MEMORIAL AL POEZIEI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE - SCARĂ CĂTRE CER

 Făurite "în flăcările suferinţelor, desăvârșite pe nicovala durerii", poeziile din temnițele comuniste au fost, "alături de rugăciune, hrană sufletească, scară către cer, întărire și izvor de trăire în mijlocul unui regim inuman".

Dar, ceea "ce a însemnat poezia în închisoare o mărturisesc cei ce au trecut prin acele locuri".

In cartea "Dumnezeu m-a salvat din Iad!," Gabriel Stănescu descrie cum:

”din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjectă a ființei umane, a germinat o puternică sensibilitate și dorință de frumos, iar din minciună, dorința de apărare a adevărului cu prețul vieții. Când peste sufletele lor curate s-a aruncat mocirla și veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de zeci și sute de poeți... Aceasta [Divinitatea] a condus la convertirea suferinței în creație. Generație de sacrificiu! Epopee scrisă cu sânge..."

De asemenea, doamna Aspazia Oțel Petrescu, deținută în perioada comunistă, ne mărturisește în cuvântul său introductiv la cartea "Poeți după gratii" că, datorita celor care au compus poezii în închisori:

"am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei sublimată în felul acesta prin poezia lor, prin iubire şi mai ales prin rugăciune. Ei au contribuit enorm la salvarea noastră şi ne-au condus prin trăirile lor la transfigurarea suferinţei. Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator."

Virgil Mateiaş, observator nemijlocit şi un făurar, și el, de poezie sensibilă, dă mărturie cum:

"Nu e mai sublimă încântare când omul umilit, singur, înfometat, bătut, împresurat de duhurile răului ce-i stârnesc disperarea, agonia, neantul, sinuciderea, când omul acesta răvăşit îşi mai poate ridica ochii spre cer şi-L strigă pe Dumnezeu. Dintr-o asemenea stare s-au născut aceste versuri." Eu “însemnam pe prispa minţii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiţi la percheziţie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”

Astfel, poezia, pentru cei supuși unui program de imbecilizare, s-a făcut Paște, trecere de la întuneric la lumină, nemaifiind cunoscut un

"alt moment în istoria omenirii, a culturii umane, în care poezia să fi avut un rol atât de important în viața spirituală a omului. Ea nu a fost doar gândită cu mintea sau simțită cu inima, ci trăită pe de-a întregul de deținuți. Ea este ruptă din ființa lor, din suferința ce au îndurat-o."

Poezia născută în temnițele comuniste din România este o metamorfozare, o sublimare a Golgotei acestui neam. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenței romanești, căci lupta s-a dat în primul rând pe plan spiritual și, după cum ne mărturisește Ioan Ianolide în cartea "Întoarcerea la Hristos", ea

"a fost în același timp mesajul nostru, strigatul nostru de disperare și descrierea crudei realități; dar, mai presus de toate, a fost forța credinței și afirmării noastre."

Marius Iordăchioaia: "faceți-vă provizii de milă"

Doxologia, Marius Iordăchioaia: Pentru cine bat clopotele Evangheliei

„Domnul va judeca pe popoare; judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea şi după nevinovăţia mea.” (Psalmi 7, 8)

În primul rând, clopotele Evangheliei bat pentru cei care încă nu știu că în fața lui Dumnezeu, singura noastră dreptate și nevinovăție este Iisus Hristos. Nu sunt drept decât atunci când Îi cer milă Lui și nevinovat doar când mă iartă El.

Evanghelia Judecății de Apoi este clopotnița duhovnicească a Bisericii, înălțată în pustietatea de sens, în cimitirul spiritual al acestei lumi. Cu strigătul clopotelor ei suntem chemați la fiecare liturghie, ca prin Euharistie, să fim mântuiți de Judecată. Căci Trupul și Sângele lui Hristos au trecut deja prin ea, biruitoare prin smerenia Lui...

O știm toți, o recunoaștem tot mai puțini: nu este alt scop al vieții decât iubirea adevărată, care biruie moartea. Iar singurul drum spre dobândirea adevăratei iubiri este suferința. Și singurul care a străbătut până la capăt acest drum este Iisus. Fără El, suferința ne va învinge și ne va împietri inimile. Și vom urî suferința și, urând-o pe ea, vom fugi de cei care suferă...

