Marius Iordăchioaia: "Toată ziua creștinul se luptă să-și ridice duhul din apele lumii ca să respire dragostea lui Hristos"

Dragostea in care cred: O ZI BUNĂ

[...]Omul rău e incapabil să se vadă și să se judece pe sine: să vadă și să judece propria viață. Omului rău îi lipsește simțul realității propriei ființe și vieți, răutatea lui e ca o armură a sufletului, care îl împiedică să vadă fața gândurilor și a inimii sale. Căci conștiința lui nu e moartă, dar e oarbă și nu poate descrie răul, ci doar să geamă sub apăsarea lui.... Un geamăt care se pierde, cu vremea, în zgomotul de fond al vieții.... 

Suntem îngropați de vii în răutate. Nu a noastră, ci a diavolului, începutul și plinirea răutății.

Sufletele noastre, de când ne naștem, ne sunt înfășurate în răutate ca într-un voal sau o haină de mort. Când îmbrăcarea sufletului nostru în răutate se desăvârșește, murim. Nu mai putem să respirăm: nici cu mintea, nici cu inima, nici cu gura. Suntem morți. Adică, desăvârșit îngropați în răutate. Și groparul nostru este lumea.

De când deschidem ochii în zorii zilei, de pretutindeni lumea dă năvală peste noi cu răutatea diavolului. De pretutindeni ne vin, lovindu-ne mintea ca o grindină neagră sau ca o bură deasă și cleioasă de petrol, veștile răutății: curvii, beții, crime, certuri, bârfe, ticăloșii și fărădelegi de tot felul, în mii de forme și variante, de la cele mai fine la cele mai grosolane, de la mișcarea inimii, la cea a popoarelor, alcătuind toate împreună ceea ce se numește ”viața lumii”..... Informațiile trec prin noi ca niște muște care vin din iad și lasă microbii morții veșnice pe sufletul nostru: milioane și milioane de muște, roiuri fără sfârșit, cărând pe piciorușele lor, în doze foarte mici, dar adunate, nopți nesfârșite de catran sufletesc. Seara trupurile adorm de oboseala trudei; dar, sufletele gem sub povara întunecată a răutății acumulate, zac ca la o repetiție pentru moartea veșnică, îmbălsămate, până la sufocare, în răutate, vlăguite de neagra lor povară....

În liniștea cea mai adâncă a nopții poți auzi cum, în mormintele pământului, se descompun trupurile sufletelor strivite de răutate....

Omul nu este rău în sine, n-a produs el răul și nu-l iubește. Tot răul său e că acceptă să trăiască în lumea răului, credința lui că trebuie să trăiască și nu se poate altfel, în această lume a răului, în care viața omului înseamnă, inevitabil, a fi tot mai copleșit și distrus de rău.... 

Căci la baza vieții stă credința. La baza vieții în această lume, stă credința omului în această lume. Credința lui, că această lume este ACUM singura lume și că această viață este ACUM singura lui viață, e ușa prin care răul îi umple sufletul până îl ucide... De aceea și izbăvirea omului, stă fundamental, în credința lui, ACUM - în permanent repetatul ACUM din care este făcut timpul - în Împărăția lui Dumnezeu, în lumea lui Hristos.

Omul care crede în Împărăție, când se trezește dimineața nu deschide televizorul sau internetul ca să afle știrile, noutățile acestei lumi. Ci se conectează la noutatea infinită a vieții dăruite în Hristos: cu primul gând și prima mișcare a inimii, prin rugăciune, se deschide lăuntric lumii lui Hristos: apoi deschide Evanghelia și citește cuvintele Lui, prin care Împărăția intră, prin duhul său deschis, în sufletul lui, adică în gândirea, simțirea și voința sa; și-apoi, toată ziua, facultățile sale sufletești se hrănesc cu dragostea și bunătatea lui Dumnezeu, care ne este dăruită prin marele lor preot, Iisus Hristos. Toată ziua creștinul se luptă să-și ridice duhul din apele lumii ca să respire dragostea lui Hristos, aerul Împărăția Lui; aer pe care, respirându-l, orice inimă devine un aerostat care se înalță la Cer, trăgând după ea toată făptura omului....

Creștinul adevărat trăiește încă de acum în Împărăția Cerurilor. Pentru că și cel mai începător creștin viu, trăiește luând cuvântul lui Hristos și dându-i trup îngeresc de rugăciune sau trup omenesc de faptă bună. Căci Hristos S-a întrupat ca să le arate oamenilor cum să trăiască o viață bună, o viață care, trăită, vindecă sufletul și-l face tot mai bun: întrupând prin viața lor, prin gândurile, cuvintele și faptele lor, cuvintele lui Dumnezeu, voia Lui creatoare, ce izbăvește și desăvârșește Creația pe care a început-o și care, din pricina Căderii, s-a poticnit în om.... adică, în mine și în tine, cititorule.... Simți asta?

Dar de ce nu toți creștinii, ci foarte puțini din ei, nu trăiesc deja în Împărăție, nu trăiesc în lume fără a trăi viața lumii, mărturisind în acest chip, vizibil și pipăibil, realitatea vieții noi dăruită de Dumnezeu în Hristos?

Pentru că Împărăția încolțește în inima omului NUMAI prin cuvântul Împărăției, al Evangheliei Împărăției. Numai cei care ”au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor”(Evrei6,5) din acest cuvânt bun, cunosc cu carnea propriei inimi, realitatea Împărăției lui Dumnezeu; numai cei care au luat cuvântul Evangheliei cu o inimă flămândă de bunătate, de pace și de iubire curată, cu o inimă însetată de izbăvirea din răutate, au primit în ei, sămânța din care crește Împărăția Cerurilor.... Împărăție care, după ce umple inima omului, se revarsă în lume, dând celor din jur posibilitatea să guste din ea....

Totul s-a făcut prin cuvânt! Așa cum Cerurile și Pământul și tot ce este în ele s-au făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa și ”lumea păcatului, a răutății” s-a făcut prin cuvântul Șarpelui, al diavolului! De aceea, în orice lume - fie cea a lui Dumnezeu, fie cea a Satanei - se intră prin credința în cuvântul prin care a fost făcută acea lume!!!

De aceea nu pot intra și trăi, ZILNIC, în Împărăția lui Hristos, decât cei care au primit, prin credință, cuvântul lui Hristos în inimile lor! Și cel care a primit o dată acest cuvânt în inima lui, acela însetează și flămânzește permanent de cuvintele lui Hristos, pentru că sufletul lui nu mai poate respira fără Duhul lor și nu poate trăi, fără puterea din ele! Deci, unde nu există această sete și foame de cuvântul Evangheliei, nu există credință în Hristos, oricare ar fi faptele evlaviei prin care ar vrea cineva să contrazică acest crud și tragic adevăr!

De când se trezește dimineața, și până la culcare, creștinul viu umblă prin lume pe cărarea Împărăției: un mers alcătuit din alternarea permanentă a pasului pocăinței, cu pasul credinței: căci așa bate și inima creștinului: POCĂNȚĂ/CREDINȚĂ, POCĂINȚĂ/CREDINȚĂ, POCĂINȚĂ/CREDINȚĂ....

Căci POCĂINȚA se naște din CREDINȚĂ și CREDINȚA crește prin POCĂINȚĂ...

Drum bun, frați și surori, în această nouă zi, pe calea Împărăției, în lumea iubirii lui Hristos!
Și nu uitați să mă trageți, cu inimile voastre tot mai puternice în dragoste, și pe mine după voi.
Căci, de ce credeați că am scris aceste rânduri?
Din interes, bineînțeles. 

P.S. Și un cuvând de la un sfânt, pentru un bun început de zi:

Este mai bine să depindem de Dumnezeu decât să depindem de noi înșine, deoarece a depinde de Dumnezeu înseamnă să depindem de bunătatea cea fără de sfârșit, de iubirea și de armonia desăvârșită, de inima părintească, de dreptate și de lumină, de statornicie și de veșnicie. A depinde de noi înșine înseamnă a depinde de neștiință și de răutate, de ură și de tristețe, de mândrie, de nestatornicie și de întuneric.(SF. NICOLAE VELIMIROVICI)