Inmormantarea Parintelui Iustin Parvu

Mii de pelerini şi 200 de preoţi, conduşi de Mitropolitul Teofan al Moldovei, au participat joi [20 iunie 2013] la Mănăstirea „Petru Vodă“, la înmormântarea părintelui Iustin, ultimul mare duhovnic al României.

Peste 200 de preoţi şi de zeci de ori mai mulţi credincioşi au venit joi, 20 iunie, la Mănăstirea „Petru Vodă“, ca să-l conducă pe părintele Iustin Pârvu pe ultimul drum. Duhovnicul a părăsit lumea muritorilor duminică seara, după o suferinţă cumplită, în ultimele luni, fiind operat de cancer la stomac, imediat după Paşte. Lung şi anevoios i-a fost stareţului drumul în cei 94 de ani de viaţă, greu le-a fost şi pelerinilor să străbată calea spre mănăstirea din Munţii Neamţului. Cozile maşinilor, care se întindeau pe o distanţă de câţiva kilometri de-a lungul şoselei, anunţau o mulţime de credincioşi, toţi cu acelaşi gând: să-i mai spună, pentru ultima oară, câteva cuvinte duhovnicului.

Mitropolitul Teofan a oficiat slujba

Ceremonia de înmormântare a fost oficiată de ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, PS Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, şi PS Longhin, Episcop de Bănceni. A lipsit cel mai înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Daniel, care a trimis, în schimb, un mesaj de condoleanţe:

Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu a dat speranţă celor ce suferă, pentru că el însuşi a trecut prin suferinţă. Celor care au urmat „calea cea strâmtă şi cu chinuri” Dumnezeu le-a făgăduit: „le voi da în casa Mea şi înlăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor” (Isaia 56, 5).

Privind la lumina vieţii sale şi la mulţimea ucenicilor pe care Părintele Justin Pârvu i-a îndrumat pe calea mântuirii în Hristos, considerăm că trecerea sa la cele veşnice este o pierdere pentru viaţa şi lucrarea pastorală a Bisericii, pentru monahismul românesc şi pentru mulţimea credincioşilor care l-au cunoscut.

[...]

Mulţi veniseră cu steaguri tricolore, pentru a arăta dragostea de ţară nutrită de către părintele Iustin. „A fost un mare patriot şi de-asta purtăm tricolorul“, a spus un participant la slujbă. Prin mulţime se aflau şi câteva dintre rudele părintelui, nepoţi şi strănepoţi.

„L-am cunoscut pe părintele Iustin, unchiul meu, când aveam şase ani şi a venit de la închisoare. Mi-a fost ca un învăţător. Ne-a ajutat mereu cu vorba şi cu fapta, şi acum am venit să-l plângem, aşa cum a plâns şi el şi s-a rugat pentru noi şi pentru neamul românesc“, a spus Eugen Pavel, unul dintre strănepoţii duhovnicului.

Locul de veci al părintelui Iustin Pârvu este lângă zidul Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, din incinta Mănăstirii „Petru Vodă“. Înainte de înhumare, racla cu trupul părintelui a fost purtată în procesiune în jurul mănăstirii în rugăciunile participanţilor la slujbă.

Printre miile de pelerini care au venit la slujbă, se distingea un grup de oameni îmbrăcaţi în uniforme verzi. Unul dintre aceştia spunea că a venit de la Aiud, din locul în care părintele Iustin a petrecut ani grei de temniţă şi prigoană comunistă. „Suntem un grup mai numeros care am venit aici la Petru Vodă şi vrem ca, după încheierea slujbei, să cântăm la mormântul părintelui cântece patriotice. Aşa ne-a spus părintele, înainte să moară, să facem când nu va mai fi printre noi“, a declarat un bărbat din acest grup.

[...]

Minuni şi după moarte

Credincioşii şi monahii de la Mănăstirea „Petru Vodă“ spun că, încă din zilele de priveghi la căpătâiul părintelui Iustin, au fost martorii unor semne divine, care au însoţit moartea duhovnicului. Pe buzele pelerinilor veniţi la înmormântare circulau şi ieri mărturii uimitoare. Oamenii spuneau că mâinile duhovnicului miroseau a mir, în timp ce călugării întăreau această credinţă susţinând că, imediat după ce părintele a murit, din ochi îi curgeau lacrimi, tot de mir.

Sursa: Adevarul: FOTO Părintele Iustin, jelit de o mare de credincioşi

***

[...]Prezența lângă trupul neînsuflețit al părintelui îți transmitea o stare de pace și liniște duhovnicească de nu îți venea să te mai desparți de sicriul său. O mireasmă frumos mirositoare se simțea la părintele, cu preponderență în zona unde avea cancerul. Stătuse patru zile în căldură și fără a fi tratat cu formol sau alte substanțe chimice, trupul său nu dădea semne de deteriorare. Pielea era moale și avea o culoare plăcută, un gălbui frumos și chipul senin. 

Slujba înmormântării a avut loc joi (20 iunie 2013). Dimineața a avut loc Sfânta Liturghie la care au participat patru arhierei: IPS Teofan al Moldovei, IPS Teodosie al Constanței, PS Ioachim Băcăoanul și PS Longhin de Bănceni. După rânduiala bisericească a fost o slujbă de înmormântare dar cei prezenți au simțit o stare de înaltă trăire duhovnicească. Parcă nu era o înmormântare ci o Înviere. Acolo nu s-a simțit prezența morții și cei care l-au iubit au trecut mai ușor peste momentul despărțirii. Un moment de mare intensitate duhovnicească a fost ridicarea sicriului și ducerea spre mormânt. Știam că nu-l vom mai vedea, dar în același timp eram conștienți că va rămâne veșnic alături de fiecare dintre noi.

      Pentru cei care gândim lumește, plecarea dintre noi a părintelui Iustin e o mare pierdere, dar pentru un om duhovnicesc e o mângâiere deoarece Biserica Ortodoxă s-a îmbogățit cu încă un sfânt român. Nu greșim ca de acum înainte să spunem în rugăciunile noastre: “Sfinte părinte Iustin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi și neamul românesc!”.

Sursa: Astradrom:  Plecarea la Domnul a părintelui Iustin Pârvu – o pierdere sau un câștig?

Cei ce au trecut să-i dea ultima sărutare părintelui Iustin Pârvu au avut şansa de a vedea cât de frumos e omul după chipul lui Dumnezeu. Mulţi n-ar mai fi plecat de lângă el. Şi chiar dacă au fost nevoiţi să-i lase şi pe alţii să se desfăteze de vederea părintelui, s-au dus liniştiţi şi şi-au ales un loc în curtea mănăstirii sau pe munţii din jur, şi, de acolo, privind la chipul părintelui, puteau să exclame în pace: „Îi şade mai bine în icoană”, în timp ce privind toată această icoană a mulţimii de oameni veniţi din toate colţurile ţării au putut de asemenea să trăiască sentimentul de care a fost curpins una dintre tinerele venite de la mulţi kilometri depărtare pentru a-şi lua rămas bun de la părintele: „ce ţară frumoasă avem!”.

Nu ştiu să fi fost cineva care să fi avut simţământul că este la înmormântare. Mai degrabă a fost un praznic, iar cântarea „Hristos a înviat” rostită de fiecare din cei prezenţi din toată fibra fiinţei lor a adus şi gustul de Înviere. Dacă ai fi fost aici, cuprins de aşa un duh de pace şi de rugăciune, dar mai ales văzând chipul fericit şi împlinit al părintelui, ar fi fost imposibil să nu te îndrăgosteşti de absolut fiecare frunzuliţă, de fiecare fir de iarbă, de fiecare norişor şi de fiecare rândunică ce au împodobit icoana acestei zile. Trei dintre rândunici chiar s-au încăpăţânat să stea o bună parte din slujba prohodirii părintelui între cele două cruci mari de pe turla bisericii. Ce-or fi vrut să glăsuiască prin asta... ne putem gândi fiecare. Dar ele şi-au făcut datoria. Au fost acolo. Şi oamenii ţi s-ar fi părut mai frumoşi şi ai fi simţit că aşa îi vede şi că aşa îi priveşte părintele. Ai fi avut şansa să-l simţi pe părintele Iustin mustrător, dar plin de dragoste şi de durere pentru tot neamul românesc. Şi probabil că ai fi putut mărturisi împreună cu o altă tânără ce a făcut paşi mulţi pentru a ajunge lângă chipul părintelui:

 „am simţit nevoia de pocăinţă, am simţit nevoia de schimbare, am simţit nevoia să-L iubesc pe Dumnezeu, am simţit nevoia de a căuta Împărăţia înlăuntrul meu”. 

Pur şi simplu atâta mulţime de oameni adunată acolo pentru părintele într-un gând unic de rugăciune ar fi făcut ca Liturghia să răsune cu putere în inima cerului sufletului tău. Toţi cei ce şi-au alinat cândva zbuciumul sufletesc în braţele pline de dragoste ale părintelui, astăzi au revenit să-şi ia rămas bun de la cel ce le-a fost povăţuitor şi luminător pe calea care duce către cer.

Mulţi au fost cuprinşi de ultimele cuvinte ale părintelui Iusitn pe care Înaltpreasfinţitul Teofan le-a evocat ca fiind testamentul său pentru neamul românesc. Şi mulţi dintre cei prezenţi au mărturisit că exact de asta avem nevoie: de unitate, în primul rând, în orice situaţie, de pocăinţă, fiecare în parte, de ascultare şi de rugăciune.

Întristarea ar fi putut pune stăpânire pe mulţi dintre fiii duhovniceşti ai părintelui dacă nu ar fi fost încredinţaţi de gândul că astăzi toţi martirii din temniţele comuniste dănţuiesc şi se veselesc la revederea părintelui Iustin, unul dintre ei, care a rămas mai mult decât ei în valea plângerii acestei lumi. [...]

Sursa: Doxologia, Îi şade mai bine în icoană

PAGINI WEB:

Razboi intru Cuvant: INMORMANTAREA PARINTELUI IUSTIN. Cuvantul IPS Teofan despre TESTAMENTUL DUHOVNICESC al marelui Batran de la Petru-Voda (VIDEO, FOTO)

Razboi intru Cuvant: PARINTELE IUSTIN evocat la “In premiera” (Antena 3): “Am socotit sa fiu aproape de omul in durere”/ FERICITI CEI PRIGONITI – fragment (VIDEO)


ROF: Parintele Iustin Parvu si-a incredintat sufletul lui Hristos. Vesnica sa-i fie pomenirea!

Parintele Iustin Parvu si-a incredintat sufletul lui Hristos. Vesnica sa-i fie pomenirea!

In ziua de 16 iunie 2013, la ora 22:40, sufletul Parintelui nostru iubit, Iustin Parvu, s-a inaltat la cer, acolo unde cetele sfintilor pururea vad slava negraita a lui Dumnezeu. Dupa o viata de mucenicie dusa pana la capat, Parintele a trecut la cele vesnice in ziua urmatoare, in care un alt mare roman, Mihai Eminescu, si-a inceput vesnica odihna. Amandoi s-au inscris in constiinta neamului ca fiind chipuri emblematice pentru acest popor greu incercat.

VIATA PARINTELUI IUSTIN PARVU

 

Parintele Iustin s-a nascut la data de 10 februarie 1919, in satul Petru Voda, judetul Neamt, primind la botez numele de Iosif. Parintii, Ana si Gheorge, au mai avut patru copii: Ioana, Tanasă, Neculai si Elisabeta.

In anul 1936, la varsta de 17 ani intra frate la Manastirea Durau. Dupa numai un an, merge sa studieze la Seminarul Teologic de la Manastirea Cernica, de unde va pleca, mai apoi, spre seminarele din Ramnicu-Valcea si Roman.

In anul 1940 va avea loc tunderea sa in monahism, iar in 1941 este hirotonit preot  la varsta de 22 de ani.

Intre anii 1942-1944, Parintele Iustin Parvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, in Neamt, pana la Odesa. In luptele celui de-al doilea Razboi Mondial, impreuna cu "Divizia 4 Vanatori de Munte" a ajuns pana la Don. Dupa lasarea la vatra, isi continua studiile la Seminarul din Roman pe care il va absolvi in anul 1948. Acesta este si anul in care Parintele Iustin este arestat pe motive politice si condamnat la 12 ani de inchisoare. Astfel ajunge sa treaca prin mai multe inchisori comuniste de exterminare, precum Suceava, Vacaresti, Jilava, Gherla, Periprava, Baia Sprie si Aiud. In anul 1960, Parintele Iustin este condamnat la inca patru ani de temnita pentru ca nu s-a lepadat de credinta - ani de patimire la Aiud-, fiind eliberat in 1964, prin decretul de eliberare a detinutilor politici.

Dupa acesti ani de temnita grea, a revenit in locurile natale si a fost nevoit sa lucreze ca muncitor forestier. Din 1966 si pana in 1974 va sluji ca preot si duhovnic in Manastirea Secu. Intre anii 1974 si 1989 Parintele a fost preot monah la Manastirea Bistrita, unde i-au stabilit domiciliul fortat comunistii, sub supraveghere. In anul 1976, din mila Domnului, parintele Iustin Parvu ajunge sa se inchine la manastirile din Sfantul Munte Athos, asa cum si-a dorit inca din copilarie. In 1989 a revenit ca preot monah la Manastirea Secu, pana in 1991, cand, impreuna cu alti doi monahi, Ignat si Calinic, Parintele soseste pe meleagurile natale pentru a pune temelia Manastirii Petru Voda, cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, pe care o inchina martirilor romani din inchisorile comuniste. In anul 2000 a inceput construirea schitului de maici, la Paltin, la 3 km de manastirea Petru Voda, unde, cu timpul, s-au mai construit cladirile cu chilii, azilul de batrane, centrul de plasament pentru copii si un spital. 

Pe langa toate aceste nevointe si osteneli ctitoricesti, Parintele Iustin Parvu a sustinut viata monahala si din alte schituri, precum cele de la Huta, din Bihor, Sub Piatra, Alba Iulia, Pestera Sfantul Ioan Casian, Pestera Sfantului Andrei sau Manastirea Sfantul Ioan Casian, din Dobrogea. De amintit in mod special sunt Schitul de la Aiud si punerea temeliei Manastirii de la Poarta Alba, in amintirea celor pieriti la Canalul Dunare-Marea Neagra.

In anul 2003, parintele infiinteaza o publicatie de invatatura si atitudine ortodoxa, cu aparitie lunara, numita "Glasul Monahilor", iar in anului 2008, in data de 2 noiembrie, Parintele este ridicat la rangul de arhimandrit.

TRECEREA LA CELE VESNICE

Diagnosticat cu un cancer la stomac, Parintele Iustin a fost operat in data de 9 mai 2013, in Joia din Saptamana Luminata, la Cluj, dupa ce ne-a chemat sa primim lumina Invierii Domnului, fiind la Manastirea Casiel. Doctorul specialist in oncologie-ginecologie, pe nume Dan Tudor Eniu se pare ca n-a avut decat "sa-l deschida si sa-l inchida la loc". Cu toate acestea, in urma unor complicatii a mai fost nevoie de inca o operatie, care a avut loc dupa cinci zile fata de prima, pe 15 mai 2013.

