Crăciunul anului 1931, în copilărie
Ochii copilului erau atât de mari, încât
ascunseseră în ei căminul, iazul, stelele şi oamenii şi vedeau tainele,
îngerii, minunile. Totul părea că răspândeşte sfinţenie. În sufletul
mic, în mintea aceea necoruptă, nemărginirile depăşiseră de mult opacele
şi impermeabilele volume şi vedeau în miezul lor nevăzut calm şi
uimitor de frumos. Totul era o minune. Iisus plutea pretutindeni.
Betleemul era aici şi pretutindeni, căci se petrecea în inima mea
plăpândă.
De multe zile ne pregătisem de Crăciun.
Am postit cu sentimentul că numai aşa vom putea participa la praznicul
Naşterii. în Ajun, când s-a tăiat porcul, când s-au făcut plăcintele,
covrigii şi cozonacii, apoi sarmalele şi cârnaţii, nu-mi lăsau deloc
gura apă, căci aşteptam Crăciunul cu un nesaţ ce depăşea poftele
copilului.
Numai popa Nae cu tata mâncau cârnaţi şi
beau ţuică pe vatră, în timp ce mama îi certa cu cuvinte pe cât de
mustrătoare, pe atât de blânde, căci primise mama un dar înnăscut de a
le avea pe toate cele potrivnice într-o îmbinare uimitoare. Priveam la
popă şi la tata ca la nişte păgâni. În suflet se lăsau neguri, dar
continuam să-i iubesc, că doar erau atât de ai mei, încât nu mă gândeam
că ar fi putut să fie altfel.
Eram destul de măricel – aveam vreo zece
ani – şi puteam pricepe multe, dar inima mea o lua înaintea minţii. O fi
şi ăsta un dar al Preasfântului! Căci deschiderile mele sufleteşti spre
cele sfinte şi tainice mi-au dat bucurii lăuntrice pe care nu le-aş
înlocui cu nici o altă plăcere a vieţii.
Mama nu mă lăsa să merg cu colinda şi mie
îmi pria hotărârea ei, căci aveam mai bun prilej să văd minunile,
aşteptându-le, urmându-le cu mintea, căutând acele simţiri sfinte din
inimă, lucru ce nu prea e cu putinţă în forfota străzilor, în cântecele
colindelor, în joaca copiilor prin nămeţi. Mă bucuram să văd
colindătorii şi priveam până-n taina din sălaşul Betleemului.
Fulgii de nea încă păreau aripi de
îngeri. Luna şi stelele erau făcliile aprinse pe cer pentru Crăciun.
Satul era imens cât lumea. Vedeam casa cu ochi de vis, copleşit de visul
inimii mele. Mângâiam cu privirea icoana şi pe mama şi găseam o
uimitoare asemănare în impresiile ce mi le lăsau amândouă, de parcă ar
fi descins din acelaşi cer.
Cu mama şi cu Maica Domnului am avut o
comuniune sufletească naturală, nestăvilită şi temeinică. Puţin am
vorbit cu mama, dar mult ne-am înţeles. Se transmiteau între noi alte
graiuri, mult mai intense, ce ne umpleau pe amândoi de dragoste şi
bucurie. O trăiam pe mama în mine şi ea pe mine. O astfel de simţire
aveam şi pentru Maica Domnului, în care eu mă simţeam mai eu, deşi
simţeam ca ea şi parcă mă identificam cu ea.
Nici un obstacol material nu-mi lipsea
sufletul de bucuriile mele tainice, încât chiar de priveam un zid – şi,
vai, în viaţă mi-a fost dat să trăiesc decenii de contemplare a
zidurilor! – ei da, vedeam dincolo de zid, ori poate în zid, minunile
vieţii şi ale sufletului. Aşa se face că iubeam cu atât mai mult tot ce
era material şi le mângâiam cu privirea ori cu mâna ca pe scumpe odoare.
Îmi erau dragi animalele, şi păsările, şi gâzele şi florile şi mă
simţeam legat sufleteşte de fiecare; mai mult însă mă uimeau oamenii.
