Român Ortodox în Franța: Mărturia IPS Athanasie de Limassol despre Sfântul Paisie Aghioritul: "nu minunile au mare însemnătate, ci marea dragoste a Cuviosului pentru Dumnezeu, credința lui profundă și faptul că el a fost un adevărat vlăstar al Bisericii Ortodoxe"

marți, 11 octombrie 2016

Mărturia IPS Athanasie de Limassol despre Sfântul Paisie Aghioritul: "nu minunile au mare însemnătate, ci marea dragoste a Cuviosului pentru Dumnezeu, credința lui profundă și faptul că el a fost un adevărat vlăstar al Bisericii Ortodoxe"

P. Iosif Vatopedinul, P. Nifon Vatopedinul Sf. Paisie și IPS Atanasie de Limassol

Mitropolitul Athanasie de Limassol împărtășește în cartea sa "Inima deschisă a Bisericii", publicată în 2016, într-o ediție îngrijita de Mănăstirea Întâmpinarea Domnului de la Moscova, imensa comoară a experienței sale spirituale pe care a acumulat-o de-a lungul celor șase decenii ale vieții sale în rugăciunea sa, în întâlnirea cu frații și surorile în Hristos, și mai ales lângă sfinții Bisericii noastre, pe care a avut harul de a-i întâlni.

În textul de mai jos, Episcopul Athanasie vorbește despre Sfântul Paisie Aghioritul, în traducerea [din rusă în franceză a (n.n.)] paginilor 72-88 ale cărții menționate mai sus.

Nota ROF: După traducerea din franceză în română a textului, am găsit în cartea "Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor" de Nicolae Zurnazoglu, Ed. Evanghelismos, Buc. 2006, (pag. 42 -53) mărturia IPS-lui Athanasie de Limassol. Așadar, aceasta ne-a dat prilejul să comparam textul tradus din franceză cu cel deja publicat în limba română, adaugând în paranteze câteva diferențe semnificative.

Sf. Paisie împreuna cu IPS Athanasie de Limassol

Înainte de toate aș vrea să vă spun că, niciodată nu mi-am imaginat că va veni ziua când voi povesti viața Cuviosului Paisie și, având în vedere că el însuși nu și-a povestit niciodată viața în ordine cronologică, este posibil ca datele și explicarea anumitor evenimente să sufere lacune. [Eu însă, din recunoștință pentru Stareț, mărturisesc despre viața sa cuvioasă, despre prezența sa în Biserica noastră și în întreaga Ortodoxie. Iar aceasta mărturie a mea se întemeiază pe faptele pe care le-am văzut la el în timpul șederii mele în Sfântul Munte, precum și pe cele pe care mi le-au povestit oamenii vrednici de credință - în plus în ediția rom.]. Și, este cu atât mai dificil cu cât Cuviosul a fost un adevărat om sfânt, și nu vom reuși să reliefăm ce înseamnă aceasta, noi înțelegând foarte puțin. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să redam evenimentele așa cum le-am văzut, pentru ca cei care ne aud să le poată aprecia la rândul lor, în măsura înțelegerii lor.

În septembrie 1976 am făcut cunoștință cu Cuviosul Paisie. A fost prima dată când m-am dus în Muntele Athos și, împreună cu colegii mei, ne-am dus să-l vizităm pe Stareț la Chilia Sfintei Cruci de lângă Mănăstirea Stavronikita. Acolo am făcut cunoștință cu el. Trebuie să adaug că ne-am dus să-l întâlnim pe Cuvios împinși de curiozitate, ca urmare a ceea ce am auzit despre el.

Ne-a primit cu multă dragoste, dar trebuie să recunosc că această primă întâlnire m-a dezamăgit puțin. Nu cunoșteam tainele acestor oameni duhovnicești. Când l-am văzut pe Cuvios întâmpinându-ne cu simplitate, oferindu-ne hrană glumind și răzând, am început să mă îndoiesc că acest om era atât de sfânt precum se pretindea. Sfinții, mă gândeam eu, trebuie să fie tăcuți și posomorâți. Asta îmi imaginam. Cu toate acestea, realitatea a măturat fructul acestei imaginații. [Starețul a început să vorbească despre lucruri nemaiauzite până atunci de noi, întemeiat fiind pe experiența lui personală - în plus în ediția rom.]

Primul eveniment de care pot da mărturie cu certitudine a venit atunci când am plecat. I-am sărutat mâna înainte de a pleca și, atunci, s-a întâmplat ceva care a fost cu adevărat o minune dumnezeiască; un parfum de nedescris a umplut toată colina, toată atmosfera din jur fiind plină de o mireasmă de nespus. Cuviosul și-a dat seama de acest lucru și ne-a îndemnat să plecam, el însuși întorcându-se în chilia sa. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Eram trei. Am pornit pe drum spre Careia, și fiecare dintre noi era plin de-o bucurie lăuntrică de nedescris, pe care nu puteam să o explicăm. Nu înțelegeam de ce ne venea să alergăm, de ce muntele era parfumat, și aerul, și pietrele, tot locul. A fost un fapt cutremurător pe care l-am experimentat atunci când l-am întâlnit pentru prima dată pe Sfântul Paisie.

El și-a trăit tinerețea la Konița. Ne-a povestit că atunci când era în vârstă de cincisprezece ani, avea obiceiul de a se retrage în pădure, unde și-a construit o cabană cu crengi, ca o mică sihăstrie, și acolo se ruga cu lacrimi. Fără îndoială, aceasta era o lucrare a harului. Simțea o mare dulceață și dorea să rămână singur, să se roage lui Hristos. Într-o zi, în timp ce era în rugăciune, L-a văzut pe Hristos înaintea lui, nu în vis ci aievea, ținând o Evanghelie în mâini și vorbindu-i totodată. I-a spus ceea ce este scris și în Evanghelie: "Arsenie, Eu sunt învierea și viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi"[Ioan, 11, 25] [Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa. Cel ce crede în Mine, deși va muri viu va fi - în ediția rom.]. Această experiență a vederii lui Hristos a fost, după câte știu, prima dintr-o serie de revelații divine și a fost probabil hotărâtoare pentru alegerea căii monahale.

Cuviosul încerca să fugă de toată vâlva care se făcea în jurul numelui său. Și pot să vă spun că, singurele dăți când devenea aspru, atât de aspru că te cutremurai, era atunci când cineva vorbea despre el, își aducea aminte sau spunea despre lucrurile minunate pe care le trăia.

Când, în 1976, am venit să-l văd, i-am spus: "Gheronda, în lume aveți o faimă mare. Oamenii au o părere bună despre Sfinția Voastră și numele Sfinției Voastre". Și m-a răspuns râzând, ca de obicei, atât de vesel și de înțelept: "Astăzi, urcând aici, ai trecut pe lângă groapa de gunoi?" "Da." "Pe acest gunoi vedem multe cutii de calamar care, la apusul soarelui, strălucesc. Același lucru se întâmplă și cu oamenii. Ei văd soarele care strălucește pe cutia de conservă, cum sunt și eu, și îl confunda cu aurul. Dar, când te apropii, copilul meu, îți dai seama că este doar o cutie de conservă de calamar". El a spus lucrul acesta glumind, dar, mai târziu, când am vorbit serios, el mi-a spus cu mâhnire: "Pentru mine, Părintele meu, cel mai mare dușman al meu este numele meu. Vai de omul și de monahul care dobândește un nume mare căci, atunci, nu mai este niciodată liniștit, iar oamenii încep să-și imagineze lucruri care de multe ori nu corespund realității și devine atunci subiectul contradicțiilor".

Oameni stăteau la rând pentru a-l cerceta la chilia lui. Cum se oprea autobuzul în Careia cu diamonitrionul în mână, era "hai, repede, la Părintele Paisie!". El era prima țintă, primul popas al pelerinajului lor. Uneori, eram surprins, fiind cu el în chilia sa, să văd că nu deschide ușa. Și îmi spunea: "Veniți să ne rugăm, și dacă Domnul ne înștiințează, vom deschide".

Pentru el rugăciunea era lucrarea cea mai înaltă. Numai după aceea se dăruia pe sine lumii. În ciuda tuturor necazurilor și a suferințelor lui, era precum un om fără de trup. Un om care nu știa ce înseamnă să doarmă sau să se odihnească. Era mereu bine voitor, iar inima sa plină de dragoste era oricând gata să primească durerea oamenilor.

Îmi amintesc că în 1981 m-am dus să-l văd cu ocazia praznicului Nașterii Domnului. După încheierea slujbei, care a durat toată noaptea, am vorbit cu el și mi-a explicat cât de mare este dragostea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, a spus el, se sălășluiește în om ca un foc. Și mi-a spus acest lucru: "Acum câțiva ani, această dragoste ardea atât de puternic în mine că oasele mi se topeau ca ceara lumânării. O dată un astfel de har s-a revărsat asupra mea încât am căzut în genunchi și n-am mai putut să mă mișc. Mă temeam să nu mă vadă cineva și să mă întrebe ce am pățit".

După opt ani, această imensă iubire s-a preschimbat - fără a-l părăsi pe Cuvios - într-o mare durere pentru lume. Este clar că Starețul a devenit sălaș al lui Dumnezeu și s-a dăruit pe sine oamenilor îndurerați.

Pe Părintele Paisie îl cercetau tot felul de oameni din toate păturile sociale: erudiți și neînvățați, episcopi și profesori precum și oameni de alte credințe; cu adevăr tot felul de oameni.

Chilia Sfânta Cruce

In general, locurile în care se retrăgea erau lipsite de mângâiere. Îmi amintesc că Chilia Sfintei Cruci era atât de îndepărtată, încât, de jur împrejur, cât vedeam cu ochii, nu se vedea nici o altă chilie. Era pustiu. Îmi amintesc ce mi-a spus Cuviosul: "Dacă auzi zgomote pe timp de noapte, să nu te temi! Sunt de la mistreți sau de la șacali."

Știm că toată viață Cuviosului s-a scurs în durere. Îmi amintesc odată, când era încercat de dureri de cap foarte puternice, își bandaja fruntea pentru a încerca să atenueze durerea. Uneori, când sufeream, el spunea: "Părintele meu, ascultă bine ce îți spun, durerile mele îmi aduc mai multe foloase decât atunci când sunt bine sănătos". Și, în ciuda suferințelor sale, niciodată nu și-a neglijat îndatoririle sale duhovnicești. Este într-adevăr șocant să constatăm că el își urma nevoința ascetică până la epuizarea totală. Îmi amintesc că la mănăstire am avut priveghere la praznicul Nașterii Domnului, care a durat vreo zece ore. Iar Cuviosul își petrecea toată ziua primind oameni, fără pic de odihnă. El a rămas în picioare toată noaptea. Eu stăteam în strana de lângă el și așteptam să se așeze ca să mă așez și eu. Dar nu s-a așezat măcar o dată toată noaptea. La un moment dat, mi-a spus: "Nu te duci un pic mai încolo? Ce, ești polițist?". A înțeles că stăteam lângă el să vad ce va face.

Dragostea sa nu avea hotare, se revarsă cu îmbelșugare tuturor celor care veneau să-l vadă, și mai ales asupra celor îndurerați și tinerilor. Am fost deosebit de impresionat de un caz. În 1982, un tânăr atenian a venit la Sfântul Munte. Era un tânăr foarte agitat, complet dezorientat de diferite dificultăți, disperat de viața lui și a anturajului său. Purta haine murdare, și întreg aspectul său dădea mărturie despre dezechilibrul său și despre tulburarea sa lăuntrică. L-am dus la Cuviosul Paisie. Au vorbit și apoi tânărul a plecat. După vreo două-trei luni a venit din nou în Sfântul Munte și mi-a povestit următoarele, plângând. La Atena, când era confruntat cu un nou eșec iar deprimarea și tristețea îl copleșeau, și-a luat motoreta, decis să-și ia viața. Mergea cu viteză mare, spunându-și: "N-am pe nimeni în lume care să mă iubească sau să se intereseze de mine, așa că mai bine să mor, să se termine cu viața aceasta". A ieșit din Atena, continuând să meargă și gândindu-se la sinucidere. Dintr-o dată motoretă lui s-a oprit brusc, fără nici un motiv de înțeles. Și, imediat, l-a văzut în fața lui pe Sfântul Paisie, care i-au spus, "Oprește-te, nu fă acest lucru!" De îndată ce a văzut chipul Cuviosului, și-a amintit că numai el îl iubise cu adevărat și îi arătase dragostea sa. Părintele Paisie era un om cald și deschis. Atunci când tinerii veneau la el cu problemele lor, el le manifesta atât de multă dragoste întocmai ca unor copii mici. Și acești tineri primeau astfel mângâiere. După ce acest tânăr mi-a spus povestea lui, s-a întâmplat să mă regăsesc alături de Cuvios, și l-am întrebat: "Și, în cele din urmă, această poveste are un final fericit?". Iar el mi-a răspuns: "Nu știu, dar ceea ce știu este că adeseori când mă rog, singur în cămara mea, Duhul Sfânt mă duce în spitale,la persoanele care suferă, la unii care sunt gata să se sinucidă. Dar eu nu fac nimic altceva decât să mă rog și să ard lumânări".

La Panaguda

In chilia sa, lumânările ardeau neîncetat în fața icoanelor. Era o chilie sărăcăcioasă de nevoitor, fără niciun efect personal, doar cu icoane pe perete și lumânări arzând în fața lor. Într-o zi, el era bolnav, culcat în chilia Sfânta Cruce, și aveam grijă de el. Trebuia să intru mereu în cămăruța lui, care era foarte mică, de 2,5m pe 2m. Cuviosul încălzea mereu soba de cărămidă, deoarece el suferea de frig.Într-un colț era patul de lemn, ca un sicriu, deasupra căruia erau agățate multe icoane și, pe el, o schimă mare rusească. În celălalt colț, câteva cârpe erau aranjate pe pământ, ca un fel de covor. Glumea spunând: "E un covor persan; mi l-a trimis cineva de la Bagdad". Era însa o veche cârpă ce era pusă pe spinarea catârilor înainte de a pune șaua. Mai avea un scăunel pe care stătea și se ruga, o scândură pe care o punea pe genunchi pentru a scrie și, într-o nișă din perete, câteva foi de hârtie și două sau trei creioane. Sfântul Paisie era de o sărăcie lucie. Nu avea nimic. Mulți oameni îi lăsau bani, ascunzându-i, astfel încât să fie găsiți mai târziu. Când Cuviosul îi găsea, îi strecura în cărți sau în reviste, pe care le dădea. Era atât de sărac încât, îmi amintesc ziua în care mi-a spus nu au nici măcar cinci sute de drahme pentru a cumpăra pâine. Nu avea o sobă cu gaz sau vreo ustensilă de bucătărie. Folosea una sau două cutii vechi de conserva pentru a încălzi ceaiul sau a fierbe orezul, și avea o mică oală pe care o folosea pentru oaspeții săi. Atunci punea o lingură de linte, pentru a face un prânz festiv, așa cum spunea el. Uneori mai era și câte o roșie sau legume verzi din grădina lui mică. Când stăteam cu el, îmi spunea o dată la două zile: "Du-te și mânca la vreo mănăstire și după aceea să vii înapoi!". În chilia sa el avea doar ceai și zahăr [posmag - în ediția rom.], nimic altceva. Pot spune că mâncarea pe care o mâncăm noi la o singură masă lui îi ajungea pentru două săptămâni. Era cu adevărat ca un om fără de trup, un înger pe pământ și un om ceresc. Nu numai că nu mânca practic nimic, dar, în plus, nu dormea aproape deloc...

Ca monah, respecta cu acrivie rânduiala slujbelor zilnice: Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile. Mai târziu, el a înlocuit o parte dintre aceste slujbe prin rugăciunea lui Iisus cu metanierul. În fiecare noapte el priveghea. Se odihnea un pic la amurg și un pic înainte de zori. Toate acestea le-am văzut când am locuit împreună cu el.

Vă voi povesti acum o experientă pe care am trăit-o eu însumi, și care este o mărturie despre sfințenia Cuviosului Paisie. În 1977 ajunsesem să stau mai multe zile cu el. Era în timpul sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, pe data de 13 septembrie după vechiul calendar, când el mi-a spus: "Vom face priveghere toată noaptea și dimineața un preot va veni să slujească Sfânta Liturghie". Pe atunci eu eram diacon. Am stat cu el și mi-a spus că la ora patru după-amiaza, o să facem Vecernia rugându-ne cu metanierul, ceea ce am făcut timp de aproape două ore. La ora șase, el m-a chemat, mi-a pregătit un ceai și mi-a arătat cum să facem slujba Privegherii rugându-ne cu metanierul și mi-a spus că aproximativ la o oră și jumătate după miezul nopții, mă va preveni ca să citim împreună Rânduiala Sfintei Împărtășanii. Când preotul ni se va alătura, vom continua cu Utrenia. Am început să fac tot ceea ce mi-a spus.

Toată noaptea auzeam cum se ruga Cuviosul, umbla și suspina. A fost o experiență extraordinară pentru că nu mă simțeam confortabil în mijlocul pustiei, și Cuviosul, ca era ca un stâlp nezdruncinat care se ruga alături.

Strana Cuviosului la Chilia Sfânta Cruce

Am intrat în biserică. Această minusculă biserică era lungă și îngustă. Iconostasul avea cinci icoane. Avea acolo și o strană. Cuviosul m-a pus în ea, el însuși rămânând în picioare alături. Și am început să citim Rânduiala Sfintei Împărtășanii. Cuviosul a cântat stihurile "Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție", și, la troparele Maicii Domnului spunea: "Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mântuiește-ne pe noi". De fiecare dată când spunea câte un stih, făcea o metanie mare. Si eu, rămâneam alături, în picioare, cu o lumânare în mână. Când am ajuns la Cântarea în care spunem: "Marie, Maica lui Dumnezeu, care ești sălaș scump al bunei miresme..." (la sfârșitul Cântării a 5-a din Canonul Sfintei Împărtășanii n.t.) Cuviosul a rostit cu duh de umilință: "Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mântuiește-ne" și eu mă pregăteam să continui "Marie ...", dar, dintr-o dată, totul s-a schimbat, și nu-mi puteam da seama ce se întâmplă. Dintr-o dată toată chilia s-a luminat și în biserică se făcu simțită o ușoară adiere iar candela din fața icoanei Maicii Domnului începu să se miște singură. Cinci candele ardeau înaintea icoanelor la catapeteasmă, dar numai cea care atârna în fața icoanei Maicii Domnului a început să se miște continuu. M-am întors spre Părinte și, văzând mișcare mea, el mi-a făcut semn să tac. Apoi, a făcut o metanie mare, rămânând cu fața la pământ. Eu am rămas în picioare, ținând lumânarea în mână, deși era inutil, deoarece totul era scăldat de o lumină orbitoare, ca și cum soarele și-ar fi făcut apariția. Am așteptat astfel destul de mult timp. Lampa se mișca în fața icoanei, lumina șiroia sclipitor iar Cuviosul tăcea. După vreo jumătate de oră, am început să citesc singur pentru că Cuviosul încă nu spunea nimic. Când am ajuns la a șaptea rugăciune, cea a Sfântului Simeon Noul Teolog, candela s-a oprit din mișcare, lumina s-a disipat la fel de lin cum a apărut și a trebuit să apropii din nou lumânare pentru a citi. Când am terminat de citit Rânduiala Sfintei Împărtășanii l-am întrebat: "Gheronda, ce a fost asta?". El a răspuns: "Ce anume?". "Ce s-a întâmplat în biserică. Am văzut cum candela s-a mișcat în fața icoanei Maicii Domnului și cum toată chilia s-a umplut de lumină." Și el m-a întrebat: "Și n-ai mai văzut nimic altceva?". I-am răspuns că nu am mai văzut nimic. Nu mai este necesar să subliniez că, în acel moment, mintea mea a rămas nelucrătoare și eram în imposibilitatea de a mai gândi, incapabil să mai înțeleg ceva. Eram uimit, ca un spectator. Cuviosul mi-a spus apoi: "Oh, copilul meu! Ce a fost asta? Nu știi că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este aici, în Sfântul Munte. Ea trece pe la toate mănăstirile și chiliile să vadă ce facem. Preasfânta a venit aici, a văzut doi nerozi, și a mișcat candela ca să ne înștiințeze că a trecut pe la noi" Cuviosul Paisie începu să zâmbească. Apoi, după evenimentul din acea noapte, el mi-a povesti, cuprins de emoție, numeroase pagini din viața sa, și de aceea, probabil, atunci s-a născut o legătură intimă ce ne unește pe el și pe mine. El mi-a spus multe taine neprețuite care l-au marcat.

Pot spune cu convingere că Sfântul Paisie a fost un om care sprijinea întreaga lume cu rugăciunile sale. A fost un om asemenea marilor Părinți ai Bisericii noastre.

S-ar putea vorbi ore și zile întregi despre Cuviosul Paisie. Minunile săvârșite prin rugăciunea sa sunt nenumărate. Iată ce s-a întâmplat acum ceva timp în urmă. Un tată având un copil mic a mers prin tot Sfântul Munte, în căutarea unui călugăr care i-a salvat copilul de la moarte. Într-o seară, micuțul mergea pe bicicletă, și într-un viraj, a alunecat sub un camion. Dar, înainte de a cădea sub roțile camionului, în ultima fracțiune de secundă a venit un călugăr care l-a tras de braț pe trotuar, și micuțul a fost salvat. El a văzut călugărul, dar nu știa cine era acesta. I-a spus tatălui său ce s-a întâmplat, și acesta l-a adus în Sfântul Munte. El a făcut turul tuturor mănăstirilor, schiturilor și chiliilor, explicând cum era acest călugăr. În cele din urmă, au ajuns în apropierea Cuviosului Paisie și copilul l-a recunoscut.

Cazul următor s-a întâmplat mai înainte de a reveni în Cipru. Un tânăr a venit la Cuvios, voind să-i explice că soția lui era grav bolnav. Erau mulți oameni la Cuviosul Paisie și Părintele era epuizat. Atunci le-a spus celor prezenți: "Dragii mei prieteni, nu mai pot. Vă rog să mergeți la Mănăstirea Iviron". Tânărul a făcut un pas înainte și a spus: "Aș vrea să vă spun ceva". Cuviosul i-a spus: "Te rog, du-te, du-te". "Gheronda, trebuie să vă spun ceva important!". Cuviosul i-a spus apoi: "Du-te, dragul meu, du-te. Nu-i nimic grav. Du-te și Dumnezeu va ajuta!" El a insistat, dar Cuviosul i-a spus: "Te rog, dragul meu, du-te, încearcă să ajungi înainte să închidă poarta la mănăstire". Tânărul i-a răspuns "Gheronda, soția mea este foarte bolnavă". Cuviosul i-a spus: "Du-te, soția ta nu are nimic!". Tânărul s-a uitat la ceas să vadă dacă i-a mai rămas timp să ajungă la mănăstire. Era 14:45. A plecat deznădăjduit că n-a putut să facă nimic. Mai târziu, când a venit acasă, soția lui era perfect sănătoasă și ea i-a spus: "De-o dată, în timp ce m-am așezat pe pat, am fost cuprinsă de o sudoare rece, și din acel moment am început să mă simt mai bine. M-am dus la consultație la doctor, iar el mi-a spus că am fost complet vindecată". Soțul atunci a întrebat când s-a petrecut aceasta. "Joi, la ora 14:45", a răspuns tânăra soție. Era momentul când Cuviosul i-a spus: "Du-te, soția ta nu are nimic!".

Se pot povesti foarte multe cazuri asemănătoare. Însă nu minunile au mare însemnătate, ci marea dragoste a Cuviosului pentru Dumnezeu, credința lui profundă și faptul că el a fost un adevărat vlăstar al Bisericii Ortodoxe și al monahismului. Cred că e imposibil să vorbim cu adevărat despre Cuviosul Paisie, să-l descriem. Cuvintele pe care le spunea de multe ori erau acestea: "Iubiți-L pe Dumnezeu și lucrați așa cum vă spune conștiința" [Să-L iubim pe Dumnezeu și să ne nevoim întotdeauna cu mărime de suflet! - în ediția rom. ] El spunea că Hristos este oxigen, și noi nu trebuie să-l facem bioxid de carbon. De aceea dorea ca toți creștinii să aibă întotdeauna mult curaj, să fie plini de bucurie pentru dragostea pe care Dumnezeu ne-o arată, și să nu deznădăjduiască pentru că, spunea el, neliniștea și deznădejdea vin de la diavol, niciodată de la Dumnezeu.

Sfântul Paisie Aghioritul împreună cu IPS Athanasie de Limassol

UPDATE:

- Cum l-ați cunoscut pe Sfântul Paisie Aghioritul?

Când am mers la facultate în octombrie 1976, în calitate e student, am vizitat Sfântul Munte împreună cu alți colegi de-ai mei. Aceștia m-au condus la Gheronda Paisie Aghioritul, al cărui nume începuse să se facă auzit. am avut atunci prima întâlnire cu dansul și de atunci am rămas alături, desigur, duhovnicește, pentru ca Gheronda Paisie nu ținea alături de el vreun ucenic. Insa, am avut o legătură duhovniceasca foarte strânsă cu el pana la moartea lui.

Gheronda Paisie a fost un om cu noblețe duhovnicească. Spunea totdeauna să ne nevoim cu mărinimie și să nu-L întristăm pe Hristos. Acuma ce am încercat eu să fac? Nimic din tot ceea ce mi-a spus, din păcate, și mă rog, în timpul în care mi-a mai rămas de trăit, să încerc acest lucru.

LEGATURI: