Arhim. Zaharia Zaharou - Conferința "Acum este judecata acestei lumi". "În vremurile în care trăim, de suferință, sărăcie, deznădejde și mari dureri, oamenii au nevoie de mângâiere"

Pemptousia : Acum este judecata acestei lumi (Ioan 12:31)

  Video: Pemptousia

Cuvânt ținut la St. Tikhon's Orthodox Theological Seminary pe 29 mai 2020

tradus din limba greacă

În ultimele capitole din Evangheliile după Matei și după Luca, Domnul ne înștiințează prin cuvinte grele și înspăimântătoare despre judecata ce va avea loc înaintea venirii Sale. El ne spune că răul va fi de nestăvilit (Vezi Apoc. 22:11), că necazurile oamenilor vor fi de nepurtat încât se vor ruga ca munții să îi acopere (Cf. Lc. 23:30) ca să nu vadă înfricoșata zi a venirii Domnului: „Căci va fi în ţară mare strâmtorare şi mânie împotriva acestui popor și vor cădea de ascuţişul sabiei” (Lc. 21:23), „iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume”(Lc. 21:26). Chiar și pentru aleșii lui Dumnezeu chinul va fi copleșitor, iar durerea pentru starea lumii care îi înconjoară, de nesuferit. Însă, cu toate că aceste cuvinte ale Domnului sunt atât de tragice, Atotputernicul Iisus adaugă deodată: „Și când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”(Lc. 21:28), iar prin Apostolul Său adeverește că Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiți peste puteri, ci împreună cu ispita va aduce și scăparea din ea (1 Cor. 10:13).

Chiar și la Apocalipsă, care multora le stârnește spaimă, se vorbește în esență despre biruința de pe urmă a Mielului Hristos și a aleșilor Săi, care „nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte”(Apoc. 12:11) „și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului”(Apoc. 7:14). Semnele înfricoșătoare și nenorocirile apocaliptice au devenit deja un fapt din clipa Răstignirii lui Hristos: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, morții s-au sculat, ș.a.m.d. Acest eveniment proorocesc s-a repetat de multe ori de-a lungul istoriei.De câte ori, din primele veacuri creștinești și până în zilele noastre, ura „ucigătorului de oameni”(Ioan 8:44) nu a încercat cu nemăsurată cruzime și răutate să nimicească orice urmă a sămânței lui Hristos?De câte ori călăii, acești diavoli în trupuri omenești, nu au supus pe creștini la crâncene chinuri? Și câți nevoitori de-a lungul veacurilor, așa cum mărturisește și pilda mai recentă a Părinților noștri Siluan și Sofronie, nu s-au osândit pe sine să fie aruncați acolo unde este satana și să fie arși în focul cel din afară? Însă cu toate acestea, Sângele lui Hristos de pe Cruce, sângele mucenicilor și nesfârșitele lacrimi ale cuvioșilor s-au făcut în Biserică putere a biruinței.

În lume, oamenii care nu Îl cunosc pe Hristos încremenesc de spaimă înaintea semnelor vremurilor. Este neîndoielnic faptul că această dinamică a căderii s-a înverșunat în lumea întreagă, iar șuvoiul uciderii de frate a lui Cain caută răcirea și nimicirea cu desăvârșire a dragostei evanghelice, dar și a duhului smereniei, care au puterea de a mântui. Patimile necinstei au fost ridicate la nivel de artă, străduindu-se să zădărnicească până și viața aleșilor lui Dumnezeu. Lumea pătimește „foamete de auzit cuvintele Domnului”(Cf. Amos 8:11-14; )[1], nu pentru că acest cuvânt nu mai este, ci pentru că oamenii nu se mai întorc către el pentru a-și afla pacea. Preferă mai degrabă să alunge impasurile și încercările vremii cu „pâine și circ”.

