Părintele Ciprian Mega, un glas care strigă în pustie, a fost caterisit într-un simulacru de proces

 

"Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conștiința mea în Duhul Sfânt că mare îmi este întristarea și necurmată durerea inimii" (Romani 9, 1-2) 

Dedicăm această postare Părintelui Ciprian Mega, vrednic de mărturisire, care, asemenea Sf. Ap. Pavel preferă să se facă anatema pentru neamul său ceresc (cf. Romani 9, 3), văzând "urâciunea pustiirii [...] stând în locul cel sfânt" (Matei 24, 15). Spunem "anatema",  pentru că, de fapt,  joi, 29 aprilie 2025, a fost caterisit (oprit de la slujire) printr-un simulacru de proces ce a avut loc la Centrul Eparhial din Oradea. Trecând peste "detaliul" că au judecat un preot a cărui Carte Canonică nu este în posesia episcopului Sofronie, așa cum cere Regulamentul BOR și disciplina canonică, acuzațiile sunt incompatibile cu bunul simț. Asupra lor nu vom poposi, căci se pot înțelege din cuvântul pe care l-a rostit Părintele Ciprian Mega înaintea procesului și din câteva pagini ale acestui dosar, pe care le publicăm mai jos: 

Sfântul Dumitru Stăniloae - prefață la "Epifania" lui Daniel Turcea - iubirea face cuvintele vase, iar miezul cuvântului este uimirea

O poezie de fidelă redare și de profundă trăire mistică 

a învãţăturii creștine ortodoxe

Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE

    Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii și de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleșit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară și cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină și ca iubire nesfârșită în El Însuși – ca Treime – și în prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Cel întrupat și neîncetat lucrător în cei ce cred în starea Lui de jertfă, deci de extremă iubire spre eternitatea comuniunii lor cu El. 

Au fost deshumate moaştele Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie la Mănăstirea Sihăstria

Doxologia: Mănăstirea Sihăstria: au fost deshumate moaştele Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie

Astăzi, 28 aprilie 2025, la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, a fost împlinită rânduiala de deshumare a osemintelor Sfinților Cuvioși Paisie Olaru și Cleopa Ilie, ca etapă importantă în procesul de proclamare a canonizării lor.

Cunoașterea științifică și cunoașterea duhovnicească: între rațiune și vedere

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8)

Între marile frământări ale lumii contemporane se află și tensiunea – adesea tăcută, alteori declarată – dintre cunoașterea științifică și cunoașterea duhovnicească. Într-un univers în care rațiunea este adesea proclamată ca singura instanță validă a adevărului, iar știința ca singura cale legitimă spre realitate, se cuvine să ne întrebăm: există o altă formă de cunoaștere, mai adâncă, care nu se opune rațiunii, dar o depășește? Și dacă da, care este locul ei în viața omului, în viața Bisericii, în destinul cunoașterii?

Hristos a înviat! Lumina ce se actualizează în comuniune

HRISTOS A ÎNVIAT ! 

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Ioan 1, 1-14)

Părinții ortodocși, cum au fost Sfinții Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Serafim din Sarov, au vorbit despre această experiență pe care au recunoscut-o ca fiind cea a Duhului Sfânt. Această comuniune este o lu­crare a Duhului. El ne leagă de Hristos și de ceilalți și, legându-ne astfel, ne face să iradiem. A fi legați de altul înseamnă a avea comuniune, și a avea comuniune înseamnă a comunica lumină. Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. De aceea, Dumnezeul Treime este comparat cu un sfeșnic cu trei brațe.

În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alții. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalți, avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalți și Îl avem în El Însuși. Pustnicii Îl cunosc pe Dumnezeu ca lumină în iubirea Sa; și sunt plini de iubire pentru toți oamenii și pentru toate făpturile; chiar dacă nu văd alți oameni, ei se roagă pentru ei și primesc luminarea în rugăciunea lor pentru lume.

Această lumină e sensul inepuizabil al existenței înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experiență sunt nerăbdători să o împărtă­șească. Viețile sfinților ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovnicește e un om adevărat, de un farmec, de o frumusețe, de o armonie extraordinară; sfinții sunt de o blândețe și o delicatețe nespusă. Avem nevoie să cu­noaștem viața unor astfel de făpturi, pentru a ști ce cale trebuie să urmăm. Scopul rugăciunii este acela de a deveni sfinți în unire cu Dumnezeu.

Sursa: Doxologia - Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, pp. 207-208

O Catedrală din Cuvinte: Ordinea Nevăzută a Imnului Acatist

Anul liturgic este presărat cu momente de profundă reflecție teologică, în care slujbele Bisericii devin nu doar prilej de rugăciune, ci și o cale spre înțelegerea tainică a moștenirii ortodoxe. Printre acestea, Sâmbăta Acatistului, aflată anul acesta în proximitatea praznicului Buneivestiri, ne oferă ocazia de a ne apropia de una dintre cele mai desăvârșite creații ale imnografiei bizantine: Imnul Acatist. Adesea rostit în biserici sau în evlavia personală, acest imn este mult mai mult decât o simplă succesiune de condace și icoase; el ascunde o arhitectură teologică precisă, în care fiecare element își are locul său rânduit cu înțelepciune.

Îmbinând armonios dogma, poezia și simbolismul numeric, Acatistul nu este doar un imn de laudă adus Maicii Domnului, ci și o mărturie liturgică a tainei Întrupării. Precum o catedrală alcătuită din piatră și lumină, el este construit din cuvinte așezate cu o rânduială desăvârșită, fiecare detaliu având un sens anume în economia textului, asemenea unui mozaic în care fiecare piesă contribuie la descoperirea frumuseții celei nevăzute. Cu toate acestea, frumusețea sa interioară rămâne adesea ascunsă, estompată de obișnuința recitării, iar structura sa numerică și simbolică trece neobservată. Însă dacă ne oprim și îl cercetăm mai atent, vom descoperi în el aceeași armonie care stă la temelia întregii rânduieli liturgice a Bisericii – o armonie care nu este doar artistică, ci revelatoare, căci frumusețea în Ortodoxie nu este decorativă, ci îndrumătoare spre adevăr.

De aceea scopul acestui studiu este de a explora Acatistul nu doar ca pe un text de evlavie, ci ca pe o alcătuire teologică riguroasă, în care fiecare vers reflectă o viziune profundă asupra mântuirii. Printr-o privire atentă asupra acestei structuri, vom încerca să descoperim ordinea nevăzută care se ascunde în spatele cuvintelor, redescoperind astfel uimirea în fața uneia dintre cele mai rafinate opere imnografice ale Bisericii.

Gherontissa Filotheia despre Sfânta Gavrilia: lucrarea ei misionară era să urmeze Evanghelia

Gherontissa Filotheia - Despre Sfânta Gavrilia, asceta iubirii

Maica Gavrilia - cum foarte frumos o descrie Părintele nostru într-o carte scrisă de noi, despre ceea ce am trăit lângă ea-, era maica bucuriei. Ea a reprezentat o foarte importantă etapă din viața mea. Nu am reușit să o întâlnesc decât de câteva ori, dar a fost prima monahie pe care am întâlnit-o în viața mea. Fața ei era luminată. De la bucuria pe care ea o emana, îi strălucea fața. De aceea, când am cunoscut-o, chiar dacă avea 91 de ani, chipul ei era foarte limpede, foarte strălucitor, ca al unui copil. Cu adevărat ca al unui copil, într-un trup aplecat, datorită vârstei. Dar ea răspândea atâta bucurie și curăție, cu adevărat de invidiat! Îmi amintesc că m-am gândit atunci, când ea avea 91 de ani și eu 19: „Dacă așa e monahismul, acesta e binecuvântare și adevărata frumusețe.” Aceasta a fost prima imagine a ei care mi-a rămas vie.

Ea era o persoană deschisă. Viața ei a fost o adevărată misiune - și înainte de a deveni monahie, și după. Ea studiase reflexologia în Anglia și avea o slujbă foarte bună. Aici, în Grecia, ea avea un cabinet bun în Kolonaki. Ajuta oamenii, mergea la biserică, iubea slujbele, făcea milostenie, era o persoană virtuoasă. Obișnuia să spună că de câte ori se întâmpla să intre într-o biserică în timpul slujbei, mereu se întâmpla să audă această pericopă: „Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor... după aceea, vino şi urmează-Mi.” (cf. Matei 19, 21) Așa că ea spus: „Bine! Nu voi ține nimic pentru mine, și le voi da tot ceea ce am.”

Când mama ei încă trăia, ea a păstrat strictul necesar. Dar, după un vis ce l-a avut, și-a dat seama că nici pe acestea nu ar trebui să le păstreze. După ce a murit mama ei, fiind cu totul liberă, le-a vândut pe toate. Nu îi mai rămăsese nimic, absolut nimic! Și-a păstrat doar cardul de asigurare medicală, pe care-l au toate monahiile, și o valiză care avea Biblia înauntru. Nimic altceva! Și a făcut aceasta intenționat, pentru a urma Evangheliei. Aceasta a fost prima ei lucrare misionară: să urmeze Evanghelia! Adică, să nu țină nimic pentru sine, și, oriunde ar duce-o Hristos, să se lase în voia Lui. După cum spunea: „Ascult de voia lui Hristos.” Și dacă cineva îi spunea: „Mergem în Germania?”, ea zicea: „Să mergem, da!” Obișnuia să spună: „Lasă-l pe Domnul să schimbe da-ul tău într-un nu.” Dacă era bine pentru ea și pentru persoana care a invitat-o, mergea. Dar, dacă nu era, ceea ce se întâmpla de obicei, era că i se spunea în ultimul moment că a avut loc o schimbare de planuri și nu mai era nevoie ca ea să meargă. Așa că ea nu avea nicio grijă, nicio anxietate, nicio îngrijorare. 

Viața și Paraclisul Cuvioasei, și de Dumnezeu purtătoare, Maicii Gavrilia Papaianis (+ 28 martie)

Viața Cuvioasei Gavrilia Papaianis 

Gherontissa Gavrilia s-a născut în Constantinopol (sau Istanbul) cu peste o sută de ani în urmă, pe 2/15 octombrie 1897, din Elias și Victoria Papaianni, ca al patrulea și cel din urmă copil al familiei, cel mai iubit (Alexandros, fratele ei, fiind primul, iar surorile ei Vasiliki și Pavelina - al doilea, respectiv al treilea).

A crescut în oraș până ce familia s-a mutat la Tesalonic, în 1923. A plecat în Anglia în 1938 și a rămas acolo pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial. S-a pregătit pentru a fi ortoped și psihoterapeut. În Anglia, pentru serviciile aduse în război și după, i s-a oferit să devină cetățean britanic, însă ea a refuzat politicos.

În 1945, s-a întors în Grecia, unde a lucrat cu Friends Refugee Mission și American Farm School în Thessalonic, în primii ani de după război. Mai târziu, și-a deschis propriul cabinet medical în Atena, unde a lucrat până în 1954. În luna martie a acelui an, mama ei a murit. După acest eveniment dureros, și-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India doar cu haină pe ea şi cu o Scriptură. A început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri.

După cinci ani petrecuţi în India, a trăit ca pustnică unsprezece luni în Himalaya.

În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Patru ani mai târziu a primit schima mică prin Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.

În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteană şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici (de la Essex), dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi într-un mic apartament din Atena, apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Acolo a primit în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Ana-Mică, şi a trecut la Domnul în anul următor, la data de 28 martie.

Sursa: Doxologia, Viața Maicii Gavrilia Papaiannis

***

În cele ce urmează vă oferim o traducere a Paraclisului său, alcătuit de Mitropolitul Rodosului, pe care am primit-o spre publicare. Mulţumim pe această cale traducătorilor și nădăjduim că rugaciunile Sfintei să fie de folos tuturor! 

Schiarhimandritul Iliy Nozdrin a trecut la Domnul

• A trecut la Domnul, Schiarhimandritul Iliy (Nozdrin), duhovnicul Patriarhului Kiril

La miezul nopții din 15 martie 2025, la vârsta de 94 de ani, s-a mutat la Domnul schiarchimandritul Iliy Nozdrin (Старец Илий Ноздрин).

Slujba de înmormântare a părintelui Iliy va avea loc pe 18 martie la Mănăstirea Optina.

"Amalfion, o prezență benedictină în Muntele Athos"

Vă prezentăm un documentar în limba franceză, cu subtitrare în limbile engleză, italiană, rusă și ucraineană, realizat de Alexey Vozniuk în Muntele Athos. Este vorba despre un reportaj în care se scoate la iveală istoria unei mănăstiri întemeiate în Sfântul Munte Athos de către călugări veniți din regiunea Amalfi, din sudul Italiei, în perioada de dinaintea Schismei de la 1054, și care aveau o rânduială după cea întemeiată de Sfântul Benedict din Nursia - pomenit și în Biserica Ortodoxă pe 14 martie, ziua lui de săvârșire din anul 543, la  Monte Cassino în Italia.

În cele ce urmează vom traduce o parte din acest documentar în limba română, încercând să surprindem aspectele cele mai importante ale pelerinajul în Muntele Athos în căutarea pe care a întreprins-o echipa ce a plecat din Franța.

Duminica Ortodoxiei. Oameni-sfinți-icoane

Sensurile duhovnicești ale Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, merinde pentru Postul Mare

Se apropie Postul Mare, acel timp binecuvântat de pocăință și nevoință, în care întreaga Biserică se roagă împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele...". Această rugăciune ne devine însoțitoare în călătoria duhovnicească a postului, condensând practic întreg duhul postului. Însă, pentru o înțelegere mai adâncă, vom avea o abordare puțin diferită, luând fiecare cerere în parte, dar nu așa cum o auzim în română, ci cum sună în originalul grecesc, încercând să descoperim bogăția sensurilor ascunse în fiecare cuvânt:

Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργολογίας μή μοι δῷς. 

Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ. 

Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δός μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμά πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

O traducere mai fidelă:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul nelucrării, al iscodirii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. 

Iar duhul întregii-înțelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. 

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Zaharia - la Judecata de Apoi glasul Domnului va fi auzit de unii din lăuntrul inimii lor, iar de alții din afara ei

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu în inimă

"Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumusețea ta"

Lepădându-se de toate și necăutând nimic din cele pe care le oferă lumea aceasta, Preasfânta Fecioară a izbutit să deosebească din vacarmul acestei lumi singurul glas vrednic de luat în seamă, "glasul de vânt subțire" (3 Rg. 19, 12) al Domnului în inima sa, și a plecat urechea ca să-l asculte. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a îmbrățișa voia cea dumnezeiască și mântuitoare "întru care este viața". (cf. Ps. 29, 5)

Cuvântul lui Dumnezeu răsună în inimile credincioșilor. În cazul Maicii Domnului și al sfinților, cuvântul Său răsună în întreaga lor ființă. La Judecata de Apoi, cei ce vor sta de-a dreapta Domnului Îi vor auzi glasul înlăuntrul lor zicându-le: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Mt. 25, 34); în vreme ce aceia care vor ședea de-a stânga Lui Îi vor auzi glasul din afară, ca pe ceva exterior și străin lor: "Duceți-vă de la Mine..." (Mt. 25, 41). Puțini sunt cei ce pot să audă glasul lui Dumnezeu cu limpezime în inima lor. Însă Domnul îi vorbește neîncetat omului fie prin mijlocirea Scripturii, fie prin cântările Bisericii, fie prin cuvintele sfinților, ba chiar și prin mijlocirea lumii zidite. Este într-adevăr un lucru măreț atunci când omul dobândește o inimă simțitoare, un vas ce poate primi nemijlocit cuvântul lui Dumnezeu.

Monahul învață să audă primul cuvânt al Starețului său cu inima, nu doar cu urechile. El prinde acel cuvânt, îl închide în inimă ca pe o comoară și nu îi zădărnicește puterea adăugându-i un alt cuvânt izvodit de mintea lui. Mai apoi, el împlinește cuvântul cu mare grijă si credința, socotindu-l a fi însăși expresia voii lui Dumnezeu. Astfel, monahul își ascute auzul lăuntric pentru a putea percepe "glasul de vânt subțire" și graiurile neobișnuite ale Duhului. O astfel de educație a firii omului nu o putem afla în școlile acestei lumi, ci doar în cultura minunată a ascultării.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și Maica Vieții

Fiul risipitor și iubirea negrăită a Tatălui

Pilda Fiului risipitor (Luca 15, 11-32) este, în esență, o descoperire a inimii părintești a lui Dumnezeu, mai mult decât o poveste despre căderile și ridicările omului. Deși protagoniștii sunt cei doi fii, adevăratul centru al pildei rămâne Tatăl cel iubitor, Care nu judecă după măsura dreptății omenești, ci după prisosința milei și a iubirii.

Însă, pentru a înțelege cu adevărat greutatea pildei, trebuie să vedem și cum erau percepute lucrurile de către un evreu din vremea Mântuitorului. Sunt detalii care nouă, astăzi, ne scapă, dar care, pentru ascultătorii de atunci, erau de-a dreptul șocante.

Pictorul iconar Marius Isbășoiu despre icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și câteva tropare inedite închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț este o icoană făcătoare de minuni care a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de către Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul în anul 1429. O altă tradiție îl menționează pe Manuel al II-lea Paleologul ca fiind cel care a dăruit icoana în semn de recunoștință Voievodatului Moldovei. Este considerată cea mai frumoasă și cea mai veche icoană datată de tip Hodighitria din România.

Sonia Șatalova despre cunoașterea de sine, talanți, genialitate, oameni și Dumnezeu

A se cunoaște pe sine – greu 

Filosoful grec Thales avea dreptate când afirma dificultatea cunoașterii de sine. Într-adevăr, aceasta este grea, adică cere un efort mare, și împovărătoare, pentru că deseori se nasc sentimente și gânduri neplăcute. Cunoașterea de sine cere mult curaj. 

Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? De obicei, se crede că aceasta înseamnă a-ți cunoaște bine caracterul, gusturile, reacțiile, capacitățile… Aceasta, desigur, este adevărat, dar reprezintă doar nivelul cel mai de suprafață, cel mai simplu al cunoașterii de sine! Să ne gândim: omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar a te cunoaște pe tine însuți înseamnă a cunoaște acest chip, a căuta în tine asemănarea cu El! Aici nu există sfârșit sau margini, dacă te apropii cu teamă cuvenită și te călăuzești prin rugăciune. 

Mai mult. Din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de grecii antici, era cunoscută legea „Macrocosmosul în microcosmos.” În om este cuprins întregul univers, cu toate nivelurile și legile sale. Cunoscându-te pe tine – cunoști universul – o cunoaștere fără margini. Perspectiva este colosală. 

Viața celui între sfinți Cuviosului Părintelui nostru Evmenie cel nou, scrisă de Mitropolitul de Morfou, Neofit

Frații mei, îngrijiți-vă și voi de dorințele voastre. Priviți-le cu atenție, ca să fie după voia lui Dumnezeu, luptând totodată împotriva celor păcătoase și pătimașe. Nu vă îndreptățiți patimile, ci luptați împotriva lor cu atotputernicul nume al lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă! Acoperă-ne! Mântuiește-ne!” „Sfinte al lui Dumnezeu Evmenie, ajută-mă!”. Așa se schimbă omul: cu mijlocirile sfinților, cu rugăciune stăruitoare, cu luptă duhovnicească neîncetată, cu pocăința care atrage Harul mântuitor al lui Dumnezeu.

Viața celui între sfinți Cuviosului Părintelui nostru Evmenie cel nou,

scrisă de Mitropolitul de Morfou, Neofit

„Binecuvântează, Stăpâne!

Sonia Șatalova: "Amintirea unei morți clinice, trăită curând după naștere"

Amintirea unei morți clinice, trăită curând după naștere

Scriu totul așa cum a fost, așa cum îmi amintesc. Sunt neliniștită și strig, dar nu plâng și nu mă ascund. Mamă, nu te supăra că mă port astfel, dar altfel nu pot scrie…

Întâi a fost durerea. A cuprins dintr-odată tot trupul, pe dinăuntru și pe dinafară, crescând mereu, din ce în ce mai puternic. Se spune că pruncii nu știu unde le sunt mâinile, picioarele, măruntaiele. Nimic mai neadevărat! Când te doare, totul devine foarte clar. Mă simțeam de parcă aș fi sfâșiată în mii de bucăți, dar fără să mă dezintegrez de tot. Durerea nu avea margini, iar tot ce mai exista era doar durere. Nu era una singură, ci milioane de dureri mari, care mă trăgeau în toate direcțiile. Nu mai puteam nici gândi, nici vedea, nici auzi, iar apoi am rămas fără suflare. Oricât încercam, nu puteam nici să inspir, nici să expir.

Atunci a răsunat un sunet, ca de un clopot uriaș. Era asurzitor și venea din toate părțile deodată. Când sunetul a apărut, s-a deschis și o gaură neagră, care mă desprindea de trupul meu. Durerea nu dispăruse; trupul continua să se sfâșie, dar fără să se dezintegreze. Gaura mă trăgea din trup, aducând o nouă durere, diferită, pe care nici nu știu cum s-o numesc. Era o durere a neputinței și a deznădejdii. Nu puteam face nimic, doar simțeam cum mă copleșește o slăbiciune fără margini. Gaura era de o întunecime adâncă. În cele din urmă, m-am desprins și am fost trasă prin ea. Eram acum sus, sub tavan. Atunci durerea, clopotul și gaura au dispărut.

Nu mai simțeam nimic. Puteam vedea totul deodată, în toate direcțiile, prin pereți și prin podea. Niște fire palide, colorate, se întindeau ca o rețea deasă în aer. Jos, în niște pătuțuri pe roți, zăceau prunci. Chiar sub mine era unul înfășat până-n creștet, cu capul gălbui. O asistentă făcea semn cu mâna și chema pe cineva. Cealaltă asistentă stătea lângă un alt prunc. Capul acestuia se îngălbenea ca o lumânare de ceară, iar mâinile și picioarele i se înroșeau. Din cap îi atârna un ac cu un tubușor. Am înțeles că acela era trupul meu și am fost uimită de cât de mică eram. Mă simțeam liniștită, suspendată într-o stare parcă fără niciun fel de trăire.

Mi-am zis: „Unde e mama?” și am văzut-o. Era departe, dincolo de mulți pereți, vorbind cu o asistentă. Mama purta un halat galben-cenușiu-albăstrui, iar asistenta unul galben. Mama era atât de dragă, încât am vrut să merg la ea. Am strigat-o din nou, dar nu aveam glas. Am încercat să mă apropii de ea, dar n-am putut, căci apăruse o pată de lumină roz-argintie, caldă, bucuroasă și adâncă. Acea lumină mă atrăgea spre ea. Am înțeles că dacă mă duc spre acea lumină, voi ajunge la Iisus, dar nu voi mai fi lângă mama. Voiam să merg la Iisus, dar voiam să rămân și cu mama, și nu știam ce-mi doresc mai mult. Am strigat-o încă o dată pe mama, și de data aceasta m-a auzit. Din gura mea a zburat o rază verde, care a ajuns la ea, iar din pieptul mamei a răspuns o rază roz, asemenea luminii, dar fără argintiu. Mama a strălucit în nuanțe de roz și verde. Raza ei a ajuns la inima mea și am simțit o căldură minunată și o bucurie adâncă. Raza a început să mă coboare încet, domol în trupul meu, și din nou s-a auzit un sunet, ca un clinchet de clopoței.

Eram deja într-o altă încăpere, iar trupul meu zăcea într-o cutie de sticlă. Îmi introduceau un tub în gură, iar în cap, în mână și sub gât aveam ace și fire care mă înconjurau. Am coborât din nou în mine însămi și, deodată, am putut respira. Durerea s-a întors, dar nu mai era la fel de cumplită. Raza mamei mă susținea, iar aceasta era… fericire.

Traducere de Thomas R. Wenn din cartea "Nu sunt mută, eu vorbesc" - Sonia Șatalova

LEGATURI: 

• "Monahismul" Soniei Șatalova

"Monahismul" Soniei Șatalova

Călugări nebuni 

Dedicat Soniei Șatalova, o fată cu autism

Sonia Șatalova are acum 30 de ani. Când avea un an și jumătate, a primit un diagnostic teribil. Iar o fată cu un astfel de diagnostic a reușit să devină un "ajutor pentru o lume pierdută".

Monah (инок) înseamnă diferit (иной), adică nu ca toți ceilalți. Este numele dat oamenilor care duc o viață diferită de cea a oamenilor obișnuiți. În Ortodoxie, monahismul (rasoforatul) este prima treaptă a renunțării la lume. Dar există călugări care au primit tunderea monahală nu de la oameni, ci de la Însuși Dumnezeu. Ei sunt izbitor de diferiți de oamenii obișnuiți. Uneori sunt temuți, adesea sunt luați în râs, iar unii oameni cred că astfel de oameni ar trebui supuși eutanasiei forțate, ca niște gunoaie biologice inutile, care nu sunt de folos societății. Autiști profunzi, trizomici, schizofrenici... Cine sunt aceștia? Persoane parazite, avortoni sociali inutili ? Sau sunt pur și simplu diferiți?

* * *

La vârsta de un an și jumătate, fetița a primit un diagnostic teribil. Pentru nietzscheeni, ea este doar o buruiană, o persoană vegetală. Nu are niciun contact cu lumea exterioară, nu vorbește, nu reacționează la nimeni și la nimic, nu poate avea grijă de ea însăși. Are cel mai grav grad de autism, gradul unu.

Dar iată un mister... Fata, pe care nimeni nu a învățat-o și nici nu a putut să o învețe să citească, să scrie - ca să nu mai vorbim de concepte precum Dumnezeu, veșnicie, suflet-, se regăsește în interiorul universului inimii sale, compunând poezii.

Cântec despre Rugăciunea lui Iisus

Nici în cer, nici pe pământ 

Ca rugăciunea nu-i armă mai tare, 

Depărtează-te de deșertăciuni, 

Și-n inimă lină lumină va curge.

Icoana izvorâtoare de mir a Maicii Domnului din Hawaii

Tropar, glas 7

Din icoana ta, Născătoare de Dumnezeu Doamnă, neîncetat a curs mir binecuvântat. Tu ai mângâiat pe cei din exil credincioși ție și ai luminat pe cei necredincioși cu lumina Fiului tău. De aceea, Stăpână, cu lacrimi ne închinăm ție: milostiveste-te spre noi la ceasul judecății, ca prin mila ta să nu fim pedepsiți ca unii ce au nesocotit-o, ci prin rugăciunile tale dă-ne har ca să aducem roade duhovnicești și mântuiește sufletele noastre.

Părintele Rafail Noica: "să devenim oameni primitori de dragoste ca să nu rănim pe cel care ne iubește", "pentru că mândria împiedică dragostea"

Iubirea adevărată, iubirea smerită, care este dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dulceaţa Raiului, în lumea asta este suferinţa cea mai cumplită. De ce? Fiindcă dragostea de la sine cere reciprocitate.

Note de călătorie ale Părintelui Mitrofan de la Mănăstirea Hilandar din timpul vizitei sale, în 1976, la Lavra Peșterilor de la Pskov

 În anul 1976, Biserica Ortodoxă Rusă a invitat o delegație a Sfântului Munte Athos pentru cunoaște Ortodoxia rusă, care a supraviețuit cumplitei torturi a ateilor din URSS. Părintele Mitrofan de la Mănăstirea Hilandar, a fost în această delegație (alături de Arhim. Emilianos Simonopetritul și alți monahi), care a rămas pentru câteva săptămâni în URSS, iar apoi, cu luare-aminte, și-a notat impresiile și remarcile pe care i le-a lasat. După aceea le-a editat în continuare în fiecare număr al revistei "Hilandar". Când s-a remarcat faptul că articole respective i-a impresionat foarte mult pe cititorii din întreaga lume, s-a născut ideea ca din toate articolele să se alcătuiască cuprinsul unei cărți. Și astfel a apărut cartea "Sfânta Rusie în Uniunea Sovietică". Din acestă carte, tradusă în mai multe limbi, vom reda câteva note pe care și le-a însemnat când au fost la  Lavra Peciora (Lavra Peșterilor) de la Pskov (traducerea este din limba franceză).

Lacrimile, oglinda Rusiei

În dreapta noastră, auzeam un zgomot ce părea a fi o conversație; era mereu aceeși voce, dar nu era o predică. Asta începuse să mă tulbure. Părintele Atanasie mi-a cerut, din priviri, să vad despre ce e vorba. [...] Ne-am făcut un drum pe lângă stâlpii bisericii. Fiecare stâlp era înconjurat de icoane și de candele. Pe ici și pe colo erau sfeșnice cu lumânări care ardeau. În penumbră se vedeau chipurile credincioșilor. Doamne, ce ochi aveau! Cum poate un om care se roagă să atingă sufletul celui c crede! Îl observi, fără să-i cunoști numele și fără să-l mai revezi vreodată, și el este înscris în tine și prin el te simți mai puternic, mai valoros, mai fericit!

Acum vedem despre ce este vorba. Părintele Cosma, medic și ieromonah, era cel a cărui voce o auzeam și iată-l cu epitrahilul la gât, continuă să vorbească. Dar, despre ce vorbește, în timp ce Sf. Liturghie se desfășoară, aici, într-o parte, în spatele bisericii? Închid ochiii și mă concentrez să aud ce spune. Cuvintele lui curgeau precum apa fântânii din fața bisericii. Acum era vorba despre familie, acum despre cozile din fața magazinelor în oraș, acum despre locurile de muncă, acum despre biserică. Erau cuvintele unui părinte duhovnic despre viața practică cotidiană. Plecând de la scene ale realității sociale, era în mod evident pe cale de-a face o lecție de cateheză. Prin episoadele descrise, vroia să arate păcatele și greșelile comise, pentru a incita participanții să-și facă un examen de conștiință, pentru a fi în măsură, în timpul spovedaniei ce va urma, să ia în considerare greșelile comise, iluziile și lipsurile, pentru a putea în mod cât mai demn cu putință să se împărtășească cu sfintele daruri, cu Trupul și Sângele Domnului. Cum poate Biserica, atunci când trăiește deplin, să vină în ajutorul credincioșilor! 

Un paraclisier s-a apropiat de Părintele Cosma pentru a-i spune unde s-a ajuns cu Sf. Liturghie. Atunci cuvintele Preotului au luat o altă turnură : Părintele Cosma a citit rugăciunile de dinainte de spovedanie, apoi a ridicat epitrahilul și l-a pus pe capul credincioșilor care erau alături de el. Deodată auzeam cuvinte  întrerupte de hohote de plâns. Era o spovedanie publică! O mișcare extraordinară s-a produs atunci în jurul Părintelui Cosma. Invocari cu dulce glas, rugăciuni și suspine... Epitrahilul trecea de pe un cap la altul. Câteodată Părintele Cosma șoptea câteva cuvinte la urechea celui care se spovedea. O vedere pe care n-am mai avut-o niciodată, bulversantă. O experiență extraordinară! Iată zile apostolice! Biserica lui Dumnezeu - poporul - a înțeles: dintotdeauna firea lui era martiriul. Doar prin martiriu ajungem la înviere.  Și iată că din nou, în fața noastră, asta s-a întâmplat prin spovedanie și Sfânta Împărtășanie. În acest lucru se găsește punctul de plecare a unei noi perspective a unui viitor apropiat, a unui Mâine pe care privirea profetică a lui Dostoievski l-a zărit. Cum de este gol și sărăcăcios Occidentul, în comportamentul lui blazat și în greutatea lui spirituală! Toate sensurile istoriei oamenilor se află într-o a treia dimensiune, care n-a fost și nu vă fi niciodată învățată în școli.

Corul continua să cânte. Cei care tocmai s-au spovedit s-au apropiat de Sfântul Potir. Spovedaniile încă mai continuau în spatele acestei biserici inserată în stâncă. Dar rândurile credincioșilor care îl înconjurau pe Părintele Cosma deveneau mai puțin dense. Paraclisierul a venit din nou pentru a spune că Sfânta Împărtășanie era spre sfârșite. Pentru ca Sfânta Liturghie să nu fie întreruptă, Părintele Cosma i-a chemat pe cei care-l înconjurau să pună mâna pe umărul celui apropiat și deasupra capetelor lor și-a întins epitrahilul pronunțând rugăciunea de dezlegare. Spațiul în jurul lui a rămas gol. L-am privit atunci pe Părintele Cosma, care a rămas aproape de analogul pe care era pusă Sfânta Evanghelie; ne-a cerut să ne apropiem. Ne-am închinat în fața Evangheliei și a crucii pe care o ținea în mână, și apoi, chiar înainte de a ne exprima mulțumirea pentru ceea ce tocmai văzusem, ne-a arătat cu degetul spre solul care era în jurul nostru. Jos, pe marmură, distingem ceva ca și cum tocmai s-a vărsat apă. În această oglindă se vedeau flăcăruile lumânărilor și luminile roșiatice ale candelor care luminau tremurândă. L-am întrebat ce-ar putea fi asta. Atunci ne-a spus foarte emoționat: "sunt lacrimile pocăinței poporului rus. Mulțumită lor trăiește Biserica noastră". Toți trei am rămas în liniște un moment. Părintele Cosma a luat Evanghelia și s-a îndreptat spre altar; rămânând singuri, ne-am privit și, cuprinși de o emoție vie, ne-am dus să luăm prescurile. 

Ieșind din Biserică pentru a ne alătura celorlalți membrii ai grupului nostru, ochi noștri păstrau imaginile celor pe care tocmai le văzusem. În jurul nostru totul forfotea. Nu vedeam soarele din cauza ramurilor dese ale arborilor înalți, dar razele lui le percepeam printre frunze. Călugării veneau și se duceau în toate sensurile în curte, pentru a-și face ascultarea. Credincioșii li se alăturau. În curând o nouă Sfântă Liturghie urma să înceapă în aceeași biserică [în care erau trei sfinte altare]. În fiecare moment trebuia să ne oprim să binecuvântăm oamenii.

Pe drumul ce ducea la chiliile noastre, patru femei de vârstă medie s-au apropiat de noi și una dintre ele ne-a spus: "Părinților, suntem mari păcătoase, și ați venit de atât de departe pentru a ne vedea!" După ce au primit binecuvântarea, ea a continuat : "Vă rog să vă rugați pentru fiul meu, Nicolae, care este bolnav". Apoi ne-a povestit că el era foarte evlavios și că în armată citea în fiecare zi Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Într-o zi a fost surprins de un ofițer care l-a dus la închisoare. Acolo a fost bătut crunt și apoi trimis la spital. Acum era la el acasă, dar avea tulburări psihice. Cel trei prietene ale acestei femei partajau în mod evident durerea ei, și poate că în acel moment, fiecare dintre ele resimțeau o durere personală. Chipul lor, străbătut de riduri, udat de lacrimi, aveau aceeași expresie.

"Miluiește, Doamne, poporul Tău..."

M-am dus într-un loc de unde puteam să observ în mod discret fiecare mișcare a acestui popor în rugăciune. A se alătura rugăciunii lui și a fi transportat de această rugăciune este ceva de nedescris. Ceea ce ilustrează cel mai bine evlavia arzătoare a acestui popor este atitudinea lui plină de frică de Dumnezeu și de dăruire. Fiecare se simte singur cu Dumnezeu. Nimeni nu-l privește pe celălalt, nimeni nu vorbește cu celălalt [în timpul Sfintei Liturghii]. Însă formează toți un singur trup în rugăciune, legați foarte intim de sursa vieții - Dumnezeu. Această mare putere duhovnicească creează în biserică o atmosferă încât, un necredincios, dacă ar fi acolo, ar fi obligat fie să se pocăiască, fie să iasă afară din Biserică. Cei puțin credincioși nu și-ar putea găsi locul la slujbele din Rusia, căci acestea sunt foarte lungi și strâmtoarea locurilor [din cauza unei număr mare de participanți] va face să fie foarte obositor.

O astfel de atitudine duhovnicească și un astfel de comportament față de Biserică și dumnezeiasca slujbă, explică cunoașterea rânduieli bisericești și al conținutului liturgic din partea credincioșilor. Urmăresc în duh și participă cu inima la întreaga slujbă, ceea ce se vede în mod clar pe chipul lor. De aceea consider că în Rusia nu e mai nimic frumos și demn de remarcat decât chipul poporului credincios. 

De la această mănăstire îmi va rămâne amintirea de neuitat a citirii Sfintei Evanghelii. Cu o voce solemnă, lent și cu o pronunție extraordinară, diaconul a citit al cincilea capitol al Evangheliei după Matei, cu privire la predica de pe munte (Mt. 5, 1-12). Am putut urmări aceste cuvinte ale Fericirilor într-un mod foarte fizic, pe chipurile credincioșilor prezenți; și asta nu pe unul, două sau trei chipuri, ci pe toate, căci toți participanții se comportau la unison, ca după o punere în scenă tainică, în timp ce,  de fapt, nu era decât o expresie spontană a conținutului duhovnicesc a acestui popor purtător de Dumnezeu. La cuvintele "Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția Cerurilor", o expresie de fericire se răspandea pe chipurile lor. La cuvintele "Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia", aceste chipuri se umpleau de lacrimi, acompaniate de suspine. "Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate...", lacrimile din nou curgeau pe chipuri, și așa era până la ultima fericire: "Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri..." Atunci, aceste chipuri erau iluminate de o minunată bucurie și liniște, și ochii lor ardeau de-o nădejde vibrantă. 

Pătrunși de forța acestei spiritualități, a fost pentru prima dată când am putut să resimt în mod profund ceea ce este cu adevărat Biserica lui Hristos pe pământ. Definiția conform căreia "Biserica reprezintă trupul fizic colectiv al lui Hristos Dumnezeu-Omul" a devenit aici o realitate consistentă. Și, mult mai mult, căci dacă o biserică ortodoxă constituie unirea reală a două universuri, un loc unde frontiera timpului și a spațiului este abolită, unde cerul și pământul se unesc, atunci sufletele evlavioase ale acestui popor au fost, în timpul acestei Sfinte Liturghii, pentru ochii noștri încă profani, reprezentări vizibile ale Cerului nevăzut, mirese ale lui Hristos, așa cum înțelegem noi Raiul".)

Traducere de ROF din Récit d'un voyage en URSS (1976)

Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu

Bucură-Te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune