Cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei, Durresului și al întregii Albanii, în ședința solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2017:
Basilica: Ședința solemnă a Sf. Sinod | PF Anastasie despre Biserica Albaniei: Încercările îngrozitoare au făcut-o să arate asemenea unui pământ pustiit
Dificultăţile mărturisirii credinţei ortodoxe în timpul comunismului şi importanţa libertăţii religioase astăzi
„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1,29).
Cazul Albaniei
În
întreaga istorie a lumii au existat multe forme de persecuţie
religioasă. În secolul 20, persecuţia creştinilor a devenit nemiloasă în
zonele în care guverna regimul comunist. Durata şi intensitatea
acesteia a variat de la ţară la ţară. În Albania, în urma retragerii
ocupanţilor germani (noiembrie 1944), partidul comunist al lui Enver
Hogea a intrat în drepturi depline, declanşând şi persecuţia religioasă.
În
primii 23 de ani, această persecuţie a urmat tiparul clasic cunoscut,
asemenea celor petrecute în Rusia şi în sud-estul Europei. Arhiepiscopul
canonic Hristofor a fost plasat în arest la domiciliu, iar la 19 iunie
1958 a fost găsit mort, cauza oficială a morţii fiind un atac de cord.
Paisios
Vondicas, văduv şi Episcop de Korcea până la acea dată, a fost numit ca
nou Arhiepiscop. Fiul său era membru executiv al partidului comunist
din Albania. Tot la Tirana (februarie 1950), a fost convocată o Adunare
de clerici și laici ai Bisericii Ortodoxe pentru a se vota un nou Statut
în contextul noului regim legal, care punea Biserica sub controlul
deplin al Statului.
Pentru orice numire în slujirea religioasă,
chiar şi pentru hirotonirea unui diacon, era nevoie de acordul Statului.
În martie 1966, Paisios a decedat, în locul său fiind numit, în
aprilie, pentru scaunul arhiepiscopal, Damianos, un vechi partizan, care
potrivit unor teologi şi preoţi, ar fi contribuit personal la
desfiinţarea Bisericii, prin ordinele şi acţiunile sale.
În 1967,
acesta s-a retras la Pogradec, unde a decedat la 18 octombrie 1973.
Între timp, eforturile de ridiculizare a Bisericii şi a reprezentanţilor
ei s-au intensificat, prin diverse publicaţii, filme şi calomnii.
În următorii 23 de ani, între 1967 – 1990, persecuţia religioasă a devenit totală şi implacabilă.
Prin
Decretul din 22 noiembrie 1967, orice exprimare religioasă a fost
interzisă oficial prin Constituţia Albaniei. Sute de biserici au fost
demolate, iar altele au fost transformate în ateliere, depozite,
cinematografe, cluburi, grajduri, etc. Aproape toate mănăstirile au fost
distruse sau folosite ca tabere militare.
La data respectivă,
Biserica Albaniei avea, în afara Arhiepiscopiei, trei alte episcopii, 19
districte ierarhice, 330 de parohii şi 25 de mănăstiri (fără comunităţi
monahale). Clericii au fost dispersaţi forţat, prin violenţă.
Proprietăţile bisericeşti (pământ, vase liturgice şi documente) au fost
confiscate. Cea mai mică exprimare a credinţei religioase – păstrarea
icoanelor, a cărţilor religioase şi alte simboluri – era pedepsită
sever.
Timp de 25 de ani nu s-a înregistrat nici o hirotonire a
unui cleric. Cel mai tragic lucru dintre toate era că fiecare dintre
episcopii albanezi dispărea.