miercuri, 5 noiembrie 2014

Parintele Zaharia Zaharou despre "Zdrobirea inimii si lacrimile - hrana sufletului". Transcrierea conferintei de la Bucuresti



Zdrobirea inimii si lacrimile - hrana sufletului


Dumnezeu ne-a zidit cu un scop anume, acela de a-L slavi neincetat, si a-I aduce vrednica inchinare, insa, din momentul in care am facut neascultare si ne-am afruntat in rautatea inimii noastre, nu am mai fost in stare sa ii aducem proslavirea si multumita care I se cuvin. In primul capitol al Epistolei catre Romani, citim: "Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat" (Romani 1, 21). Aceasta se intampla atunci cand nu izbutim sa implinim scopul pentru care am fost ziditi dintru inceput. Stim ca si diavolii s-au legat cu legaturile intunericului tot din aceasta pricina. In Rai, Adam, atata vreme cat nu s-a departat de la fata lui Dumnezeu, o privea pe Eva ca pe propria lui viata: carne din carnea lui, si os din oasele lui (cf. Facerea 2, 23) insa, cazand in pacat, el s-a ascuns de la fata lui Dumnezeu. Domnul nu l-a mustrat cu asprime, ci i-a vorbit cu blandete, insa Adam, in loc sa-si recunoasca cu smerenie greseala, a dat vina pe Eva: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Facere 3, 12) a zis el. Adica a inceput sa o priveasca pe Eva ca pe o straina. La fel si noi, atunci cand nu izbutim sa aducem slava si multumita lui Dumenzeu, ne indepartam unii de altii, si nu suntem in stare sa avem iubire frateasca fata de semenii nostri, ii privim ca pe niste straini, ii simtim ca pe o amenintare, si ii judecam. Gandurile de judecata sunt semnul indepartarii noastre de Dumnezeu. Daca ne judecam aproapele, nu vom dobandi nici macar o farama din dragostea lui Dumnezeu. Insa, pentru ca ne-am indepartat de menirea noastra, acum trebuie sa aflam calea de intoarcere, trebuie sa reinnoim in noi dragostea lui Dumnezeu, Care este atat de iubitor si de milostiv, incat, dupa expresia, oarecum neasteptata a Sfantului Grigorie Teologul, "S-a plinit cu trup pentru noi", adica S-a intrupat, desi era Duh. El a luat asupra-Si materialitatea trupului omenesc asa incat sa-L putem privi, auzi si pipai, si sa aflam calea de intoarcere la impartasirea cea dintru inceput cu El. 

Scriptura vorbeste mereu de o indoita pocainta. Mai intai de lepadarea raului, si mai apoi de savarsirea binelui. In Epistola catre Galateni, Sfantul Apostol Pavel zice: "Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume" (Galateni, 6, 14). Prin urmare, pocainta inseamna a te rastigni pentru lume. Aici, prin lume, intelegem patimile, stricaciunea, desertaciunea. Nu avem in vedere intelesul pozitiv de intreaga zidire a lui Dumnezeu, inteles pe care-l primeste cuvantul lume in alte locuri din Sfanta Scriptura, ca de pilda in Evanghelia dupa Ioan: "Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan, 3, 16). Pocainta inseamna, prin urmare, a ne rastigni lumii, a muri fata de lume, adica a ne indeparta de desertaciunea, rautatea, si slava desarta a lumii acesteia, in care domenste stapanitorul intunericului, cel cazut din ceruri din pricina ca s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu. Insa, trebuie ca si lumea sa moara pentru noi, adica sa nu ravnim la cele ale lumii, sa nu ne lasam ademeniti de modelele ei, si nici de duhul ei trufas, ci sa incercam sa urmam duhului poruncilor lui Hristos. Aceasta, a doua treapta a pocaintei, a fi mort pentru lume, este cea mai grea. 

Va fac o marturisire. In prima zi cand am ajuns la Manastire, Parintele Sofronie mi-a spus: "Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile, invata sa plangi". Cu alte cuvinte: daca voiesti sa mori lumii, daca voiesti ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci invata sa plangi. Parintele Sofronie ne indemna cu atata ravna sa plangem in chilia noastra, pentru ca stia ca lacrimile izvorasc doar cand mintea in rugaciune e adunata intr-un singur gand, si ca ele aduc o minunata pace in suflet. Iar, atunci cand vine bucuria, dupa ce am plans cu lacrimi de pocainta inaintea lui Dumnezeu, primim in inima noastra cercetarea tainica a cuvantului lui Dumnezeu. Citim in Filocalie, la Sfantul Ioan Carpatinul ca "Cercetarile cuvantului dumnezeiesc si mai ales cele ce se fac cu varsare de lacrimi, omoara patimile si le risipesc, chair daca sunt vechi, si fac sa inceteze treptat lucrarile lor pacatoase, stricatoare de suflet si de trup. Numai noi sa nu ne lenevim, sa starium pe langa Domnul in rugaciune si prin nadejde neslabita si neinfricata". 

Toti Parintii stiau ca nu este cu putinta ca cineva sa ajunga la isihie, fara ca mai inainte sa invete sa planga inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca, atunci cand plangem ne linistim, toata framantarea si tulburarea dispar, ramanand doar gandul la Dumnezeu. Si, in aceasta starea in care traim cu un singur gand, gandul la Dumnezeu, putem sa primim cercetarea cuvantului lui Dumnezeu. Sfantul Iacov, fratele Domnului zice: "Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre" (Iacov, 1, 21). Trebuie sa ne lepadam de prisosinta rautatii pe care o adunam in lume, asa incat cuvantul sadit, adica chipul lui Dumnezeu in noi, sa straluceasca din nou. Cuvantul sadit in noi este darul cel dintru inceput cu care ne-a inzestrat Dumnezeu ca sa ne faca dupa chipul si asemanarea Lui, ca sa ne dea putinta sa primim descoperirea dumnezeiasca.

Rugaciunea si pocainta sunt mijloacele prin care indepartam rugina ce s-a adunat in noi. Dar, mai cu seama, neincetata chemare a numelui lui Hristos, rugaciunea lui Iisus, indeparteaza rugina pacatului si face sa straluceasca din nou, si sa sporeasca darul cel dintru inceput, calauzindu-ne spre mantuire, adica, spre asemanarea cu Ziditorul nostru.

In Epistola catre Coloseni citim: "În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos"  (Coloseni 2, 11). Apostolul afirma in chip alegoric ca am fost taiati imprejur, ca purtam in inima noastra o rana care nu a fost pricinuita de mana vreunui om, ci de cuvantul lui Dumnezeu si de invatatura Evangheliei, dupa cum subliniaza si Sfantul Grigorie Palama: "Cuvantul Evangheluiei strapunge inima si o face sa-si aminteasca mereu de Cel ce a ranit-o". Astfel, pocainta inseamna a purta mereu in noi taierea imprejur a lui Hristos, cea nefacuta de mana omeneasca, ci pricinuita de cuvantul lui Dumnezeu

In a doua Epistola catre Corinteni, Sfantul Pavel vorbeste din nou, despre cele doua trepte ale pocaintei: "Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer, Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă"  (II Corinteni, 5, 2-4). Pocainta inseamna a fi manati de dorinta arzatoare dupa cele dumnezeiesti, si a ne tangui neincetat, ca sa sporim in cresterea lui Dumenzeu, care este locuinta noastra cea din Cer, pentru ca moartea sa fie inghitita de viata.

In Epistola catre Coloseni, citim de asemenea: "Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit" (Coloseni, 3, 9-10). Dezbracarea de omul cel vechi, care se savarseste in Taina Botezului este prima treapa a pocaintei. In cea de-a doua treapta a pocaintei trebuie sa ne imbracam cu omul ceresc, cel nou, dupa chipul caruia am fost ziditi. Si am putea enumera multe alte locuri din Sfanta Scriptura, care ne infatiseaza aceste doua trepte ale pocaintei, a ne lepada de rau si a face binele, desavarsind sfintenia intru frica lui Dumnezeu.

Desigur, viata traita in pocainta este una dinamica, nu este o lucrare pe care astazi o savarsim si pe urma o neglijam pentru cateva zile, pentru ca mai apoi sa ne intoarcem la ea. Daca nu pastram mereu fierul inrosit, spun Parintii, nu vom putea sa-i dam forma pe care o dorim. Inima noastra trebuie sa fie pururea zdrobita de poruncile Dumnezeiesti, de harul lui Dumnezeu, pentru ca, la fel cum in ceara moale si calda se poate intipari o imagine, tot asa intr-o inima calda se poate intipari chipul lui Hristos.

In Epistola catre Romani citim: "Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit" (Romani 12, 1-2). Cu cata iscusinta vorbeste Apostolul, nu ca un mare prooroc si invatator, ci smerit, ca si cum ar fi el insusi un osandit asemeni celor carora li se adreseaza, suferind si el de aceleasi patimi si cautand sa mangaie si sa fie mangaiat. Potrivit Apostolului, curatia trupului si a sufletului sunt si ele o forma de pocainta. Adica se cuvine sa ne infatisam trupurile inaintea lui Dumnezeu ca pe o jertfa vie, sfanta, si bine placuta, iar rana pe care o purtam mereu inlauntrul nostru sa ne pastreze inima calda si simtitoare, pentru ca in trupurile noastre muritoare sa se poata intipari chipul omului ceresc. Este nevoie sa purtam in noi aceasta rana, pentru ca fie fara ea, inima va fi invartosata si rece, si ne vom lasa ispititi de modelele lumii acesteia, ne vom lasa amagiti de desertaciunea si de slava ei trecatoare, ajungand pana acolo incat sa incercam sa impacam dragostea de lume cu dragostea de Dumnezeu. Insa, rana din inima ne aduce aminte de ceea ce este desavarsit si sfant. Daca avem pururea in noi aceasta aducere aminte, vom putea deosebi care este voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si desavarsita. Este de neaparata trebuinta sa recunoastem si sa implinim voia lui Dumnezeu in viata noastra, pentru ca atunci vom afla viata cea adevarata, viata intru voia Lui. 

Parintele Sofronie vorbeste despre legatura stransa care exista intre rugaciunea curata si aflarea voii lui Dumnezeu. Ascultarea este darul pe care ni-L face Dumnezeu, pentru a putea deosebi voia Sa. Lepadandu-ne de toata grija lumeasca si dobandind rugaciunea curata, ne ridicam la inaltimea voii lui Dumnezeu si, implinindu-I voia, dobandim si cresterea in Dumnezeu.

Zdrobirea inimii, e lumina pentru suflet. Toti cei care au avut parte de aceasta zdrobirea a inimii au putut sa exprime in cuvinte lucruri marete, dupa cum ne incredintam din Sfanta Scriptura si din scrierile Sfintilor Parinti. Insa, cum putem sa pastram zdrobirea inimii? Exista mai multe cai.

Una dintre ele este sa ne aducem aminte de nimicnicia noastra, ca suntem saraci, ca suntem nimic si sa fim gata sa ne judecam si sa ne osandim pe noi insine. Iar aceata osandire de sine, spune Sfantul Grigorie Palama este vinul cel adevarat care veseleste si intareste inima omului. Deoarece zdrobirea inimii da nastere lacrimilor si lumineaza sufletul, ea da in vileag si nimiceste uneltirile vrasmasului si il ajuta pe om sa urmeze doar voia lui Dumnezeu. Sfantul Simeon Noul Teolog zice ca lacrimile si zdrobirea inimii ne plinesc sufletul. Desigur, nu in chip material. Hristos S-a plinit cu trup pentru a putea fi vazut si pipait. Noi, prin lucrarea plansului duhovnicesc si a lacrimilor ne plinim duhovniceste, primim neincetat har, iar sufletul nostru se imbogateste si creste, devenind vizibil pentru Dumnezeu si pentru ingeri.

De fiecare data cand, in rugacinea cu un singur gand, varsam lacrimi de pocainta, Duhul Sfant isi pune pecetea peste sufletul nostru, si primim mereu pecetile Duhului Sfant, si se plineste duhul, adica inima noastra aduna inlauntrul ei energiile Sfantului Duh intr-o asa masura incat devine salas a lui Dumnezeu, biserica a Duhului Sfant. Atunci omul se aseamana cu Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este taina mantuirii noastre. Cuvantul lui Dumnezeu, S-a plinit in trup ca sa ne mantuiasca, ca sa putem si noi sa ne plinim duhovniceste cu dumnezeirea Lui. Insa, sufletul nu poate sa capete consistenta daca nu-l hranim cu painea lacrimilor, cu painea pocaintei. Noi nu putem intra in imapartasire cu Dumnezeu si sa ramanem cu El pe veci, daca nu ne apropiem de El cu duh umilit si cu inima infranta. Strapungerea inimii si lacrimile ne lumineaza mintea si ne inalta la starea de indumnezeire. Atunci inima noastra nutreste aceeasi dorinta, aceeasi bunavoire ca si Dumnezeu, ca toti sa se mantuiasca. Din acest moment incepe lucrarea adevarata a omului. Atunci, potrivit psalmistului, iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa, care nu este alta decat rugaciunea de mijlocire pentru intreaga lume, ce aduce inaintea lui Dumnezeu toata zidirea. 

Cea mai desavarsita forma a pocaintei este rugaciunea ipostatica, cand stam inaitea lui Dumnezeu si Acesta vede in inima noastra nu doar o singura persoana, ci intreaga lume. Despre acesta ne vorbeste Sfantul Siluan si multi alti Parinti.

O alta cale de a pazi zdrobirea inimii, este sa ne intristam ca nu putem sa aducem slava si multumita lui Dumnezeu, asa cum I se cuvine. Astfel pazim lucrarea pocaintei si lacrimile evlaviei ne hranesc sufletul si il plinesc, facandu-ne cunoscuti ingerilor. Iar, la sfarsitul veacurilor, ingerii ii vor aduna pe toti alesii lui Dumnezeu de la marginile pamantului, pe toti cei ce vor avea pe chipul si in inima lor pecetea Duhului Sfant. Toti cei care au primit aceasta pecete datorita zdrobirii inimii si a lacrimilor incep sa-L iubeasca pe Dumnezeu din toata putera lor si se vad pe ei ca unii care nici macar nu au inceput sa umble pe calea dragostei lui Dumnezeu. De aceea si pot spune, impreuna cu Apostolul Pavel, ca "Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (Timotei 1, 15). 

Osandirea de sine si luarea vinei, a rusinii pacatului asupra noastra, sunt semne ale dragostei lui Dumnezeu care vadesc ca Dumnezeu Si-a inceput lucrarea inlauntrul nostru. Sfantul Pavel este primul dintre pacatosi pentru ca era cel dintai in dragostea de Dumnezeu. In suflet dragostea de Dumnezeu se preface in lumina si din acel moment omul nu se mai compara cu semenii lui muritori, ci cu masura dumnezeiasca, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos. 

Pocainta este lucrarea la care sunt chemati nu doar monahii, ci toti crestinii. Sfantul Ioan Scararul zice ca daca trece o zi, fara ca noi sa plangem, aceasta zi este pierduta pentru vesnicie. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spue ceva asemanator, ca daca nu plangem in fiecare zi nu suntem vrednici sa ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, nici macar in ziua de Pasti. Insa, daca plangem in fiecare zi, atunci putem sa ne impartasim in fiecare zi

De fiecare data, cand Dumnezeu ne da sa plangem pentru pacatele noastre, simtim cum vesnicia se atinge de noi, simtim o atingere a harului. Atunci ni se schimba si purtarea fata de semenii nostri. Nu mai spunem asemenea lui Adam: femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a ispitit si m-a dus la pierzanie, pentru ca Tu nu esti un Dumnezeu bun si iubitor. Stim insa ca, mai inainte de a cadea in pacatul neascultarii, Adam o privea pe Eva ca madular din madularele lui, ca pe viata lui, si era plin de recunostinta fata de Dumnezeu. Acelasi lucru se petrece si cu noi. Daca nu plangem in fiecare zi, nu il vom privi pe fratele nostru ca pe viata noastra, asa cum ne invata Sfantul Siluan, care zice ca fratele nostru este viata noastra, si nu vom inceta sa ne muscam si sa ne mancam unii pe altii, pana acolo incat vom ajunge sa ne nimicim unii pe altii, dupa cum ne previne Apostolul Pavel. Insa, daca traim in pocainta, vom afla milostivirile indurarii, ni se va largi inima, si ii vom privi pe fratii nostri cu mila, dorindu-le tot binele, ii vom iubi, si ii vom purta in inima noastra. Prin urmare, trebuie sa pazim in noi zdrobirea inimii care este lumina pentru suflet, si inceputul adevaratei iubiri. 

Fara zdrobirea inimii nu vom intelege nici Evanghelia, nici Prooroci. Atunci cand Avraam L-a vazut pe Dumnezeu s-a tanguit amarnic: "sunt pulbere şi cenuşă" (Facerea 18, 27). La fel a facut si Isaia care este numit de Sfintii Parinti "al cincilea Evanghelist", pentru ca a intrevazut atat de limpede duhul intregii vieti a lui Hristos. De aceea si cantarile din Joia Mare sunt insuflate in mare masura de cuvintele lui. Si Sfanta Liturghie incepe tot cu cuvintele Proorocului Isaia: "ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa"  (Isaia 53, 7). Parintele Sofronie spunea ca Isaia a vazut in duh ethosul Liturghiei, ethosul lui Hristos. Acest al cincilea Evanghelist, atunci cand a cunoscut slava lui Dumnezeu a zis: "vai mie ca sunt pierdut!" om ticalos si spurcat (Cf. Isaia, 6, 5). Nu a cautat sa se indreptateasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, asa cum au facut-o mai tarziu evreii, ci si-a dispretuit dreptatea, considerand toate faptele dreptatii sale ca un vesmant intinat, inaintea Doomnului. Iar Sfantul Apostol Petru, atunci cand a cunoscut maretia lui Dumnezeu a fost martorul minunii cand Domnul i-a umplut nu doar mreaja de pesti, ci si inima de uimire. A cazut in genunchi si a zis: "Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos" (Luca, 5, 8).

Acelasi imbold l-au avut toti sfintii care au vazut slava lui Dumnezeu. Prin urmare, daca izbutim sa pazim neincetat zdrobirea inimii, ne vom da seama de nepriceperea noastra, de oribirea noastra, de nedreptatea noastra, de neajunsurile noastre, ca suntem lipsiti de tot ceea ce este bun si sfant, dar mai presus de toate de dragostea dumnezeiasca. Si nu ne vom rani atunci cand cineva ne dojeneste si ne spune cuvinte grele, pentru ca noi insine ne-am pus pe noi mai prejos de toti. Sfantul Vasile cel Mare spune ca noi trebuie sa avem primul cuvant adica sa ne osandim pe noi insine ca fiind vrednici de judecata cea aspra a lui Dumnezeu. Daca aceasta va fi primul nostru cuvant, atunci vom afla mantuire in infricosata zi a Judecatii. Iar, in alt loc Sfantul Vasile zice: "faceti de bunavoie ce veti face, vrand-nevrand. Nu crutati viata aceasta pamanteasca de care veti fi lipsiti". Adica, daca vrem sa biruim moartea, trebuie sa primim de bunavoie moartea care se manifesta zi de zi in viata noastra in felurite chipuri. 

Sfantul Siluan, atunci cand talcuieste cuvantul pe care l-a primit de la Domnul: "tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" vorbeste despre el ca despre o mare stiinta. Ca o cale de a intelege si a deprinde aceasta mare stiinta, este si indemnul Sfantului Vasile cel Mare. Vedem cum viata noastra se afunda in iad, caci nu petrecem fiecare ceas inaintea fetei lui Dumnezeu, nu suntem necontenit calauziti de duhul Lui, si mintea noastra nu este intotdeauna luminata si adancita in inima. Cel mai mult timp il petrecem luptandu-ne cu pacatul, uitarea de Dumnezeu, cu akedia duhovniceasca. Cu adevarat, Dumnezeu nu este prezent in viata noastra, si de aceea si suntem in iad, caci iadul este locul de unde Dumnezeu lipseste. Atunci, vazand toate acestea, am putea incerca sa punem in practica cuvantul pe care l-a primit Sfantul Siluan si sa zicem: "da, Doamne, vrednic sunt de aceata infricosatoare pustiire, pentru ca sunt atat de departe de mantuirea Ta, si imparatia mortii este casa mea". Si, dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, daca ne vom osandi pe noi insine la iad, nu vom mai putea sa ne impotrivim si sa ne razvratim atunci cand cineva ne osandeste, pentru ca osanda aceasta este mai usoara, vremelnica, si are un sfarsit. Din contra, spune el, "cei care sunt gata sa primeasca adevarata osandire de sine pentru instrainarea lor de Dumnezeu, nu doar ca nu mai iau seama la jicnirile si mustrarile care li se aduc, dar afla si tamaduire de bolile trupesti si desavarsire duhovniceasca"

Vedem, deci, ca din momentul caderii protoparintilor nostri, aceasta este atitudinea drapta, nu doar inaintea lui Dumnezeu, ci si inaintea semenilor nostri, pentru ca cele doua mari porunci evanghelice nu pot fi separate una de alta. Il iubim pe Dumnezeu din toata inima si pe fratii nostri ca pe viata noastra. Singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru.

Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine. Evanghelistul Ioan spune acelasi lucru: "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (Ioan 1, 8-9). Toti Sfintii spun acelasi lucru ca si Scriptura. Mi-e mila de cei care nu-i cinstec pe Sfinti si citesc doar Sfanta Scriptura precum protestantii. Ei traiesc intr-o mare saracie duhovniceasca, pentru ca nu patrund in bogatia Imparatiei, nu devin partasi la bogatia de daruri a tuturor sfintilor. 

In Biserica ne bucuram de o dubla impartasire. In primul rand ne impartasim de Trupul si Sangele lui Hristos prin care ni se daruieste viata Lui, atata timp cat si noi ii aducem ca jertfa viata noastra. Ne impartasim, de asemenea, de darurile tuturor sfintilor, pentru ca ei toti sunt prezenti in Hristos. Acolo unde se afla Hristos, acolo se afla toti sfintii si toti ingerii Lui. Daca cinstim adunarea liturgica, aducand aici toate simtamintele bune care s-au nascut din strapungerea inimii si din lacrimi, potrivit pregatirii noastre pentru Sfanta Liturghie, atunci dobandim cinstea de a deveni partasi la darurile madularelor puternice ale tuturor sfintilor, mai ales ale Preasfintei, Curatei, Preabinecuvantatei, Slavitei Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoare si Pururea Fecioarei Maria. Devenim, prin urmare, partasi la toate darurile sfintilor, atata timp cat ne aducem si noi darul inimii nostre, oricat de mic si de neinsemnat ar fi el. Daca, precum zice Evanghelistul Matei, am intrat in camara noastra si am lucrat in taina pocainta, si apoi aducem rodul acestei pocainte ca o jertfa inaintea Domnului, in adunarea liturgica, atunci ne vom invrednici si de intrarea din plin cu partasia darurilor tuturor sfintilor. Aceasta este cel de-al doilea fel de impartasire. Desigur, atat prima cat si cea de-a doua comuniune, nu sunt altceva decat partasia cu capul Trupului, cu Hristos, iar aceasta comuniune bogata se savarseste in Bsierica. Dumnezeu este o unitate bogata in Imparatia Lui, iar Imparatia Lui este Imparatia bogata a tuturor ingerilor si a sfintilor din toate veacurile.

Spuneam ca este nevoie sa invatam sa pastram duhul zdrobit al inimii. Unii Parinti, inainte de a muri, il rugau pe Dumnezeu sa le ingaduie sa mai traiasca macar un ceas ca sa se pocaiasca, pentru ca stiau cat de mult folos aduce chiar si numai un ceas de plans. Stiau ca aceasta ii va ajuta sa patrunda in comuniunea cea bogata a darurilor harului salasluit in trupul lui Hristos. Casa Domnului este plina de slava Lui si depinde de noi sa patrundem in aceasta slava, sa gustam din ea si sa ne o insusim. Iertati-mi indrazneala de a vorbi despre lucruri asa de inalte, insa nu stiu despre ce alt ceva am merita sa vorbim, care ar putea sa ne calauzeasca la acea unitate mult dorita, pentru care Parintele Sofronie se ruga cu atata ardoare inainte de a muri.

Strapungerea inimii este lucrarea Duhului, este coborarea Duhului Sfant in inima, care provoaca un cutremur ce scutura rugina pe care am adunat-o inlauntru. Acelasi Duh ne vorbeste si ne talcuieste, mai apoi, pildele si invataturile dumnezeiesti. Sa-I multumim Domnului ca ne-a dat putinta sa traim in casa Lui, sa avem rugaciunile Parintilor nostri duhovnicesti si ale Sfintilor, fie ei mai mari sau mai mici. Pentru rugaciunile lor nadajduim si noi sa ne implinim menirea.

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca cel ce traieste cu zdrobire de inima si cu lacrimi, nu are indrazneala sa priveasca nici macar la chipul unui prunc. Privirea lui se coboara mai jos, iar mintea lui inca si mai jos. Acesta este ethosul care caracterizeaza pe cei ce se hranesc cu duhul lui Dumnezeu. 

Intr-una din rugaciunile de sfintire a Agheasmei Mici, Biserica ne invata ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care primeste lacrimi amare. Nu exista ceva mai puternic care sa ne uneasca cu Dumnezeu, care sa ne ajute sa patrundem taina isihiei Lui si sa-L cunoastem, decat a sta inaintea fetei Lui cu lacrimi amare, marturisindu-ne ticalosia, starea jalnica in care ne aflam, si pocaindu-ne pentru ea. Rugaciunile Bisericii ne dezvaluie firea lui Dumnezeu si ne lasa sa intelegem ca de El se cuvine sa ne apropiem cu duh infrant si cu multe lacrimi.

Dumnezeu este mangaietor. Firea intregii dumnezeiri, a Treimii, in partasia Tatalui, a Fiului, si a Sfantului Duh este aceasi, de a fi mangaietor. Si este usor sa intram in legatura cu acest Dumnezeu mangaietor, daca venim inaintea Lui cu inima zdrobita si cu mult planset. De cate ori aducem Domnului lacrimi de pocainta, Duhul Sfant se atinge de noi, se pogoara in chip nevazut peste noi, insemnandu-ne cu pecetea Lui. Ochii nostrii materialnici nu vad aceasta pecete, ingerii insa o vad, si la sfarsitul veacurilor ei vor putea sa-i adune pe toti alesii Domnului din toate colturile pamantului, pe toti cei care sunt ai Lui. Ei ii vor putea sa-i deosebeasca pe aceia care poarta pecetea Domnului, semnul ca s-au pocait si au plans inaintea Lui. De aceea si Sfintii Parinti vorbesc cu inflacarare despre lacrimi. Sfantul Ioan Scararul spunea ca nu vom fi osanditi pentru ca nu am teologhisit sau pentru ca nu am facut minuni, dar ni se va cere socoteala pentru aceea ca nu am plans indeajuns inaintea Domnului. Astfel, intreaga cultura a vietii crestine, dar mai cu sema monahismul, ne incurajeaza sa primim, sau mai degraba sa reinnoim, ungerea Duhului Sfant prin lacrimi. Proorocul David, a cunoscut aceata taina a lacrimilor cand a zis: Doamne, hranitu-ne-ai pe noi cu painea lacrimilor (cf. Psalm 41, 3). Stia ca lacrimile sunt painea sufletului, ca ele plinesc sufletul. 

Parintele Sofronie, marturisea undeva in scrierile sale ca, dupa o pocainta adevarata cu multe lacrimi, a simtit cum ungerea Duhului Sfant ii ardea pana si pielea trupului. Lacrimile care plinesc duhovniceste sufletului sunt o mare taina. Ele sterg toata neintelegerea dintre noi, toata vrajmasia, orice gand rau, incurajand iubirea frateasca in care, spre fagaduinta vietii vesnice, - dupa cum citim in cantarea treptelor pe glasul al 8-lea: vai noua daca incercam sa statornicim dreptatea noastra inaintea lui Dumnezeu, dupa cum zice Apostolul (cf. Romani 10, 3)-, nu se cuvine sa ne incredem in faptele noastre exterioare, sau in vre-un dar natural cu care am fost inzestrati. Acestea nu duc la dragostea dumnezeiasca, ce se afla doar acolo unde este strapungerea inimii pentru pacate, si recunostinta, multumita, aduse lui Dumnezeu. Sfantul Siluan zice ca nu exista minune mai mare decat sa il iubim pe pacatos in caderea lui, pentru ca prin aceasta ne asemanam lui Dumnezeu. Aceasta a facut Dumnezeu pentru noi: ne-a iubit pana la capat si a dat mortii pe Unul nascut Fiul Sau pentru mantuirea noastra.

 Sfantul Siluan ne indeamna sa dobandim si noi mintea lui Hristos si sa iubim si noi pe semenii nostri, cei impreuna patimitori cu noi. Aceasi realitate duhovniceasca isi afla expresia in scrierile Parintelui Sofronie. Pentru Parintele Sofronie, cea mai mare minune este unirea mintii omului cu Duhul lui Hristos, care are loc atunci cand omul inainteaza pe calea pocaintei si isi vede inima ca se inalta la cer si se ascunde cu Hristos in Dumnezeu.


Intrebari si raspunsuri

- Exista si lacrimi rele, adica provocate de patimi? Cum ne dam seama, si ce trebuie sa facem in aceasta situatie adica, daca nu avem plansul cel bun?
Sunt multe feluri de lacrimi. Sunt lacrimi care se nasc din manie, lacrimi care se nasc din mila de sine, si acestea sunt, intr-adevar, lacrimi nascute din patimi. Dar lacrimile cele bune sunt cele care intotdeauna nasc rugaciune si dialog cu Dumnezeu. Asa cum spune Domnul in Evanghelie: "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Matei 5, 4) - se vor mangaia cu mangaierea Mangaietorului. Lacrimile sanatoase nascute din pocainta sunt intotdeauna insotite de mangaierea care vine de la Duhul Sfant, Mangaietorul. Asa cum am spus, cel care plange si are lacrimi de pocainta adevarata, nu indrazneste nici sa priveasca la fata unui prunc. Lacrimie cele bune nasc dorinta de rugaciune, si dau in inima o stare de smerenie si de umilinta. Iertati-ma ca vorbesc si am vorbit despre aceste lucruri. Cred ca sunt un pic nebun sa vorbesc deschis despre aceste lucruri, dar nu este nimic altceva mai binefacator decat acest lucru.
- Cum poti sa plangi daca sufletul iti este impietrit si esti prea obosit - spre exemplu dupa serviciu - si sa stai la rugaciune?
Putem intotdeauna incepe prin a ne infatisa inaintea lui Dumnezeu cu starea noastra, si a-I vorbi despre ceea ce simtim, despre ceea ce traim. Si, sa ne aratam parerea de rau ca nu putem sa-I oferim lucruri vrednice de El, lucruri pe care le merita Dumnezeul nostru. De multe ori ne gandim ca suntem obositi si ca nu mai avem nicio putere, dar daca reusim sa ne smerim, sa smerim inima noastra, atunci acolo se descatuseaza energii care ne ajuta sa intram in lucrarea pocaintei.

Aveam un prieten ieromonah si duhovnic si intr-o seara de duminica, de sarbatoare, dupa Liturghie, dupa multe spovedanii, era asa de terminat incat credea ca nu mai poate sa scoata niciun cuvant inaintea lui Dumnezeu. Si asa a inceput sa se plimbe prin chilie, in sus si-n jos, spunand: "iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta, iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta, iarta-ma Doamne, nu sunt in stare, nu am putere sa-mi fac pravila". Si dupa ce s-a plimbat asa vreo 20 de minute, dintr-o data in inima lui s-a produs o mare deschidere si i-au venit lacrimile, si i-a venit puterea si s-a rugat indelung in noaptea aceea. Acest prieten drag mi-a marturisit acest lucru si mi-a descoperit un lucru pe care l-am mai intalnit, si anume ca in noi sunt energii ascunse, de care nu ne dam seama, si e nevoie de un singur gand smerit care actioneaza ca o cheie declansatoare a acestor energii. Aceste ganduri-cheie le putem gasi in Sfanta Scriptura, in scrierile Sfintilor Parinti, in cuvintele duhovnicilor, iar alte ori ne sunt pur si simplu inspirate de Dumnezeu direct. Dar atitudinea de baza privitoare la aceste ganduri este urmatoarea: sa dam slava lui Dumnezeu pentru toate si sa luam asupra noastra rusinea pacatelor noastre si a caderilor noastre.
- Cum se poate dobandi plansul pocaintei fara a ni-l provoca singuri si a ne autoimbolnavi psihic (pentru a nu se intampla ceva d.p.d.v. psihic)?
Cred ca am spus deja, adica avand acea atitudine dreapta in care il indreptatim pe Dumnezeu, dandu-I toata dreptatea, si luand asupra noastra toata vina si tot pacatul. Unii oameni plang foarte usor, altii nu asa usor. In orice caz lacrimile sunt foarte pretioase atunci cand sunt insotite de rugaciune.
- Te poti tamadui de impotrivire si de tendinta spre neascultare, zdrobirea inimii si plansul?
Da, lacrimile elibereaza sufletul, sparg zagazurile inimii, si duc catre o mare libertate pe care toti cei care se roaga cu inima zdrobita ajung sa o cunoasca. Pentru cei dintre dumneavoastra care sunt obisnuiti sa se roage cu rugaciunea lui Iisus, Sfantul Teofan Zavoratul, un Sfant rus din secolul al XIX-lea, recomanda ca mai intai sa plangem cu lacrimi de pocainta si abia dupa aceea sa ne asezam pe un scaunel si sa spuem rugaciunea lui Iisus. Pentru ca prin lacrimi sufletul se descatuseaza, se elibereaza, si in pace poate sa cheme numele Domnului.
- Ce trasaturi trebuie sa imbrace educatia copiilor, pentru ca inimile lor sa se poata misca cu usurinta spre pocainta? Pun intrebarea atat ca parinte, cat si ca educator, profesor.
Cred ca educatia copiilor este foarte dificila si complicata in zilele noastre. Dar, in nepriceputa mea simplitate am sa va spun ceva care poate fi de folos. Copiii se invata, mai mult decat prin cuvinte, prin exemplul parintilor, prin pilda faptelor lor, si mai mult chiar, se invata prin rugaciunea parintilor. Si, imi aduc aminte intotdeauna de o intamplare pe care am auzit-o. Era un preot in diaspora care avea trei baieti, si toti trei erau ca niste ingeri. Si cineva l-a intrebat: cum i-ai crescut, cum i-ai invatat de sunt asa de apropiati de Dumnezeu? Si raspunsul a fost: nu i-am invatat niciodata nimic, ci atunci cand adormeau ma duceam langa paturile lor si ma rugam acolo o jumatate de ora. Si toate lucrurile pe care voiam sa le spun, Dumnezeu le punea in inima lor. Acum unul din ei este preot iar ceilalti doi sunt cantareti in biserica lui.
- Daca Dumnezeu a facut-o pe Eva pentru Adam, iar Hristos le spune saducheilor ca in Imparatia lui Dumnezeu nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii, atunci care este firescul omului, monahismul sau viata de cuplu?
Depinde ce intelegeti prin firesc. Trebuie sa tinem o anumita conventie. Ceea ce e firesc in zilele noastre tindem sa caracterizam a fi suprafiresc.
- Puteti sa ne dati un exemplu de moment in care au aparut lacrimile? Cum s-a intamplat? Cum sa fac sa ma invinovatesc daca sunt multumit de mine?
Trebuie sa impreuna lucram cu Dumnezeu. Este un dar de la Dumnezeu dar trebuie sa-l cerem.  Tot ceea ce facem pentru mantuirea noastra este o impreuna lucrare a doi factori, divin, care este necreeat, si uman, foarte mic, dar absolut necesar. Ceea ce poate sa ajute este citirea Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti, si sa ne comparam nu cu oamenii, ci cu chipul omului asa cum ni-l descopera Dumnezeu.
- Parinte Zaharia sunteti de acord sau nu cu afirmatia urmatoare: "duhovnicul in a carei credinta a patruns erezia poate pierde harisma discernamantului". Este bine ca ortodoxia sa participe la miscarea ecumenica?(Ceea ce inseamna ca mai ales erezia se leaga probabil de miscarea ecumenica.)
Despre duhovnicul care a fost atins de erezie nu putem vorbi asa, nu putem sa punem un diagnostic. Nu trebuie sa ne grabim in a pune diagnostic in aceste situatii. Unele Biserici Ortodoxe iau parte in miscarea ecumenca si aduc acolo o marturie ortodoxa. Pe de alta parte traim intr-o lume a dialogului si faptul de a refuza dialogul nu cred ca ajuta, mai ales pe cei care, intr-o anumita masura, cauta si ei sa se impartaseasca de descoperirea dumnezeiasca. Desi prezenta ortodoxiei in aceata miscare ecumenica este inevitabila ca marturie, putem spune ca ecumenismul nu e problema Biserici Ortodoxe, e mai mult problema catolicilor si a protestantilor.
- Exista si plans fara lacrimi? Daca da, poate fi de aceeasi intensitate ca a celui in care versi lacrimi?
Da, exista. Dar e foarte rar.
- Cum ar trebui sa procedam cu plansul la slujbe, avand in vedere ca ni se cere sa fim tainici? Pocainta se poate manifesta si altfel decat prin lacrimi?
Da, este o intrebare buna. In Sfantul Pavel citim: "duhurile proorocilor se supun proorocilor" (I Corinteni 14, 32). Daca suntem cu adevarat intr-un duh profetic, nu trebuie sa ne manifestam trairile noastre launtrice inaintea celorlalti, pentru ca nu este semn al smereniei sa uzurpam spatiul celuilalt. Dar, ca sa luam parte la slujbe intr-un duh de pocainta, fara sa aratam nimic in cele din afara, trebuie sa lucram cand suntem in chila, in camera noastra. Daca ne-am pocait inainte de a veni la slujba, am creat in inima noastra un spatiu liber in care duhul nostru se misca in toata libertatea si lucreaza in puterea duhului fara nicio manifestare exterioara de pietism.
- Dumnezeu este dragoste si bucurie. Cum din lacrimile care izbucnesc din durere si intristare sunt calea de a ajuge la Dumnezeu?
Pentru ca traind in aceasta lume am acumulat multa rugina si coruptie in inimile noastre si, pana cand nu scapam de aceasta rugina, nu ajungem la Dumnezeu. In aceasta viata oamenii lui Dumnezeu neincetat varsa lacrimi inaintea lui Dumnezeu. De aceea vedem in cartea Apocalipsei ca ultimul gest de mangaiere a lui Dumnezeu este ca sterge lacrimile de pe fetele alesilor Lui (Apocalipsa 21, 4). Si, abia atunci ajungem la adevarta bucurie unde nu este durere nici intristare nici suspin, cum spunem in slujba pentru cei adormiti.
- Cum se impaca starea de pocainta continua cu starea de seninatate si bucurie care se cere crestinului?
Cea de-a doua, seninatatea si bucuria este cu neputinta fara prima, fara lacrimi si pocainta continua, dar, din nefericire, vorbim la un nivel psihologic si nu duhovnicesc. Adevarata bucurie nu este ca bucuria psihica. Adevarata bucurie este sa simtim cu toata fiinta noastra ca apartinem lui Dumnezeu si ca am dobandit har inaintea Lui. De aceea Apostolii si toti slujitorii Bisericii au aceasta slujire de reimpacare. Ne cer mereu sa ne impacam cu Dumnezeu, pentru ca numai asa vom dobandi bucuria cea adevarata.
- Este posibil ca lacrimile de bucurie si de recunostinta, care urmeaza, sa fie mai puternice decat cele de pocainta, sau este o inselare?
Nu nu e inselare. Cred ca cea mai creatoare pocainta este atunci cand aducem multumita lui Dumnezeu. Cand ne facem un obicei din a aduce multumita lui Dumnezeu pentru toate binefacerile stiute si nestiute, ajungem la puctul in care Ii multumim pentru fiecare gura de aer pe care o respiram. Si, cu cat Ii multumim mai mult cu atata El ne da mai mult har. Si vine clipa in care ne intristam, ca nu putem sa-I multumim cu vrednicie. Si acesta este momentul de inceput al pocaintei creatoare nascuta din recunostinta, care nu are sfarsit pe pamant.
- Ati spus ca atunci cand omul are lacrimi de pocainta este insemnat cu pecetea Duhului Sfant. Aceata pecete dispare atunci cand omul pacatuieste? Daca da, atuncea omul ar trebui sa aibe lacrimi de pocainta doar la sfarsitul vietii?
Dar ca sa avem lacrimi de pocainta la sfarsitul vietii trebuie sa ne antrenam in pocainta in timpul vietii. Si daca nu ne antrenam s-ar puteasa nu le gasim la sfarsit. Si, de aceea, ne facem din rugaciune un obicei, pentru ca atunci cand vom ajunge la neputintele de la sfarsitul vietii, obiceiul acesta sa fie sustinut si sufletul sa treaca dincolo intr-o stare de rugaciune, pentru ca e obisnuit sa se roage.
- Cum putem avea o viata de familie dar in acelasi timp sa ne mancam painea amestecata cu lacrimi de pocainta?
Aceasta este o problema de viata. Domnul ne spune: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide" (Matei 7, 7).
- Parinte, putem pomeni la o slujba un om care s-a sinucis? Dar in rugaciunea proprie?
Cred ca putem sa ne rugam pentru oricine, dar Biserica refuza sa faca slujba de inmormantare pentru cei care au comis acest pacat pentru a nu incuraja acest pacat. Si nu e destul de clar intotdeauna, de exemplu daca cineva inghite otrava, din acel moment si pana a murit, nu stim daca s-a pocait. Biserica prin aceasta vrea sa ne educe intr-o anumita directie, dar fiecare dintre noi ne putem ruga pana la masura care ne este data de milostivirea lui Dumnezeu.
- Daca Hristos este in inima noastra, si noi ne vom zdrobi inima, nu-L vom zdrobi si pe Hristos?
Nu ne zdrobim inima, ci Ii curatim locasul. Pentru ca inima omului este scaunul picioarelor Imparatului, si noi trebuie sa-I pregatim acest loc ca El sa vina si sa se instapaneasca acolo pe vesnicie. Nu ne zdrobim inima, ci zdrobim legatura pacatului din inima, legaturile patimilor din inima, care ne tin legata inima.
- Ce este adancul inimii? Cum putem sa constientizam adancul inimii?
Adancul inimii, spune Sfantul Grigorie Palama este trupul [cel mai dinlauntru al] trupului [Cf. Tratatul II din Triada I in Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, studiu introductiv si traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2006, p. 267], este locul unde toate facultatile trupului nostru se concentreaza si lucrul asta nu se poate intampla fara lucrarea harului. Si, atunci, cand ne descoperim adancul inimii, ne simtiti uniti cu Dumnezeu si cu intreaga omenire. Si, asa cum spune Sfantul Siluan, omul in starea aceasta aduce inaintea lui Dumnezeu prin rugaciune mijlocitoare, intreaga zidire.
- In ce moment sufletul paraseste trupul? La cat timp dupa ce inima inceteaza sa bata? In acest sens, ce parere aveti de transplantul de organe facut cu acordul crestinului dat in timpul vietii. Dreptul asupra vietii il are Hristos, atunci ce pericol il paste pe ortodoxul ce-si da acordul? 
La inmormantarea lui Vladimir Lossky Arhim. Sofronie in prim plan
Sa vorbesc despre transplantul de organe, si in special de transplantul inimii, este un lucru foarte delicat, si nu as vrea sa supar pe nimeni. Depinde foarte mult de masura credintei noastre. Desavarsirea este asa cum o defineste Sfantul Apostol Pavel. Intr-un loc spune "că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim" (Romani 14, 8) si, in Epistola a doua catre Corinteni, spune: "ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui"(2 Corinteni 5, 9). Desavarsirea vietii crestine este sa nu ne temem de moarte, si nu ne temem de moarte daca avem acest tel dumnezeiesc inainte noastra, ca: fie de traim fie de murim sa fim bineplacuti lui Dumnezeu. Orice alt mijloc de a ne prelungi viata este mult mai jos fata de aceasta viziune pe care ne-o propune Sfantul Apostol Pavel, de a prelungi viata. Noi ne straduim si dorim sa avem viata, si viata din belsug, dar viata vesnica. Nu vrem sa oprim insa pe nimeni care vrea sa-si prelungeasca viata asta pe pamant cu inca cativa ani.
- Cum sa facem sa luam o decizie buna in viata, sa ne casatorim sau sa ne calugarim?
Am vorbit despre multe lucruri serioase in seara asta si am vorbit despre lucruri care se gasesc in Filocalie. Daca citim Evangheliile, Domnul insusi ne explica acet lucru. Unora le este dat, este un dar de la Dumnezeu. Si casatoria crestina este o mare binecuvantare, dar, cum spunea Sfantul Pavel, sa ne dam toata viata lui Dumnezeu - Dumnezeu sa ma ierte ca eu nu sunt un bun monah - este chiar un lucru mai inalt. Eu  nu sunt un bun calugar, dar un bun calugar rivalizeaza cu ingerii. 
- Cineva face apel la o afirmatie a Parintelui Iustin Parvu, care a zis asa: "lacrima a fost si este un prieten desavarsit pentru mine". Lacrima insasi poate fi o rugaciune? Lacrima aceata n-ar putea fi o rugaciune pentru intreaga tara? Probabil ca se gandeste la alegerile de astazi.
 Da, lacrima poate fi rugaciune, si Parintele face referire a propos de rugaciune pentru tara si pentru neam ca in Anaforaua de la Liturhgia Sfantului Vasile cel Mare, care este una din Liturghiile cele mai marete si frumoase ale Bisericii noastre. Sfantul Vasile se roaga cu aceste cuvinte: "pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica ta", adica sa puna in inimile conducatorilor cele bune si de folos pentru Biserica lui Dumnezeu, astfel incat ei, chiar daca nu sunt constienti de lucrul acesta, dar, in felul in care conduc, ei sa ajute la manturiea la care lucreaza si Hristos. Cred ca daca ne rugam ca Dumnezeu sa dea bine in inimile celor care vor binele, Dumnezeu va ajuta in asa fel incat din tot ceea ce avem sa se aleaga ceea ce este mai bun, daca facem lucrul asta fara patima, daca rugaciunea noastra este facuta nu in chip patimas. Si chiar daca se intampla ca cineva sa fie ales presedinte al tarii si constatam la el anumite lipsuri care impiedica mergerea in bine a lucrurilor, lucrurile se pot indrepta prin rugaciune. Sa ne rugam la Dumnezeu ca el sa faca mai putine greseli si deciziile lui sa fie din ce in ce mai drepte si mai bune. Si in orice domeniu al vietii felul in care putem indrepta lipsurile celor care sunt mai mari nostri, si au putere asupra noastra ,este sa avem rabdare, si sa ne rugam pentru ei.
- Preacuvioase Parinte va rog sa ne impartasiti cateva cuvinte ale Parintelui Sofronie pe care le aveti la inima Sfintiei voastre si vi le amintit cu bucuria pocaintei.
- Ce am spus mai inainte sa stiti ca era de la Parintele. Ca nu putem plini lipsurile celorlalti decat prin rabdarea noastra, prin dragostea noastra, prin rugaciunea noastra.     
                

Un comentariu: