O privire asupra crizei lumii cu Ioan Ianolide

In camera detinutului arde necontenit candela si-n inima lui pulseaza rugaciunea isihasta.

E tot mai departe de lume si totusi o poarta in intregime in sinesi. El e un tip nou de isihast, cum nu stiu sa fi fost altul, caci in linistea lui se revarsa zbuciumata omenire de azi si dintotdeauna. El e un isihast apostolic, dar de un apostolat specific claustrarii in care se afla. De fapt, el se uneste mereu cu Iisus Hristos, Mantuitorul si Imparatul. In Iisus contempla creatia, sensul si finalitatea ei si se simte responsabil pentru tot ce se petrece pe pamant. Realismul lui e crud, caci vede atat raul in radacinile sale spirituale si ancestrale, cat si fortele sale istorice. Dar unirea cu Iisus il face sa depaseasca dramele lumii, sa le surprinda sensul providential si sa fie senin in fata finalitatii creatiei.

Zi de zi, an de an s-au tot clarificat in el ideile invataturii crestine. Spiritul s-a curatat pana ce a ajuns la limpeziri luminate de sus. In singuratatea sa, marea problema pe care si-o pune este urmatoarea: Care este starea lumii in fata lui Dumnezeu? Care este starea crestinatatii in fata lui Hristos? Si lumea si crestinatatea sunt in criza. Dar de ce a intrat crestinatatea in criza?

Dupa indelungata rugaciune, meditatie si cercetare, a ajuns la concluzia, surprinzatoare pentru mentalitatea crestinilor moderni, ca ii lipseste puterea. Crestinatatea nu are putere. Crestinatatea a pierdut din vedere ca lui Iisus I S-a dat toata puterea in cer si pe pamant.

Criza de putere a crestinatatii a facut posibila stralucirea puterii satanice peste omenire. Satanismul apare in omenire pe linii de forta succesive, ce si-au transmis puterea de la una la alta: antropocentrism, umanism, rationalism, progresism, materialism, si ateismul ultimului secol, devenit pseudo-religie de stat. Satanismul inca n-a realizat antihristul, dar i-a creat conditiile aparitiei si puterii sale.

[...]

Detinutul dispune de un detector suprasensibil al duhurilor, ideilor si fortelor ce se declanseaza in lume. Simte ca intr-un viitor previzibil puterea comunista va fi anihilata. Si totusi e trist si ingrijorat. Trist este pentru ca vede ca aceia care au avut puterea comunizarii tarii se profileaza ca stapani si ai lumii care va veni. Este ingrijorat pentru ca intelege ca se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fara oponenti si fara precedent.

Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu si-a indeplinit misiunea si nu mai este necesar, deci poate sa dispara spre a transmite puterea sa unei noi forte apocaliptice. Asa se explica aparitia teoriei fiintei sacre a Israelului, izvorate din spirit caiafic. Cucerirea Ierusalimului e un semn antihristic, si lumea crestina nu i se poate opune.

Crestinismul nu poate admite Israelul caiafic, caci Il neaga pe Hristos. Unii avanseaza idea ca fiinta rasiala a poporului israelit ar fi chiar hristosul prorocit, dar acestei aberatii i se opune lumea intreaga. Dumnezeu nu mai poate fi conceput rasial, "israelitean", ci universal uman. Israelul nu mai poate fi conceput rasial ci haric si credincios, deschis tuturor neamurilor.

[...]

Detinutul viseaza sa se zideasca o lume crestina. Respinge comunismul ateu, care vrea o lume dreapta prin determinismul legitatii istorice, dar respinge si capitalismul care vrea o societate de consum ca scop al vietii, prin exacerbarea egoismului din oameni. Daca legea nu poate ordona dreptatea in constiinta oamenilor, nici oamenii fara constiinta dreapta nu au dreptul sa interzica vietuirea dreapta a lumii.

[...]

Traim apogeul erei tehnologice. Ea a fost pregatita din secolul trecut prin asa zisul progresism si materialism. Acum tote tarile pamantului, de la cele mai inapoiate pana la cele mai inaintate, sunt obsedate de tehnica, ca formula magica a societatii de consum. Visul lumii moderne din toate regimurile politice de azi este satisfactia materiala nelimitata, ca cheie a fericirii oamenilor.

[...]

Vitelul de aur, zeul stravechi, se arata azi ca o uzina atotputernica in spiritul omenirii. Lumea se inchina masinii. Este o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material si a finalitatii neantice. Caci materia e neant si spirtul oamenilor s-a neantizat prin zeificarea materiei. Materia a devenit scop si nu mijloc al spirtului. Omenirea nu mai are transcendenta, si consecinta este dezechilibrul psihic, descompunerea morala, tirania politica, distrugerea naturii, alienarea si, in cele din urma razboiul atomic.

Civilizatia moderna si-a dezvoltat treptat propiul sfarsit, caci este cea mai dezechilibrata lume ce a existat candva. Forta ei este colosala si sfarsitul ei este dezastruos.

Pe caile progresului pasnic, lumea va pieri prin senzualism, anarhie, tiranie, ura, poluarea naturii, confilcte, degradarea si alienarea oamenilor.

Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice si al tehnicii de determinare a constiintelor va fi atotputernic si va nimici omenirea.

Nimeni nu garanteaza libertatea oamenilor in aceasta civilizatie, nimeni nu poate guverna fortele tehnologice in aceasta civilizatie. De aceea omenirea traieste pe culmile disperarii.

Pentru ca omul sa ramana om si sa fie stapan pe lumea in care-i este dat sa traiasca si pe care singur si-o faureste, e necesar un sfarsit de veac si inceputul unui veac nou.

[...]

Omenirea se materializeaza, se mecanicizeaza. Crestinii au pierdut dimensiunea mesianica, in timp ce evreii pompeaza ateismul pentru a dizolva toata cultura crestina.

Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem speranta vietii eterne, nu mai avem nadejdea vietii vesnice.

Lumea e in mainile lui Dumnezeu, dar ne intrebam, cutremurati de raspunderi, ce fac oamenii? Vin ei in intampinarea lui Hristos? Mantuirea lumii trece prin credinta oamenilor. 

In aceasta perspectiva credem in misiunea noului Israel si respingem iudaismul ca ateism antihristic. 

Fiara apocaliptica ucide pe cei care spun adevarul. Cu toata gravitatea situatiei, cu toate riscurile vom marturisi adevarul, chiar de vom fi ucisi, caici rastigniti suntem de multa vreme. 

A spune adevarul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, crestinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos si repetand-o in aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevarat poporul evreu si stim ca numai prin Hristos este posibila mantuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofala prin solidaritatea intregului popor evreu cu Ana si Caiafa.

[...]

Fortele apocaliptice antreneaza omenirea in totalitatea existentei ei.

Cele de mai temut forte apocaliptice se afla in sanul crestinatatii si s-au nascut in conflict cu Hristos, constiente de anticrestinismul lor.

Sunt forte apocaliptice din afara crestinatatii, adica toate fortele ce prigonesc crestinismul. Crestinismul nu se raspandeste prin sabie, dar multe forte din lume, de n-am aminti decat islamismul, au aplicat sabia impotriva crestinismului. Modalitatea specifica apocaliptica e razboiul, nimicirea, moartea.

Cu cat omenirea s-a civilizat cu atat au crescut si formele ei apocaliptice. Raul e tot mai adanc in omenire, omenirea e tot mai numeroasa, civilizatia e tot mai impunatoare, dar si dezastrul apocaliptic e mai categoric. O iconomie suprema, neprevazuta si nedorita de oameni se manifesta in istorie.

[...]

Adesea asistam la un conflict intre diverse forte apocaliptice (desfranata, sarpele, fiara), pornite toate spre dominarea lumii, si in acest mod cele invinse maresc puterea celor triumfatoare. Crestinii sa nu se amageasca insa cu lupta dintre fiare, caci fiara care se va satura va fi mai puternica si va fi un dusman mai de temut.

Crestinii sa se sprijine pe Hristos si pe ei insisi. Crestinii sa mobilizeze toate resursele lor sufletesti si materiale pentru a realiza o forta care sa distruga fiara apocaliptica.

Hristos este Cel ce biruie prin crestini. Hristos este Biruitorul, Mielul.

Sa luam aminte la vrednicia noastra in Hristos, caci Hristos vine si trebuie sa-L intampinam in marea batalie cu fiara apocaliptica.
 

[...]

Raul in lume nu va veni numai prin forma antihristica, ci si prin forma hristosilor mincinosi, adica acei crestini care nu vor fi autentici reprezentanti ai spiritualitatii crestine.

[...]

Istoria nu poate fi explicata ca o insiruire de idei, ca un fenomen de sine statator. Asa ceva nu e conform cu realitatea. Ideile sunt vehiculate de oameni, iar oamenii sunt insuflati de un duh.

Istoria moderna a incaput deci pe mana unui duh satanic, antihristic, ateu, materialist, mincinos si tiranic, caci anumiti oameni au aderat la el cu scopul de a stapani lumea.

Oamenii moderni au cedat la ispita cu care fusese ademenit Hristos, incat satana a ajuns dumnezeul lor, unii dintre ei declarandu-se antihristi, iar altii numindu-se inca crestini, deci fiind hristosi mincinosi.

Omenirea s-a lasat obsedata de progresul tehnic ca metoda a fericirii omenesti. Progresismul si-a propus sa stapaneasca natura si chiar sa o schimbe, cu mijloacele tehnicii.

Omenirea e dominata de tehnica. Tehnica ofera o falsa si tiranica omnipotenta politico-tehnicizata in lume. Tehnica a schimbat radical modul de a gandi al oamenilor, aspiratiile lor, comportamentul lor si structura societatii, dandu-le falsa senzatie a fericirii eterne pe pamant, rupandu-i de cer si golindu-i de duh.

Mijloacele de comunicatie, de constructie si de fabricatie sunt uluitoare, dar sunt puse in slujba descompunerii si a nimicirii.

Ingineria genetica poate modifica speciile si deci oamenii pot deveni fenomene de laborator, in acest mod disparand valoarea lor umana de constiinte libere.

Se poate determina tehnic subconstientul. Psihicul este testat si determinat cu mijloace tehnice, prin aceasta oamenii fiind anulati ca responsabilitate si ca independenta.

Atomii isi declanseaza energiile si se pot transforma in arma a tiraniei universale.

Cosmosul este cercetat, iar sistemul solar se vrea a fi populat, prin mijloace tehnice, de oameni, care vor duce cu ei toate viciile unei lumi alienate.

Un evreu m-a intrebat odata de ce nu ne-a revelat Iisus toate minciunile tehnicii. El nu intelesese ca tehnica n-ar fi fost posibila fara a fi fost inscrisa ontologic in noi de catre Hristos. Dar tehnica scoasa din ordinea fireasca a ei nu numai ca nu ne este folositoare, ci este nimicitoare.

De aceea civilizatia moderna comporta urmatoarele riscuri:

-disparitia vietii prin dezagregarea atomica militara, ori, pe cale pasnica, prin poluare si epuizarea resurselor naturale;

-disparitia vietii prin manipularea stavroghiana a ingineriei genetice;

-disparitia vietii prin alienarea oamenilor;

-tirania absoluta prin monopolul tehnicii;

-transformarea societatii in temnita, ferma ori uzina prin tehnicizare;

-determinarea constiintei prin mijloace tehnice;

-o lume teleghidata tehnic;

-anularea omului ca fiinta libera, constienta si stapana;

-dezechilibru ecologic;

-razbunarea naturii impotriva tehnicii;

-un dezastru general, pe care-l indreptateste caderea omului din harul dumnezeiesc;

-golirea omului de harul Duhului Sfant si disparitia finalitatii transcedentale.

Armele nucleare dovedesc realitatea acestei perspective. Armele spatiale defensive ameninta cu tirania universala. Tehnica, daca se dezvolta in ritmul actual, in curnad va ucide lumea pe cale pasnica. Lumea e deja alienata. Natura se razbuna.

Dumnezeu nu bate cu ciomagul, ci noi ne nefericim cu propriile noastre nesabuinte, in cazul de fata tehnica. Tehnica nu poate fi folositoare decat in lumina si perspectiva libertatii si a desavarsirii omenesti. Nu exista mantuire in afara de Hristos.

[...]

Critica mea se indreapta impotriva spiritualitatii crestine moderne, care si-a propus sa placa lui Dumnezeu, dar de fapt place puterilor oamenilor.

In primul rand, spiritualitatea moderna crestina este reductionista. Invatatura ei s-a distantat de viata si de lume, ocupandu-se mai mult de abstractiuni si cel mai mult de aspectele morale, dar neglijand socialul si istoricul. Functia sociala a fost lasata la voia intamplarii, conform puterii ce a dominat lumea. In aceste conditii, oamenii s-au simtit parasiti de Biserica, iar Dumnezeu le-a parut tot mai indepartat. Alinarea sufleteasca si corectivele morale nu au umplut golul imens creat in suflete si in societate. Imparatia lui Dumnezeu a ramas in inima si-n perspectiva eshatologica, dar a pierdut lucrarea istorica. Or, invatatura crestina trebuie sa acopere intreaga viata si existenta umana, caci totul a fost creat de Hristos, si totul este mantuit prin Hristos. Nu o credinta bigota si ingusta, ci una luminata si deschisa va putea triumfa in ochii oamenilor si va fi recunoscuta ca o autoritate a lor tutelara. Deci e necesara o viziune unitara, solidara si integrala despre lume, viata si natura. Prin urmare, formand un suflet crestin, nu e suficient sa-i dai virtuti si Duh Sfant, ci si orizont si sens.

In al doilea rand, in crestinism s-a cuibarit formalismul. Riposta severa a Mantuitorului impotriva impietririi iudaice in formalism trebuie data acum si crestinatatii formaliste. Ne-am inchistat in dogme, idei, randuieli, ritualuri si institutii. Dar trairea vietii in Duhul Sfant nu trebuie sa ramana limitata la unele forme traditionale. Nu se poate accepta nici anarhia formelor, dar nici claustrarea in forme.

In al treilea rand, Mantuitorul a rupt-o cu conventiile iudaice si a vestit o lume noua, dar dupa doau mii de ani, crestinatatea se trezeste si ea conventionala. Conventiile sunt o plaga subtila ce se strecoara in comportamentul crestin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere fata de adevarul crestin, fie din ignoranta, fie din ipocrizie si lasitate. Conventiile sunt o cedare a autenticitatii crestine in fata conventiilor necrestine. Conventionalismul secularizeaza crestinismul, il face oportunist, dubios si nesincer. Conventionalismul abdica de la lupta mantuitoare si se complace in viata prihanita. Prin conventionalism, harul este iconomisit fara discernamant si fara acoperire in aurul credintei, facandu-ne negutatori necinstiti ai lui. E necesara o pastrare fara abatere a puritatii invataturii crestine spre a nu fi nevrednici iconomi ai harului dumnezeiesc si spre a nu discredita crestinismul in fata oamenilor. E mai lucratoare o Biserica prigonita dar pura, decat una stralucitoare dar conventionala. Aceasta pozitie e a lui Hristos si a lui Pavel. Ea a imbinat in mod fericit puritatea adevarului cu intelepciunea metodelor de mantuire ale lumii, pe cand conventionalismul practicat uneori de crestinatate e dubios moral si discreditat social.

