Postul Mare ne dezvaluie... "scheletul din inimă". S-a copt vremea pentru o întoarcere la leagănul dragostei răstignite

Viața nu are sens în idee, ci în dragoste. Nu este structurată ideatic, ci liturgic.

Orice discurs, cu excepția celui hristic, ascunde în el un cadavru: cel al iubirii. 

Fără iubire, lumea se golește de sens.

Oameni și demoni: Scheletul din inimă

Două evenimente: lectura unei cărți de filosofie politică și un e-mail.

De când am deschis cartea m-a izbit duhoarea cadavrului care se descompune sub formă de discurs. E o descompunere morală, evident; e descompunerea morală a celui care își detestă sau ignoră apropiații dar este preocupat acerb de soarta umanității. E tipul pe care îl denunță Noica, cel care își iubește departele, nu aproapele, pentru că iubirea departelui nu comportă riscuri, disconfort fizic....

E-mailul: un prieten îmi scrie că a a vut ”o lungă discuție” cu fiul său. O convorbire e un prilej de comuniune. Subiectul convorbirii e cu totul secundar. Am simțit o mare bucurie pentru comuniunea lor. Și nu mă interesează subiectul, pentru că oricum, oricare ar fi, e doar un pretext, o momeală ca doi sau mai mulți oameni să se apropie. E momeala cu care Dumnezeu ne ademenește unul spre celălalt, ca să ne descoperim și să ne iubim. Ori să creștem și să desăvârșim iubirea care există deja. Adevăratul sens, cel viu și dătător de viață, al unei discuții este că la sfârșitul ei, omul cu care am petrecut ne este mai apropiat. Mai drag. Viața nu are sens în idee, ci în dragoste. Nu este structurată ideatic, ci liturgic.

Există o expresie englezească, scheletul din dulap, semnificând infracțiunea morală supremă pe care o ascunde o viață, secretul cel mai negru, tenebros, ocult, al unei biografii.

Toți filosofii, de la cel de bloc la cel de nivel academic, au un cadavru în inimă. Cel al omului care ar fi iubit, în loc să gândească. Căci iubirea dă viață, iar cunoștința, trufie.

E izul crimei originare: asasinarea lăuntrică a lui Dumnezeu, pentru cariera sinelui ucigaș. 

Iisus le spune conaționalilor Săi: Dacă ați fi de la Dumnezeu, cum afirmați, m-ați iubi, că Eu de la Dumnezeu sunt. Dar voi sunteți fiii Satanei, ucigași ca și tatăl vostru, și de aceea vreți să mă omorâți.

Toată cazuisitica teologică a evreilor, nu era decât pregătirea unui dosar de procuratură, în vederea unei eliminări pe care o doreau acoperită cu o justificare teologică sau politică, așa cum subliniază permanent Evanghelia.

Orice discurs, cu excepția celui hristic, ascunde în el un cadavru: cel al iubirii.

E lucrul pe care îl simte orice poet autentic. Și, bineînțeles că tot efortul lui literar e o încercare de întoarcere a limbajului la exprimarea iubirii. Pentru asta îl supune la orice experiment: efectul poetic, lirismul, nu e decât dezgroparea iubirii din discursul, metafizic criminal, al filosofiei sau științei.

Viața umană își trage sensul din căutarea adevărului. Dar orice căutător sincer al adevărului este miluit de Dumnezeu cu descoperirea iubirii. Aici este punctul critic. Unii, găsind iubirea se opresc din căutare; și tot efortul concentrat pe căutare este reorientat pe trăirea, tot mai deplină, a iubirii. Dar, sunt cei care, deși au întâlnit iubirea, continuă căutarea adevărului....

Aceștia sunt asasinii vieții Omului, ai viului vieții noastre, lăsând umanitatea în virtutea unei inerții date de o inimă care a încetat de mult să bată.... Pentru că ei își pot continua căutarea doar ucigând iubirea. Și trăgând omenirea în abisul turbionar creat de eliminarea iubirii, căci fără iubire, lumea se golește de sens, transformând Creația într-o ”gaură neagră”. Duhul satanic e cel care nu-și găsește odihna și împlinirea în iubire. Și neexistând acestea altundeva decât în iubire, duhul satanic nu le află niciodată.... Acesta e iadul.

Și noi trăim astăzi în cultura asasinilor Omului, într-o cultură ucigașă, pe care o colportăm involuntar, în toate actele vieții, în măsura în care gândim și trăim ”ca lumea”, filosofic, ideologic și științific....

Singura ignoranță reală și vitală este cea legată de iubire: nu știm iubi. În formulare exactă: nu știm să fim iubire. Și, de aceea, simțim că nu știm să fim în general și ne up-datăm mereu la context, exercițiu chinuitor care este, probabil, originea și inima stres-ului...

Iar pentru această ignoranță există un singur vindecător, un singur învățător: IISUS HRISTOS.

Căruia I se cuvin, pentru aceasta, toată atenția, închinarea, slujirea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

***

Pemptousia: Postul Mare

Multă lume ignoră sau nu doreşte să cunoască sensul acestor zile, continuându-şi viaţa monotonă de fiecare zi. Omul se plânge că viaţa îl oboseşte, totuşi nu face nici un pas spre o schimbare esenţială. Dietă severă ţine, dar post nu. La psiholog merge, la televizor stă cu orele, dar la duhovnic nu se duce, nici la biserică.

Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nici o jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric.

Postul Mare funcționează ca un aparat de radiografiere, ca un aparat fotografic, ca o oglindă. Într-un anume fel, nu-l dorim, tocmai pentru că ne va dezvălui realitatea noastră ascunsă.

Duhul consumului, al traiului uşor, al cugetului nesmerit nu îl lasă pe om să se elibereze de multe lucruri inutile care i-au umplut viaţa. Postul Mare este un popas în goana obişnuită a vieţii şi un prilej de transfigurare. Rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul, care în toată această perioadă se spune de sute de ori la sfintele slujbe, ne îndeamnă să părăsim duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert şi să dobândim curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste.  Această rugăciune frumoasă şi plină de înţeles se încheie cerând de la Dumnezeu: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu”. Să lăsăm, adică, bârfa, judecata celuilalt, critică aspră care neîncetat ne urmăreşte şi să ne îndreptăm asupra noastră înşine, corectându-ne greşelile.

Postul Mare urmăreşte să ne întoarcem către propriul sine şi contribuie la tămăduirea noastră de bolile duhovniceşti care ne întunecă mintea, ne îngreuiază şi ne amărăsc viaţa.

Dacă vom reuşi să ajungem la o anume măsură de autocunoaştere şi de pocăinţă, atunci Postul Mare nu va fi pentru noi o perioadă posomorâtă şi neroditoare, nu va fi un simplu răstimp plin de îndatoriri morale, ci un prilej de înmuiere a inimii noastre împietrite, care ne va duce la iubire de oameni şi de Dumnezeu.

Excesul de raţionalism al vremurilor grele pe care le trăim vrea să ne ţină departe de tot ce este mistic, isihast, de tot ce este sfântă Taină de negrăit şi mai presus de fire. Rezultatele acestei îndepărtări au ieşit la iveală. Pretutindeni stăpâneşte melancolia şi deznădejdea, care pe mulţi îi rănesc. A venit vremea să recunoaştem în adâncul inimii noastre că ne-am îndepărtat de Dumnezeu, s-a copt vremea pentru o întoarcere la leagănul dragostei răstignite.

În timpul Postului Mare adesea apar ispite, încercări, scandaluri şi căderi. Acestea ne vin ca să ne maturizăm mai mult, ca să ne echilibreze şi să ne cuminţească. Viaţa creştinilor, să nu uităm niciodată acest lucru!, este una a Crucii. Fără răstignire nu vine Învierea.

Postul Mare este o frumoasă şi bună pregătire, un coridor semiîntunecat care conduce către cămara cea plină de lumină. Picioarele pe care umblă Postul Mare sunt rugăciunea şi postul. Însă rugăciunea şi postul fără smerenie şi dragoste nu aduc nici un rod. Postul şi rugăciunea ţintesc să tempereze egoismul nostru.

Haideţi să nu pierdem prilejul pe care ni-l oferă, încă o dată, Postul Mare, de vreme ce, încet-încet, se apropie şi încheierea acestuia. În Biserică, problemele noastre îşi găsesc rezolvare. Iarna cea rece este urmată de primăvara. Triodul este urmat de Penticostar. Ştiut este că vremea înnorată niciodată nu este definitivă. După nor, e mai frumoasă vremea însorită. Acum însă, după cum spune un minunat tropar, este „vremea pocăinţei şi ceasul rugăciunii”.