Pr. Ioan Florescu: Iubirea aproapelui îl cunoaște pe acesta întruna, judecarea sa deja îl știe, nu mai are nimic să-i spună

Chiar era oprită în Rai cunoașterea binelui și a răului? Dacă ar fi fost așa, n-avea sens porunca „să nu mănânci, căci vei muri”, pentru că omul n-ar fi avut discernământul să o înțeleagă. Ar fi fost un non-sens. Omul, așadar, avea în Rai cunoștința binelui și a răului măcar cât trebuia să le deosebească în porunca primită. Nu cunoașterea lor era interzisă.

Ce e cu pomul cunoașterii, atunci, și ce anume era interzis? În greaca Septuagintei, învățații evrei au dat pomului o nuanță semantică foarte importantă: „pomul pentru a ști…”. Verbul „a ști” (eidénai) este expresia certitudinii, evidenței, posedării unui adevăr. Spre deosebire de „a cunoaște” (ginósko), care trimite la dobândirea cunoașterii, efortul ei, cunoașterea ca relație, participare și experiență. Ca și cum evreii alexandrini ar fi vrut ca, în traducerea lor, să sugereze faptul că nu „a cunoaște” era interzis în Rai, ci „a ști”, a fi posedat de certitudini și judecăți. Pomul interzice de fapt nu cunoașterea binelui și a răului, ci idolatrizarea lor.

„A cunoaște” este o relație (cu iubirea, cu adevărul, cu o persoană etc.), între cel care cunoaște și ceea ce cunoaște el. Însă a ști este deja o posedare (a iubirii, a adevărului, a unei persoane etc.), o închidere a acestora într-un șir de definiții, pentru totdeauna.

A cunoaște este o continuă desfășurare, ca o înălțare. A ști este finitudine, încremenire, certitudinea pe care și-o refuza Socrate în celebra sa expresie.

În termenii religiei, a cunoaște este relația cu Dumnezeu la care este chemat credinciosul (relația cu Adevărul), a ști este convingerea fanaticului (posedarea Adevărului). Iubirea aproapelui îl cunoaște pe acesta întruna, judecarea sa deja îl știe, nu mai are nimic să-i spună. „Îl știu eu…”

Și acum:

Pr. Ioan Bădiliță : Hristos și femeia purtătoare de Lumină

Cum îmi place să-mi închipui dialogul dintre Hristos și samarineanca. Un mozaic de texte biblice, încheiat cu un poem semnat de erudita măicuță Zorica Lațcu.

În miez de zi, atunci când soarele îți topește parc' și cele mai ascunse gânduri, de fântâna lui Iacov se apropie gânditoare Photinia și găletușa ei de toate zilele. Când își ridică fruntea, femeia rămâne încremenită. Pe ghizdeaua fântânii patriarhului, se odihnea o altă Fântână... nefăcută de mâini omenești. Era Logosul cel de-a pururi însetat după inima omului. Ațintindu-și ochii plini cu flacără vâlvâietoare asupra chipului ei, îi zise șoptit:

Scrisoare către un prieten care m-a blocat

Am primit pe adresa redacției:

Oricine este pe rețelele sociale, având un cont de Telegram, Whatsapp, Facebook, etc are micul său rai cu prieteni lui. Poarta este deschisă tuturor, fie că oamenii se cunosc în mod real sau nu. 

Şi era noapte când Petru s-a lepădat...(Marcu 14, 30)

Dar, se întâmplă că, la un moment dat, cineva devine o persoană non grata și atunci, la îndemâna oricui, este să apese pe butonul-ghilotină pentru a-l bloca pe cel care (i se părea lui că) deranjează. Peste noapte omul se trezește lepădat, deși până atunci lucruile se înfățișau că mergeau pe încredere, loialitate, sinceritate...

Și deși pare că totul se poate șterge cu buretele, doar prin simpla atingere a butonului ce promite salvarea "de clopoțel", în realitate există un "după". Un "după" resimțit foarte dureros de cel care a fost amputat din relație. Și, precum cel ce are un picior amputat spune că încă îl mai simte, tot așa este încă simțită prezența persoanei care a plecat - cu violența unui dezechilibru.

Dar a venit noaptea...

Căderea din raiul virtual este definitivă, cu atât mai mult cu cât oamenii aleg să se prezinte sub umbra unui avatar. A priori pentru a se proteja, dar mai ales pentru a li se pierde urma în cazul în care vor decide să îl reducă pe semenul lor la o tăcere de mormânt. Cel ce face asta, nici măcar nu mai consideră că trebuie să-i dea prietenului său vreo explicație pentru decizia luată - adeseori gândită bine din timp. Acela doar se trezește căzut din raiul relației virtuale, iar suferința lui e mută pentru cel ce schimbă setările. Cum să mai poată omul simți ceva pentru aproapele lui, dacă nici măcar nu vede consecințele faptelor lui? Nu îi vede celuilalt ochii în lacrimi, nu îi știe inima neodihnită... Nici nu mai poate avea conștiința că în spatele tastaturii chiar se afla un om real, ca și el, căci i se înfățișa, mai degrabă, ca un personaj fictiv, cu care putea conversa când făcea o pauză din proiectele sale.

PS Petru Pruteanu : fără lupta pentru curăția inimii, orice victorie împotriva altora este o înfrângere lăuntrică

Am observat că este mult mai ușor să mobilizezi mulțimile împotriva cuiva — mai ales împotriva a ceva vag sau abstract — decât să le mobilizezi în susținerea unui bine concret ori a unei persoane reale. Alianțele, fie între persoane, instituții, popoare sau state, se constituie adesea nu în jurul unui adevăr afirmat pozitiv, ci, mai degrabă, împotriva unui pericol, fie și imaginar. Frica unește rapid, dar superficial; iubirea și adevărul unesc mai lent, însă organic. Cel mai grav este că această (lipsă de) logică este aplicată și în Biserică.

Despre viața și moaștele Dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu

Sfântul și dreptul Simeon este numit și "primitorul de Dumnezeu" întrucât a primit în Templul din Ierusalim pe Domnul Iisus Hristos, la 40 de zile de la nașterea Lui (25 decembrie), pe data de 2 februarie - ziua sărbătorii Întâmpinării Domnului. Împreună cu Sfânta Prorociță Ana, Sfântul Simeon este prăznuit în calendarul ortodox în data de 3 februarie. Numele Simeon (Simion) e de origine ebraică (Shim[e]on), și vine de la verbul shama, „a auzi“, iar înțelesul lui ar fi : „Dumnezeu a auzit“, „Dumnezeu a ascultat” „Dumnezeu a împlinit rugăciunea făcută”.

 

Viața Sfântului și Dreptului Simeon

Simeon, bătrânul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept și credincios, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era peste dânsul. Aceluia i s-a făcut știre de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Și i s-a făcut știre, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel:

Sfântul Sofronie Saharov - Cuvântul cel de pe urmă al Starețului Siluan acesta este : "mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi"

MANTUIREA PRIN DRAGOSTE, 

IAR NU PRIN BOGATIA CUNOSTINTELOR INTELECTUALE

“Din nou şi din nou, mulţumesc lui Dumnezeu, Care îmi dă bucuria să mă întâlnesc cu voi…

Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească.

Sfântul Isaac Sirul : "Mila este potrivnică dreptății legaliste"

 Din Cuvântul 41

• Omul zelotist nu ajunge niciodată la pacea cugetului, iar cel lipsit de pace este lipsit și de bucurie. Pentru că dacă se spune despre pacea cugetului că este sănătate duhovnicească, iar zelul este potrivnic păcii, atunci cel care are zel rău bolește de o boală grea.

• O, omule care socotești că îți îndrepți zelul împotriva bolilor străine, tu ți-ai alungat sănătatea sufletului tău. Așadar, îngrijește-te de sănătatea sufletului tău și, dacă dorești să-i vindeci pe cei bolnavi, cunoaște că bolnavii au nevoie mai degrabă de îngrijire decât de certare. Pentru că nu numai pe alții nu îi ajuți, ci și pe tine te afunzi cu durere într-o mare boală.

• Zelul oamenilor nu este socotit ca fiind printre felurile de înțelepciune, ci printre bolile sufletului, constând din îngustimea și sărăcia cugetării, precum și din neștiință multă.

• Începutul înțelepciunii dumnezeiești este liniștea lăuntrică născută dintr-un suflet mare și care poartă neputințele oamenilor: "Voi, cei tari, purtați neputințele celor slabi"; iar pe cel care cade îndrepți-l "cu duhul blândeții". Apostolul numără pacea și răbdarea printre roadele Duhului Sfânt.

• Cel care bolește cu sufletul și îi îndreptează pe prietenii săi este ca un orb care arată altora calea.

• Mila și dreptatea legalistă aflate în același suflet sunt ca un om care se închină și lui Dumnezeu și idolilor în aceeași casă.

• Mila este potrivnică dreptății legaliste.

• Dreptatea legalistă este imparțialitatea măsurii egale care dă fiecăruia după cum este vrednic și nu se apleacă într-o parte, nici nu caută la față când răsplătește. Mila însă este suferința mișcată de bunătate, care se pleacă spre toți cu compătimire: celui vrednic de pedeapsă nu îi răsplătește [cu rău] și celui vrednic de bine îi dă cu îmbelșugare, îndoit. Iar dacă aceasta [mila] este de partea dreptății harice, atunci aceea [dreptatea legalistă] e de partea răutății.

Despre viața și Moaștele Sfântului Antonie cel Mare

Viața Sfântului Antonie cel Mare

Traducere ROF din Sinaxarul alcătuit de Părintele Macarie Simonopetritul 

Sfântul Antonie, prima floare a deșertului, s-a născut în jurul anului 250, în micul sat Come, din Egiptul de Sus. Părinții săi, creștini nobili și bogați, l-au crescut în credință și în frica de Dumnezeu. Ei s-au ocupat personal de educația băiatului, deoarece Antonie nu dorea să se amestece în jocurile zgomotoase ale celorlalți copii și nu simțea decât dispreț pentru științele profane. El ieșea din casă doar pentru a merge la biserică, unde asculta cu atenție citirea Sfintelor Scripturi și povestirile despre faptele sfinților.

La vârsta de douăzeci de ani, moartea părinților săi l-a lăsat la cârmuirea moștenirii familiale și ca singurul responsabil pentru educația surorii sale mai mici. Într-o zi, în timp ce se ducea la biserică,  meditând la chemarea spre o viață în pace și lipsită de griji precum a apostolilor și a primilor creștini, a auzit citirea acestor cuvinte din Evanghelie: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19:21). Convins că aceste cuvinte îi erau adresate, fără întârziere s-a dus să împartă vecinilor săi toate pământurile pe care le deținea, și-a vândut lucrurile și a dat banii săracilor, păstrând doar strictul necesar pentru a-i face un rost surorii lui. Altă dată, după ce a auzit citite cuvintele: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6:34), a decis să renunțe definitiv la lume, a împărțit toate bunurile sale pe care le mai avea, a încredințat-o pe sora lui unei persoane virtuoase și a părăsit casa pentru a îmbrățișa viața ascetică.

Însă, în acea vreme, nu existau încă mănăstiri. Se găseau doar câțiva bărbați care trăiau în singurătate, nu departe de satul lor, în post și rugăciune. Unul dintre acești Bătrâni locuia nu departe de acolo. Așadar, Antoine s-a hotărât să-l imite. S-a stabilit și el într-un loc izolat, unde, cu mintea liberă de orice preocupare și de orice amintire din viața sa trecută, lucra cu mâinile, împărțea surplusul săracilor, medita asupra Scrierilor Sfinte și se străduia să păstreze rugăciunea neîntreruptă în inima sa. Asemenea unei harnice albine, de fiecare dată când auzea despre virtuțile lăudabile ale unui pustnic, se ducea la el și astfel, observa smerenia unora, omorârea patimilor, râvna în rugăciune sau contemplația altora iar, odată întors în chilia sa, se străduia să adune în sine toate aceste virtuți.

Părintele Michel Quenot : Imaginea, idol sau icoană?

Spre o definire a imaginii

În limba greacă imagine se spune εικόνα (icoana) adică asemănarea sau similitudinea cu un obiect real, spre deosebire de idol (είδωλο) care nu face trimitere la realitate. Imaginea reprezintă un obiect material sau o idee, ce vehiculează forma și sensul. Mai mult decât un obiect material, imaginea semnifică și intră în domeniul simbolic, se deschide spre transcendență. Face apel la limbaj și cuvânt.

Imaginile se nasc prin forme și culori. Dar, de îndată ce forma se estompează, culoarea triumfă. Ori, culoarea se adresează în mod particular emoțiilor, iar formele ating structura ființei, în așa măsură încât formele destructurate problematizează, conduc în deșert și ne aduc în fața vidului. Dacă nu face față provocării, ființa umană rămâne cu inima golită.

Fotografia, inventată în mod succesiv în 1826 și 1839 de către francezii Nicéphore Niépce și Jacques Daguerre, marchează o schimbare decisivă în percepția față de sine-însăși și față de lume. Ea face din imagine martorul realității trecute sau prezente. Fotografiile de arhivă capătă statutul de mărturii ale realității.

În afară de fotografie, imaginea nu este pur și simplu o asemănare; ea modifică adeseori realitatea. Ea nu este realitatea, nici nu o reflectă cu exactitate - ceea ce uităm cu ușurință din cauza puterii sale de a iluziona. Rolul său constă în a face să vedem, să descoperim, să cunoaștem realitatea și să provoace conștientizarea, uimirea, să înduioșeze sau să revolte, să problematizeze față de ceea ce este astfel văzut, dar, de asemenea, să provoace întrebări cu privire la sine-însuși. La imaginea lumii create se adaugă imaginile lucrurilor care sunt fabricate, imaginile mentale și verbale.

Monahul Damaschin Aghioritul: Botezul Domnului – O reflecție asupra Tainei ce deschide cerurile

Botezul Domnului – O reflecție asupra Tainei ce deschide cerurile

Botezul Domnului, prăznuit ca început al lucrării mântuitoare a lui Hristos, poartă o semnificație adâncă și multiple ramificații duhovnicești. Însă, pentru a înțelege mai deplin acest moment, trebuie să privim mai întâi la cel care a pregătit calea: la Sfântul Ioan Botezătorul, și la lucrarea sa profetică, ce depășește limitele spălărilor ritualice iudaice.

Contemplând icoana Nașterii Domnului...

Această icoană a Nașterii Domnului revelează înțelesuri ce se articulează în toată taina iconomiei Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Profețiile vechi-testamentare sunt zugrăvite în umbră și se pot lectura prin asemanarea gesturilor  unor personaje din icoană (astfel putem întrevedea pe Isaia, Ghedeon...) iar, în același timp, evenimentele mântuirii sunt anticipate (Botezul, Schimbarea la Față, Răstignirea, Punerea în mormânt, Învierea...).    

După cum vedem, icoana Nașterii Domnului cuprinde trei registre: sus - Cerul cu îngerii; la mijloc - pământul, în centrul căruia este Maica Domnului cu Pruncul, înconjurați de magi și păstori; și cele dedesubt  - unde, pe de-o parte, este Iosif înviforat de gânduri, ispitit de diavol iar, în partea cealaltă, moașele cu Pruncul, Ce stă să se spele.

În centrul icoanei, așadar, vedem peștera, care are forma unei inimi - este inima noastră. În ea, la bază - temei și pricină a întrupării lui Hristos -, stă Maica Domnului, așezată precum și Iesei este reprezentat iconografic. Prin asceasta, în umbră, este reprezentată profeția vechitestamentară a întrupării : "O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da." (Isaia, 11, 1). 

Preasfânta Fecioară este pe jumătate rezemată pe un pat - de felul celor purtate de evrei în călătoriile lor -, de culoare roșie, amintind de porfira împărătească, pentru a sugera cinstea ce i se cuvinte Maicii lui Dumnezeu. Această poziție, totodată orizontală și verticală, ne amintește că prin ascultarea ei a fost posibilă unirea Cerului și a pământului, dar, pe de altă parte, ne pune în față și semnul crucii. De asemenea, prin această poziție a Maicii Domnului, este afiramt iconografic adevărul Nașterii suprafirești a Mântuitorului Hristos (din Fecioară, fără dureri), dar se mărturisește și dubla fire a Lui, dumnezeiască și omenească.

Pentru omul obișnuit al lumii acesteia pare de neînțeles că Maica Domnului nu are Pruncul în brațe, că nu își exprimă cumva afectivitatea și tandrețea, atât de firească între maică și nou-născut. Dar tocmai aceasta ne înfățișează icoana, fereastră către cer : o stare duhovnicească și nu una emoțională, sentimentală.