In al patrulea rand, in spiritualitatea crestina moderna domina neutralismul, o plaga mascata sub intelepciune, dar care in realitate e un rau ce macina puterile dinamice, cutezatoare, eroice, si martirice ale crestinismului.

Neutralitatea fata de natura abandoneaza lumea in primitivitate.

Neutralitatea fata de viata paraseste lumea in pacat.

Neutralitatea fata de satana adanaceste lumea in ambiguitate morala.

Neutralitatea fata de materie duce lumea la mizerie.

Neutralitatea sociala lasa lumea in robie.

Neutralitatea politica ofera putere fortelor antihristice.

Neutralitatea intelectuala imbecilizeaza.

Neutralitatea culturala e mormant spiritual.

Neutralitatea fata de lume este incapacitatea de a schimba lumea.

Neutralitatea fata de istorie e istoria bunului plac.

Neutralitatea e moarte spirituala. 

Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mantuirea lumii, deci neutralitatea crestinilor e parasirea lui Hristos si indirect a lumii. Daca azi crestinismul a ajuns neutralist in loc de a fi eroic, Duhul Sfant il va regenera in crestinatate, pentru lumea intreaga si pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experiente ale ateismului modern pentrua ne retrezi la lucrarea sfanta ce reaseaza lumea in ordinea ei fireasca. Suferintele epocii moderne sunt o metoda de retrezire a constintei crestine.

In al cincilea rand, crestinismul are deschisa istoria in perspectiva vietii vesnice de dupa moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie sa paraseasca istoria cu toate problemele ei, ci sa o antreneze in sacru.

[...]

In al saselea rand, crestinismul a fost intemeiat de Hristos ca o conceptie comunitara, dar in secolul nostru constatam doua fenomene: un fenomen colectivist-materialist de masa, care considera ca poate determina stiintific constiinta lumii si un fenomen spiritual individualist, care desi atinge mari profunzimi sufletesti, este lipsit de forta si oranduirea comunitara in care sa se poata dezvolta liber.

Fenomenul materialist domina politic lumea moderna, incat spiritualitatea crestina se dezvolta la tensiuni maxime, care sunt impinse pana la martiriu. Afirmarea conditiei crestine e astazi un act de eroism al gandirii, cuvantului si vietii. Cine nu e gata de jertfa suprema nu poate rezista in credinta in acestui secol. Dar pe de alta parte, spiritualismul crestin se concentreaza atat de intens in individ, incat pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mantui prin extreme. Spiritualitatea individuala este partea spiritualitatii comunitare, caci daca oamenii nu intra in comuniune unii cu altii, nu sunt nici vrednici hristofori si nu se iubesc intre ei, ba, mai mult, fac indoielnica mantuirea. 

[...]

In ultimul rand, a venit vremea sa critic si spiritualitatea. Uimitor, nu? Dupa ce am pledat pentru ea, incat parea un panaceu universal si infailibil, deodata sa constat ca si ea are limitele ei, iconomia ei, sensul ei. Dar este necesar si sa primim acest dus rece peste sufletele noastre, pentru a intelege ca Adevarul nu e in om, ci in Dumnezeu, spiritualitatea fiind doar o parte a omului crestin. Spiritualitatea pura, absoluta, nelimitata, neconditionata este doar in Dumnezeu. Numai adancul tainci al duhului omenesc comunica cu taina nepatrunsa a dumnezeirii. 

Deci spiritualitatea nu este un scop in sine, ci este modalitatea de sfintenie, desavarsire si mantuire a firii omenesti. Duhul Sfant e puterea dumnezeiasca nesecata ce lucreaza in oameni opera mantuitoare, iar toate lucrarile oamenilor, umplute de Duhul Sfant, formeaza spiritualitatea crestina. Spiritualitatea ar fi deci vietuire in duh si in adevar. 

In teorie totul este frumos, insa practica umana degradeaza si face nedesavarsita spiritualitatea crestina. De aceea, doar un efort sustinut si permanent de-a lungul veacurilor va reusi sa transfigureze lumea. Crestinatatea trebuie sa lucreze cu intelepciune, nu numai cu neprihanire, cu putere, nu numai cu smerenie. 

In concluzie crestinii au raspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie sa gandeasca problemele omenirii, sa le orienteze si sa le oranduiasca. Ei trebuie sa cunoasca lumea, viata si cu deosebire dusmanii. Crestinii trebuie sa dea raspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei si-au pierdut chemarea istorica, nu inteleg cele ce se petrec si nu au putut crea o forta reprezentativa.

Trebuie sa stim ce este o idee si cui slujeste ea. In fata unei lumi construita pe concepte materialiste, ateiste si anticrestine, crestinii trebuie sa aibe forta necesara spre a lansa in istorie conceptele care conduc lumea spre mantuire. 

Criza lumii moderne nu apartine spiritualitatii crestine, dar s-a produs in mijlocul lumii crestine, si de aceea avem raspunderi pentru cele ce se petrec. 

Nu ne putem solidariza cu dezastrul civilizatiei moderne, dar nici nu putem lasa lumea sa piara. Nu putem evita suferinta lumii moderne, dar trebuie sa-i salvam viitorul. 

[...]

Discutii aprige se poarta privind folosirea unor prepozitii -"pe", "din" sau "la" - in diverse definitii teologice, in timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nadejde in lumea asta si o pierd si pe cea vesnica, fiindca lumea e cotropita de egoism, tiranie, expluatare, robie, saracie, mizerie. Facem rugaciune pentru saraci, bolnavi, intemnitati, slabi, dar practic nu intreprindem nimic pentru ei. 
 

[...]

Oare asa a procedat Mantuitorul? Oare asta e invatatura crestina? Oare asa se ajunge in Imparatia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune si noua cum li s-a spus iudeilor: Pe aceasta sa le faceti, iar pe celelalte sa nu le lasati nefacute?

Rugaciunea are locul ei in cadrul vietii, dar nu e calea exclusiva a acestei vieti. Treburile lumii nu se implinesc numai prin rugaciune, desi ele toate o necesita. 

Clerul ar putea da explicatia cum ca le-a revenit imparatilor crestini datoria faptei crestine. Argumentul este doar partial valabil. Biserica trebuie sa se asigure ca, intr-o forma sau alta, in lume se zideste Imparatia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvanta la intamplare orice formula sociala, orice lege, orice institutie, orice doctrina, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care apartin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi. 

[...]

In mod regretabil insa, in Biserica clerul s-a rezumat la rugaciuni, iar laicii au intrat intr-un formalism lipsit de continut. A disparut ierarhizarea valorilor laice in Biserica, si deci s-a pierdut misiunea laicilor in lume, cat si in Biserica. 

Poporul trebuie organizat si dinamizat de Biserica. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligatia Bisericii.

E necesar ca Biserica sa ramana libera, independenta, si autonoma fata de stat, tocmai pentru a putea increstina statele.

Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie sa fie puternica, fiindca altfel va fi obligata sa se adapteze ea la niste realitati necrestine, in loc sa increstineze ea lumea. 

[...]

Biserica restransa la rugaciuni, rituri, ceremonii si traditii este inapta sa duca lumea mai departe. Crestinismul formal, oricat este el de justificat traditional, pana la urma cedeaza prin incapacitatea lui spirituala si dinamica. Fiindca darurile Sfantului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteste lumii zarile noi, formuland idealurile si modalitatile de realizar. Proorocia nu e numai eshatologica, ci vizeaza si viitorul istoric, nu e numai morala, ci si sociala, nu e numai religioasa, ci e si politica. La fel, darul facerii de minuni, care este o practica uitata in crestinism. Rugaciunile ajuta la minune, dar elementul activ, lucrator este Duhul Sfant. Prin urmare toate darurile duhovnicesti formeaza un tot unitar si innoitor.

Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. 

Suferintele ce ni se pricinuiesc au menirea sa biciuiasa lene noastra si sa ne lumineze minitle.

Din "Detinutul profet" de Ioan Ianolide. Scrieri din 1985

A se vedea si:

Fragmente din "Detinutul profet" de Ioan Ianolide

Fragmente din "Detinutul profet" de Ioan Ianolide (VI) 

Palatul fermecat de Ioan Ianolide. Cuvinte si imagini.

Chinuit, sfasiat de-ntrebari si cu jar pe

Ranile vii, sangeram in neliniste, greu.

La dreapta mea era o bufnita, iar la stanga un sarpe.

Si-am auzit pe sarpe graind: "Nu exista Dumnezeu".

Am pornit prin pustiu. Eram singur si-mi era frica.

In urechi imi sunau cuvintele sarpelui, de tagada.

Intr-un tarziu am aflat oazele singuratatii, neumblate,

Si ochiul meu, ca al bufnitei, prin noapte a-nceput sa vada.

M-adulmecau de departe, flamanzi in tarcoale,

Sacalii desertului, chelacaind.

Dunele noptii pandeau, muindu-si spianrile goale

Si tot mai rar l-am auzit pe sarpe soptind.

Desluseam acum beteala unei carari prin pustie,

Ca firul subtire al stelei ce calauzise pe magi.

De izbeam cu toiagul in stanca, izvora apa vie.

Drumuiam fara preget, cu mana cerului in desagi.

In zori am ajuns in fata palatului cu poarta de vis,

Strajuita de un vultur, un inger, un leu si un taur.

Am batut de trei ori si poarta singura s-a deschis.

Insira-te margaritare pe firul de aur...

Am trecut pe aleea smereniei, printre sanziene udate

Cu apa in care Iisus a spalat picioarele ucenicilor.

Calcam prin cenusa, pe urmele ciudate

Ale pantofului Cenusaresei si ale talpilor calicilor.

Pe aleea caintei, sub salcii am sezut si am plans

Indelung murmurand, in metanie, psalmul cincizeci.

Serafimi m-au stropit cu isop si am strans

Ramuri verzi de pe cioturi crapate si reci.

Mergeam acum printre crini, pe aleea curatiei;

Ca in gradinile cerului, cantau pasari fara numar,

Zefirul isi aninase la aripi clopotele utreniei

Si-am simtit cum se lasa porumbei de lumina pe umar.

Palatu-si inalta coloanele ninse cu polenul solar,

Ca niste fragile stamine in policandrul unui caliciu.

Am suit scara cu trepte de azur si clestar,

Sub raze de aur ce tasneau din inalt frontispiciu.

In sala de mese, totul era pregatit pentru cina.

Am inchinat din cupa cu Vin si am frant cucernic din Paine;

A coborat Nemarginirea in marginita-mi tina

Si-am plutit peste ieri, peste maine.

In sala tezaurului, tainic ardea un inel,

Ireal risipind pe comori nesortite argilei

Tot aurul tors din blandetea privirii din Miel

Si toata aurora topita in lacrima milei.

In sala de arme, din largi panoplii fulgerau laolalta

Sageata-ndraznelii infipta in aripa vantului

Si sabia dreapta si pura, taioasa ca limba cuvantului

Si scutul heraldic si platosa tare si chivara-nalta.

Din sala uneltelor am luat un cantar si un navod

Si-o foarfeca de vier, din curpenul soarelui ca sa tai

Butasi de lumina, meniti sa rodeasca in glod.

Si-am pus in picioare sandalele apostolilor, cu talpa de rai.

Trecand ca intr-un vis pe sub curcubeele grinzilor,

Am ajuns in feeria din sala oglinzilor.

Am privit in peretele din Rasarit

Si am vazut langa o apa un copil cu obrajii de paine,

Trimitandu-si surasul, in barci de hartie, spre tarmu-nrosit

Din basmul cu Feti-Frumosi, cu pitici si cu zane.

Am privit in peretele din Miazazi

Si-am vazut pe un tanar suind catre creste de spini,

De ghiara hatisul trupul nevrand a-si pazi,

Flamand ca sa muste din miezul luminii.

Am privit in peretele dinspre Apus

Si-am vazut un batran ce cu luare-aminte,

Din bratele crucii pe care-asfintise Iisus,

Isi cioplea un sicriu, impacat si cuminte.

Am privit in peretele din Miazanoapte

Si nimic n-am vazut. Nu puteau sa cuprinda

Ochii mei atata mister. Dar in soapte

Armoniile astrelor se-auzeau se-auzeau prin oglinda.

*

Cand m-am intors printre oameni,

Pe locurile de unde-am plecat,

Inflorea fericirea in diminetile clare.

Si multi ma-ntrebara de taina palatului fermecat.

Iar eu le-am raspuns ca el se gaseste in fiecare.

din Detinutul profet, Editie ingrijita de Manastirea Diaconesti, Editura Bonifaciu, 2009

Intampinarea Domnului - Cuvinte ale Mitropolitului Hierotheos Vlachos si cantari ale sarbatorii

9. (Dreptul Simeon primeste pe carbunele Hristos)

Atunci cand Dreptul Simeon a intalnit-o pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care Il tinea in brate pe Hristos, L-a luat pe Pruncul sfant cu mainile sale. El “L-a primit in bratele sale si a binecuvantat pe Dumnezeu” (Luca 2, 28). Scena aceasta este infricosatoare. Cu adevarat, un asemenea lucru nu ar fi fost cu putinta daca bratele lui Simeon nu erau intarite de Duhul Sfant.

Aceasta imagine ne aduce aminte de vedenia Profetului Isaia care dupa ce L-a vazut pe “Domnul stand pe un scaun inalt si maret” si pe Serafimii care se aflau in jurul Lui, si dupa ce si-a marturisit necuratia buzelor sale, s-a aflat dintr-o data in fata urmatoarelor fapte uimitoare:

“Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, avand in mana sa un carbune, pe care il luase cu clestele de pe jertfelnic. Si l-a apropiat de gura mea si a zis: Iata s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale, si faradelegile tale le va curati” (Isaia 6, 6-7).

Vedenia aceasta se refera la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul. Profetul Isaia a fost ales sa vesteasca poporului lui Israel venirea Celui fagaduit, adica a Lui Hristos, si de aceea, el este considerat o mare voce intre profeti si chiar al cincilea Evanghelist. El a descris cu mare claritate si acuratete multe dintre scenele sfintei intrupari.

Faptul ca aceasta vedenie se refera la intrupare reiese si din Traditia erminiei bisericesti. Intr-unul din troparele praznicului se spune:

“Clestele cel tainic ce a luat in pantece pe carbunele Hristos, tu esti, Marie“.

Toate revelatiile din Vechiul Testament sunt legate de Cuvantul neintrupat, iar cele mai multe dintre ele se refera la intrupare, adica la venirea Cuvantului in trup. In cazul de fata, carbunele este Hristos, iar clestele tainic care tine carbunele este Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care L-a zamislit pe Hristos in pantecele ei si care a dat acest carbune Dreptului Simeon. Jertfelnicul ceresc este cerul plin de slava lui Dumnezeu. De aceea cantam: “Pogorandu-Se din cer Stapanul tuturor, L-a primit pe El Simeon preotul“.

Asa cum Proorocul Isaia a primit carbunele si nu s-a ars, ci s-a curatit si a devenit profet, la fel si Dreptul Simeon L-a primit pe carbunele Hristos de la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si nu s-a ars, ci s-a curatit dupa cuvantul: “Iata, s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale si faradelegile tale le va curati“.

Aceasta ultima fraza dovedeste ca vedenia Profetului Isaia se refera la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, lucrul care reiese si din faptul ca Biserica a stabilit ca aceasta fraza sa fie rostita de preotul slujitor dupa Sfanta impartasanie cu Trupul si cu Sangele lui Hristos. Imaginea profetica prezentata mai sus, care il pune pe Dreptul Simeon in stransa legatura cu Sfanta Impartasanie, arata ca omul trebuie sa aiba Duh Sfant, asa cum avea si Dreptul Simeon, ca sa nu fie ars sa Trupul si de Sangele lui Hristos.

Prin urmare, carbunele aprins este Hristos intrupat, jertfelnicul este pantecele Preacuratei Fecioare, Serafimii sunt insasi Nascatoarea de Dumnezeu, iar mainile ei tin clestele prin care da carbunele Dreptului Simeon.

10. (“Acum slobozeste pe robul Tau...”)

Imediat ce Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos in bratele sale, a exclamat:

“Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel” (Luca 2, 29-31).

Aceasta este o fraza plina de maretie, pe care Biserica a preluat-o si a asezat-o la sfarsitul slujbei Vecerniei, dar si in alte slujbe, ca de exemplu, in cuvantul de multumire de dupa impartasirea cu Cinstitele Taine. In continuare vom incerca o scurta analiza interpretativa a acestui fragment evanghelic.

Dreptul Simeon a fost instiintat de Sfantul Duh ca inainte sa moara Il va vedea cu siguranta pe Dumnezeu Cuvantul intrupat, iar acest lucru s-a implinit pentru ca era “invrednicit cu har de prooroc” (Sfantul Chiril al Alexandriei). Dupa ce L-a vazut pe Hristos, a cerut slobozirea sufletului din trup pentru a se vadi faptul ca sfintii “se considera numai legati de trup” (Cuviosul Teofilact) si de acea nu se tem de moarte.

Dupa cuvantul Tau, in pace arata ca Simeon a cerut iesirea sufletului din trup “dupa cum i s-a fagaduit”, el considerand acest lucru ca fiind odihna, pentru ca “in pace” inseamna “spre odihna“ (Cuviosul Teofilact). Odihna are legatura cu linistea gandurilor, pentru ca, o data cu trecerea timpului, Dreptul Simeon o asteapta “fara incetare sa vina“ (Sensul este acela ca, inaintand in varsta, Simeon a dobandit linistea gandurilor, iar acum asteapta odihna care urmeaza in mod firesc dupa linistirea gandurilor) (Cuviosul Teofilact), iar mantuirea lui Dumnezeu era intruparea pe care Domnul a pregatit-o mai inainte de timp. Cu adevarat, taina lui Hristos a fost pregatita “inainte de facerea lumii” (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul a fost lumina spre descoperirea neamurilor, pentru ca neamurile, adica idolatrii, se aflau in inselare si in intuneric si cazusera in mainile demonilor (Sfantul Chiril al Alexandriei), dar si slava lui Israel, pentru ca Hristos a rasarit si a venit dintre israeliteni. Aceasta slava este simtita de cei care sunt recunoscatori lui Dumnezeu (Cuviosul Teofilact).

Cuvintele Sfantului Simeon reprezinta un imn de biruinta inaltat ca urmare a vederii de catre el a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul intrupat. Profetii din Vechiul Testament vedeau spatele lui Dumnezeu, adica venirea Sa care avea sa fie in viitor, insa Simeon I-a vazut fata, Hristos este lumina lumii, dar nu lumina fizica, lumina morala sau o lumina simbolica, ci lumina adevarata, care alunga intunericul gandului si al necunostintei si care este slava nu numai a israelitenilor, ci si a intregii firi omenesti. Fara Hristos si in afara Lui, firea omeneasca este fara slava, fara forma, nedefinita si anonima. Prin Hristos, ea dobandeste “identitate si continut” (Sfantul Nicolae Cabasila).

Faptul ca, imediat dupa ce L-a vazut pe Fiul lui Dumnezeu intrupat, Simeon a cerut slobozirea, adica moartea, se explica prin marea sa bucurie pentru cele ce aveau sa fie savarsite in continuare. Voia sa mearga in Iad ca sa duca vestea cea buna dreptilor Vechiului Testament care se gaseau acolo, adica sa le spuna ca a venit Mesia, Care este Mantuitorul lumii. In plus, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, Simeon se grabea sa mearga in Iad pentru ca sa nu apuce sa duca vestea cea buna copiii care urmau sa fie taiati de Irod. El a cerut aceasta deoarece pruncii sunt mai vioi, se misca mai repede, pe cand el era “batran si greoi si se misca incet“. Hristos ii implineste cererea si, dupa spusele Sfantului Atanasie cel Mare, se pare ca a fost ca si cum Hristos i-ar fi zis lui Simeon sa se arata cu veselie catre Adam, care traia cu mahnire in Iad, si sa vesteasca bucuria Evei, care se afla in chinuri, zicand:

“Vine mantuirea; vine Izbavitorul; vine iertarea; vine Slobozitorul. Nu mai plange, fie omeneasca, vine ajutorul nostru, vine si nu intarzie“.

Prin urmare, Dreptul Simeon este primul care a vestit celor intemnitati in intuneric – tuturor dreptilor Vechiului Testament aflati in Iad, deoarece moartea nu fusese ontologic desfiintata – ca a sosit Hristos cel indelung asteptat, Care va veni grabnic si in Iad ca sa-i elibereze.

11. (“Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora…”)

Dreptul Simeon i-a binecuvantat pe Fecioare Maria si pe Iosif, care urmareau cu mirare si cu surprindere cele ce se petreceau, dupa care s-a intors spre Nascatoarea de Dumnezeu si i-a spus doua profetii minunate.

Prima se referea la Persoana Dumnezeului-Om intrupat:

“Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri” (Luca 21, 34),

proorocie care s-a implinit in timpul vietii lui Hristos, dar care a continuat sa se implineasca de-a lungul istoriei, ca si in viata personala a fiecarui om.

Dumnezeul-Om Hristos este caderea celor necredinciosi, adica a celor care nu cred in El, si ridicarea celor care cred. Un exemplu este ceea ce s-a petrecut pe Golgota. Un talhar a crezut si s-a mantuit, iar celalalt s-a indoit si s-a osandit. Acest lucru se petrece si in viata noastra interioara, pentru ca Hristos este spre cadere in noi, atunci cand noi, cei botezati, cadem in desfranare, si ne este spre ridicare – prin cumintenia noastra. De asemenea, prin aceasta proorocie se mai poate intelege ca Hristos trebuia sa patimeasca si sa cada in moarte, pentru ca multi sa se ridice prin caderea si prin moartea Sa (Cuviosul Teofilact).

Hristos este si “semn care va starni impotriviri”. Cuvantul semn se poate interpreta in multe feluri si poate avea mai multe intelesuri. Mai intai, semn este intruparea lui Hristos, adica intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. In timpul intruparii, s-au petrecut multe lucruri greu de inchipuit si nemaivazute, pentru ca Dumnezeu S-a facut om, iar Fecioara s-a facut mama. Tocmai acest semn este contrazis si pus la indoiala de multi oameni. Unii spun ca a luat trup adevarat, iar altii ca a luat un trup imaginar, adica trupul Sau era inchipuit si toate au fost savarsite inchipuit. Unii considera ca trupul era facut din pamant, iar altii ca era ceresc. Unii spun ca Hristos, ca Dumnezeu, are existenta de dinainte de veac, iar altii cred ca inceputul existentei Sale a fost din Preacurata Fecioara Maria (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Analizand talcuirea Cuviosului Teofilact despre faptul ca semnul care va starni impotriviri este intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca ereticul care vede lucrarea lui Hristos – Care are doua lucrari, adica dumnezeiesti si omenesti; si ca om, Ii era foame si sete, a primit mucenicia, S-a rastignit, a patimit etc., iar ca Dumnezeu a facut minuni, a scos demoni, a readus la viata etc. – sta la indoiala daca Hristos este om sau Dumnezeu. Insa crestinul nu are asemenea indoieli, pentru ca stie din experienta sfintilor indumnezeiti ca, desi Hristos are doua firi, una dumnezeiasca si una omeneasca, El este unul atat in ipostas, cat si in persoana si astfel, acest Unul Hristos lucreaza cand ca Dumnezeu, cand ca om. Desigur, atunci cand lucreaza ambele firi, acest lucru se face in comuniune.

Apoi, dupa spusele Sfantului Chiril al Alexandriei, semn care va starni impotriviri este si Crucea lui Hristos. Unii primesc Crucea si Rastignirea lui Hristos, socotind ca acestea inseamna izbavire si ca pe Cruce s-au biruit taria si puterea intunericului, in vreme ce altii nu primesc Crucea. Acestia din urma nu pot sa inteleaga ca Hristos S-a rastignit. De aceea, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, Crucea este sminteala pentru iudei, iar pentru neamuri nebunie. Insa pentru noi, cei care credem, Crucea este “puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23-24).

12. (Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi“)

Cea de-a doua proorocie a Sfantului Simeon, care are legatura cu Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, este urmatoarea:

“Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi” (Luca 2, 35).

In mod cert, profetia aceasta se refera la durerea si la mahnirea Nascatoarei de Dumnezeu atunci cand L-a vazut pe Fiul Sau – Care era in acelasi timp si Fiul lui Dumnezeu – rastignit pe Cruce, in suferinte si in chinuri. Preasfanta Nascatore nu a suferit si nici nu a simtit durere la Nasterea lui Hristos, tocmai pentru ca L-a zamislit fara samanta si L-a nascut fara stricaciune. Trebuia deci sa sufere mult in vremea iesirii din trup a Fiului sau.

Tocmai aceasta sabie, care a trecut prin sufletul Nascatoarei de Dumnezeu in timpul mortii pe cruce a lui Hristos, a facut sa fie descoperite gandurile ascunse in inimile multor oameni. Unii s-ar putea indoi de faptul ca ea a fost mama cu adevarat, dar datorita durerii simtite atunci de Fecioara Preasfanta, indoiala lor se risipeste.

Aceasta ne aminteste de intamplarea a doua femei din Vechiul Testament, care isi revendicau amandoua un prunc, fapt pentru care s-au infatisat inaintea lui Solomon, ca sa le fie dezlegata pricina. Solomon a cerut un cutit pentru ca sa taie pruncul si sa dea cate o bucata la fiecare femeie. Atunci, una dinte ele a cerut sa nu fie taiat copilul, ci sa fie dat intreg celeilalte. A doua a cerut sa fie taiat, pentru ca sa nu-l ia niciuna dintre ele. Regele a dat copilul aceleia care a preferat sa il lase sa traiasca, chiar de-ar fi fost sa-l ia cealalta femeie. Aceasta a fost semnul ca ea era mama naturala (III Regi 3, 16-28).

In acelasi fel, durerea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu a aratat ca ea era mama adevarata si ca Domnul a luat trup de la ea, caci daca Nascatorea de Dumnezeu a fost mama adevarata, inseamna ca si Hristos a avut trup adevarat si nu a fost un om inchipuit.

Sfantul Atanasie cel Mare spune ca exprimarea “ca sa se descopere gandurile din multe inimi” inseamna ca, prin Crucea lui Hristos si prin Patimile Sale, se vor descoperi toate pornirile interioare ale oamenilor, de vreme ce Petru, care Il urmase zelos pe Hristos, va ajunge sa se lepede de El, uncenicii Il vor parasi, Pilat se va cai prin spalarea mainilor, femeia acestuia va crede in urma unui vis de noapte, sutasul va da marturie dupa semnele ce s-au aratat, Iosif si Nicodim se vor ocupa de cele trebuincioase inmormantarii, Iuda se va spanzura, iar iudeii vor da arginti paznicilor ca sa ascunda Invierea. Cu adevarat, Crucea lui Hristos “este lupta si intarirea gandurilor si intoarcerea lor impotriva“.

Aceasta profetie nu se refera numai la intrupare si la Rastignire, ci si la viata Bisericii, care este adevaratul Trup al lui Hristos. Unii isi gasesc mantuirea prin ramanerea in interiorul Bisericii, iar altii se osandesc prin respingerea lucrarii ei mantuitoare. De asemenea, prin Botez, am primit in inima noastra harul lui Dumnezeu, care nu ne paraseste niciodata, dar se acopera de patimi si tocmai de aceea cadem atunci cand pacatuim, si reinviem atunci cand ne pocaim.

Hristos va fi “spre caderea si spre ridicarea multora” si in cealalta viata, pentru ca toti Il vor vedea pe Hristos, dar pentru unii El va fi Rai, iar pentru altii, Iad.

13. (Sarbatoare a omului traitor in Hristos)

Aceste ultime consideratii arata faptul ca Intampinarea Domnului nu se refera numai la Imparatul Hristos, prin infatisarea uneia dinte etapele sfintei iconomii, ci este in acelasi timp si o sarbatoare a omului traitor in Hristos.

Din praznicul imparatesc al implinirii de catre Hristos a varstei de patruzeci de zile, Biserica a facut o ceremonie, adica o slujba care se savarseste pentru fiecare copil la implinirea a patruzeci de zile de la nastere. Pruncul este adus in biserica de catre mama sa in cea de-a patruzecea zi de la venirea pe lume. Aceasta aducere are un dublu inteles. In primul rand, mama este binecuvantata la sfarsitul perioadei de curatire de dupa lauzie. La fel cum Biserica se roaga pentru orice boala, ea se roaga si pentru femeia care a nascut si care, fireste, simte slabiciune trupeasca dupa efortul nasterii. In plus, se face rugaciune pentru curatire, fiindca modalitatea de nastere a omului este cea care a urmat caderii. In al doilea rand, aceasta este o slujba de multumire pentru nasterea unui copil. Deoarece zamislirea si nasterea unui copil nu sunt numai lucruri dupa fire, ci si rezultat al interventiei lui Dumnezeu, simtim ca pruncul apartine ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l da inapoi prin intermediul preotului pentru ca noi sa il crestem. Dar in realitate, el apartine lui Dumnezeu.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, in loc de perechea de turturele, trebuie sa aducem curatia sufletului si a trupului, iar in loc de doi pui de porumbel, sa fim cu luare-aminte nu numai inaintea lui Dumnezeu, ci si a oamenilor. Si asa cum, dupa savarsirea celor dupa lege, Hristos S-a intors in patria Sa, implinindu-Se si crescand in intelepciune, si noi trebuie sa ne intoarcem in adevarata noastra patrie, care este Ierusalimul ceresc, traind duhovniceste, dupa legea sfanta, crescand in intelepciune si in har si ajungand la varsta implinirii lui Hristos, desavarsiti cu sufletul si vase adevarate ale Duhului Sfant.

Este datoria noastra, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, sa ne asemanam cu Dreptul Simeon si cu Proorocita Ana. Trebuie si noi sa Il intampinam pe Hristos imbracati in nevinovatie, in pocainta, in cumintenie, in curatie si, in general, in dragoste de Dumnezeu si de oameni. Nimeni nu poate sa Il intalneasca intr-un alt fel pe Hristos, Care este adevarata viata.

***

Praznicul Intampinarii Domnului arata ca Hristos este viata si lumina oamenilor si ca omul trebuie sa tinteasca spre dobandirea acestei lumini enipostatice si a enipostaticei vieti. Biserica inalta rugaciunea: “Lumineaza-mi sufletul si cu lumina simtita sa vad limpede si sa Te vestesc pe Tine Dumnezeu“. Pentru ca omul sa Il propovaduiasca pe Dumnezeu, trebuie mai intai sa Il vada cu limpezime. Numai cei care il vad pe Dumnezeu sau macar primesc experienta celor ce vad, se pot face indrumator. Dar pentru ca omul sa-L vada pe Dumnezeu, trebuie mai intai sa primeasca iluminarea sufletului si a simturilor trupului. In acest fel, praznicul Intampinarii Domnului se face praznic al intampinarii fiecarui credincios”.

Septembrie 1994

(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Integral la: Razboi intru Cuvant -  INTAMPINAREA DOMNULUI – “o sarbatoare a omului traitor in Hristos”. Predica teologica a IPS Hieroteos Vlachos

Sa ducem la altar darul iertarii si al dragostei de frate

Religia creştină este o religie a iubirii şi a iertării. Ne învaţă Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”.(I Ioan 4, 7-8). Cât de mare preț a pus Mântuitorul pe iubirea aproapelui, se vede și din cele petrecute la Cina cea de Taină, când Mântuitorul le spune ucenicilor:

„Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi, să vă iubiţi unul pe altul”. (Ioan 13, 34). Această poruncă o reia iarăşi după puţin timp: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu”(Ioan 15, 12), pentru ca apoi să spună aceleași cu şi mai multă tărie: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul”. (Ioan 15, 17). Asupra nici uneia dintre porunci nu a stăruit Mântuitorul aşa de mult şi nici una din ele nu este mai insistent reluată şi tratată atât de amplu și de amănunțit.

Să ne amintim că Mântuitorul pune o singură condiţie în rugăciunea domnească Tatăl nostru: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. (Matei 6, 12). Dacă totuși rostim „și ne iartă nouă, precum și noi iertăm”, și noi nu exonerăm imperfecțiunile și metehnele sufletești ale aproapelui, singuri ne cerem osânda. Neiertând desăvârşit pe alţii, ar trebui să fim cinstiţi şi să spunem: „nu ne ierta, căci nici noi nu iertăm”. Dar putem aspune astfel? Nu putem. Tertium non datur. E de trebuință atunci să ne stăruim să iertăm.

Creștini fiind, suntem îndemnați să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă și ne ocărăsc și să nu ne răzbunăm când sunt aruncate asupra noastră afirmații vitriolante și necinstiri de tot felul, căci numai așa avem noi și noi momente prielnice de dobândire a smereniei celei mântuitoare și a dragostei fiind astfel următori lui Hristos și sfinților Lui. Dacă nu iertăm, nu va fi numai un om rău, ci doi.

Vom spune că nu putem ierta din inimă, însă nici n-am încercat, n-am stăruit sau nici măcar n-am făcut primii pași pe drumul iertării. De vom voi, putem începe prin stăruința în a nu urî, a nu ne bucura de nenorocirile duşmanilor, și apoi, încet-încet, cu bărbăție și rugăciune, cu efort personal și ajutor ceresc vom ierta mai lesne, vom învăţa să ne rugăm pentru duşmani, vom deveni îndelung răbdători, cu bunătate unii față de alţii, precum este şi Dumnezeu cu noi și vom progresa în iubirea aproapelui și chiar în iubirea de vrăjmași.

Atunci când inima noastră tot nu este dispusă să ierte ușor, Sfinții Părinți ne îndeamnă să cugetăm la câte binefaceri ne suntem nouă înşine pricinuitori dacă-i iertăm și-i iubim pe duşmanii noştri şi câtă îndrăznire dobândim înaintea Stăpânului, dar mai înainte de toate gândindu-ne că împăcarea cu cei cu care suntem certaţi şterge păcatele și fărădelegile noastre. Gândindu-ne, așadar, la câştigul ce-l avem, suntem încurajați să arătăm celor ce ne urăsc tot atât de mare dragoste ca şi cum ne-ar fi cu adevărat prieteni, căci nu ne pot fi de atât folos prietenii și apropiații noștri, pe cât ne poate fi de folos dragostea pe care o arătăm celor ce ne duşmănesc şi ne fac rău pe nedrept. Căci această dragoste ne face vrednici de bunăvoinţa cea de sus, ne aduce îndrăznirea cea bună către Dumnezeu și ne uşurează povara păcatelor. Toată datoria ce o avem noi faţă de Dumnezeu n-o putem plăti oricât ne-am strădui. De aceea El ne-a lăsat o cale lesnicioasă pentru plata datoriei, prin care să se şteargă toate datoriile noastre, iar această cale este aceea a iertării din toată inima a celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au pricinuit alţii.

Mântuitorul, cunoscând neputința firii omenești, a lansat exortația al cărei mesaj este înțeles de către toți, căci El mereu a vorbit la nivelul savantului, pe înțelesul necărturarului: „Precum voiți a vă face vouă oamenii, faceți și voi asemenea” (Luca 6, 31). Cu alte cuvinte, îi îndeamnă nu numai să nu săvârșească răul, ci să înfăptuiască cele ce doresc să primească de la semeni, adică binele ce le stă în putere să-l îndeplinească. Cu siguranță, cel nu vrea să fie clevetit, nu trebuie să fie atins de clevetire; nimeni nu dorește să fie necinstit, umilit, ocărât, judecat cu asprime și neiertat de către alții, astfel, trebuie la rându-i să stăruiască să nu arunce veninul răutății asupra nimănui și să ierte greșelile, neputințele și nedreptățile aproapelui.

În alt loc Mântuitorul ne mai învaţă: „Să nu staţi împotriva celui rău, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt; şi celui ce vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa; şi celui ce te sileşte să mergi cu el un stadiu, mergi cu el două”(Matei 5, 39-41). Părinții Bisericii susțin că Mântuitorul grăiește aceste cuvinte, pentru ca pe cel asupra căruia s-au slobozit arcurile și săgețile răutății să-l păzească nemânios, netulburat şi neîntristat, iar pe cel maculat la suflet și pricinuitor al răului să-l îndrepte prin răbdarea celui dintâi, şi, astfel, să-i aducă pe amândoi, ca un bun, sub jugul dragostei.

 

Hristos Domnul pe cruce fiind, i-a iertat pe chinuitori, apoi exemplul Său a fost urmat de Sfântul arhidiacon Ştefan şi de numărul mare de martiri care s-au jertfit rugându-se, binecuvântându-i şi iertându-i pe acei care-i ucideau. Ne amintim şi de Sfântul Pavel, care ştia că diavolii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte împotriva acelora care-l ocărăsc, hulesc şi prigonesc, ca să-i urască şi să calce porunca iubirii. Dar el cunoscând gândurile dracilor, răbda, mângâia şi binecuvânta pe cei ce-l prigoneau, ca să biruiască pe draci şi să se unească cu Dumnezeu, biruind răul prin bine, după asemănarea lui Dumnezeu (vezi pe larg Sf. Maxim, Cuvânt ascetic,15). Toţi Sfinţii Părinţi, despre care pe bună dreptate s-a spus că de-atâta bunătate nu mai ştiau ce-i răutatea, ne dau o mulţime de amănunte şi de argumente în favoarea iertării, pentru că au înţeles cât de mult o preţuieşte Dumnezeu şi cât de folositoare ne este nouă.

 

Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul providenţei dumnezeieşti fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Prin urmare – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască şi de scopul providenţeidivine (Capete despre dragoste, IV, 17).Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, adică desăvârşit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu şi ne vom îndumnezei. Pe cel ce ne-a greşit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca şi cum nu ne-ar fi greşit. Sfinţii Părinţi ne arată că atunci dovedim că iubim nefăţarnic, când iertăm nedreptăţile. Nu e suficientă numai răbdarea ofenselor venite de la alţii, căci uneori poate nu răspundem la ele, dar în inima noastră le adunăm şi le păstrăm. Cât ne costă un zâmbet, o vorbă bună, o privire caldă de iertare? Dacă nu iertăm şi răspundem cu aceeaşi monedă, simţim o clipă satisfacţia egoistă, pătimaşă, dar dacă iertăm, simţim o bucurie şi o fericire în întreaga viaţă, acestea prelungindu-se mult mai intens şi după moarte. Noi nu trebuie să luptăm unul contra altuia, ci unul împreună cu altul, în comuniune de iubire, împotriva adevăratului vrăjmaş al vieţii: diavolul, care caută să-i dezbine pe oameni, să-i despartă, semănând ură între ei. Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertaţi, cât am iertat şi noi altora. Ce frumos ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul: „Lasă-te prigonit şi nu prigoni. Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu zelos în rău” (Cuvinte despre nevoinţe, 58). Sfinţii Părinţi ne mai îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere să-l iertăm şi să-l iubim pe cel ce ne-a greşit, căci dragostea e din rugăciune, aceasta din urmă fiind un izvor de iubire curată. Iertarea este un vlăstar care odrăsleşte din rădăcina iubirii, fiind deci o roadă a dragostei de Dumnezeu şi de semeni.

Creștini fiind, ni se lansează exortații să iertăm şi să cerem iertare, chiar dacă nu ne ştim vinovaţi. În sensul acesta, Mântuitorul ne spune: „… dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împoriva ta,(deci nu numai dacă ai tu ceva împotriva lui, ci şi el dacă are ceva împotriva ta – n. n.), lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24), adică darul dragostei.

Domnul nu primește rugăciunile, postul, milostenia, nevoințele ascetice de tot felul și nici jertfa sau darul nostru adus la altar. Prin aceasta, pe de o parte, Domnul vrea să ne arate cât de mult preţuieşte dragostea dintre oameni, socotind-o a fi cea mai mare jertfă, iar pe de altă parte, dorește să convingă să ne împăcăm cu fratele nostru. Pentru că şi împăcarea cu aproapele este tot o jertfă. O jertfă care primează, este prioritară, trebuie adusă grabnic. Nu trebuie așteptat un anumit prilej pentru a dobândi și a oferi iertarea, nu trebuie ca soarele să apună peste mânia fratelui (Efes. 4, 26), ca nu cumva să vină noaptea zilei și noaptea vieții, căci nu suntem siguri pe ziua de mâine, întrucât mulți din cei ce-și făcuseră planuri n-au mai trăit până a doua zi și au murit în păcat și neîmpăcați cu Dumnezeu și aproapele lor.

Mântuitorul obișnuiește să ierte mai ușor păcatele săvârșite împotriva Sa Însuși, decât pe cele împotriva aproapelui. În concepția Părinților Bisericii, pentru Dumnezeu darul cel mai mare îl constituie pacea noastră, armonia frăţească şi poporul unit după unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, aducându-ne aminte că la jertfele pe care Abel şi Cain le-au adus, Dumnezeu n-a privit mai întâi la darurile lor, ci în inimile lor, pentru ca să-i placă nu numai darurile, ci mai ales inimile lor.

Cei ce își lansează săgețile răutății lor asupra noastră pe nedrept, cu riscul pierderii mântuirii lor, ne pregătesc veșnica noastră mântuire, curățindu-ne păcatele noastre, prin necazurile și prigoanele lor, înălțându-ne astfel spre Împărăția cerurilor, cu riscul de a se prăbuși ei în adâncurile gheenei. Cum dar să nu le mulțumim, cum dar să nu ne rugăm, pentru ca și pe ei Domnul să-i păzească, să-i ierte și să-i miluiască, când ei ne sunt astfel de binefăcători?

Sfinţii Părinţi ne mai supun atenţiei următorul lucru: atunci când ne vine gând de supărare pe fratele nostru, să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului către Petru, anume să iertăm de şaptezeci de câte şapte (Matei 18, 22), să ne cercetăm în fiecare zi inima, ca nu cumva să avem vreun gând rău împotriva aproapelui nostru şi să nu ne culcăm scârbiţi împotriva cuiva, iar de trebuie să mustrăm pe cineva, să facem aceasta fără mânie şi agitaţie, nu ca şi cum l-am mustra, ci amintindu-i cu smerenie ceea ce a spus. Ce frumos spun monahii în mănăstirile noastre: Iertaţi şi Dumnezeu să vă ierte! punând metanie unii altora, agonisindu-şi astfel o conştiinţă curată, dragoste şi smerenie.

Să ne rugăm pentru cel ce ne-a greşit, ca să-l ierte şi Dumnezeu, pentru că el a greşit şi faţă de Dumnezeu. De pildă, Mântuitorul când era pe cruce, i-a iertat pe cei ce-L chinuiau, dar nu le-a zis: Vă iert, ci s-a rugat ca Tatăl să-i ierte, ca să ne înveţe şi pe noi să facem la fel. Poporul nostru a înţeles foarte bine acest lucru când a spus vorba înţeleptă: Dumnezeu să te ierte! sau Dumnezeu să-l ierte!

Iar când iertăm pe cineva, să nu credem că am făcut un lucru mare.Doamne, fă cu mine ceea ce fac eu. Eu aș putea să mă răzbun pentru mine, dar nu mă răzbun; nu te răzbuna nici Tu. Eu am uitat răul pe care mi l-a făcut; uită și Tu păcatele mele; eu îl iubesc așa cum îl iubeam mai înainte când nu mă ocăra; iubește-mă și Tu, Doamne, chiar dacă Te-am scârbit cândva pe Tine; poartă-te cu mine așa cum m-a purtat eu cu el; eu am făcut ceea ce mi-ai porunci Tu, fă și Tu ceea ce ai făgăduit: iertați și vi se vor ierta Fericit este acela care poate mărturisi împreună cu Sfântul Grigorie al Nyssei: „ (Luca 6, 37)” (Despre rugăciunea domnească,Cuvântul V).

Oare nu-l iubim noi pe cel ce ne-a iertat cu generozitate? Să facem şi noi astfel, căci Dumnezeu se bucură în cel ce suferă răul altora şi nu se mânie pe ei. Să-i iertăm pe ceilalţi măcar de dragul Lui.

Sursa: Doxologia - Indemn la iertare, Diacon dr. Liviu Petcu