuti. Tu nu esti Emilian, esti Adrian esti Athanasie, esti Ignatie, vei deveni ceea ce esti cu trecutul pe care il ai. Altfel sigur vei pierde harul lui Dumnezeu si iti vei pierde si sufletul. Cred ca mutilarea sufleteasca si strivirea personalitatii omenesti nu apartin Evangheliei. Evanghelia salveaza persoana, nu o zdrobeste. Scoate toxinele, patimile si pacatul, insa mantuieste pe om. De aceia si acesti sfinti ii acceptau usor pe ceilalti. Inca si pe oamenii cunoscuti fiind ca patimasi si pacatosi, ii indreptateau in asa fel, incat credeai ca sunt sfinti la sfarsit.
Staretul Paisie, inca si pe diavol nu vroia sa il jicneasca. Si nu ii spunea diavol, niciodata, nu ii spunea diavol. Ii spunea "sarmanul tangalache", si credeai ca este sarmanul ursulet cu care te joci, si care este atat de sarman si simpatic. Era "sarmanul lui tangalache". Ii asculti pe altii cum spun diavolului: "de trei ori blestematule", atotraule", "arza-te-ar focul iadului!". Pentru gheronda era un sarman. Odata cand se ruga, diavolul ii scoate limba si il facea necazi, iar el spune: "Copilul meu, acesta ce a facut, saracul!". Si cand mergeam si ii spuneam diferite lucruri ce se intamplau in Sfantul Munte, sau despre Parintii care petreceau in nepasare, intotdeauna gasea astfel de moduri de a-i indreptati, si in final credeai ca sunt sfinti. Ii si indreptatea, si iti semana ganduri bune gasind si faptele lor bune: "Nu te uita la asta, spunea, are atatea lucruri bune acest om, incat aceasta este fara importanta inaintea faptelor bune celor multe!". Pentru ca insusi el era un astfel de om. Vedea oamenii cu ochii lui Dumnezeu, nu cum ii vedem noi. Si lacrima o numea "datatoare de bucurie". De ce spunea asta? Socotea ca lacrimile si plansul curata pe om. Si era curatit de patimi.
Cand l-am cunoscut pe Parintele Sofronie, fiind cu Parintele Iosif, cu adevarat am simtit ca acesta este icoana omului desavarsit. Desavarsit, asa mi s-a parut! Asta a fost simtirea mea personala pentru acest om.
Sfintii nu au o veselie irationala, nici nu sunt nesimtitori fata de durerea aproapelui, o traiesc. Si traiesc toata instrainarea omului de Dumnezeu, dar pentru ca sunt sanatosi sufleteste, traiesc totul asa cum traieste Dumnezeu. Oare Dumnezeu nu simte durerea omului? Este fara simtire? De ce nu Il apuca depresia, sa ia pastile? Pentru ca este Dumnezeu. Vede altfel lucrurile. Se misca in alt spatiu. Nu este un spatiu care neaga realitatea, dar le vad pe toate in cadrul proniei lui Dumnezeu. Si spun: "Uite, pot fi asa lucrurile, dar Dumnezeu este mai mare decat aceste lucruri. Nu va parasi Dumnezeu lumea. Pentru ca nu sunt eu cel care va mantui lumea, ci Dumnezeu o va face". Si nu se nelinistesc sau intra in panica. Toate cu credinta in Dumnezeu.
Daca spunem ca nu exista oameni sfinti in lume, atunci aducem blasfemie impotriva Duhului Sfant, pentru ca Biserica lui Hristos nu inseamna doar monahismul. Biserica lui Hristos este in lume. Ce ne-a spus Hristos? Ca a venit pentru cei aflati in lume. In monahism exista o mica parte. Tineti minte? Acest lucru ni l-a spus Staretul Iosif: "Cati sunt monahii?", spuse. "Doar o mica parte a lumii". Poporul lui Dumnezeu este in lume. Acolo traieste si se misca. Ar fi fost vai de noi daca harul Duhului Sfant s-ar fi limitat la un anumit loc sau spatiu si la un mod de viata. Afirmand acest lucru hulim numele Domnului.
Faptul ca monahismul este un loc special si un mod de viata foarte potrivit vietii duhovnicesti, asa este! Desigur. De aceea l-au ales Parintii si exista in Biserica. Pentru aceasta monahismul este lauda si slava Bisericii! Dar nu este singurul loc.