Din mândrie și îndreptățire de sine, mulți numesc epoca noastră post-creștină. După părerea mea umilă dar și plină de îndrăzneală, lumea nu a cunoscut niciodată un creștinism adevărat, nici duhul sfințeniei cel mai presus de orice minte și înțelegere la care duce acesta, făcându-l pe om „făptură nouă”, după chipul și asemănarea Sfintei Treimi, și preoție împărătească ce înfățișează înaintea lui Dumnezeu toată făptura în rugăciunea sa de mijlocire.

Când suntem amenințați de moarte din toate părțile și credința noastră este în pericol de a se împuțina din cauza răcirii dragostei și a slăbirii așteptării mântuirii care trebuie să însoțească credința, dacă și atunci rămânem statornici și spunem cu îndrăzneală Domnului, „Da, vino Doamne Iisuse” pentru izbăvirea noastră, atunci Dumnezeu ne va da acea credință care biruiește lumea și va arăta prin puterea Lui că credința noastră este mai puternică decât moartea care amenință tot ce ne înconjoară. Atunci vom înțelege drept cuvântul Marelui Apostol, „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”(Rom. 5:20. ), care nu înseamnă că păcatul este binecuvântat, ci că atunci când răul se va mări foarte, credincioșii vor lupta cu mai multă încordare împotriva lui.Criza și apăsarea acelor zile va sili pe unii să se întoarcă spre „Cel Ce singur poate mântui din moarte” (Cf. Evr. 5:7) și cu siguranță în această luptă li se va dărui harul cel mare. Cei care recurg la mijloace omenești pentru a ieși din impas, fie vor deveni ei înșiși nelegiuiți, fie vor cădea în întunecată deznădejde. Totul va fi polarizat, iar durerea o sabie cu două tăișuri: fie scăpare pentru cei care urmează calea Mielului, fie cădere în deznădejde și răutate pentru cei care își cruță viața.„Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă”(Apoc. 22:11).

Cu toate acestea, năpastele și descurajarea generală vor fi urmate de venirea Domnului celui Preaiubit, Care va aduce tot harul Său, viața cea veșnică, acea viață pe care o așteptăm și care „este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3:3). Domnul va aduce atunci bucurie pe care „nimeni nu o va lua de la noi” (Cf. Ioan 16:22). Văzând că se apropie sfârșitul, fie el general sau al nostru personal, ne întoarcem privirea minții către Dumnezeu spunând: „Cine este destoinic pentru aceasta? (Cf. 2 Cor. 2:16) Tu însuți ajută-ne nouă spre a fi gata pentru orice ne va rândui pronia Ta. Nu ne putem mântui decât prin puterea și harul Tău. Nu putem face nimic bun pe pământ. Degrab vino, Doamne.”

Starețul Sofronie vorbea despre sfârșitul veacurilor în chip pozitiv, însuflat fiind de trăirea și simțirea vie a mântuitorului Dumnezeu. Nu a vorbit niciodată despre semnul antihristului. Mintea îi era cu totul înrobită de semnul lui Hristos, de tăierea împrejur a inimii pe care o aduce preacurată dragostea Sa. Nu voia să îi sperie pe oameni cu sfârșitul iminent, cu durerile ce vor veni, cu ura vrăjmașului față de cei care urmează „de la întemeierea lumii Mielului celui înjunghiat” (Cf. Apoc. 13:8 și 17:8), lui Hristos celui blând și smerit. Dimpotrivă, el însuși afla și în același timp împărtășea însuflare prin nădejdea puternică a venirii Întemeietorului credinței noastre astfel încât, cu capul sus, să putem alerga în întâmpinarea Domnului Iisus, Care va veni, așa cum S-a înălțat, adică binecuvântând (Cf. Lc. 24:51), chemând pe toți ai Săi spre a fi „pururea cu Domnul”(Cf. 1 Tes. 4:17), spunând: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu” (Mt. 25:34).

Așadar, criza zilelor noastre nu este decât un privilegiu și o provocare ce ascunde înlăuntrul ei marele dar al credinței. Este un prilej unic pentru a ne dovedi credința și a-I da Domnului Atotputernic putința să Își arate puterea în slăbiciunea și sărăcia noastră.

Cu alte cuvinte, nu există împrejurări în această viață care să ne poată prăda de nădejdea mântuirii. Pe lângă aceasta, faptul de a păstra credința în asemenea împrejurări grele și apocaliptice este un dar neprețuit al Sfântului Duh. Acest lucru, de altfel, îl întărește și Avva Ishirion prin cuvintele sale:

„Frații părinți ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Și răspunzând unul din ei, mare cu viața și cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Și răspunzând frații au zis: dar cei după noi, oare ce vor face? Și a zis: vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Și au zis frații: dar cei după dânșii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului și rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Și cei ce se vor afla lămuriți în vremea aceea, mai mari decât noi și decât părinții noștri se vor afla”[2].

Așa cum spune Sfântul Sofronie, Hristos, pilda noastră, „nu este o figură tragică. Până şi suferinţelor Sale cosmice le este străin acest element… Nu în El este tragismul, ci în noi”[3]. De altfel, citind Evanghelia, ne încredințăm că în persoana Domnului se îmbină armonios două stări diametral opuse: tragismul lucrării Sale pentru mântuirea noastră și izbânda biruinței Sale iminente. În ultimele clipe ale vieții Domnului auzim cuvintele Sale atât de pline de înțeles:

1) Urcând spre Golgota, S-a întors către femeile care Îl urmau și le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri” (Lc. 23:28).

2) „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”(Mt. 27:46) și în același timp i-a spus tâlharului: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”(Lc. 23:43).

3) „Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ”(Lc. 22:44) și apoi iarăși, „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”(Lc. 23:34).

4) „Întristat este sufletul Meu până la moarte”(Mt. 26:38; Marc. 14:34)și după aceea, „Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului”(Marc. 14:61-62).

Domnul se grăbea către Patima Sa cea de bunăvoie și către moartea Sa de ocară pentru a lua asupra Lui tragedia, păcatul și durerea întregului Adam. Țelul Său neclintit era să ne deschidă Cerurile și să ne ducă la praznicul iubirii Sale. De aceea, în perspectivă eshatologică, impasurile și tragedia încetează a mai exista și nu este loc pentru deznădejde.

„Celor credincioși Domnul le dă a mai-nainte-gusta viziunea veșnicei biruințe a lui Iisus; tragedia căderii – negrul hău al morții – se biruiește de către Hristos, Care nu ne leapădă, ci ne primește în sânul Său”[4].

Cu puțin înainte de Patima Sa, Domnul le dădea ucenicilor Săi pacea Sa. Și, după cum explică Părintele Sofronie,

„Esența păcii lui Hristos constă în desăvârșita cunoaștere a Tatălui. Asemenea și cu noi: dacă cunoaștem Veșnicul Adevăr care zace la temelia a toată existența, atunci toate îngrijorările noastre nu vor atinge decât periferia vieții noastre, dar înlăuntru va împărăți pacea lui Hristos. Nici o bunăstare vremelnică nu ne poate da adevărata pace dacă vom rămâne în necunoașterea Începutului tuturor începuturilor”[5].

La fel și în vremea noastră, în care vuiește „stăpânirea întunericului”(Lc. 22:53), Domnul strigă cu glas de tunet: „Ridicați capetele voastre”(Lc. 21:28) pentru harul ce se apropie și nu vă descurajați din pricina împietririi apăsătoare care vă înconjoară. Văzând nedreptatea din lume și că păcătosul sporește (Ps. 72:3) potrivit proorociei Domnului „…lumea vă urăște” (Ioan 15:19), creștinul este stăpânit de setea după dreptate. Fără încredințarea din Apocalipsă „Iată, vin curând și plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apoc. 22:12), el și-ar pierde toată însuflarea. Credinciosul trăiește cu așteptarea venirii Domnului, căci fără așteptare nu există nădejde, fără nădejde nu există mântuire „căci prin nădejde ne-am mântuit”(Rom. 8:24) și fără mântuire nu există creștinism. Adevăratul creștinism este așteptarea venirii Domnului și fără ea omul se lasă pradă desăvârșitei acedii despre care vorbește Apostolul: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri”(1 Cor. 15:32).

La începuturile creștinismului, întreaga Biserică trăia în fiecare zi cu așteptarea celei de a Doua Veniri. Primii creștini trăiau așteptarea eshatologică la cea mai înaltă măsură. Fața le era neîncetat îndreptată către răsărit. Nădejdea venirii lui Hristos îi ținea într-o mare încordare și le împărtășea un asemenea har încât deveneau în stare de jertfa muceniciei. Rugăciunea pe care o purtau pe buze și în inima lor era „Să vină harul Tău și să treacă lumea aceasta!”[6], nu pentru că nu iubeau zidirea ci pentru că, pregustând Cerul în inima lor, cunoșteau că nu au fost plăsmuiți pentru cele nestatornice și trecătoare. Duhul lor, zidit pentru veșnicie, înseta după nemărginirea ei. Trăind în prezența lui Dumnezeu neîncetat, harul Său le punea înainte sfârșiturile veacurilor. Ei se rugau să vină sfârșitul tragicei istorii a omului, însă în slavă, prin intrarea în nesfârșita veșnicie a lui Dumnezeu.

Până când Atotputernicul Mântuitor va veni din nou în această lume, neghina va crește împreună cu grâul lui Dumnezeu. Din clipa în care vrăjmașul a semănat-o prin păcat, niciun bine nu se poate săvârși fără nevoință, fără luptă și biruință. Uneori lupta este chiar până la sânge, după cum ne-a arătat în Persoana Sa marele Începător al luptei. El însă privea cu îndrăzneală la sfârșitul căii Sale, Învierea și mântuirea întregii lumi. Când trâmbița va suna sfârșitul lumii, atunci „Domnul îl va nimici (pe satana) cu suflarea gurii Sale și-l va nimici (pe cel fără de lege) cu strălucirea venirii Sale”(2 Tes. 2:8).

După cum Domnul le-a vorbit dinainte ucenicilor Săi despre judecata acestei lumi ce avea să aibă loc în Persoana Sa, pentru ca ei să nu se smintească atunci când ea va veni, așa și acum trebui să cunoaștem că toate cele despre Judecată au fost deja proorocite și trebuie să le așteptăm cu bărăbăție. „Nu lepădați dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveți nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiți făgăduința. Căci mai este puțin timp, prea puțin, și Cel ce e să vină, va veni și nu va întârzia”(Evr. 10:35-37). Sluga netrebnică spune „Stăpânul meu întârzie” (Mat. 24:49) și fecioarele cele nebune, când întârzia Mirele, „au ațipit și au adormit” fără să ia „untdelemn în vasele lor”(Mat. 25:4-5). Însă cununa aparține „celor ce au iubit arătarea Lui”(2 Tim. 4:8) și celor ce așteaptă cu răbdare „ca cel care vede pe Cel nevăzut”(Evr. 11:27). Stăpânul nu zăbovește: „Domnul nu întârzie cu făgăduința Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toți să vină la pocăință”(2 Pet. 3:9). În vremea crizei, când neamurile se deznădăjduiesc și fărădelegea se înmulțește, în credincioși se zămislește darul credinței și a nădejdii. Fericită sluga care va spune cu încredere „Amin! Vino, Doamne Iisuse!”(Apoc. 22:20).

Criza din zilele noastre mai are ceva măreț. Este un adevărat privilegiu și o mare provocare pentru Biserică: bună vestirea și înnoirea duhovnicească a oamenilor. Încercările ce însoțesc criza vor sili o mulțime de suflete să caute un Mântuitor din Cer și să afle calea mântuirii. Criza este o provocare mai ales pentru noi, preoții, în sfânta slujire pe care o avem către lume. Spune Domnul prin prooroc: „Preoți, mângâiați, mângâiați pe poporul Meu”(Isaia 40:1)].

Cum putem însă oferi noi, preoții, celor din jurul nostru nestricăcioasa mângâiere a Noului Israel, mângâiere care nu este alta decât Însuși Hristos?