Dupa aproape o saptamana, in ziua de praznic a Sfintilor Constantin si Elena, pe 21 mai 2013, Parintele a fost adus cu elicopterul la Manastirea de maici, Paltin. A doua zi, miercuri, pe 22 mai, peste 200 de preoti si diaconi au venit sa oficieze Taina Sfantului Maslu pentru cel care patimirea a fost sinonima cu viata lui, iar IPS Teofan, l-a cercetat si s-a rugat,  alaturi de toti cei prezenti, vineri, 24 mai. Parintele si-a exprimat dorinta de a fi dus la chilia sa de la Petru Voda, la Manastirea de calugari, si acest lucru a fost indeplinit pe 29 mai, insa motivandu-se ca aerul de aici nu-i face bine din cauza umiditatii, a trebuit sa fie mutat din nou 3 Km mai la vale, pe 3 iunie.

 In acest rastimp, in seara zilei de vineri, 31 mai, IPS Teofan a venit pentru a oficia slujba Sfantului Maslu pentru Parintele Arhimandrit, care l-a rugat sa-i spuna cateva cuvinte ce au ramas testamentare. Astfel Parintele Iustin si-a exprimat dorina ca staretul Manastirii pe care a ctitorit-o sa fie Parintele Hariton Negrea de la Durau.

 PS Ignatie Muresanul l-a vizitat pe 4 iunie si l-a gasit, "foarte senin". Zece zile mai tarziu aflam ca starea sanatatii Parintelui s-a degradat in mod vizibil, iar in seara zilei de 16 iunie, la orele 22.40 marele duhovnic s-a stramutat la ceruri.

Trupul mult patimitorului Parinte a fost adus in acea noapte la Manastirea Petru Voda. IPS Teofan a venit sa citeasca rugaciunile de dezlegare si a oficiat un parastas. Totodata s-a stabilit ca inmormantarea sa aibe loc pe 20 iunie 2013 la ora 12, dupa Sfanta Liturghie.

IPS Teofan la capatul marelui duhovnic

IPS TEOFAN: Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, parintilor, maicilor! Sa-l odihneasca cu dreptii, sa aibe grija si de cei care ramanem inca, pe valea plangerii acestei lumi. 

Parintele a plecat acolo unde i-a fost inima toata viata, in Imparatia Cerurilor, lucru nenou pentru dansul. Imparatia Cerurilor fiind traita de dansul ca inceput inca din aceasta lume. De fapt a ramas intr-insa, intr-un alt locas, dar in aceeasi Imparatie.

Parastas si priveghere pentru Parintele Iustin

Parastas pentru Părintele Justin - 18 iunie 2013 

Reportaje TV 

PAGINI WEB: 

Petru Voda: Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a trecut la Domnul şi Mîntuitorul nostru 

Petru Voda: Înmormîntarea Părintelui Justin Pârvu va avea loc Joi, 20 Iunie

Petru Voda: PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – Biografia unei biruinţe

 *

Razboi intru Cuvant: PARINTELE IUSTIN PARVU A TRECUT LA DOMNUL dupa o viata de mucenicie pana in ultima clipa… DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA SI SA-I SCRIE NUMELE IN CARTEA VIETII, PRINTRE SFINTI!

Război întru Cuvânt: INMORMANTAREA PARINTELUI IUSTIN. Cuvantul IPS Teofan despre TESTAMENTUL DUHOVNICESC al marelui Batran de la Petru-Voda (VIDEO, FOTO)

Razboi intru Cuvant: La plecarea Parintelui Iustin, duhovnicul sfintit prin patimire si jertfa tacuta. MARTURII CALDE DESPRE O FLACARA CARE A ARS PANA LA CAPAT DIN IUBIRE NEINTELES DE MARE PENTRU OAMENI

Război întru Cuvânt: PARINTELE JUSTIN – ganduri in ziua despartirii pamantesti. “Omul trebuie iubit. Dar ca sa-l iubesti, trebui sa-l intelegi”. CATI IL VOR SI URMA PE ACEASTA CALE?

Război întru Cuvânt:  PARINTELE IUSTIN DESPRE MOARTE, JERTFA, PARINTI, TINERETE: “Vreti sa aveti oameni de incredere? Intai, NOI sa ne schimbam!” “Nu moartea e groaznica, groaznic e cand din ea nu intelege nimic cel care ramane in viata” (VIDEO)

Război întru Cuvânt: STROPI DE LUMINA DIN INVATATURILE PARINTELUI IUSTIN PARVU: “Noi suntem din ce in ce mai potrivnici unul celuilalt si EGOISMUL acesta in care traim e CADEREA noastra… Omul trebuie sa fie JUMATATE DRAGOSTE SI JUMATATE LUPTA si JERTFA pentru a pastra dragostea neatinsa de rau”“

Război întru Cuvânt: PARINTELE IUSTIN evocat la “In premiera” (Antena 3): “Am socotit sa fiu aproape de omul in durere”

 *

ROF: Parintele Justin Parvu trecand prin suferinte mucenicesti in urma unei boli nemiloase (grupaj de articole)

ROF: Parintele Justin a cerut sa lase un cuvant testamentar in fata Mitropolitului Teofan si a preotilor veniti la chilia sa pentru a se ruga (VIDEO)

"Totul stă în a vrea şi a nu vrea"

Lumea se influienţează repede spre bine, căt şi spre rău. Spre rău se influienţează mai uşor, pentru că acolo ajută şi diavolul. Spune, de pildă, unuia să lase fumatul pentru că îl vatămă. De îndată ce se vor hotărî să-l lase, diavolul va merge şi-i va spune: "Ţigara cealaltă are mai puţină otravă, cealaltă are filtru şi curăţă... Fumează de acelea, că nu te vor vătăma’’. Îi va afla o îndreptăţire, ca să nu-l lase, îi va afla o ... ,,soluţie”. Pentru că diavolul ne poate oferi o grămadă de justificări. Iar ţigara aceea, pe care i-o recomandă, îl poate vătăma şi mai mult. De aceea este nevoie să avem voinţă. Şi dacă cineva nu-şi taie cusururile sale atunci când este încă tânăr, după aceea îi va fi greu să le taie, deoarece cu cât înaintează în vârstă, cu atât i se slăbeşte voinţa. 

Dacă omul nu are voinţă, nu poate face nimic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Totul stă în a vrea şi a nu vrea” (Comentariu la Epistola I către Tesaloniceni, Omilia 5, PG 62, 428). Adică toate depind de: dacă vrea sau nu vrea omul. Mare lucru! Dumnezeu este din fire Bun şi vrea întotdeauna binele nostru. Dar este nevoie să vrem şi noi. Pentru că omul zboară duhovniceşte cu două aripi: cu voia lui Dumnezeu şi cu voia sa. Dumnezeu ne-a prins pentru totdeauna o aripă, care este voia Sa, de un umăr al nostru. Dar ca să zburăm duhovniceşte trebuie ca şi noi să ne prindem de celălalt umăr aripa noastră, adică voia omenească. Dacă  omul are voinţa puternică, are aripa omenească şi se echilibrează cu aripa dumnezeiască şi poate zbura. În timp ce dacă voinţa îi este atrofiată, încearcă să zboare puţin, dar se prăbuşeşte. Încearcă din nou să zboare, dar iarăşi cade.(...) Voinţa există la toţi oamenii, la unii mai puţină, la alţii mai multă. Când omul are dispoziţie să se nevoiască, se roagă şi cere de la Dumnezeu să-i mărească voinţa şi Dumnezeu îl ajută.(...). Aripa dumnezeiască este întotdeauna plină, completă, nu-i lipsesc pene, pentru că diavolul nu poate să le tragă şi să le scoată, căci este dumnezeiască. Dar omul să ia aminte să nu se lenevească şi astfel diavolul să-i scoată vreo pană din propria lui aripă. Atunci când începe încet-încet puţină trândăvie, puţină nepăsare, voinţa slăbeşte. Ce să facă Dumnezeu dacă omul nu vrea? Nu vrea să intervină, pentru că respectă libertatea omului. Şi astfel, omul netrebniceşte şi aripa lui Dumnezeu. Dar când are voinţă, are şi aripa lui întreagă. Atunci vrea şi Dumnezeu, vrea şi omul, iar el zboară.

