P. Ioan Bădiliță : Prohodul Domnului, "când toate mormintele lumii încep, în inima Lui, să se prefacă în grădini"

În seara aceasta, în biserică, nu are loc un ritual. Se întâmplă o .... imposibilitate.

Stăm în picioare, cu lumânări aprinse, și participăm, fără să înțelegem o boabă de ce - la înmormântarea Vieții. Nu a unui profet, nu a unui simplu om, ci a lui Iisus Hristos, alfa și omega, Dumnezeu-Omul. Cel prin Care, întru Care și pentru Care toate s-au făcut. Și nimeni nu strigă că e absurd. Nimeni nu oprește slujba. Nimeni nu spune: „Nu se poate!”

Pentru că, în mod straniu, tocmai asta se poate.

Se cântă încet. Nu ca pentru cineva care a murit, ci ca pentru Cineva care nu ar fi trebuit să poată muri niciodată. Fiecare vers e o fractură logică. Fiecare stih e o contradicție care nu cere să fie rezolvată, ci primită ca o cuminecare întru Logos.

„În mormânt, Viață…”

Cuvintele nu se potrivesc între ele, dar rămân. Se așază în inimă ca o întrebare fără limbaj.

Cum îngropi ceea ce ține totul în viață? Cum așezi în întuneric pe Cel din care vine lumina? Cum plângi pe Cel care, de fapt, te ține pe tine în existență chiar în timp ce plângi?

Și totuși, oamenii vin. Copiii vin. An de an. În Marea Vineri se întorc în acest loc unde sensul pare să se frângă. Nu pentru răspunsuri. Ci pentru această fisură în spațiu și timp... Pentru clipa în care credința nu mai e certitudine, ci prăbușire.

Pentru că aici nu e vorba doar despre moartea Lui.

Este despre tăcerea care cade peste lume când Dumnezeu nu mai „răspunde”. Despre acele momente din viață în care tot ce ai crezut pare suspendat, retras, îngropat.

Fiecare om, într-un fel, ajunge aici.

În punctul în care își poartă propriul „Dumnezeu mort”, propria speranță pierdută, propria rugăciune fără ecou, propria lumină stinsă. Și atunci înțelegi: nu noi Îl conducem pe El la mormânt.

El intră acolo unde noi am fost deja. În toate nopțile în care ai simțit că nu mai există sens. În toate tăcerile în care ai crezut că ești singur. În toate prăbușirile pe care le-ai numit sfârșit.

Prohodul devine, încet, o revelație inversă: nu este înmormântarea lui Dumnezeu, ci coborârea Lui în absența noastră de Dumnezeu.

Și de aceea cântarea e atât de blândă, aproape imposibil de blândă. Nu e doar jale. E o compasiune cosmică. Ca și cum infinitul ar învăța, pentru o clipă, să sufere în limitele noastre.

Nu există explicație care să salveze această scenă. Și nici nu trebuie.

Și astfel, în liniștea aceea de maximă densitate, când toți țin lumânări și nimeni nu înțelege pe deplin, se naște paradoxul care te schimbă:

Dumnezeu nu dispare în mormânt.

Ci toate mormintele lumii încep, în inima Lui, să se prefacă în grădini...

Sursa FB P. Ioan Bădiliță