Si este cunoscut faptul ca in mod continuu toate cartile scriu despre stareti, asceti, ascete, monahi si monahii. Astfel a intrat in constiinta crestinilor faptul ca pentru a deveni sfant trebuie sa te faci monah. Exista anumite lucruri care nu sunt adevarate in acest sens. Caci marturisind foarte multi mireni, am intalnit oameni ajunsi la masuri duhovnicesti foarte mari, care ma indoiesc sa exista in monahism. Am cunoscut oameni cu virtuti evenghelice deosebinte, pe care rareori le-am intalnit in monahism. Si printre arhierei am intalnit astfel de oameni. Inainte si eu, pana sa devin ierarh, nu cunosteam alti ierarhi si ii priveam cu o oarecare retinere. Dar acum vazand lucrurile din interior, marturisesc ca am intalnit multi episcopi virtuosi, care traiesc zilnic framantarea Bisericii. Nu este lucru mic! Este o lupta foarte mare sa carmuiesti omeneste Biserica catre un liman.
Exista preoti de mir care se pun cu totul in lucrarea Bisericii, care isi jertfesc tot timpul, si nu au o clipa de ragaz si odihna, lucru care este o nevointa pentru ei. Am vazut oameni care dau milostenie si putina avere pe care o au. Am cunoscut oameni care au o atat de mare nerautate, incat se roaga pentru cei care i-au ucis copilul. Am cunoscut o batrana care facea in fiecare zi o suta de metanii pentru cel care i-a ucis fiul. Acestea sunt masuri mari de virtute. Facea o suta de metanii ca Dumnezeu sa il ierte pe ucigasul fiului ei, pe care l-a vazut, dar nu a vrut sa-l parasca. In tim ce l-a vazut ucigandu-i fiul, si fiind presata de politie sa marturiseasca, a spus: "Nu stiu nimic". A spus ca nu stie nimic, pe cand stia totul, pentru ca era casatorit, si avea copii, si nu vroia sa fie condamnat la inchisoare. Spunea: "Dumnezeu sa il ierte!". Nu avea rautate in inima. Am vazut multi parinti de felul acesta, carora le-au murit copii in urma unor accidente. Un sofer, fie din neatentie, fie din alt motiv, le-a omorat copilul. Ei se roaga sa nu aiba in constiinta lor ganduri de razbunare sau de carteala; si le-au murit copii de optsprezece, douazeci, douazeci si cinci de ani.
Nu sunt masuri de nevointa monahala: privegheri, posturi, dar sunt masuri ale nevointelor evanghelice. Am spovedit aici un tanar care tot Postul Mare manca un cartof si o rosie pe zi, pentru ca asa credea ca trebuie sa posteasca. Era polititst, toata ziua muncea, fiind casatorit si avand trei copii. Care dintre noi monahii, mai facem asa ceva? Noi facem cele mai bune mancaruri fara ulei, iar acela asa se nevoia tot Postul Mare.
Exista multa virtute in lume, dar este ascunsa! Insa aceasta este Biserica lui Hristos! Ar fi fost vai de noi daca Biserica lui Hristos s-ar fi marginit la un anumit spatiu geografic!
LEGATURI:
Desigur, intelegeti ca un om indepartat de Dumnezeu este limbut si nestatornic, pentru ca nu are inlauntrul lui ceva sa ofere, si care sa zideasca, pe sine insusi sau pe alti oameni. Vorbirea in desert si palavrageala sunt simptome ale lipsei si superficialitatii duhovnicesti. De aceea, si un mare ascet al Bisericii noastre, Avva Isaac, ii indeamna pe monahii care se lupta cu patimile ca "mai presus de toate sa iubeasca tacerea", care naste rugaciunea, si este mama tuturor celorlalte bunatati si harisme duhovnicesti. Tacerea este numita de catre parinti "pazitoare a vistieriei duhului".
Prin urmare, si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care era plina de tot harul Duhului Sfant, cu siguranta pentru tacerea ei, ne-a invatat intelepciunea si cumintenia si ne-a dat exemplu de viata tuturor.
Ascultarea, precum toate celelalte virtuti si porunci ale Domnului, ne calauzesc catre adevarata libertate, are scopul de a ne elibera. Nu de a ne elibera de alti oameni, de fratele nostru, insa de a ne elibera de pacatul si de patimile noastre, pentru a putea fi in comuniune de iubire adevarata cu fratele nostru. Suntem robi ai pacatului si ai impatimirilor noastre si ai patimilor noastre. Nu ne robesc oamenii sau imprejurarile, pacatul este robia si dictatura care ne desfiinteaza libertatea. Asadar ascultarea in Hristos este calea catre libertate, este cu adevarat libertatea. Nu ne supunem pentru a fi robi, ne supunem pentru a deveni liberi. Precum un oarecare om ce urmeaza cu acrivie sfaturile medicale si indicatiile terapeutice, nu este rob al doctorului, dar devenind "rob" ascultator al doctorului dobandeste insasi libertatea sa, sanatatea sa. Si omul, supunandu-se poruncilor lui Dumnezeu, nu o face din robie, insa o face din dragoste si cu acrivie, si asa devine cu adevarat liber, devine intr-adevar fiu al lui Dumnezeu dupa har.
***
***
Cred ca pentru femei, in special, Maica Domnului reprezinta un exemplu vadit, si este un model vrednic de urmat. Pentru ca a fost femeie, a avut toate insusirile si caracteristicile unei desavarsite firi femeiesti. Si o femeie care vrea sa se afle pe sine, poate avea ca exemplu de viata pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. In primul rand, asemanandu-se prin dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu, pentru lumea toata, prin intreaga intelepciune, prin cumintenie, feciorie si curatie, prin toate cele ce infrumuseteaza o prezenta femeiasca, care sunt de mare trebuinta femeii contemporane.
***
Rabdarea este inrudita cu credinta. Numai omul care crede poate sa faca rabdare, pentru ca are ca intarire in ispite, credinta. Crede ca Dumnezeu este cel care conduce toate, ca nimic nu va fi mai mult sau mai putin decat ceea ce va ingadui Dumnezeu. Prin urmare numai omul credincios poate sa rabde, si sa aiba rabdare, si sa nu se nelinisteasca si sa nu forteze lucrurile. Omul putin credincios sau cel necredincios exagereaza, se nelinisteste, se panicheaza, simte nesiguranta, pentru ca vrea sa le faca pe toate singur. Vrea sa simta ca le controleaza pe toate, lucru pe care omul credincios nu il simte, pentru ca simte prezenta lui Dumnezeu in viata lui. Aceasta prezenta naste aceasta rabdare, indelunga-rabdare, simtirea singurantei, lipsa nelinistii, a nerabdarii.
***
Exact una a nascut-o pe cealalta. Fecioria, dupa cum spun si Parintii, nu este o lipsa a dragostei, adica nu este o situatie neroditoare, ci este dragoste pentru Dumnezeu. Numai asa intelegem fecioria. Fecioria se savarseste ca taina a nuntii sufletului cu Mirele Hristos. Aceasta este fecioria in Hristos, de aceea si un om feciorelnic in Hristos, fie barbat sau femeie, nu este un om care nu s-a casatorit, nu este un flacau tomnatic sau o fata batrana. Sunt oameni casatoriti cu Hristos, care traiesc intr-o masura foarte mare intensitatea dragostei si experienta iubirii dumnezeiesti in sufletele lor, decat ce traieste cineva in casatoriile lumesti, cu legaturi trupesti. Este mult mai mare aceasta experienta.
***
***
Este o taina, o experienta, o traire, ce nu poate fi descrisa cu usurinta. Si, precum Sfantul Grigorie Palama vrand candva sa descrie tainele lui Dumnezeu, si trairea dragostei dumnezeiesti a spus anumite lucruri, si apoi a ajuns la concluzia: "Si cele descrise raman de nedescris". Cum poti exprima legaturile acelei dragoste nesfarsite a copilului fata de mama sa, si a mamei catre copilul ei? Un monah este copil al Maicii Domnului, este imitator si urmator al Maicii Domnului, care este exemplul lui de viata. Este desfatarea vietii lui, este iubirea lui, care, desigur, se desavarseste in camara de nunta a Fiului si Dumnezeului ei. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu ne duce la Hristos. Candva un tanar monah aghiorit il intreaba pe staretul lui: "Am mare dragoste catre Maica Domnului, dar nu stiu poate nu este bine?! Pentru ca nu simt aceiasi dragste pentru Hristos." Si staretul care era intelept si incercat, a zambit si i-a spus: "Nu te intrista. Aceasta te va duce catre Fiul ei". Lucru care s-a intamplat, desigur, de-a lungul vremii. Este calea care ne duce la Cer. Este usa prin care intram in camara de nunta a Fiului si Dumnezeului ei. Asa poate trai cineva prezenta Maicii Domnului.
Mitropolitul Athanasie de Limassol
Părinți harismatici contemporani
Fiecare om, atunci cand cunoaste o alta persoana, mai mult, un staret sau un sfant, are o traire si o experienta personala, care poate fi diferita de cea a aproapelui sau, de a fratelui sau.
Cred ca ceea ce-i caracterizeaza pe Parintii sfinti sunt: marile virtuti, dragostea pentru Dumnezeu, smerenia s.a.m.d. Insa, in primul rand faptul ca fiecare dintre ei si-a pastrat personalitatea sa. Alt caracter avea Parintele Porfirie, altul Parintele Efrem de la Katunachia, altul Parintele Porfirie, altul Parintele Sofronie, altul Parintele Iacov. Nu erau asemanatori, insa fiecare era el insusi: curatit de patimi si pacat, era el insusi cu caracterul, varsta, cunostintele, originea, epoca sa, si toate acestea.
 |
| Parintele Athanasios (viitor Mitropolit de Limassol) alaturi de Parintii Efrem Katounakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul Gheronda Iosif -1988 |
In general, de-a lungul timpului am vazut ca toate cate au lucrat, i-au adus la o stare de desavarsire in Hristos, in care nu exista nici o exagerare, ci o cale de mijloc, un nemarginti echilibru si pace. Acesti oameni nu aveau caractere neslefuite. Era un lucru foarte limpede, ca o mare linistita, pe care plutesti cu mare bucurie. Nu erau taiosi in cuvant acesti oameni.
Nu este de vina Evanghelia, ci noi suntem de vina, care traim in mizeria noastra si o scoatem afara. Ca o continuare a ceea ce spuneam, mai inainte, despre oamenii sfinti, este ca acestia ne arata icoana desavarsita a omului in Hristos. Toti acesti oameni erau armoniosi, echilibrati, nu erau hilari, nu iti dadeau impresia ca au o veselie irationala, ca sunt naivi, ca sunt oameni cu capul in nori, ca nu sunt realisti. Nici prostia nu este un lucru bun, nici naivitatea, usuratatea si neseriozitatea. Precum nu este buna nici deznadejdea si strea de jalnic plans. Sfintii, in acelasi moment in care plangeau pentru durerea omeneasca, in acelasi timp erau bucurosi, plini de dulceata cu care ii imbratisau pe toti, nu ingaduiau intunericul in sufletul omului. Poate spune cineva: "Acest lucru este usor pentru fiecare dintre noi?" Nu este, cu siguranta avem un drum de parcurs pana acolo. Nu este un lucru usor, nici o prefacatorie. Sa ne prefacem acum ca suntem ca si Parintele Emilian? Nu se poate. Trebuie sa treci si tu prin ce a trecut Pr. Emilian. Trebuie sa te comporti ca si P. Emilian. Altfel vei fi un exemplu rau de urmat. Trebuie sa te afli pe tine insuti. Tu nu esti Emilian, esti Adrian esti Athanasie, esti Ignatie, vei deveni ceea ce esti cu trecutul pe care il ai. Altfel sigur vei pierde harul lui Dumnezeu si iti vei pierde si sufletul. Cred ca mutilarea sufleteasca si strivirea personalitatii omenesti nu apartin Evangheliei. Evanghelia salveaza persoana, nu o zdrobeste. Scoate toxinele, patimile si pacatul, insa mantuieste pe om. De aceia si acesti sfinti ii acceptau usor pe ceilalti. Inca si pe oamenii cunoscuti fiind ca patimasi si pacatosi, ii indreptateau in asa fel, incat credeai ca sunt sfinti la sfarsit.
Sfintii nu au o veselie irationala, nici nu sunt nesimtitori fata de durerea aproapelui, o traiesc. Si traiesc toata instrainarea omului de Dumnezeu, dar pentru ca sunt sanatosi sufleteste, traiesc totul asa cum traieste Dumnezeu. Oare Dumnezeu nu simte durerea omului? Este fara simtire? De ce nu Il apuca depresia, sa ia pastile? Pentru ca este Dumnezeu. Vede altfel lucrurile. Se misca in alt spatiu. Nu este un spatiu care neaga realitatea, dar le vad pe toate in cadrul proniei lui Dumnezeu. Si spun: "Uite, pot fi asa lucrurile, dar Dumnezeu este mai mare decat aceste lucruri. Nu va parasi Dumnezeu lumea. Pentru ca nu sunt eu cel care va mantui lumea, ci Dumnezeu o va face". Si nu se nelinistesc sau intra in panica. Toate cu credinta in Dumnezeu.
Mitropolitul Athanasie de Limassol
Exista oameni virtuosi in lume?
Faptul ca monahismul este un loc special si un mod de viata foarte potrivit vietii duhovnicesti, asa este! Desigur. De aceea l-au ales Parintii si exista in Biserica. Pentru aceasta monahismul este lauda si slava Bisericii! Dar nu este singurul loc.
Si este cunoscut faptul ca in mod continuu toate cartile scriu despre stareti, asceti, ascete, monahi si monahii. Astfel a intrat in constiinta crestinilor faptul ca pentru a deveni sfant trebuie sa te faci monah. Exista anumite lucruri care nu sunt adevarate in acest sens. Caci marturisind foarte multi mireni, am intalnit oameni ajunsi la masuri duhovnicesti foarte mari, care ma indoiesc sa exista in monahism. Am cunoscut oameni cu virtuti evenghelice deosebinte, pe care rareori le-am intalnit in monahism. Si printre arhierei am intalnit astfel de oameni. Inainte si eu, pana sa devin ierarh, nu cunosteam alti ierarhi si ii priveam cu o oarecare retinere. Dar acum vazand lucrurile din interior, marturisesc ca am intalnit multi episcopi virtuosi, care traiesc zilnic framantarea Bisericii. Nu este lucru mic! Este o lupta foarte mare sa carmuiesti omeneste Biserica catre un liman.
Exista preoti de mir care se pun cu totul in lucrarea Bisericii, care isi jertfesc tot timpul, si nu au o clipa de ragaz si odihna, lucru care este o nevointa pentru ei. Am vazut oameni care dau milostenie si putina avere pe care o au. Am cunoscut oameni care au o atat de mare nerautate, incat se roaga pentru cei care i-au ucis copilul. Am cunoscut o batrana care facea in fiecare zi o suta de metanii pentru cel care i-a ucis fiul. Acestea sunt masuri mari de virtute. Facea o suta de metanii ca Dumnezeu sa il ierte pe ucigasul fiului ei, pe care l-a vazut, dar nu a vrut sa-l parasca. In tim ce l-a vazut ucigandu-i fiul, si fiind presata de politie sa marturiseasca, a spus: "Nu stiu nimic". A spus ca nu stie nimic, pe cand stia totul, pentru ca era casatorit, si avea copii, si nu vroia sa fie condamnat la inchisoare. Spunea: "Dumnezeu sa il ierte!". Nu avea rautate in inima. Am vazut multi parinti de felul acesta, carora le-au murit copii in urma unor accidente. Un sofer, fie din neatentie, fie din alt motiv, le-a omorat copilul. Ei se roaga sa nu aiba in constiinta lor ganduri de razbunare sau de carteala; si le-au murit copii de optsprezece, douazeci, douazeci si cinci de ani.
Nu sunt masuri de nevointa monahala: privegheri, posturi, dar sunt masuri ale nevointelor evanghelice. Am spovedit aici un tanar care tot Postul Mare manca un cartof si o rosie pe zi, pentru ca asa credea ca trebuie sa posteasca. Era polititst, toata ziua muncea, fiind casatorit si avand trei copii. Care dintre noi monahii, mai facem asa ceva? Noi facem cele mai bune mancaruri fara ulei, iar acela asa se nevoia tot Postul Mare.
Exista multa virtute in lume, dar este ascunsa! Insa aceasta este Biserica lui Hristos! Ar fi fost vai de noi daca Biserica lui Hristos s-ar fi marginit la un anumit spatiu geografic!
Traducere: Rasofora Kiriaki, Sfanta Manastire Dragomirna
LEGATURI:
felicitari adelfi Agatha! asteptam ceva traduceri si pt revista *Cuvinte pentru tineri* a M-rii Putna!
RăspundețiȘtergereMaica Domnului sa va ocroteasca!