(Cuvinte duhovniceşti. Trezire duhovnicească II, Cuviosul Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, pag.125-127)

Doxologia: Aripa voinţei

 ***

Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. (2 TIMOTEI 3, 5)

Inimile noastre sunt oarbe din naştere. Le vindecă Hristos prin Botez. Apoi, când păcatele ni le acoperă cu ţărână ne redau vederea lacrimile căinţei, vărsate de inimi, la Spovedanie.

Numai că, paradoxal, mulţi dintre noi nu dau semne de recăpătare a vederii după Spovedanie. Adică, nu-L văd pe Cel bolnav, pe Cel închis, pe Cel singur, pe Cel bătut, nedreptăţit, jefuit şi abandonat la marginea drumului, în toţi necăjiţii şi obidiţii acestei lumi. Şi, mai ales, în fraţii de credinţă. De exemplu, angajatul ortodox de la Poşta Română nu l-a văzut, cu inima, pe angajatul ortodox de la Oltchim când Statul român îl bătea şi tâlhărea luându-i pâinea de la gură prin falimentarea hoţească a intreprinderii; ca atare, nu a simţit nevoia să se solidarizeze cu el, deşi, în mod clar, era vorba de o victimă a unei tâlhării ca şi cea din parabola Bunului Samarinean. Tot ce îşi doreşte ortodoxul de la Poştă e să nu ajungă tâlharii şi la el, negândindu-se măcar că tocmai lipsa de solidaritate cu cel de la Oltchim va deschide calea tâlharilor spre instituţia în care lucrează el. Dar iată că deja au ajuns. Şi se simte foarte singur…

Alt motiv fundamental e şi că nenorocirea de la Oltchim, ca mai toate nenorocirile noastre, apare la televizor, acest aparat de tocit, măcinat şi eliminat orice reacţie morală. Dacă bătutul şi tâlhăritul de la Oltchim apărea în predicile din Biserică, poate acolo ar fi fost văzut şi cu inima şi s-ar fi născut şi vreo reacţie faptică. Căci dacă vezi cu inima, te doare şi te simţi dator să acţionezi. Iar ca să acţionezi creştineşte, trebuie să înfrunţi demonii şi pe slujitorii lor umani. Iar ca să-i înfrunţi pe aceştia descoperi că-ţi trebuie puteri pe care nu le ai, puteri dumnezeieşti. Adică, descoperi nevoia vitală de Euharistie. Descoperi că PENTRU A FI BIRUITOR ÎN VIAŢA REALĂ, NU ÎN IMAGINARA TA VIAŢĂ SPIRITUALĂ, AI NEVOIE DE UN CREŞTINISM COMPLET. (În genere, în privinţa Sfintei Împărtăşanii, nu depăşim idealul slugii care a primit un singur talant: să-l păstrăm. Adică, să-l îngropăm. Şi aşa îl pierdem, pentru că de fapt am primit prin Împărtăşanie puterea de a lucra faptele iubirii lui Hristos… Părintele Stăniloae scrie în Dogmatica sa, că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos aduce starea Lui de jertfă în fiinţa noastră. Cred că teama de jertfă e tainicul motiv pentru care majoritatea credincioşilor se împărtăşesc rar. Căci criza morală a Bisericii noastre, adică a neîmplinirii iubirii de aproapele, e direct legată de criza euharistică: nu are de ce să se împărtăşească cel care nu vrea să iubească.)

Câtă vreme orbul din naştere de care ne vorbeşte Evanghelia de azi a zăcut în neputinţa sa, nimeni nu-i putea pretinde o altă aşezare decât cea de cerşetor. Dar când Hristos i-a redat vederea, a devenit responsabil faţă de tot ceea ce a început să vadă. A devenit responsabil cu o mărturisire, cu o atitudine şi, în cele din urmă, cu o faptă. A devenit responsabil faţă de Hristos, de farisei şi de poporul său. Să le spună ce vede, cum vede şi ce reacţii impun conştiinţei sale cele văzute. Iar toate acestea înseamnă curaj şi suferinţă, necazuri şi dispreţ. Adică: cruce...

Acesta e motivul pentru care - în ciuda faptului că Hristos redă celui ce se apropie, se atinge şi, mai ales, se împărtăşeşte de El, în primul rând vederea cu inima a celuilalt -  rareori ne gândim să căutăm, să cerem şi să ne folosim de aşa ceva. Cerem, în schimb, din toată evlavia noastră, sănătate, avere şi succes. Adică toate acele lucruri pe care le spulberă, odată cu egoismul, Crucea, adevărata urmare a lui Hristos! Şi de aceea preferăm, în Biserică, o viaţă confortabilă de cerşetori duhovniceşti. Suntem gata să recunoaştem imediat, fără nici o reţinere, aproape cu entuziasm, că suntem orbi. Considerăm asta smerenie. Iar acest fals îl socotim adesea chiar ortodoxie pură, de cea mai patericală extracţie…

Însă în spatele acestei smerenii, se ascunde teama de responsabilitate, de mărturie şi de suferinţă. Viclenia şi lenea. E o smerenie instinctuală, nu duhovnicescă. Şi e sinucidere veşnică, pentru că ne „scuteşte” tocmai de acele necazuri prin care Hristos spune că ne vom mântui, suferindu-le aşa cum ne-a poruncit. Adică, smerindu-ne prin răbdare cu mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ele. Pentru că tocmai prin aceste necazuri participăm real la viaţa lui Hristos, cea mântuitoare... Şi tocmai prin mulţumirea pentru aceste necazuri participăm real, profund, la Sfânta Liturghie. Şi datorită lor însetăm şi flămânzim după dreptate, adică după Hristos şi după Împărăţia Lui.

[...]

Succesul secularismului în ţara noastră este direct proporţional cu ortodoxia orbilor din Biserica noastră. Victimile ipocriziei noastre, a credincioşilor ortodocşi care, în fiecare duminică, avem în biserici înfăţişarea adevăratei credinţe, iar în tot restul vieţii noastre - în aspectele ei sociale, politice şi culturale -, îi tăgăduim puterea, sunt, în primul rând, tinerii. Tocmai cei care caută în credinţa noastră scăpare din malaxorul de suflete al societăţii de consum...

Părinţi, fraţi şi surori!

Cu solemnitatea celor mai înalte şi mai teribile adevăruri ale credinţei noastre, îngăduiţi-mi să spun: oricât am tămâia-o cu teologia noastră minunată, evlavia ne pute îngrozitor a egoism şi laşitate...

 Sursa si integral la: Doxologia/ Marius Iordachioaia: Ortodoxia orbilor

***

Suntem încon­juraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii. Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea - putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: "Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!", putem noi oare adăuga: "pentru că merităm"? Niciodata. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm. 

Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre - "Doamne, dă-ne nouă să putem uita!".  Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcătul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui:

 "Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împăraţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: "Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!..."

O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alţii! Daca l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câţi oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câţi nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar...

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertării, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 69-70)

Doxologia: Să ne purtăm poverile unii altora

***

Pronia dumnezeiască îngăduie căderea în patimi, ca să simţim mai bine mârşăvia noastră, să ne smerim pe sine şi să gândim că suntem mai răi decât toată făptura. De­spre aceasta scrie Sfântul Grigorie Sinaitul: 

«Dacă omul nu va fi uitat şi biruit, lăsat fără nici un ajutor de la Dumnezeu sau de la altcineva, pe punctul de a cădea în deznădejde, ispitit, nu se va putea umili şi nu se va putea socoti cel mai mic şi ultimul rob dintre toţi». 

Aceasta este o smerenie ce vine din pedeapsă şi prin care se primeşte de la Dumnezeu smerenia cea înaltă.

Din acestea se vede că este prea periculos să străbaţi drumul virtuţilor cu nădejde în sine şi fără smerenie. Sunt multe exemple, atât din vremurile de demult, cât şi din zilele noastre, cu cei care s-au înşelat din această cauză. Dar Domnul ne izbăveşte din toate cu milostivirea Sa.

(Starețul Macarie de la Optina, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 283)

Doxologia: De ce cădem în ispite?

Cravata democratica mai de temut decat cravata de pionier

Trăim momentele cele mai cumplite de după 1989, dar puţini sunt conştienţi de acest lucru. Nimic din ceea ce s-a petrecut până acum nu se poate compara cu ceea ce va urma. Evident, vizez aici planul vieţii duhovniceşti, dar nu numai. Viaţa fiecăruia dintre noi va fi afectată într-un mod pe care nu ni-l putem imagina acum. Va veni aşa o furtună, încât cu mare greutate vom mai găsi un loc unde să ne ascundem. O persecuţie atât de subtilă şi de "corectă politic" cum n-a cunoscut istoria omenirii. Câţi vor avea tărie de a căuta scăpare la Dumnezeu? Câţi se vor ridica, cu verticalitate, alegând mai bine moartea (poate nu întotdeauna una fizică, dar cu siguranţă una în plan social), decât să se plece în faţa voinţei tiranice a unei dictaturi instaurată, în mod paradoxal, în numele unei libertăţi absolute?

Nu am fost niciodată o fire care să mă sperii uşor de perspectiva vremurilor de pe urmă. Nu am marşat niciodată la o serie de isterii apocaliptice, care mai degrabă tulburau sufletele credincioşilor, decât le apropiau de Dumnezeu. M-am uitat cu multă milă la cei care lovesc în mod programat, cu toate mijloacele posibile, mai ales în plan mediatic, în Biserica cea pe care "nici porţile iadului nu o pot birui". Dar ceva s-a schimbat în ultima vreme. Ceva care mă face să-mi încordez şi mai mult inima la rugăciune. Să veghez şi mai mult la cele din mine şi din jurul meu. Să mă rog Domnului şi mai insistent să-mi dăruiască discernământ şi trezvie. Să mă înarmez cu tot ceea ce pot eu primi de la Duhul Sfânt, aşa, chiar şi pe măsura neputincioasei mele vieţi. E momentul în care e nevoie să spunem răspicat cu cine mergem mai departe. Să alegem!...

Gândurile de mai sus sunt generate de o serie de evenimente din ultima vreme care sunt semne clare ale începutului, în ţara noastră, a unei noi epoci. Între aceste semne sunt şi cele care au ca subiect de discuţie problema homosexualităţii. Faptul că există persoane cu un comportament sexual deviant (că-s gay, zoofili, necrofili, pedofili etc.) nu e de natură să stârnească într-un suflet de creştin decât o imensă milă. Dacă Îl iubeşti pe Hristos, nu poţi să nu-i iubeşti şi pe cei pe care El îi iubeşte cu iubire nesfârşită. Iar Domnul Îi iubeşte nesmintit pe toţi oamenii, indiferent de starea lor morală. Toţi suntem ai Lui, iar El nu caută niciodată "moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu". Din punctul acesta de vedere, un creştin nu poate fi niciodată homofob, aşa cum nu poate fi xenofob, antisemit, rasist şamd. În sensul că nu ar putea să urască vreodată o persoană - fie ea cu orientare sexuală deviantă, de altă naţionalitate, de seminţie evreiască, de altă rasă decât dânsul şamd. Dar niciodată în România nu s-a mai încercat ceea ce se încearcă (şi s-a reuşit, parţial) acum: să se obţină aceleaşi drepturi pentru păcatul în sine, ca şi pentru persoana care săvârşeşte păcatul. E firesc să te îngrijeşti ca aproapele tău să nu fie dispreţuit sau discriminat pentru neputinţa pe care o poartă (fie el un handicap fizic sau unul sufletesc). Cu totul altceva este să legiferezi păcatul ca normalitate (spre exemplu, avortul e crimă, chiar dacă o alintă unii cu mai "nevinovata" expresie "întrerupere de sarcină"). E strigător la cer să impui unei majorităţi să accepte comportamente şi practici contrare firii umane, fire creată de Dumnezeu nu de "mama natură".

S-a început cu dezincriminarea homosexualităţii în codul penal. A fost considerat un pas firesc. Apoi homosexualii au început să prindă curaj şi au trecut la expuneri publice (e al zecelea an în care mărşăluiesc pe străzi spre a arăta lumii ce înseamnă "mândria" de a fi gay). Iarăşi s-a ridicat din umeri. "Ei, şi? Se dau şi ei în spectacol, nu sunt decât nişte caraghioşi, cine-i bagă în seamă?" Au ajuns să aibă influenţă, cel mai adesea pe o linie care vine din exteriorul ţării, în mediul politic. Au căpătat curaj să propună (şi să se accepte, deocamdată) ca în viitoarea Constituţie să se consfinţească faptul că nimeni nu poate fi discriminat pe motiv de orientare (corect ar fi fost - dezorientare) sexuală. Iarăşi s-au auzit voci în agora care au declarat că e un pas firesc. "Ce dacă trecem şi în Constituţie ceva ce oricum există în legislaţie?" Numai că nu toţi şi-au pierdut luciditatea şi abilitatea de a vedea în perspectivă lucrurile. Şi a venit imediat semnalul de alarmă: atenţie, o astfel de modificare a Constituţiei va da dreptul, ulterior, homosexualilor, nu doar să se căsătorească, ci şi să adopte copii (mulţumim lui Remus Cernea că s-a grăbit să confirme faptul că acesta este sensul modificării articolului 4). Aşa s-a făcut că, pas cu pas, s-a tot pus presiune pe societatea românească spre a accepta nu pe homosexuali, ci homosexualitatea ca atare drept o stare de normalitate.

"Tu ai fi vrut să creşti într-o familie de homosexuali?"

Zilele şi lunile următoare vor fi decisive pentru viitorul acestei ţări. Pentru că atunci când ataci fiinţa familiei, nu se poate să mai reziste multă vreme nici ţara. Dacă nu vor reuşi acum, cu siguranţă în viitorul apropiat vor încerca, pe canale politice, să schimbe legislaţia astfel încât şi homosexualii să poată fi o "familie". Iar cel mai grav lucru va fi că vor exista copii nevinovaţi care vor fi adoptaţi şi crescuţi într-un astfel de climat. La acest "interes superior al copilului" se gândeşte cineva? Cât de uşor ne este să spunem: "Care-i problema, lasă-i domnule, să aibă şi ei o oarecare onorabilitate, să crească şi ei un copil!" Întrebarea corectă este: "Tu ai fi vrut să creşti într-o familie de homosexuali?" Sau: "Ce ai dori pentru viitorii tăi nepoţi: să fie crescuţi de mamă şi tată sau de doi bărbaţi, respectiv de două femei?" Toată psihologia arată că, pentru a creşte cât mai echilibrat, un copil are nevoie şi de mamă şi de tată. Dar ce mai contează ce spun specialiştii, mai important e să dăm voie unor suflete bolnave să se joace de-a mama şi de-a tata. Dintotdeauna a fost mai comod pentru un om să-şi justifice o patimă, decât să lupte pentru a se vindeca. De câte ori nu auzi câte un beţiv spunând: "Ce dacă mai beau şi eu? Toată lumea bea!"...

Legat de acest aspect, găsim în Evanghelie un cuvânt al Domnului care zice, arătând spre un prunc pe care "l-a pus în mijlocul lor": "Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala" (Matei 18, 5-7). Sunt unii, mai ales dintre cei pe care i-am votat, prin care vor veni, acum sau mai târziu, aceste sminteli. Va trebui să-i monitorizăm cu atenţie şi să veghem ca măcar pe viitor să nu mai primească votul nostru. Iar dacă se va ajunge acolo încât proiectul viitoarei Constituţii va conţine elemente contrare învăţăturii creştine, ne vom pronunţa public împotrivă şi vom boicota referendumul. Vom vedea atunci ce ecou va avea în inimile credincioşilor îndemnul care ar veni, firesc, din partea Bisericii, de a nu valida păcatul şi fărădelegea, chiar şi ambalate, tentant sau presant, în folia albastră cu steluţe aurii.

Părintele Rafail Noica descrie într-un mod extrem de plastic aceste vremuri pe care le trăim, spunând că "este ca şi cum stai ferm cu picioarele pe ceva solid, pe scânduri solide şi cineva-ţi pune o cravată pe după gât, cade scândura de sub tine şi te trezeşti că ăsta-i un ştreang… Iertaţi-mă, dar asta este ce vrea să facă vicleanul cu noi." Da, astăzi singura problemă a celor care deţin puterea este cum să ne uniformizeze, culmea!, sub pretextul că se doreşte o mai deplină acceptare a diversităţii. Dar cel fel de diversitatea e aceasta, în care eu sunt obligat să tac şi să accept lucruri în care nu cred? Ideea "corectitudinii politice" nu este ca fiecare să aibă dreptul de a se îmbrăca aşa cum doreşte, ci ca toţi să poarte, vrând-nevrând, cravată, având însă nemaipomenita, extraordinara libertate de a ne alege ce fel de cravată vrem. Explicaţia pentru o astfel de strategie nu e greu de găsit. Se impune ceva ce poate deveni, oricând, un mijloc de constrângere. Cu alte cuvinte, eleganta şi rafinata cravată, întoarsă la spate, va deveni un hăţ care, în caz că vrei să scapi, să te eliberezi, se transformă lesne în ştreang.

Există în folclorul de azi o glumă cam amară, dar care tinde să capete nuanţe profetice. Se relatează că un bătrân s-ar fi prezentat la ambasada unei ţări de prin vechea URSS, cerând azil politic. Mirat, funcţionarul de acolo îl întreabă: "Bine, dar de ce să plecaţi acum din România, ţară integrată în UE, cu atâta libertate?" Iar bătrânul i-ar fi prezentat următorul raţionament: "Pe vremea comuniştilor, dacă erai homosexual, te închideau. Imediat după 1990, li s-a dat voie să facă ce vor în patul lor, fără a-i mai pedepsi. Apoi au început să le dea dreptul de a se manifesta şi în public. Acum vor să le dea şi dreptul de a se căsători. Eu aş pleca acum, cât încă mai pot, pentru că, în ritmul ăsta, în curând homosexualitatea va fi obligatorie."

Sursa: Doxologia/ Pr. Constantin Sturzu, Cravata va fi obligatorie prin lege. Apoi se va preface-n ştreang

Parintele Justin a cerut sa lase un cuvant testamentar in fata Mitropolitului Teofan si a preotilor veniti la chilia sa pentru a se ruga (VIDEO)

 ASTRADROM: Cuvant testamentar al parintelui Iustin Parvu de la manastirea Petru Voda

In ultimele zile la chilia parintelui Iustin au venit preoti si monahi pentru a-l vedea, de la fiecare si-a cerut iertare si i-a binecuvantat.

  

 Joi (ieri), la privegherea de noapte, parintii de la Manastirea Secu au adus sfintele moaste ale parintelui Antim Gaina, un mare duhovnic al manastirilor nemtene care l-a povatuit pe parintele Iustin pe calea monahismului, fiindu-i si duhovnic.

Vineri (azi), la ora vecerniei, a venit mitropolitul Teofan al Moldovei pentru a se ruga impreuna cu parintii din manastire pentru sanatatea parintelui Iustin. S-a slujit Taina Sfantului Maslu la care a participat si mitropolitul. Dupa savarsirea Sfantului Maslu parintele Iustin a cerut sa vina IPS Teofan, in chilia sa, pentru a discuta cateva lucruri. Parintele Iustin l-a rugat pe mitropolit sa trimita o scrisoare, din partea sa, patriarhului Daniel in care sa ceara iertare si dezlegare de pacate; in locul sau a dorit sa ramana staret parintele Hariton de la manastirea Durau. Dorinta parintelui Iustin a fost ca cei ce raman in urma, in manastire, sa aiba relatii bune cu ierarhia Bisericii: “Fara ura, fara rautate”. Cuvintele parinteui Iustin au pus un accent deosebit pe: unitate, dragoste, ascultare. Si-a exprimat dorinta ca obstea sa faca ascultare totala de parintele Hariton. Parintele Hariton a intrat in monahism la Manastirea Petru Voda, a fost calugarit de parintele Iustin, iar ca duhovnic la manastirea Durau a mers din ascultare fata de sfintia sa.

  

 Mentionez ca starea fizica a parintelui Iustin nu este imbucuratoare, in schimb era foarte lucid si marturia sa este inregistrata. Cand parintele Iustin a spus acestea, mitropolitul a chemat preotii care au slujit la maslu sa vina (in chilie) sa auda cele mentionate de pr Iustin si sa-si i-a ramas bun de la sfintia sa:

“Ne luam ramas bun pentru seara aceasta, dar asta nu inseamna ca parintele Iustin v-a pleca chiar acum dintre noi. Fiecare sa mearga la chilia lui cu pace ca noi nu stim ce va randui Dumnezeu. Poate sa il mai tina inca multi ani printre noi” a spus IPS Teofan incurajandu-i pe cei prezenti.

Despre decizia parintelui Iustin, IPS Teofan a spus:

 “As dori sa nu incerce nimeni sa influienteze decizia parintelui Iustin, ca n-ar fi mai bun ala sau altul… E decizia parintelui Iustin si trebuie respectata intocmai. Daca parintele isi va reveni si va lua o alta decizie vom vedea atunci, in functie de care ii va fi dorinta, ramane in vigoare ce a spus ultima data, ultimul cuvant”.

ieromonah Eftimie Mitra

31 mai 2013

***

UPDATE (2 iunie 2013):

P. Justin: Sarutmana, sa binecuvantati!

IPS Teofan: Iar acum cu Manastirea... Acuma sa va deie Dumnezeu sanatate, dar daca veti pleca la Domnul, Parinte, ca orice om...

P. Justin: Da...

IPS Teofan: Ce gandim cu Manastirea, ce porunca imi dati mie, ce sfat imi dati mie in legatura cu Manastirea? 

P. Justin: Cu Manastirea sfatul acesta cu Hariton, Parintele Hariton. Hartion de la Durau.

IPS Teofan: Care Hariton?

P. Justin: Hariton, care este acuma la Durau.

IPS Teofan: Si ce porunca lasati pentru dansul? 

P. Justin: Sa poata el fi mai departe, sa poata fi mai departe. Hariton este alegerea.

IPS Teofan: Deci, cum ganditi cu Manastirea Parinte, daca Dumnezeu va va chema intr-o buna zi la Sine, ce dispozitie imi dati mie ca Mitropolit, cum sa ajut Manastirea?

P. Justin: Ca Mitropolit veti putea ajuta Manastirea, daca, intr-adevar veti putea avea pe baiatul asta de care vorbesc eu despre el.

IPS Teofan: Care baiat?

P. Justin: Care sa-l punem... Care e la Durau acuma.

IPS Teofan: Pe cine?

P. Justin: Care e la Durau, Parintele...

IPS Teofan: Hariton. Si ce sa facem cu dansul?

P. Justin: Sa-l punem in continuare, sa mearga cu viata de obste a Manastirii. Asta e dorinta mea.

IPS Teofan: Asta este dorinta dumneavoastra?

P. Justin: Da, da, da. Si-acuma sa se consulte intre ei...

IPS Teofan: Sa se consulte intre ei...

P. Justin: Asa, sa vada care este, asa, apropierea, intre unii si altii. Este potrivit sau nu e potrivit?

IPS Teofan: Parinte, eu as dori sa implinesc voia Domnului prin gura dumneavoastra. Si ca sa auda si Parintii ca v-am intrebat inainte la cine va ganditi intr-o buna zi, cand Dumnezeu va va chema ca pe orice om, la cine va ganditi ca sa slujeasca aici in continuare, obstea manastirii?

P. Justin: Este parintele acesta, care este acuma la Durau.

IPS Teofan: Care Parinte? Cum il cheama?

P. Justin: Apai in zapaceala mea nu mai stiu. Hariton, mai.

IPS. Teofan: Voiam sa pronuntati dumneavoastra Parinte, ca Parintii sa auda cu gura[urechile] lor.

IPS Teofan: Cand eram acolo sa citim Otpustul, Parintele a zis: sa vina Mitropolitul, sa vina Mitropolitul! Si m-am dus acolo, si cand am vazut ca vorbeste foarte clar si foarte limpede, am zis sa mai vina cineva ca sa nu... caci marturia din partea unui martor poate sa fie pusa la indoiala. Si atunci am chemat pe maica stareta, pe Parintele Iustin. Cand am vazut ca incepe sa vorbeasca foarte coerent si foarte limpede am zis sa mai vina un preot, sa mai vina cutare, si asa mai departe. Si acolo, a inceput sa spuna cateva lucruri. Nu stiu, s-o fi inregistrat bine?

- S-a inregistrat tot!

IPS Teofan: S-o fi inregistrat bine, nu sunt inregistrate... De trei ori la rand a spus cine sa fie dupa dansul. Si eu nu voiam sa zica [alt cineva]: "da, cum, nu stiti pe acela d-acolo?" Si eu tot ziceam ca sa spuna numele, si sa nu ziceti voi numele, ci sa zica dansul numele, ca, apoi iarasi, se poate interpreta, stiti bine! Si a amintit de vreo trei ori: Parintele Hariton de la Durau. Si eu am ramas si eu putin inlemnit, si am zis ca mai este un Hariton, si s-a intrebat: "da' Parintele Hariton acela?". "Nu, nu, nu, ci Parintele Hariton de la Durau". Cred ca s-a inregistrat si cred ca dumneavoastra ati fost acolo trei-patru.  Adica v-as ruga sa dati marturie pentru ca, si daca ar fi fost - iertati-ma - numit un Sfant din cer, tot s-ar fi facut comentarii ca nu-i bun. Intelegeti, acuma? 

- Da, da.

IPS Teofan: V-as ruga pe cei care ati fost - cati ati fost voi, cativa acolo.  Adica marturia mea sa nu fie marturie singulara. Ca eu am aceasta cruce, sa stiti. Ca ma gandesc ca intr-o buna zi pleaca, si ce fac? Dar o mai buna marturie decat directia pe care o da Parintele, nu cred ca am avea! Gandul meu, gandul tau... cred ca toate gandurile ar fi contestate. Ma gandesc la gandul Parintelui. Ei, s-ar putea maine sa se faca sanatos si sa spuna nu, Parintele, si sa puna pe altcineva. Noi insa sa luam ultimul cuvant. Ultimul cuvant. Cu rugamintea acuma sa nu mergeti sa faceti tot felul de influentari ale Parintelui: "nu-i asa ca ar fi bun altul?". Ca eu m-am ferit de orice influentare de acest fel, tocmai ca sa nu cad eu in neascultare fata de Dumnezeu. Deci acuma nu mai avem ce spune. Nu stiu. E voia lui Dumnezeu, nu e voia... Stiu ca e voia Parintelui acum si am spus ca...

- Iertati-ma, ati spus si Sfintia voastra: "Parinte, eu vreau ca sa se auda voia lui Dumnezeu prin gura sfintiei voastre", asa ati spus.

IPS Teofan: Pai, alte cuvinte Parintele nu are. Parintelui sa-i dea Dumnezeu sanatate si sa conduca in continuare, ca nu ne gandim - Doamne fereste! - acuma ca pune pe altcineva, chiar daca doreste el, atata timp cat e in viata! Doamne, fereste! Si dupa ce pleaca Parintele, ca este o randuiala ca dupa patruzeci de zile... Pana atunci tot parintele Justin este staretul manastirii. Pana la urma, si dupa aceea, tot el va fi!

Cam acestea ar fi de spus. Acuma, dumneavoastra, v-as ruga - poate sunt mai multe aparate care au inregistrat-, ca nu cumva sa se faca cine stie ce.... Adica sa pastrati acele marturii, cat mai multe. Stiti dumneavoastra ce se poate intampla. Dusmanului nu-i convine ca lucrurile sa fie limpezi si clare, si atunci, se va sapa mai multa confuzie. 

Bine acuma, ca nu-l vom aseza ca ultimul cuvant, sa nadajduim ca va fi mai bine si asa mai departe. Dar noi vorbim pentru clipa aceasta, ca eu am ramas foarte uimit de claritatea si limpezimea vorbirii sale, luciditatea sfintiei sale. Adica diferenta fata de cum l-am vazut saptamana trecuta in vale, sau acum doua saptamani la Cluj.

***

Petru Voda: Cuvinte de folos ale Părintelui Justin către poporul român şi către arhierei după Taina Sfîntului Maslu săvîrşită de Mitropolitul Teofan astăzi în faţa chiliei părintelui

Joi-Vineri 30-31 mai 2013

Ieri, Joi, 30 Mai a.c., starea de sănătate a Părintelui Justin Pârvu a rămas neschimbată, adică destul de fragilă, pe fondul unei mari slăbiciuni trupeşti. În chilia sa de la Mănăstirea Petru Vodă părintele a petrecut neîncetat în rugăciune, ascultînd slujbele şi odihnindu-se. Spre seară a avut cîteva momente de insuficienţă respiratorie, pe fondul umezelii din atmosferă, dar au putut fi depăşite cu bine spre miezul nopţii, după dezumidificarea aerului din chilie.

Astăzi, Vineri, 31 Mai a.c., după terminarea Sfintei Liturghii, părintele stareţ s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi s-a odihnit cîteva ceasuri. Pulsul i-a fost stabil şi respiraţia bună.

La orele 17 Înalt Prea Sfinţitul părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei, a venit şi a săvîrşit Taina Sfîntului Maslu în faţa chiliei Părintelui Justin.

La sfîrşit, părintele mitropolit i-a cerut părintelui stareţ cîteva cuvinte de folos, dintre care redăm cuvîntul adresat poporului român şi arhiereilor Bisericii:

Mitropolitul Teofan: – Pentru poporul român ce cuvînt lăsaţi, părinte?

Părintele Justin: – Poporul român… pentru poporul român este un cuvînt greu de spus. Poporul român este un popor biruit, pizmuit şi forţat, împins, fără stăpîn. Poporul e fără stăpîn, asta e drama cea mare. Toată lumea aceasta e fericită, e bucuroasă, are de toate, dar nu are cine să-i încălzească inimile, să-l poată menţine într-o unitate, aşa. Nu vorbim de ascetismul călugăresc de altădată, în care…

Mitropolitul Teofan: – Ce să le spun fraţilor arhierei: prea-fericitului, fraţilor arhierei din Sfîntul Sinod?

Părintele Justin: – Au o răspundere cum nu a existat şi nu există în lupta aceasta a noastră duhovnicească. Nu există o potrivire pe care să o aduci, să se facă o comparaţie în periodul istoric cu ceea ce a fost şi ceea ce este în istorie şi toate celelalte care vor veni. Dar dacă noi sîntem… în starea aceasta de sărăcie, de lipsă, de mizerie, de prigoană… Ei trebuie să trăiască o vreme de prigoană care n-are soluţie, nu există … rezoluţii şi situaţii. Din noaptea aceasta şi pînă mîine noapte să rezolvăm problemele pe planul cel duhovnicesc, spiritual şi administrativ. Dacă nu va exista această unitate şi înţelegere, atunci nu putem face nimic. Nu putem face nimic. Să fim mulţumiţi, bucuroşi, să stăm drepţi, chivernisitori, cu răspunderea înaintea lui Dumnezeu de ceea ce am realizat, cîte le-am făcut în viaţă. Dumnezeu să-i ocrotească.

***

UPDATE (6 iunie 2013):

ASTRADROM: Testamentul parintelui Iustin Parvu - reactii in numele "obstii manastirii"

Ca urmare a “stirii” aparute pe blogul nostru referitor la dorinta parintelui Justin Parvu de a lasa urmas la staretie pe parintele Hariton de la Durau, pe site-ul manastirii Petru Voda a aparut urmatoarea precizare:

“Precizare: Privitor la anumite dorinţe cu valoare testamentară ale Părintelui Justin referitoare la Mănăstirea Petru Vodă date pe internet în ultimele zile, nu tăgăduim conţinutul lor, dar precizăm că publicarea lor s-a făcut fără acordul explicit al părintelui stareţ ori al obştii mănăstirii noastre. Gestul în sine este de o gratuitate jurnalistică regretabilă şi ruşinoasă, rugămintea noastră ca informaţiile să fie şterse de pe bloguri neaflînd pînă acum înţelegerea pe care o aşteptam de la nişte inimi de creştini. E păcat că sînt între ortodocşi unii fraţi care, deşi au semnat apelul Părintelui Justin împotriva tuturor tipurilor de acte de identitate electronice, se grăbesc să divulge lucruri care nu îi privesc decît pe Părintele Justin Pârvu şi pe obştile sfinţiei sale. Obstea manastirii” 

In calitate de administratori ai blogului ASTRADROM aducem urmatoarele lamuriri:

I. Respectiva precizare mentioneaza ca publicarea stirii “s-a facut fara acordul explicit al parintelui staret ori al obstii manastirii noastre”. In urma unor incercari neortodoxe de a tagadui decizia parintelui Justin privind urmasul la staretia ctitoriei sale si din dorinta ferma de a sustine aceasta hotarare, am ales sa publicam textul si sa prezentam inregistrarile audio-video. Articolul si inregistrarile ne-au parvenit prin ieromonahul Eftimie Mitra, un monah cu radacini in manastirea Petru Voda, tuns in monahism de catre parintele Justin Parvu si martor direct al marturiei testamentare a parintelui Justin. Dorinta unora de a tagadui decizia parintelui staret Justin pe motivul ca “a fost sedat” sau “poate se va razgandi” a dus la suspiciuni. ASTRADROM a asteptat sa apara mai intai stirea pe siteul oficial al manastirii, insa vazand ca se evita orice mentionare despre numirea noului staret, la propunerea unor vietuitori autentici ai manastirii Petru Voda, am postat-o la data de 31 mai 2013, asumandu-ne orice raspundere.

II “…nu tagaduim continutul lor.” Evident, deoarece inregistrarile au fost facute public si marturia/marturisirea parintelui Justin care a rasturnat planurile multora, nu se mai poate astfel tagadui sau pune sub obroc. Insa atunci care este dilema telogica a celui care nu-si semneaza articolele digitale fabricate in numele “obstii Manastirii Petru-Voda”? Doar de copyright?

III. “Gestul în sine este de o gratuitate jurnalistică regretabilă şi ruşinoasă”. Este o judecata subiectiva si neargumentata care distrage atentia de la miezul problemei: dorinta-marturie a Parintelui Justin de a nominaliza un urmas la staretie. In acest duh, ASTRADROM prin pr. Eftimie nu a facut “jurnalistica”, ci a sustinut o cauza, o veste buna care a bucurat si bucura duhovniceste obstea profunda a Manastirii Petru Voda. Postarea facuta pe blogul nostru nu e o stire, ci o declaratie publica a unui monah-martor prezent atunci cand parintele Justin si-a exprimat in mai multe randuri dorinta in ce priveste urmasul la staretie.

IV. „E păcat că sînt între ortodocşi unii fraţi care, deşi au semnat apelul Părintelui Justin împotriva tuturor tipurilor de acte de identitate electronice”. Nu intelegem ce legatura au cipurile cu decizia parintelui Justin si postarea noastra, afara de a confuza si crea legaturi inexistente. Decizia parintelui este o cruce mult prea grea pentru unii, insa aceasta nu ne-a impiedicat sa o facem cunoscuta celor care cugeta si traiesc ortodox. Daca cel care semneaza in numele „obstii Manastirii Petru Voda” are alte inregistrari care infirma marturia de pana acum, este rugat sa le prezinte, altminteri sa se abtina de la comentarii ieftine.

De ce nu este dorit Parintele Hariton de la Durau ca viitor staret de catre unii mai slabi cu duhul? Deoarece are o randuiala riguroasa in ce priveste ascultarile monahale. Are intentia de a interzice internetul in chiliile monahilor si totul sa devina de obste, fara conturi bancare, firme si masini personale. O alta dorinta a parintelui Hariton e ca monahii sa nu lipseasca de la slujbele manastirii.

V. “..se grăbesc să divulge lucruri care nu îi privesc decît pe Părintele Justin Pârvu şi pe obştile sfinţiei sale”. Viitorul staret al manastirii Petru Voda nu este un „secret de familie”, un „Mare Anonim” iesit din noapte, ci o durere care framanta pe toti fii duhovnicesti autentici ai parintelui Justin, monahi sau mireni. Parintele Justin este duhovnicul unui neam intreg, nu a fost si nu este proprietatea privata a unor persoane care incearca, cu lipsa de respect, sa-l monopolizeze ca pe un bun personal si sa se foloseasca de numele sau pentru a arunca anateme, a face „articole”, „precizari” si „comunicate” in numele „obstii manastirii Petru Voda” fara ca vietuitorii manastirii sa stie despre acestea.

Ne intrebam doar: de ce atata inversunare si impotrivire? Dupa cum se vede, pretextele mentionate in respectiva “precizare” sunt puerile. Ne-am fi bucurat ca cei ce se impotrivesc sa fi fost cei mai inversunati sustinatori ai “testamentului” parintelui Iustin, pe care, se lauda in gura mare, ca il iubesc atat de mult… cu atat mai mult cu cat acele cuvinte au fost rostite pe patul de suferinta.

Mihaela Bota, departament presa ASTRADROM

Obs. Mentionam ca daca aceste “precizari” nu ar fi fost publicate pe site-ul oficial al manastirii Petru Voda si nu ar fi fost semnate in numele “obstii manastirii” nu era cazul sa revenim asupra subiectului. Adevarata obste a manastirii Petru Voda nu se simte deranjata de publicarea marturiilor si inregistrarilor referitoare la decizia parintelui Iustin.

Azi, 06 iunie, la ora 13,55, am cerut sa ni se aduca la cunostinta cine este administratorul site-ului manastirii Petru Voda. Am cerut sa ni se prezinte lista cu vietuitorii manastirii care sunt de accord cu precizarile publicate pe site-ul oficial al manastirii. Pana in prezent nu am primit nici un raspuns. Asteptam…

Vedeti si comentariile 3 si 4 de aici: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2013/06/cuvant-testamentar-al-parintelui-iustin.html#comment-form



PAGINI WEB:

Parintele Justin Parvu trecand prin suferinte mucenicesti in urma unei boli nemiloase (grupaj de articole)