Apostolul Pavel ne spune în Epistola către Romani că „înlăturarea” evreilor din pricina necredinței lor s-a făcut prilej pentru „împăcarea lumii”(Rom. 11:15). Ar putea deveni oare și acum amara priveliște a lepădării lumii de Dumnezeu prilej de reînnoire prin credință? Și dacă acest lucru are deja loc în câțiva oameni și grupuri de oameni, nu ar putea aceasta să se generalizeze și să aducă înnoirea întregii lumi? A Domnului este puterea, însă acest lucru cere și smerita noastră împreună-lucrare.

În vremurile în care trăim, de suferință, sărăcie, deznădejde și mari dureri, oamenii au nevoie de mângâiere. După cum am spus mai devreme, Hristos este nestricăcioasa mângâiere și mântuirea lumii. Creștinii și mai ales noi, preoții lui Dumnezeu, suntem smeritele instrumente ale Lui pentru a oferi lumii această mângâiere. Hristos se pleacă ușor asupra „celor bolnavi”(Mat. 9:12), asupra celor necăjiți. Din fire, El este Dumnezeu al îndurărilor și a toată mângâierea (2. Cor. 1:3). Trebuie să îi învățăm pe oameni să se apropie de El cu duh smerit și inimă zdrobită și atunci cu siguranță vor putea să intre în legătură cu El și să afle odihna pe care o dă harul mântuirii Lui.

Biserica ne-a dat mijloace foarte puternice pentru a putea mângâia pe poporul lui Dumnezeu:

Mai întâi, putem să îi încurajăm să se roage cu Numele Lui, căci nu există alt Nume sub Cer descoperit oamenilor pentru mântuirea lor(Fapt. 4:12). Prin chemarea Numelui Domnului intrăm în Prezența Sa, pentru că Numele Lui este nedespărțit de Persoana Sa, și atunci puterea Prezenței Sale ne reînnoiește. Numele Domnului devine izvor de mângâiere și de reînnoire. Mai ales acum, când credincioșii nu pot participa la slujbele Bisericii, Numele preface inima în biserică nefăcută de mână omenească, în care Hristos ne împărtășește putere și pace.

În al doilea rând, să îi încurajăm pe credincioși să cerceteze cuvântul lui Dumnezeu. Atunci vor învăța limba lui Dumnezeu, în care El ne-a vorbit nouă și astfel Îi vor vorbi și ei cu aceleași cuvinte însuflate de Duhul Sfânt. În acest fel, Duhul Se va ruga în ei cu aceleași cuvinte. După cum prin cuvântul Domnului au venit toate la ființă (Ps. 32:6), așa și acum, prin puterea cuvântului Domnului Iisus, credincioșii se vor reînnoi. De asemenea, cuvântul lui Dumnezeu nu a fost dat pentru a înspăimânta, ci pentru a îndruma, a însufla și a aduce în suflet curaj. Celui care cercetează cuvântul lui Dumnezeu cu credință în Cel Care l-a dat, îi împărtășește negrăită pace și mângâiere, credința vie că „Domnul a biruit lumea”(Ioan 16:33) și că „este cu noi până la sfârșitul veacului”(Mat. 28:20). Cuvântul Său nu va trece niciodată. Prin urmare, Domnul ne adresează și nouă cuvintele pe care le-a spus poporului Său celui ales: „Tu ești robul Meu, pe tine te-am ales și nu te-am lepădat; nu te teme, că Eu sunt cu tine, că Eu sunt Dumnezeul tău, Eu întăresc dreapta ta”(Isa. 41:9-10 și 13).

În cele din urmă, în împrejurări normale, îi mângâiem pe oameni oferindu-le Sfânta Liturghie. Este important ca în parohiile noastre sau oriunde slujim, să creăm un nucleu de oameni care să cunoască puterea marii Taine a Dumnezeieștii Euharistii. Noi oameni se vor adăuga necontenit acestui nucleu, iar numărul credincioșilor va crește. Este necesar să-i încurajăm pe credincioși să vină la Liturghie pregătiți, dăruindu-I lui Dumnezeu întreaga lor viață împreună cu cinstitele Daruri. Atunci când Domnul răspunde jertfei poporului Său spunând „Sfintele sfinților”, credincioșii vor primi ca răsplată însăși viața Domnului Înviat. Ei vor avea prilejul prin intermediul Liturghiei de a schimba viața lor stricăcioasă și plină de dureri cu viața nestricăcioasă și binecuvântată a Marelui Dumnezeu. Cu adevărat inegal și înfricoșat este acest schimb, însă în același timp și cel mai plin de iubire pentru om. Atunci credincioșii vor putea înălța cântarea de recunoștință și a biruinței duhovnicești: „Am văzut lumina cea adevărată; am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată. Nedespărțitei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pre noi.” Aceasta este cântarea de biruință pururea nouă a fiilor lui Dumnezeu, care ies de la Liturghie asemeni celor „umpluți de mângâiere”(Ps. 125:1). Iar atunci când nu este cu putință să participăm la Liturghie, acceptăm aceasta și ne străduim să facem ca strigătul rugăciunii noastre să ajungă la tronul Împăratului Cerurilor ca o jertfă „fără de sânge, înțelegătoare și bine primită” înaintea Lui.

Așa cum spunea Sfântul Siluan:

„Bisericile ne sunt date să ne rugăm în ele, iar în biserică sfintele slujbe se săvârșesc după cărți. Însă nu putem lua biserica cu noi, iar cărțile nu se află întotdeauna la îndemână, însă rugăciunea lăuntrică este cu putință întotdeauna și oriunde… sufletul este cea mai frumoasă biserică a lui Dumnezeu, iar omul care se roagă în inima sa, are întreaga lume ca biserică”[7].

Atunci când împrejurările nu ne îngăduie să participăm la Liturghie, Dumnezeu nu este nedrept, ci dăruiește din belșug harul Său celor ce însetează după împărtășirea cu El și se străduiesc din toate puterile să afle căi de legătură cu El. Însă atunci când există posibilitatea să participăm la Sfânta Liturghie, ar fi o mare amăgire să socotim că rugăciunea noastră personală poate înlocui bogata comuniune a darurilor aleșilor lui Dumnezeu din cer și de pe pământ.

În esență, ca preoți, îi putem mângâia pe oamenii ce vin la noi prin toate mijloacele prin care noi înșine dobândim mângâiere dumnezeiască și pace în inimă de fiecare dată când în slujirea noastră intrăm în prezența vie a Răscumpărătorului: „Binecuvântat este Dumnezeu… Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei ce se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu”(2 Cor. 1:4).

Este nevoie însă de atenție dacă dorim ca slujirea pastorală pe care Biserica ne-a încredințat-o să fie bine-primită și roditoare înaintea Domnului, împărtășind însuflare și viață oamenilor apăsați de suferințe din vremurile noastre. Există o condiție absolut necesară pe care noi, preoții, trebuie să o îndeplinim. Fiecare lucrare a noastră trebuie să fie după cuvântul Domnului, care ne înțelepțește într-un chip minunat: „Cel ce slujește este mai mare decât cel ce stă la masă”(Lc. 22:27). Adică slujirea noastră va avea un caracter proorocesc și vom sluji fără de prihană, „fiind îmbrăcați cu harul preoției”, atunci când urmăm pașilor Celui Ce a spus: „Nu am venit ca să Mi se slujească, ci ca să slujesc, și să-Mi dau viața răscumpărare pentru mulți”[8]. Noi, ca preoți, trebuie să ne smerim întotdeauna și să ne punem mai prejos decât oamenii pe care îi slujim, care vin să ne ceară ajutorul, pentru ca aceștia să se poată simți prețuiți și să-și deschidă inimile cuvântului harului (Fapt. 20:32). Cel mai desăvârșit exemplu de împărtășire a Evangheliei celor lepădați este dat de către Domnul în întâlnirea Sa cu femeia samarineancă, o eretică cu viață păcătoasă. Arătându-i cinstire prin iubirea Lui smerită, El a arătat-o ca fiind apostol al Evangheliei Sale.

Nu ar trebui niciodată să ne purtăm ca cei ce au putere ci, dimpotrivă, ca cei ce mângâie, dăruiți lucrării lui Dumnezeu și jertfei smerite a iubirii. Atunci vom îndreptăți denumirea de „Părinte” cu care creștinii ni se adresează și vom împărtăși nădejde fraților noștri care se află în nevoi și necazuri, reînsuflețind darul credinței în viața lor.

Ca și considerație finală asupra subiectului nostru, ne vom referi la cuvântul Sfântului Siluan Athonitul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Zdrobit de deznădejde și de iadul năvălirilor diavolești, Siluan a auzit acest cuvânt în inima sa, care în mod normal ar fi trebuit să-l zdrobească și mai mult și să-l arunce într-o totală deznădejde. Și totuși, puterea precumpănitoare a credinței l-a întărit pe sfântul nevoitor pentru a intra în perspectiva principală a Evangheliei, care este: moarte – înviere, deznădejdea iadului – Împărăția cea purtătoare de lumină. Sfântul spune cu simplitate, „Am început să fac așa cum m-a învățat Domnul, și mintea mi s-a curățit, iar Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”[9].

Pentru a ajunge la lumină, este esențial ca omul să treacă mai întâi prin întuneric de bunăvoie, cu încredere în cuvântul lui Hristos. Astfel, pentru a intra în viață, trebuie să trecem prin moarte, urmând lui Hristos, iar această viață să o străbatem „ca cei înviați din morți”(Rom. 6:13), pentru că doar aproape de Hristos putem să ne pierdem viața și s-o aflăm din nou.(Cf. Mat. 10:39, Marc. 8,35; Lc. 9:24)

Cel ce se judecă pe sine de bunăvoie și necontenit în lumina poruncilor lui Hristos, devine mai puternic decât orice altă judecată. Dacă întâmpinăm cele dureroase ale acestei vieți cu înțelepciune evanghelică, acestea se pot preschimba într-o „trambulină” pe care sărim pentru a afla intrare îmbelșugată în viața veșnică.

Prin urmare, dacă îi încurajăm pe credincioși să se întoarcă spre Dumnezeu cu durerea inimii lor în acele zile, ei se vor încredința că harul Sfântului Duh este îmbelșugat, roditor și simțit în viața lumii, pentru că veșnicia se deschide larg înaintea lor. Tocmai pentru acest eveniment ne pregătește cuvântul Domnului, „Ridicați capetele voastre…” Marea și ultima încercare vine pe pământ, însă vine totodată și harul cel mare care însoțește venirea Domnului și care va da putere pentru ca cei vii să fie preschimbați și cei morți să învieze, pentru a primi toți laolaltă desăvârșirea făgăduită de Atotputernicul Iisus în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

[1]. Arhim. Sofronie, Despre Rugăciune, trad. Ierom. Rafail (Noica), ed. Accent Print, Suceava, 2019, p. 109. 
[2] „Patericul”, tipărit de Episcopia ortodoxă română a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1997, pag. 119.
[3]. „Despre Rugăciune”, pp. 65-66.
[4] Arhim. Sofronie, „Taina vieții creștine”, Editura Accent Print, Suceava, 2014, pag. 233.
[5] Arhim. Sofronie, „Vom vedea pre Dumnezeu precum este”, Editura Accent Print, Suceava, 2015, pag. 65.
[6] „Învățătură a celor Doisprezece Apostoli” în PSB vol. 1, Scrierile Părinților Apostolici, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1979, 10:5, pag. 30.
[7] Arhim. Sofronie, „Cuviosul Siluan Atonitul”, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, pag. 308.
[8] Vezi Mat. 20:28 și Marc. 10:45.
[9] Arhim. Sofronie, „Cuviosul Siluan Atonitul”, pag. 444 și 472.

Subtitrare în limba română cu o traducere din engleză: