# Mitropolitul Athanasie de Limassol: am devenit episcop și am văzut că războiul pe care diavolul îl duce împotriva episcopului este mult mai puternic pentru că episcopul este la capul Bisericii.
# Ca episcop, am ajuns la conștiința că Dumnezeu conduce Biserica și lumea întreagă.
# Diavolul ridica ziduri întregi, la fiecare pas pe care dorim să-l facem. Apoi vine un moment în care, ca oameni, spunem: "E imposibil!" Dar este întotdeauna posibil să se facă lucrarea lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este de așa natură încât toate lucrările dumnezeiești se realizează prin mari dificultăți, prin luptă, pentru a fi clar că Dumnezeu este Cel care le îndeplinește - și nu eforturile oamenilor-, și pentru a da slavă lui Dumnezeu.
# Când ne îngrijorăm și ne chinuim excesiv pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru, îl mâhnim pe Tatăl nostru Ceresc. Este ca și cum i-am spune că noi ne preocupăm mai mult decât El de ceea ce se întâmplă.
# Toate împrejurările sugerează că se merge spre pierderea ta. Și acest lucru se referă la toate circumstanțele vieții noastre: economice, naționale, internaționale. Dar, ce spune Duhul? În vremurile din urmă, "tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui" (Fapte 2, 21). Ce ne rămâne de făcut? Să chemăm numele Domnului.
În eparhia din Ekaterinburg a avut loc între 27 și 29 mai 2016 o conferință internațională a monahilor: "Moștenirea patristică în lumina tradiției athonite: îndrumare spirituală", la care au participat arhimandriți și stareți ruși, sau invitați din Grecia, Cipru, Franța, Germania și Ucraina. Pe 28 mai, IPS Mitropolitul Athanasie de Limassol, sosit în Rusia pentru a participa la conferință, s-a întâlnit, de asemenea, cu clerul, monahii și mirenii eparhiei. Această întâlnire a fost dedicată importanței pentru creștini - mai ales în aceste vremuri de criză-, de a se încredința Providenței Divine și de a se simți mai aproape de Hristos. Iată, în cele ce urmează traducerea discursului său publicat pe site-ul Pravoslavie.ru pe 6 iunie 2016.
Vă spun acum ceea ce spun mereu în Mitropolia mea. Este vorba de experiența mea de viață. Când am fost un simplu călugăr în Sfântul Munte, făceam ascultare de Starețul meu, Gheron Iosif [Vatopedinul n.t.] și experiența mea m-a învățat cum diavolul îl luptă pe călugăr. Apoi am devenit Stareț în Cipru, într-o mănăstire mare, și a văzut cum diavolul atacă un stareț. Lupta a fost mult mai puternică decât pentru un călugăr simplu, deoarece starețul trebuie să se gândească la mănăstire și la toți călugării. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am putut să duc această luptă. După aceea, am devenit episcop și am văzut războiul pe care diavolul îl duce împotriva episcopului. Este mult mai puternic decât pentru stareț, pentru că episcopul este la capul Bisericii. Diferitele forme de slujire în Biserică necesită efort și trudă; trebuiesc depășite întotdeauna o multitudine de obstacole și ispite. Nimic nu are loc fără ispită, atât de mult cum ne-am putea dori. Diavolul ridica ziduri întregi, la fiecare pas pe care dorim să-l facem. Apoi vine un moment în care, ca oameni, spunem: "E imposibil!" Dar este întotdeauna posibil să se facă lucrarea lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este de așa natură încât toate lucrările dumnezeiești se realizează prin mari dificultăți, prin luptă, pentru a fi clar că Dumnezeu este Cel care le îndeplinește - și nu eforturile oamenilor-, și pentru a da slavă lui Dumnezeu. Ca episcop, am ajuns la conștiința că Dumnezeu conduce Biserica și lumea întreagă. Am înțeles semnificația cuvintelor Domnului, când El spune în Evanghelie: "facă-se voia Ta" (Matei 26:42).
Asta înseamnă că noi toți trebuie să încredințăm voii și providenței divine tot ceea ce privește Biserica și lumea întreagă. Pentru acesta ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie. După ce am pomenit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și toți sfinții, la sfârșitul fiecărei ectenii, spunem "Pe noi înșine și unii pe alții și toată viata noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm." Asta înseamnă că trebuie să ne punem pe noi înșine, pe frații noștri, pe surorile noastre și pe părinții noștri în mâinile lui Hristos. A ne încredința, aceasta înseamnă a da totul, toată greutatea din mâinile noastre în mâinile lui Hristos. Pentru noi este cel mai mare act de iubire și de ascultare față de Hristos. Este ceea ce a spus Domnul: "Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă,...Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze." (Ioan 14:27).
Hristos nu vorbește de o pace pământească, care depinde de evenimente exterioare, ci de pacea de care, pentru nimic, nu se poate lipsi inima noastră. De-a lungul secolelor, creștinii au mărturisit că nimic nu poate lua pacea lui Hristos din inima lor. Biserica a întâmpinat multe dificultăți și persecuții. Până nu demult, în Rusia, o persecuție mare a fost împotriva credinței în Hristos și Raiul s-a umplut de noi sfinți și martiri, care au mers până la capătul ascezei lor pentru Hristos. Cu toate că au sosit vremuri noi, care aduc de asemenea dificultățile lor, cuvântul lui Dumnezeu rămâne neschimbat: promisiunea Lui de a fi cu noi până la sfârșitul veacurilor rămâne adevărat și sigur. Este posibil ca noi să ne simțim striviți de greutatea problemelor cotidiene, dar trebuie să învățăm să ne desprindem de această povară și să punem totul în mâinile lui Hristos, în duhul Evangheliei. Si, în Evanghelie se spune: "Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat.". (1 Tes. 5: 16,17) Bucuria și rugăciunea trebuie să fie semnele distinctive ale sufletului nostru. Principala noastră preocupare ar trebui să fie de a deveni demni de unirea cu Hristos (și acest țel este atins prin Biserică). Când ne îngrijorăm și ne chinuim excesiv pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru, îl mâhnim pe Tatăl nostru Ceresc. Este ca și cum i-am spune că noi ne preocupăm mai mult decât El de ceea ce se întâmplă.
La mănăstire, când ne confruntam cu mari dificultăți, ne duceam la Starețul nostru, Părintele Iosif Vatopedinul și îl întrebam: "Părinte, ce trebuie să facem când suntem prinși în astfel de încercări? Cum să ieșim?". Atunci Starețul ne liniștea: "Nu va temeți! Nu vi se va întâmpla nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce Dumnezeu va îngădui". Și, din moment ce Dumnezeu știe ce se va întâmpla, trebuie să ne păstrăm sufletul în pace și să spunem: "facă-se voia Ta". 
Sfântul Paisie Aghioritul dădea acest sfat călugărilor: cei care trăiesc după Dumnezeu trebuie să se simtă precum copiii mici în brațele mamei lor. În brațele mamei lui, cel mic nu se teme de nimic. Nimic nu poate să-l îngrijoreze. El nu se gândește la nimic. Se bucură de căldura îmbrățișării și de iubirea maicii sale. Asemenea, trebuie ca sufletele noastre să se bucure de dragostea lui Hristos. Sfântul Paisie spunea, în continuare, "Hristos este oxigenul omului. Nu-l faceți dioxid de carbon!". Spunea acest lucru atunci când oamenii se îngrijorau, așa-zis în numele lui Hristos, și se temeau de ce va aduce mâine. Un alt mare Stareț care a trăit în Grecia, Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, spunea tot timpul acest îndemn către fii săi duhovnicești: "Gândiți-vă doar la Hristos! Nu vă preocupați de nimic altceva în afară de El. Hristos este totul. Puneți totul în mâinile Lui și nu aveți de ce vă teme".
Sfântul Paisie Aghioritul dădea acest sfat călugărilor: cei care trăiesc după Dumnezeu trebuie să se simtă precum copiii mici în brațele mamei lor. În brațele mamei lui, cel mic nu se teme de nimic. Nimic nu poate să-l îngrijoreze. El nu se gândește la nimic. Se bucură de căldura îmbrățișării și de iubirea maicii sale. Asemenea, trebuie ca sufletele noastre să se bucure de dragostea lui Hristos. Sfântul Paisie spunea, în continuare, "Hristos este oxigenul omului. Nu-l faceți dioxid de carbon!". Spunea acest lucru atunci când oamenii se îngrijorau, așa-zis în numele lui Hristos, și se temeau de ce va aduce mâine. Un alt mare Stareț care a trăit în Grecia, Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, spunea tot timpul acest îndemn către fii săi duhovnicești: "Gândiți-vă doar la Hristos! Nu vă preocupați de nimic altceva în afară de El. Hristos este totul. Puneți totul în mâinile Lui și nu aveți de ce vă teme".
Adeseori, ne simțim îngrijorați cu privire la mântuirea noastră, a copiilor noștri, a membrilor familiei noastre, sau cu privire la patria noastră sau la Biserică. Acestea sunt simțiri umane și sunt naturale până la o anumită măsură. Numai că, dacă vom permitem acestor griji să ne domine, ele ne vor cufunda repede tot sufletul nostru în întuneric. Experiența veche, de secole, a Bisericii ne-a dovedit că biruinţa care a biruit lumea, este credința noastră (1 Ioan 5: 4). Puterea iadului nu va învinge niciodată Biserica. De asemenea, Scriptura ne spune că Domnul, nu ruşinează pe cei ce îşi pun nădejdea în El! (Isaia 49:23). Nu se poate ca un om care îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor să nu primească un răspuns.
Voi încheia această scurtă intervenție vorbindu-vă de sentimentul pe care l-am încercat în eparhia mea. Foarte mulți oameni vin la mine; sunt mii. Ei se spovedesc și vorbim cu ei despre subiecte duhovnicești. Există cazuri în care oamenii nu pot face nimic. Din păcate ei trăiesc în astfel de condiții, într-o astfel de dispoziție duhovnicească prin care se pregătesc pentru un naufragiu inevitabil. Și, din păcate, sau din fericire, nu le putem spune, pentru că Hristos nu ne lasă. Rațiunea noastră ne spune că ei merg spre pierzare. Dar credința ne spune că la Dumnezeu totul este posibil. Si, când astfel de oameni ne întrebă: "Ce se va întâmpla cu mine? Nu fac nimic bun pentru mine!, le răspundem prin cuvintele Vechiului Testament, reluat în Fapte. Ei bine, nu poți face nimic. Toate împrejurările sugerează că se merge spre pierderea ta. Și acest lucru se referă la toate circumstanțele vieții noastre: economice, naționale, internaționale. Dar, ce spune Duhul? În vremurile din urmă, "tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui" (Fapte 2, 21). Ce ne rămâne de făcut? Să chemăm numele Domnului. Oricine am fi, oricare ar fi dificultățile noastre, oricare ar fi situația în care ne aflăm, trebuie să chemăm numele Domnului. Și, dacă avem credință, și smerenie, atunci, Domnul va fi mereu cu noi, El va fi întotdeauna Salvatorul și Mântuitorul nostru.
Aici, în Rusia, am văzut multe și frumoase icoane bizantine ale Învierii lui Hristos. Hristos, ca un om puternic ii trage de mană pe Adam și Eva, scoțându-i din iad. Dar, ați observat un detaliu? El ii tine pe protopărintii noștri nu de mână, ci de încheietura mâinii. De ce face asta? Pentru a arăta că Adam și Eva au murit, și nu pot face nimic de la sine pentru mântuirea lor. Atunci când cineva vă cere să-i dați mâna, atunci ii întindeți mâna și el vă ia de mână. Dar pe cei morții îi luăm de încheieturile mâinilor, caci ei nu pot să vă întindă mâna, și ii ridicăm cu forță. Domnul vrea să arate astfel că El poate să învie chiar omul pe care păcatul l-a dus la moarte. Și nimic nu poate rezista forței iubirii lui Hristos. De acea trebuie, dragi frați și surori, să avem bucuria lui Hristos în inimile noastre, iubirea Lui și pacea Lui. Să nu acceptam nimic care ar putea să înlăture această pace, această bucurie și această iubire în noi, pe care Domnul a pus-o în inimile noastre. Și să învățăm această mare artă, de a pune totul în mâinile lui Hristos.
Vă doresc să păstrați mereu această iubirea și această pace în inimile voastre, prin rugăciunile sfântului vostru episcop și ale Sfinților Părinți și frați monahi. Amin.
LEGATURI:Vă doresc să păstrați mereu această iubirea și această pace în inimile voastre, prin rugăciunile sfântului vostru episcop și ale Sfinților Părinți și frați monahi. Amin.
Traducere de Român Ortodox în Franța, după La lorgnette de Tsargrad, Métropolite Athanasios de Limassol. Invoquer le Nom du Seigneur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu