Într-o zi, vrăjmaşul i-a aruncat căciula, ca să-l tulbure de la rugăciune. Atunci el s-a făgăduit Domnului ca să umble până la moarte cu capul descoperit. În altă zi i-a aruncat bocancii şi nu i-a mai găsit. De atunci, bunul nevoitor a început să umble toată viaţa desculţ. Iar în altă zi i s-a arătat vrăjmaşul în chipul unui om ce ară şi i-a zis:
- Moş Gheorghe, vezi brazda aceasta?
- Da, o văd, a răspuns bătrânul.
- Aşa că este dreaptă?
- Da, este dreaptă.
- Iată, aşa este şi credinţa ta către Dumnezeu!
adaugă vrăjmaşul, vrând să-l arunce în păcatul mândriei. Dar Moşul Gheorghe, însemnându-se cu Sfânta Cruce, a izgonit pe diavolul de la el.
Străbătând cărările timpului, Biserica, „cu ajutorul Duhului Sfânt”, înscrie în memoria sa critică, pentru eternitate, tot ce este vrednic de Dumnezeu, dar mai ales pe cei care și-au sfințit viața. Hristos mângâie și desfată pe cei chemați la Cina Sa, aducând din vistieria trecutului miresmele cerești ale evenimentelor, cuvintelor și oamenilor sfinți. Cei care au „ochi de văzut și urechi de auzit” observă și mărturisesc într-un glas că un loc deosebit în acest univers care devine tot mai bogat și variat îl are Moșul Gheorghe Lazăr.
Cunoscut și necunoscut, bogat și sărac, pribeag, dar cetățean al Cerului, Moșul Gheorghe își poartă și astăzi pașii săi în conștiința oamenilor iubitori de cuvioși; faptele, cuvintele și viața lui au umplut deja multe pagini; ucenicii lui nu-l mai pot uita nicidecum; chipul lui inconfundabil a fost reprodus în multe exemplare, iar în ultima perioadă a început să apară chiar pe pereții bisericilor. Este mare, bogat și cunoscut de îngeri și de cei credincioși, dar este necunoscut de cei mai mulți oameni; unii nu îl cunosc din indiferentism și necredință, iar alții, pentru puțina popularizare ce i s-a făcut până acum, așadar din neștiință; iar în ochii celor necredincioși, interesați doar de evidențele imediate, a fost un cerșetor strențuros, un ciudat sau fanatic care a umblat fără rost pe drumurile țării. Însă timpul ‒ ca o sită necruțătoare, dar dreaptă ‒, adeverește tot mai clar că Moșul Gheorghe a împlinit o misterioasă și bogată slujire profetică, ce așteaptă a fi tâlcuită și venerată. Duhul Sfânt, care suflă precum voiește, Și-a manifestat cu bogăție și deplină libertate lucrarea Sa în viața, faptele și cuvintele acestui om.
În fața acestei paradigme cu neputință de încadrat în categorii sociale și nici măcar religioase, cei ce aveau ochi de văzut se lăsau luminați de gândurile lui Dumnezeu care fulgerau de pe chipul mărturisitorului Său. Vedem în Moșul Gheorghe Lazăr nu numai o persoană unică și irepetabilă, dar mai ales un mod nou prin care Dumnezeu Își poartă pașii mărturisirii Sale în istorie, un alt mod prin care Dumnezeu zdruncină conștiințele adormite și modelează cursul propovăduirii Sale pentru a Se face cunoscut oamenilor dintr-o anumită regiune și perioadă istorică. Înainte de Primul Război Mondial, când oamenii au dovedit cât de sălbatică este răutatea lor, Dumnezeu a dovedit încă o dată cât de mare este bunătatea Sa, cât de ascunse sunt gândurile Sale, care așteaptă și cheamă omenirea la pocăință și pace, iar nu la război și ucidere. Moșul Gheorghe s-a făcut mesagerul acestei revelații, iar noi cei de astăzi îndrăznim să tâlcuim în enigmatica sa viață și acest plan divin. Când oamenii s-au hotărât să pună mâna pe armele ucigătoare, Moșul Gheorghe se retrage discret de pe „amvonul” propovăduirii sale. Dacă ei nu vor „să lupte lupta cea bună a credinței” și se angajează în lupte nimicitoare, misteriosul pelerin și misionar se retrage în tăcerea lui Dumnezeu. În 15 august, când România intra în război, Moșul Gheorghe, la apusul unei misiuni căreia i s-a dedicat total și deplin, „ca un bun ostaș al lui Hristos”, închină armele sale duhovnicești Marelui Împărat Iisus Hristos, arătând lumii ce fel de arme trebuie să poarte creștinul. Așa trecea în veșnicie, pentru ca de acolo să se roage cu mai multă putere pentru neamul său românesc. Turnul-clopotniță al bisericii „Sfântul Ioan” din Piatra Neamț, în care își avea chilia, stă și astăzi mărturie despre acest „harismatic” mirean.
Ucenicii și admiratorii lui, de atunci și de acum, prin evlavia pe care o au către Moșul Gheorghe, îl recomandă cu discreție și delicatețe la tronul Prea Sfintei Treimi și la Sfântul Sinod spre a fi canonizat în mod oficial, pentru a fi recunoscut și cinstit ca sfânt de toți credincioșii Bisericii. Moșul Gheorghe nu a știut că este sfânt, nici cei ce l-au cunoscut și iubit nu i-au cerut prin manifestări zelotiste canonizarea, ci au așteptat-o cu emoție și delicatețe, așa cum smerit, delicat și pașnic, a trăit toată viața omul lui Dumnezeu.
Un mare cugetător și literat al timpului, Eugen Relgis, a scris despre Moșul Gheorghe într-o scurtă lucrare literară a sa și aceste cuvinte:
„Multe revelații se pierd în astfel de opuscule. O mare idee îmbrăcată în haină de cerșitor... provoacă râsul; nu vedem ideia, ci comica durere a strențelor sau dureroasa veselie a zorzoanelor. Marea idee tace. Odată va țâșni luminoasă și atotputernică”.Peste zeci de ani de când au fost scrise aceste rânduri, evenimentele legate de canonizarea sa, pe care le așteptăm, îmbracă în aură profetică cuvintele marelui scriitor.
(Ierodiaconul Vasile Nica, Mănăstirea Bistrița - Neamț)
Sursa: Doxologia, Moșul Gheorghe Lazăr – de la fotografie, la icoană
MOŞUL GHEORGHE LAZĂR
(1846-1916)
a. Viaţa
Credinciosul Gheorghe Lazăr este modelul adevăratului pelerin român. Prin trăirea sa cu totul aleasă, el formează un exemplu unic în viaţa duhovnicească a Bisericii noastre din ultima sută de ani.
Moşul Gheorghe Lazăr, cum i se spune până astăzi, s-a născut în comuna Şugag, judeţul Alba, în anul 1846. Când avea vârsta de 24 de ani, părinţii săi l-au căsătorit şi l-au lăsat moştenitor averii lor. Şi a trăit în însoţire cu femeia sa, Pelaghia, aproape 20 de ani, fiind binecuvântat de Dumnezeu cu cinci copii. Ducea o viaţă creştinească aleasă, în muncă cinstită, în rugăciune, în post şi milostenie. îndeletnicirea lui era creşterea vitelor.
În anul 1884, s-a dus să se închine la Mormântul Domnului şi a rămas la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an şi jumătate în Muntele Athos şi s-a întors în ţară. A mai trăit câţiva ani în familie, şi-a pus copiii în rânduială, iar în anul 1890 s-a retras ca pelerin spre mănăstirile Moldovei.
După ce se închină la toate sfintele lăcaşuri, Moşul Gheorghe Lazăr se stabileşte definitiv în oraşul Piatra Neamţ şi se nevoieşte ca un adevărat sihastru în clopotniţa lui Ştefan cel Mare din mijlocul oraşului timp de 26 de ani, până la obştescul său sfârşit. Aici se ostenea singur, în post şi rugăciune, vară şi iarnă, fără foc, fără pat, fără două haine, fără încălţăminte în picioare, trăind din darul lui Dumnezeu şi din mila oamenilor.
Astfel, bineplăcând lui Dumnezeu şi cunoscându-şi sfârşitul, s-a săvârşit cu pace în chilia lui, la 15 august, 1916, şi a fost înmormântat în cimitirul oraşului. În vara anului 1934, osemintele sale au fost aşezate în gropniţa Mănăstirii Văratec.
Moşul Gheorghe Lazăr, cum i se spune până astăzi, s-a născut în comuna Şugag, judeţul Alba, în anul 1846. Când avea vârsta de 24 de ani, părinţii săi l-au căsătorit şi l-au lăsat moştenitor averii lor. Şi a trăit în însoţire cu femeia sa, Pelaghia, aproape 20 de ani, fiind binecuvântat de Dumnezeu cu cinci copii. Ducea o viaţă creştinească aleasă, în muncă cinstită, în rugăciune, în post şi milostenie. îndeletnicirea lui era creşterea vitelor.
În anul 1884, s-a dus să se închine la Mormântul Domnului şi a rămas la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an şi jumătate în Muntele Athos şi s-a întors în ţară. A mai trăit câţiva ani în familie, şi-a pus copiii în rânduială, iar în anul 1890 s-a retras ca pelerin spre mănăstirile Moldovei.
După ce se închină la toate sfintele lăcaşuri, Moşul Gheorghe Lazăr se stabileşte definitiv în oraşul Piatra Neamţ şi se nevoieşte ca un adevărat sihastru în clopotniţa lui Ştefan cel Mare din mijlocul oraşului timp de 26 de ani, până la obştescul său sfârşit. Aici se ostenea singur, în post şi rugăciune, vară şi iarnă, fără foc, fără pat, fără două haine, fără încălţăminte în picioare, trăind din darul lui Dumnezeu şi din mila oamenilor.
Astfel, bineplăcând lui Dumnezeu şi cunoscându-şi sfârşitul, s-a săvârşit cu pace în chilia lui, la 15 august, 1916, şi a fost înmormântat în cimitirul oraşului. În vara anului 1934, osemintele sale au fost aşezate în gropniţa Mănăstirii Văratec.
b. Fapte şi cuvinte de învăţătură
Credinciosul Gheorghe Lazăr a fost în viaţa sa un om al rugăciunii. Cel mai mult citea Psaltirea. Încă de mic o purta cu sine şi, păscând vitele părinţilor săi pe munte, citea mereu psalmii lui David, până i-a deprins pe de rost.
Dorind foarte mult să se închine la Mormântul Domnului, în primăvara anului 1884 şi-a pus Evanghelia şi Psaltirea în traistă, şi-a lăsat casa în rânduială, a luat toiagul în mână şi a plecat la Ierusalim. Până la Constanţa a mers pe jos, apoi cu vaporul, rostind neîncetat psalmii lui David. Iar când a ajuns la Sfântul Mormânt, s-a rugat cu atâta credinţă şi lacrimi, că a uimit pe toţi. Şi a zăbovit în Ierusalim 40 de zile.
Spunea mai târziu ucenicilor săi că, râvnind să cunoască nevoinţa călugărilor din Ţara Sfântă, s-a dus să se închine prin toate mănăstirile din pustiul Iudeii şi din Valea Iordanului. Mai întâi a ajuns cu mai mulţi pelerini la un sihastru vestit ce se nevoia în peştera Sfântului Xenofont. Sihastrul tocmai atunci dădea mâncare unui leu în gura peşterii. Apoi, slobozind leul în pustie, a strigat pe nume pe Moşul Gheorghe, zicându-i prin tălmaci:
Aşa s-a nevoit bătrânul, în post, în rugăciune şi tăcere, neştiut de nimeni. Apoi s-a dus iarăşi la bunul său dascăl din pustie.
Primindu-l cu dragoste, pustnicul l-a întrebat:
Trecând bunul nevoitor Iordanul, numai cu Evanghelia şi Psaltirea în desagă, a postit 40 de zile în pustie, rugându-se neîncetat şi întărindu-se din când în când cu puţină hrană. Dar în aceste zile multe ispite a pătimit. Că uneori îl speria vrăjmaşul cu năluciri de fiare şi şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa şi mai ales cu ţânţarii şi cu tot felul de insecte. El însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, de toate s-a izbăvit.
Într-o zi, vrăjmaşul i-a aruncat căciula, ca să-l tulbure de la rugăciune. Atunci el s-a făgăduit Domnului ca să umble până la moarte cu capul descoperit. În altă zi i-a aruncat bocancii şi nu i-a mai găsit. De atunci, bunul nevoitor a început să umble toată viaţa desculţ. Iar în altă zi i s-a arătat vrăjmaşul în chipul unui om ce ară şi i-a zis:
Împlinindu-se cele 40 de zile, Moşul Gheorghe s-a dus iarăşi la sihastrul din pustie. Iar pustnicul, sărutându-l, i-a zis:
Spuneau ucenicii săi că Moşul Gheorghe n-a stat mult în Şugag. Ci, punându-şi în rânduială casa şi copiii, a plecat închinător pe la mănăstiri şi schituri. Îmbrăcat cu cojoc, desculţ, cu capul descoperit, cu Psaltirea sub braţ şi cu toiagul în mână, bunul pelerin mergea pe jos din sat în sat, din mănăstire în mănăstire, rostind rugăciunea lui Iisus şi psalmii lui David. Ziua călătorea, iar seara poposea prin sate, cât mai aproape de biserici. După ce se odihnea câteva ceasuri, intra în biserică şi se ruga acolo, singur, cu rugăciuni de taină, până dimineaţa. Apoi pleca mai departe.
Aşa s-a nevoit bătrânul Gheorghe Lazăr trei ani de zile, străbătând Transilvania şi Muntenia, rugându-se prin biserici şi mănăstiri, ca un adevărat pelerin al Bisericii noastre Ortodoxe.
În anul 1890, Moşul Gheorghe Lazăr a mers să se închine şi prin mănăstirile Moldovei, zăbovind în fiecare sfânt lăcaş. Apoi s-a stabilit definitiv la biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, zidită de Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi a locuit în clopotniţa bisericii timp de 26 de ani în aspră nevoinţă, ca un adevărat stâlpnic şi sihastru în mijlocul lumii, fiind iubit de toţi şi rugându-se pentru toţi.
Nevoinţa bătrânului Gheorghe Lazăr, după mărturia ucenicilor săi, arhimandritul Mina Prodan şi protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ, era aceasta:
Spuneau ucenicii bătrânului că oamenii din oraş şi din împrejurimi, toţi îl cunoşteau şi se foloseau mult de viaţa lui aleasă. Tineri şi bătrâni, săteni şi orăşeni, săraci şi bogaţi, cu toţii îl numeau de obşte „Moşu Gheorghe". Iar când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau Psaltirea pe care o purta permanent sub braţ, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, vitele pe câmp stăteau o clipă din păscut, iar câinii niciodată nu lătrau după el. Mulţi credincioşi îl petreceau, mergând cu evlavie în urma lui şi ascultând psalmii pe care îi rostea în auz.
Spuneau aceiaşi ucenici că cea mai înaltă rugăciune a bătrânului era cea de noapte, pe care o făcea în biserică. Timp de peste 30 de ani nu a lipsit niciodată noaptea de la biserică. Intra la ora 11 înainte de miezul nopţii şi ieşea dimineaţa, între orele patru-cinci. Oriunde înnopta, în oraşe, prin sate sau pe la mănăstiri, păstra cu sfinţenie această rânduială. Aceasta era rugăciunea de foc a bătrânului Gheorghe Lazăr, pe care o săvârşea în taină, neştiut de oameni.
Ucenicul său, Protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ, spunea următoarele:
Pe când trăia încă în Transilvania, s-a dus iarna desculţ peste Carpaţi, la Schitul Peştera Ialomicioarei. Acolo, văzând că biserica nu are sobă, a zis egumenului:
Trecând odată printr-un sat în timp de iarnă şi văzându-l oamenii desculţ, i-au zis:
Uneori obişnuia acest minunat bătrân să meargă spre închinare pe la sfintele mănăstiri, că era cunoscut părinţilor şi toţi îl primeau cu dragoste. Şi stătea până la o săptămână în fiecare lăcaş, păzind neschimbată buna lui rânduială şi zăbovind în vorbiri duhovniceşti cu părinţii călugări. Mănăstirile cele mai iubite Moşului Gheorghe erau: Bistriţa, Neamţ, Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratec şi Nechit.
Vestea nevoinţei sale ajunsese departe, dincolo de hotarele Moldovei. De aceea veneau mulţi să-i ceară cuvânt de folos. Unii veneau să se roage pentru ei. Alţii îi cereau milostenie. Iar bătrânul, fiind blând la chip, dulce la grai, înţelept la cuvânt şi smerit la inimă, pe toţi îi mângâia şi îi zidea sufleteşte.
Veneau încă la Moşul Gheorghe tineri din Transilvania şi Moldova, care doreau să slujească lui Hristos. Iar el, având darul înaintevederii, pe unii îi trimitea la mănăstirile din Moldova sau la Sfântul Munte, iar pe alţii îi întorcea la căminele lor. Cei mai mulţi ucenici avea la Mănăstirea Neamţ, iar dintre maici, la Agapia şi Văratec. Însă, toţi ucenicii lui au ajuns călugări desăvârşiţi.
Odată l-a întrebat un tânăr din Zărneşti:
Altădată l-a întrebat ucenicul său, Dumitru Trofin, din Piatra Neamţ:
Alţi doi ucenici ai bătrânului, anume Ioan şi Constantin Păvălucă, mocani vestiţi din comuna Breţcu-Covasna, l-au întrebat:
Uneori bătrânul se retrăgea la Mănăstirea Sihăstria, al cărei egumen, Protosinghelul Ioanichie Moroi, îi era cel dintâi ucenic. Noaptea se ruga după obicei în biserică, iar ziua se ruga şi citea Psaltirea la un loc tăinuit pe Muntele Tăciunele.
Odată s-a urcat Moş Gheorghe la Schitul Sihla cu mai mulţi părinţi din Sihăstria. Bătrânul mergea înainte, rostind în taină rugăciunea lui Iisus. Apoi, deodată s-a împiedicat şi era gata să cadă jos. Atunci s-a întors către părinţi şi le-a zis:
Acest minunat bătrân dobândise de la Dumnezeu darul preasfintei rugăciuni a lui Iisus, pe care o zicea în taină cu mintea şi cu inima. Dar despre această minunată lucrare nu vorbea niciodată cu nimeni. Numai pe fiica sa cea mai mare, Ana, o învăţase rugăciunea lui Iisus, încă pe când trăia în familie. Despre aceasta spunea copila:
Spuneau ucenicii Moşului Gheorghe că odată, pe când se rugau după obicei în biserică, i s-a arătat vrăjmaşul în faţă şi l-a întrebat cu mânie:
Altădată zicea bătrânul ucenicilor săi:
Se spunea despre dânsul că dacă îi dădea cineva milostenie mai mult de un leu, nu voia să primească, ci cu blândeţe îi zicea:
Odată a venit o femeie săracă la el şi i-a spus, plângând:
Altă dată moş Gheorghe s-a urcat în tren la Paşcani să meargă la Roman, dar nu avea bilet. Controlorul i-a spus:
Însă, la prima staţie, l-a coborât din tren, iar bătrânul a plecat pe jos pe lângă calea ferată, zicând:
Atunci oamenii au înţeles că din cauza bătrânului, care a fost dat jos, nu mai porneşte trenul. Auzind controlorul, imediat a plecat pe jos după el, l-a urcat în tren şi a pornit locomotiva.
Moşul Gheorghe avea la Mănăstirea Neamţ trei monahi, ucenici ai lui din Transilvania, cu numele Veniamin, Pamvo şi cu Damaschin.
Odată bătrânul a venit la ei să-i vadă. Iar ei, fiind tulburaţi, i-au spus:
Spuneau bătrânii din Piatra Neamţ că iarna, oricât de ger ar fi fost, Moşul Gheorghe mergea încet pe stradă, prin viscol şi troiene, zicând Psaltirea pe de rost. Iar când trecea pe lângă brutării, intra înăuntru şi punea câte un picior pe vatra cu jăratic până îi cădea gheaţa dintre degete. Apoi pleca, rugându-se mai departe.
Uneori îl întrebau ucenicii:
În ziua de 15 august, 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe când clopotarul bisericii Sfântul Domnesc din Piatra Neamţ se urca în turn să sune clopotele de mobilizare generală, Moşul Gheorghe Lazăr zăcea jos în chilie, cu Psaltirea lângă el. În clipa aceea venerabilul pelerin îşi dădea duhul în mâinile lui Hristos Dumnezeu!
Petrecut de mii de credincioşi, a fost îngropat în cimitirul oraşului, îmbrăcat în cojocul său, cu Psaltirea şi toiagul alături.
Iar strămutarea osemintelor sale de la Piatra Neamţ la Mănăstirea Văratec a fost aşa:
În anul 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său, fiind stareţ la Mănăstirea Râşca-Suceava, a voit să ducă osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca. Deci, aşezându-le într-un sicriu, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La drumul spre Văratec, însă, caii s-au oprit şi n-au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încerca părintele Damaschin să-i pornească din loc. Apoi fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa mănăstirii.
Înţelegând stareţul că aceasta este voia fericitului bătrân Gheorghe Lazăr, i-a făcut prohodul în biserică, împreună cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a aşezat în gropniţă, sub altar, unde se află până astăzi.
Fericiţi sunt, Doamne, cei pe care i-ai primit şi i-ai ales!
Dorind foarte mult să se închine la Mormântul Domnului, în primăvara anului 1884 şi-a pus Evanghelia şi Psaltirea în traistă, şi-a lăsat casa în rânduială, a luat toiagul în mână şi a plecat la Ierusalim. Până la Constanţa a mers pe jos, apoi cu vaporul, rostind neîncetat psalmii lui David. Iar când a ajuns la Sfântul Mormânt, s-a rugat cu atâta credinţă şi lacrimi, că a uimit pe toţi. Şi a zăbovit în Ierusalim 40 de zile.
 |
| Marea Lavra a Sfantului Sava din Pustiul Iudeii |
- Frate Gheorghe, vino şi nu te teme. Pomenită să fie credinţa ta înaintea lui Hristos şi auzită să-ţi fie rugăciunea în urechile Domnului Savaot! Ştiu dragostea ta şi râvna inimii tale de a-I sluji Lui toată viaţa. Deci, zăboveşte o vreme la mănăstirile din Palestina în post şi rugăciune, iar când îţi va porunci Duhul Sfânt, să vii iarăşi la mine.Cu binecuvântarea acestui sihastru a petrecut Moşul Gheorghe un an de zile prin mănăstirile Palestinei. În fiecare lavră stătea o lună de zile. Ziua ajuta la udatul grădinilor, iar noaptea citea la Psaltire în biserică şi zicea rugăciunea lui Iisus. Apoi pleca la altă mănăstire.
Aşa s-a nevoit bătrânul, în post, în rugăciune şi tăcere, neştiut de nimeni. Apoi s-a dus iarăşi la bunul său dascăl din pustie.
Primindu-l cu dragoste, pustnicul l-a întrebat:
- Frate Gheorghe, cum se simte duhul tău?
- Bine, cu rugăciunile sfinţiei tale, părinte.
- Să ştii, frate, că tu nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţa mai grea decât a unui călugăr. Că vei trăi mergând din loc în loc, în rugăciune, în post şi în multă lipsă. Dar, de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul Lui va fi cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului. Avere pe pământ să nu-ţi aduni; pe călugări şi pe preoţi să-i cinsteşti, pe mireni să-i sfătuieşti, pe săraci cât poţi să-i ajuţi, în biserici ziua şi noaptea să te rogi, şi aşa te vei mântui.
- Dar cum voi putea împlini toate acestea, că sunt slab şi neputincios?
- Du-te la pustie, unde nu este faţă de om, şi posteşte patruzeci de zile. Iar pentru slăbiciunea firii să iei cu tine puţină pâine şi apă. Însă, fii cu luare-aminte, că multe ispite şi năluciri diavoleşti vei pătimi. De vei sfârşi aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu şi vei birui toate cursele vicleanului diavol.
Într-o zi, vrăjmaşul i-a aruncat căciula, ca să-l tulbure de la rugăciune. Atunci el s-a făgăduit Domnului ca să umble până la moarte cu capul descoperit. În altă zi i-a aruncat bocancii şi nu i-a mai găsit. De atunci, bunul nevoitor a început să umble toată viaţa desculţ. Iar în altă zi i s-a arătat vrăjmaşul în chipul unui om ce ară şi i-a zis:
- Moş Gheorghe, vezi brazda aceasta?adaugă vrăjmaşul, vrând să-l arunce în păcatul mândriei. Dar Moşul Gheorghe, însemnându-se cu Sfânta Cruce, a izgonit pe diavolul de la el.
- Da, o văd, a răspuns bătrânul.
- Aşa că este dreaptă?
- Da, este dreaptă.
- Iată, aşa este şi credinţa ta către Dumnezeu!
Împlinindu-se cele 40 de zile, Moşul Gheorghe s-a dus iarăşi la sihastrul din pustie. Iar pustnicul, sărutându-l, i-a zis:
- Frate Gheorghe, pentru că ai biruit pe vrăjmaşul şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată, ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţa ta. Că toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperământ pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma.Apoi bătrânul, făcând metanie dascălului său, s-a întors la Ierusalim, s-a închinat la Mormântul Domnului, a primit Preacuratele Taine şi a plecat spre Muntele Athos. Aici a zăbovit încă un an şi jumătate, închinându-se pe la toate sfintele lăcaşuri şi cercetând pe cuvioşii călugări din mănăstiri şi peşteri. Apoi, luând de la toţi binecuvântare, s-a întors iarăşi în sânul familiei.
Aşa s-a nevoit bătrânul Gheorghe Lazăr trei ani de zile, străbătând Transilvania şi Muntenia, rugându-se prin biserici şi mănăstiri, ca un adevărat pelerin al Bisericii noastre Ortodoxe.
În anul 1890, Moşul Gheorghe Lazăr a mers să se închine şi prin mănăstirile Moldovei, zăbovind în fiecare sfânt lăcaş. Apoi s-a stabilit definitiv la biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, zidită de Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi a locuit în clopotniţa bisericii timp de 26 de ani în aspră nevoinţă, ca un adevărat stâlpnic şi sihastru în mijlocul lumii, fiind iubit de toţi şi rugându-se pentru toţi.
Nevoinţa bătrânului Gheorghe Lazăr, după mărturia ucenicilor săi, arhimandritul Mina Prodan şi protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ, era aceasta:
- Dimineaţa pleca, cu toiagul în mână şi cu Psaltirea sub braţ, la unele familii unde era chemat sau pe stradă, zicând pe de rost psalmii. Din banii pe care îi primea milostenie, cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie şi, la amiază când se întorcea, le împărţea săracilor şi cerşetorilor din oraş care îl aşteptau în faţa clopotniţei. Unora le dădea pâine, altora le dădea bani şi tot ce primea de la credincioşi. Apoi urca în turn singur numai cu Psaltirea sub braţ. Acolo zăbovea în rugăciuni de taină până către seară. După asfinţitul soarelui mânca legume fierte şi îndată se culca.
La ora 11 noaptea, bătrânul cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga acolo singur, neştiut de nimeni, până dimineaţa. În zorii zilei ieşea din biserică şi pleca să cumpere pâine pentru săraci.
Psaltirea era cartea de rugăciuni cea mai iubită în viaţa bătrânului Gheorghe Lazăr. O ştia pe de rost din tinereţea sa şi o rostea regulat în fiecare zi. Pe stradă, însă, bătrânul rostea psalmii în ison, cu glas tare şi rar, zicând:
- Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei întâi!
După ce termina, adăuga:
- Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei a doua!
Aşa continua până termina Psaltirea. Apoi împărţea milostenie şi se urca din nou în turn.
Spuneau ucenicii bătrânului că oamenii din oraş şi din împrejurimi, toţi îl cunoşteau şi se foloseau mult de viaţa lui aleasă. Tineri şi bătrâni, săteni şi orăşeni, săraci şi bogaţi, cu toţii îl numeau de obşte „Moşu Gheorghe". Iar când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau Psaltirea pe care o purta permanent sub braţ, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, vitele pe câmp stăteau o clipă din păscut, iar câinii niciodată nu lătrau după el. Mulţi credincioşi îl petreceau, mergând cu evlavie în urma lui şi ascultând psalmii pe care îi rostea în auz.
Spuneau aceiaşi ucenici că cea mai înaltă rugăciune a bătrânului era cea de noapte, pe care o făcea în biserică. Timp de peste 30 de ani nu a lipsit niciodată noaptea de la biserică. Intra la ora 11 înainte de miezul nopţii şi ieşea dimineaţa, între orele patru-cinci. Oriunde înnopta, în oraşe, prin sate sau pe la mănăstiri, păstra cu sfinţenie această rânduială. Aceasta era rugăciunea de foc a bătrânului Gheorghe Lazăr, pe care o săvârşea în taină, neştiut de oameni.
Ucenicul său, Protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ, spunea următoarele:
- Fiind eu de loc din Piatra Neamţ, Moşul Gheorghe venea adesea în casa noastră. Într-o zi, pe când aveam 15 ani, a zis bătrânul către tata:
- Drăguţă, lasă copilul deseară să se roage cu mine la biserică!
- Îl las, Moş Gheorghe.
Şi am plecat împreună spre biserica Sfântul Ioan Domnesc.
Noaptea, la ora 11, a deschis biserica şi ne-am încuiat înăuntru. Pe mine m-a trimis la strană să citesc încet din Ceaslov, iar el a rămas în pronaos. Şi a stat acolo nemişcat, desculţ pe piatră, cu mâinile în sus la rugăciune, două ceasuri. Eu mă uitam pe furiş la el, să văd cum se roagă, dar nu înţelegeam ce zice. Apoi a zis câteva catisme din Psaltire. Apoi a lăsat Psaltirea şi zicea către fiecare sfânt din calendar această scurtă rugăciune:
- Sfinte preacuvioase părinte (numele), roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!
Pe urmă a început să pomenească pe de rost pe toţi oamenii care i-au dat milostenie în ziua trecută, fără a uita vreun nume. Pentru fiecare făcea o închinăciune şi zicea această rugăciune:
- Preasfântă Treime, miluieşte pe cutare care m-a miluit pe mine păcătosul!
Apoi şi-a pus cojocul, Psaltirea şi toiagul în strană şi a început să facă metanii cu rugăciunea lui Iisus, mai mult de un ceas. Iar când a observat că se luminează de ziuă, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
- De acum, hai să mergem, drăguţă!Pe lângă rugăciune şi milostenie, Moşul Gheorghe Lazăr avea şi o mare nevoinţă trupească, prin care întrecea pe toţi. Vară şi iarnă umbla desculţ şi descoperit, oricât de cald sau de ger ar fi fost. Iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se topeau sub tălpi, încât toţi se minunau de aceasta şi slăveau pe Dumnezeu. Spuneau părinţii care l-au cunoscut şi bătrânii oraşului că Moşul Gheorghe nu a fost niciodată bolnav, căci darul Domnului era cu dânsul.
 |
| Schitul Peştera Ialomicioarei |
- Cum staţi în biserică fără foc?Atunci Moşul Gheorghe a cumpărat o sobă de teracotă din Sinaia şi a dus-o la schit.
- Nu avem bani să cumpărăm o sobă, a răspuns.
Trecând odată printr-un sat în timp de iarnă şi văzându-l oamenii desculţ, i-au zis:
- Moş Gheorghe, vrei să-ţi cumpărăm noi nişte opinci?
- Lasă drăguţă, a răspuns bătrânul, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!
Uneori obişnuia acest minunat bătrân să meargă spre închinare pe la sfintele mănăstiri, că era cunoscut părinţilor şi toţi îl primeau cu dragoste. Şi stătea până la o săptămână în fiecare lăcaş, păzind neschimbată buna lui rânduială şi zăbovind în vorbiri duhovniceşti cu părinţii călugări. Mănăstirile cele mai iubite Moşului Gheorghe erau: Bistriţa, Neamţ, Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratec şi Nechit.
Vestea nevoinţei sale ajunsese departe, dincolo de hotarele Moldovei. De aceea veneau mulţi să-i ceară cuvânt de folos. Unii veneau să se roage pentru ei. Alţii îi cereau milostenie. Iar bătrânul, fiind blând la chip, dulce la grai, înţelept la cuvânt şi smerit la inimă, pe toţi îi mângâia şi îi zidea sufleteşte.
Veneau încă la Moşul Gheorghe tineri din Transilvania şi Moldova, care doreau să slujească lui Hristos. Iar el, având darul înaintevederii, pe unii îi trimitea la mănăstirile din Moldova sau la Sfântul Munte, iar pe alţii îi întorcea la căminele lor. Cei mai mulţi ucenici avea la Mănăstirea Neamţ, iar dintre maici, la Agapia şi Văratec. Însă, toţi ucenicii lui au ajuns călugări desăvârşiţi.
Odată l-a întrebat un tânăr din Zărneşti:
- Moş Gheorghe, vreau să mă fac călugăr. La ce mănăstire să mă duc?
- Ascultă, drăguţă. Dacă vrei să te mântuieşti, du-te acolo unde sunt mai multe ispite!
Altădată l-a întrebat ucenicul său, Dumitru Trofin, din Piatra Neamţ:
- Moş Gheorghe, m-am hotărât să mă duc la Sfântul Munte. Ce sfat îmi dai?
- Drăguţă, nu te duce la Sfântul Munte. Poţi fi şi aici călugăr bun. Du-te la Schitul Sihăstria. Acolo este un egumen ales şi are mare nevoie de fraţi. Deci, ascultându-l, ucenicul a ajuns duhovnic iscusit.
Alţi doi ucenici ai bătrânului, anume Ioan şi Constantin Păvălucă, mocani vestiţi din comuna Breţcu-Covasna, l-au întrebat:
- Moş Gheorghe, vrem să ne facem amândoi călugări. Donăm mănăstirii şi averea noastră formată din 500 de oi. La care mănăstire să mergem?
- Drăguţă, mergeţi la Mănăstirea Neamţ. Acolo este mântuirea voastră!
Uneori bătrânul se retrăgea la Mănăstirea Sihăstria, al cărei egumen, Protosinghelul Ioanichie Moroi, îi era cel dintâi ucenic. Noaptea se ruga după obicei în biserică, iar ziua se ruga şi citea Psaltirea la un loc tăinuit pe Muntele Tăciunele.
- Vedeţi ce mi s-a întâmplat? Numai puţin am părăsit rugăciunea şi îndată m-a părăsit darul lui Dumnezeu. Cum m-am pogorât cu mintea jos, m-am şi împiedicat să cad, căci, mintea trebuie să fie întotdeauna înălţată la Dumnezeu.
Acest minunat bătrân dobândise de la Dumnezeu darul preasfintei rugăciuni a lui Iisus, pe care o zicea în taină cu mintea şi cu inima. Dar despre această minunată lucrare nu vorbea niciodată cu nimeni. Numai pe fiica sa cea mai mare, Ana, o învăţase rugăciunea lui Iisus, încă pe când trăia în familie. Despre aceasta spunea copila:
- Repetam mereu rugăciunea „Doamne Iisuse", aşa cum mă sfătuise tata, dar nu puteam s-o zic cu atenţie. Mintea mea se răspândea mereu, deşi mă rugam toată ziua. Mi se părea că atenţia mea este în faţă, iar nu în inimă. Pentru aceasta eram tare întristată şi mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea darul rugăciunii.
Odată, trecând pe lângă o troiţă de la răscrucea unui drum, m-am închinat înaintea ei cu multă credinţă. În clipa aceea am simţit că o putere a intrat în inima mea. De atunci, mintea mi se pogoară în inimă şi mă rog totdeauna cu nespusă bucurie şi căldură.
Spuneau ucenicii Moşului Gheorghe că odată, pe când se rugau după obicei în biserică, i s-a arătat vrăjmaşul în faţă şi l-a întrebat cu mânie:
- Ce faci aici?
- Mă rog lui Dumnezeu! a răspuns bătrânul cu îndrăzneală.
- Bine faci! a zis vrăjmaşul, şi a dispărut.
Altădată zicea bătrânul ucenicilor săi:
- Intr-o Duminică, pe când veneam de la biserică, am văzut la cârciuma satului mulţi oameni la băut, iar printre ei mulţime de diavoli, cum n-am mai văzut în altă parte.
Se spunea despre dânsul că dacă îi dădea cineva milostenie mai mult de un leu, nu voia să primească, ci cu blândeţe îi zicea:
- Drăguţă, dă-i la săraci, că aşa ne porunceşte Dumnezeu!
Odată a venit o femeie săracă la el şi i-a spus, plângând:
- Moş Gheorghe, sunt femeie văduvă, am cinci copii la şcoală şi n-am nici un ban.Atunci el i-a dat tot ce primise milostenie de la oameni în ziua aceea.
- De cât ai nevoie? o întrebă bătrânul.
- Îmi trebuie o sută de lei.
Altă dată moş Gheorghe s-a urcat în tren la Paşcani să meargă la Roman, dar nu avea bilet. Controlorul i-a spus:
- Moşule, dacă n-ai bilet, la prima staţie te dai jos din tren!Bătrânul rostea în taină Psaltirea pe care o ştia din tinereţe pe de rost. Iar oamenii din tren rugau pe controlor să-l lase, că este om cu viaţă sfântă.
Însă, la prima staţie, l-a coborât din tren, iar bătrânul a plecat pe jos pe lângă calea ferată, zicând:
- Drăguţă, rămâneţi aici cu Dumnezeu şi cu măicuţa Domnului!După puţin timp, mecanicii au văzut că trenul nu mai porneşte, şi nu ştiau de ce!
Atunci oamenii au înţeles că din cauza bătrânului, care a fost dat jos, nu mai porneşte trenul. Auzind controlorul, imediat a plecat pe jos după el, l-a urcat în tren şi a pornit locomotiva.
Moşul Gheorghe avea la Mănăstirea Neamţ trei monahi, ucenici ai lui din Transilvania, cu numele Veniamin, Pamvo şi cu Damaschin.
Odată bătrânul a venit la ei să-i vadă. Iar ei, fiind tulburaţi, i-au spus:
- Moş Gheorghe, noi plecăm din mănăstirea asta, că ne-am smintit!Atunci bătrânul, deşi era foarte blând, a strigat tare de trei ori:
- Dar de ce, drăguţă?
- Nu mai este mântuire aici!
- Nu fă tu! Nu fă tu! Nu fă tu!... Că fiecare va răspunde pentru ale sale păcate.
Spuneau bătrânii din Piatra Neamţ că iarna, oricât de ger ar fi fost, Moşul Gheorghe mergea încet pe stradă, prin viscol şi troiene, zicând Psaltirea pe de rost. Iar când trecea pe lângă brutării, intra înăuntru şi punea câte un picior pe vatra cu jăratic până îi cădea gheaţa dintre degete. Apoi pleca, rugându-se mai departe.
Uneori îl întrebau ucenicii:
- Când o să mori, Moş Gheorgtie?
- Drăguţă, ştii când? Când s-or tulbura popoarele şi la moartea mea va fi sărbătoare mare şi vor suna toate clopotele din ţară!
În ziua de 15 august, 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe când clopotarul bisericii Sfântul Domnesc din Piatra Neamţ se urca în turn să sune clopotele de mobilizare generală, Moşul Gheorghe Lazăr zăcea jos în chilie, cu Psaltirea lângă el. În clipa aceea venerabilul pelerin îşi dădea duhul în mâinile lui Hristos Dumnezeu!
Petrecut de mii de credincioşi, a fost îngropat în cimitirul oraşului, îmbrăcat în cojocul său, cu Psaltirea şi toiagul alături.
Iar strămutarea osemintelor sale de la Piatra Neamţ la Mănăstirea Văratec a fost aşa:
În anul 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său, fiind stareţ la Mănăstirea Râşca-Suceava, a voit să ducă osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca. Deci, aşezându-le într-un sicriu, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La drumul spre Văratec, însă, caii s-au oprit şi n-au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încerca părintele Damaschin să-i pornească din loc. Apoi fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa mănăstirii.
Înţelegând stareţul că aceasta este voia fericitului bătrân Gheorghe Lazăr, i-a făcut prohodul în biserică, împreună cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a aşezat în gropniţă, sub altar, unde se află până astăzi.
Fericiţi sunt, Doamne, cei pe care i-ai primit şi i-ai ales!
Sursa: Sfintii Romani, Mosul Gheorghe Lazar, Manastirea Varatec
LEGATURI:
- Doxologia, Liturghie arhierească la hramul Mănăstirii Văratec ‒ cinstirea Sfântului Iosif de la Văratec
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu