Si Domnul continuã: “Când faci prânz sau cinã, nu chema pe prietenii tãi, nici pe fratii tãi, nici vecinii bogati (...). Cheamã pe sãraci, pe neputinciosi, pe schiopi, pe orbi. Fericit vei fi, cã nu pot sã-ti rãsplãteascã. Si se va rãsplãti la învierea dreptilor. Atunci, auzind unul din cei care sedeau cu El la masã, I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în Impãrãtia lui Dumnezeu” (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însãsi prezenta Domnului; era imaginea unei cine împreunã cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împãrãtiei. Ucenicii vor si spune mai târziu: “Noi am mâncat si am bãut împreunã cu El” (Fapte 10, 41).
Într-o asemenea atmosferã duhovniceascã, liturgicã, Mântuitorul rosteste cunoscuta Pildã a celor chemati la cinã. Si a zis: “Un om oarecare a fãcut cinã mare si a chemat pe multi. Si a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sã spunã celor chemati: Veniti, cã iatã toate sunt gata. Au început însã toti, câte unul, sã-si cearã iertare. Cel dintâi i-a zis: Doamne, tarinã am cumpãrat si am nevoie sã ies ca s-o vãd; te rog iartã-mã! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpãrat si mã duc sã-i încerc; te rog iartã-mã. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni. Întorcându-se, sluga a spus stãpânului sãu acestea. Si atunci, mâniindu-se, stãpânul casei a zis: Iesi îndatã în pietele si în ulitele cetãtii, si pe sãraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici. Si a zis sluga: Doamne, s-a fãcut precum ai poruncit si tot mai este loc. Si a zis stãpânul cãtre slugã: Iesi la drumuri si la garduri si sileste sã intre, ca sã mi se umple casa, cãci zic vouã: Nici unul din bãrbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea”.
Dar iatã: tarina, boii, familia umanã; altfel spus, în câteva cuvinte e cuprinsã lumea toatã. Aici este un adânc de întelegere, negrãit. Anume: El cheamã la Cinã si Cina e împlinitã, e rânduitã, e gata, e fãcutã, dacã vreti, din toate aceste categorii, din întreaga fãpturã, si pentru om. De aceea si în Apostolul care se citeste astãzi (e o legãtura adâncã întotdeauna între Apostol si Evanghelie), vedem cã în Hristos “avem rãscumpãrarea prin sângele Lui, prin iertarea pãcatelor (prin jertfa Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevãzut, mai întâi nãscut decât toatã zidirea” (Coloseni 1, 14-15). El e Capul întregii zidiri. Asa cum si Sfântul evanghelist Ioan spune: “La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au fãcut; si fãrã de El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut” (Ioan 1, 1-3).
Avem în aceastã parabolã a Mântuitorului participarea, pãrtãsia întregii creatii. Deodatã, Cina ni se descoperã drept jertfa Lui. Si iarãsi, citim mai departe în Apostolul de astãzi: “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul nãscut din morti, ca sã fie El cel dintâi întru toate. Cãci în El a binevoit Dumnezeu, sã sãlãsluiascã toatã plinirea” (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toti Tatãl vrea sã ne strãmute în împãrãtia Fiului iubirii Sale.
Deci în aceastã mãrturie sfântã, toate sunt cuprinse – simtim si privim în adânc cu ochii duhului – în El, în Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a fãcut” si ne cuprinde pe noi în Sine. Aici se dezvãluie taina întrupãrii Sale, taina înomenirii Sale. Toate cele sãvârsite sunt fãcute, sunt create din nimic, iubitilor, cãci zidind Dumnezeu lumea, fãptura, din nimic, El coboarã la ea, Se uneste cu aceastã fãpturã, sã o îndumnezeiascã, sã o pãtrundã cu dumnezeirea Lui, sã nu o lase pradã nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne încredinteazã dumnezeiestii Pãrinti, îndeosebi Sfântul Atanasie cel Mare - ca noi, rãmânând numai în lumea creatã din nimic, despãrtindu-ne de Dumnezeu si de vesnicia Lui, sã tindem cãtre neant.
De aceea spunem în rugãciunile de searã: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatãlui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce esti pãstor bun al oilor Tale! Nu mã da ispitei sarpelui, nu mã lãsa în pofta satanei, odihneste întru mine pururea, robul Tãu!...”. Rostul adânc al acestei rugãciuni este ca eu, cel muritor, sã simt odihna lui Dumnezeu întru mine. Pentru cã demonul – si îl simtim atât de bine – se ascunde, se face oarecum nevãzut ochilor nostri. Dar ori de câte ori omul gândeste numai trupeste (“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”), în el se usucã parcã simtul nemuririi, al vesniciei, se usucã simtul credintei în Cel Vesnic; si în boalã, în suferintã, cade sub povara obsesivã a gândului mortii. Iatã, aceasta e ispita pãcatului! Dumnezeu ne cheamã spre viatã, nu spre moarte.
Or, toate cele trei categorii evocate în Sfânta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vietuitoarele, cel cu cãsãtoria – absenteazã de la Cinã. Refuzã, sub pretexte lumesti, sã se uneascã cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a fãcut: si ogorul, si vietuitoarele, si lumea oamenilor. Dar, în marea Lui bunãtate, acestei lumi, ziditã din nimic, El îi întinde inelul Lui de logodnã, harul Lui. Îl cheamã pe om la aceastã Cinã, adicã dumnezeiascã Împãrtãsanie; îl cheamã pentru a-l scoate din lumea mortii si a-l uni cu El, El Care uneste cerul cu pãmântul, dumnezeirea cu omenitatea.
Se dezvãluie aici pãcatul din adânc al omului care se lasã “inspirat” de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, si mereu în istorie, trãim într-o lume desacralizatã, care uitã de El. Erau si atunci oameni “putin credinciosi”. Dar astãzi?! S-a si întrebat Mântuitorul: “Când va veni Fiul Omului, gãsi-va El oare credintã pe pãmânt?” (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – si voiesc tot mai mult cei de azi – sã cineze fãrã Dumnezeu. La porunca biblicã “Din tot pomul din rai sã mãnânci...” (Facerea 2,16), Sfântul Ioan Damaschin tâlcuieste: “Prin aceste cuvinte socotesc cã a vrut Dumnezeu sã spunã: Suie-te prin toate fãpturile la Mine, Viata cea adevãratã”. Dintru început, Dumnezeu toate le-a pregãtit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Sã nu pierdem acum din vedere acest gând si fapt: Cel Ce rosteste parabola ascultatã de noi, Cel Ce cheamã: “Veniti la Cinã...”, este Acelasi Care la Cina cea de Tainã zice: “Luati, mâncati, acesta este trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu...”. Cina, masa aceasta divinã, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu si Om, Dumnezeu unit cu toatã fãptura Lui si, în chip sublim, cu omul.
Pe când omul este ocupat: cu ogorul, cu vietuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fãrã Dumnezeu, fãrã Ziditorul lor. Doamne, Tu esti acolo, sus, la originea lor, departe, departe în timp si departe în spatiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, în lumea secularã a veacului acestuia. Le avem pe toate si Te-am uitat pe Tine; si fãrã Tine petrecem cu ele. Ne împlinim poftele prin ele. Cât de tragic! Fãrã Tine petrecem numai cu cele trecãtoare, create din nimic, petrecem în întuneric, “în latura si-n umbra mortii”. Stim cã Tu ai zis: “Despãrtiti de Mine nu puteti face nimic”. În realitate, rãmânem cu acest “nimic”, cei ziditi din nimic, din neant. De aceea si auzim nu o datã spunându-se, când cineva îsi dã obstescul sfârsit: “cutare a trecut în nefiintã” – în neant; am devenit filosofi ai neantului.
Adicã omul rãmâne doar în lumea aceasta; unul lângã ogorul lui, potrivit meseriei, altul lângã vietuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fãrã Dumnezeu. Rãmâi în lumea mortii. Desi toate dau cuvânt si slavã lui Dumnezeu. Simti parcã întreaga fãpturã: bobul de grâu, bobul de strugure, cum strigã: “Eu sunt Împãrtãsanie! Eu sunt Euharistie!”. Cãci strigã lanul de grâu: “din mine ia Hristos pâinea si o preface în trupul Lui” iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos si din vin face sângele Sãu”. Toate strigã, toate mãrturisesc cã sunt Împãrtãsanie. Ele strigã, iar noi nu auzim. Or numai în El e salvarea noastrã, viata noastrã. Si, dimpotrivã, fãrã El, rãmânem în lumea mortii. Cãci Dumnezeu – si aici este taina – a creat lumea aceasta, dar si-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodnã cu Dumnezeu. Si El a devenit Mirele Bisericii (asa Îl numeste si Scriptura, si Biserica) spre a ne cununa Lui; si faptele acestea sunt logodnã a Împãrãtiei.
Asadar – citim în Scripturã – a trimis stãpânul pe slugã: “Mergi în piete si în ulitele cetãtii, si cheamã-i pe schiopi, pe sãraci, pe lipsiti, pe toti”. Si i-a adunat si a venit sluga spunând stãpânului: “Mai este loc”. “Mergi atunci din nou, la uliti si la garduri (adicã la cei care, sãrmanii, se tineau de garduri ca sã poatã merge) si sileste-i sã intre, sã mi se umple casa!”. Si sluga i-a adunat.
Un cuvânt aici ne cere o judecatã si o întelegere mai adâncã: “Sileste-i sã intre”. Un mare teolog apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, tãlmãceste acest cuvânt prin “forteazã-i sã intre”. El socotea la vremea lui cã aflã aici temei în Sfânta Scripturã pentru a forta pe eretici sã intre în Bisericã. Adicã în afarã e silirea, constrângerea, iar înlãuntru se naste convingerea. Acest teolog interpreta Sfânta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cautionând chiar violenta, care anuleazã vointa, libertatea constiintei, crezul lãuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut cã inchizitia s-a îndepãrtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria” si asa S-a fãcut Om; si a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume sã se împlineascã numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretãri apusene, Sfântul Ioan Gurã de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic sãvârseste un pãcat de neiertat”. Si, unanim, Pãrintii rãsãriteni afirmã: “Un lucru nu-l sãvârseste Dumnezeu: Nu-ti impune sã-L iubesti”. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuantã nouã: “În necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacã folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugã Sfântul Vasile cel Mare: “Dacã i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”. În tinerete, pe la douãzeci de ani, cugetam si eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuieste-mã!”. Mai târziu mi-am dat seama – o datã mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt si a libertãtii; numai asa se câstigã virtutea (care înseamnã bãrbãtie; de la latinescul vir, viri – bãrbat).
Existã însã o “silire” pe care o accepti de bunã voie, despre care Sfântul Ioan Scãrarul spune: “Adevãratul crestin e o silire a firii”; si care te învatã sã adaugi mereu: “zel peste zel, râvnã peste râvnã, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împãrãtia cerurilor se ia prin strãduintã, si cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împãrtãsirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu râvna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, si care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sã întâmpinãm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume!
Deci în Duhul Sfânt, în Duhul Adevãrului, în Duhul luminii si al iubirii divine este mãrturia adevãrului. Aceasta a însemnat porunca stãpânului: “Sileste-i sã intre”. “Cãci adevãr zic vouã: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea”. Adicã nici unul din cei care au refuzat sã ia parte la cinã. Repet: în toatã fãptura e prezent Dumnezeu. Harul e legãtura de unire între lumea ziditã, creatã din nimic, si Cel Ce este Vesnicul Dumnezeu. Si numai legãtura mea cu Dumnezeu mã înaltã, mã împãrtãseste pe mine de vesnicia Lui. Si aceastã legãturã, împãrtãsire de vesnicia Lui, eu o dobândesc prin rugãciune (cãci eu mã rog Celui Vesnic), prin cuvântul Evangheliei (cuvântul vietii vesnice) si prin dumnezeiasca Împãrtãsanie, prin participarea, pãrtãsia mea la dumnezeiasca întrupare a Fiului lui Dumnezeu.
Un episcop a fost întrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care îl opresc pe el?”. Si acest episcop mãrturiseste cã i-au rãspuns chiar demonii: “Trei sunt puterile voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care îl poartã el atârnat de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos”. Semnul si darul pe care-l poartã crestinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfântului Botez; trupul e dumnezeiasca Împãrtãsanie. Cei care se simt loviti, bântuiti de duhurile rele sã cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiesti.
Toate cele trei categorii – ogorul, vietuitoarele, omul – asa le vede si le cere Mântuitorul: sã fie ca o ofrandã adusã lui Dumnezeu. Sã mã simt totdeauna în starea aceasta de oferire, de jertfã. Nu în sensul mortii, pentru cã jertfa nu e moarte; e moarte numai a rãului, a pãcatului. Altfel, adânc, moartea este inconstientã; jertfa o sãvârsesc constient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e luminã, moartea este întuneric; jertfa e profetie, viziune a viitorului, a învierii; profetia mortii e groapa. Deci starea aceasta de jertfã, de oferire lui Dumnezeu – asa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Tie Îti aducem de toate si pentru toate”; ale Tale sunt, Doamne, si ogorul, si vietuitoarele, si sotia sau sotul; dintru ale Tale, Tie Îti aducem de toate si pentru toate – aceasta a vrut sã spunã dumnezeiasca Evanghelie, în lumina Cinei, Evanghelia care e cititã astãzi tocmai pentru întâmpinarea venirii, întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, când crestinii se spovedesc si se împãrtãsesc.
***
O micã parantezã: vedeti, cuvântul lume, la noi, vine de la luminã. E un cuvânt latinesc, dar din latina noastrã popularã, de aici, venitã din sudul Dunãrii, unde s-a întins Imperiul Roman încã pe la anii 165, dupã o bãtãlie prin care a fost cuceritã Macedonia. Si aceastã limbã latinã, popularã, am primit-o în sufletul nostru si am pecetluit-o cu duhul nostru. Dacã în Apusul latinofon lumea este el mondo (în spaniolã), il mondo (în italianã), sau le monde (în francezã), la noi nu vine de acolo; vine de la cuvântul lumen, care înseamnã luminã (a cãzut n si a rãmas lume). Deci, la noi, cuvântul lume vine din luminã. Fapt de mare însemnãtate: lumea e luminã pentru noi; si luminã trebuie sã fie.
Deci Lucia, pe care o pomenim astãzi, aceasta înseamnã: luminã.
Sfânta Lucia a trãit pe la anii 300 d.Hr.; era din Siracuza. De copilã, pe la cinci ani, i-a murit tatãl; si a crescut, în sfãtuirile mamei ei, Eutihia, cu mare evlavie si curãtie. Fãcându-se mãrisoarã, s-a îmbolnãvit mama ei. Si a îngrijit-o cu sfintenie negrãitã. Si tot suferind mama ei – avea o pierdere de sânge continuã – auzi ea într-o zi în Evanghelie cã o femeie bolnavã de aceastã pierdere de sânge s-a atins doar de vesmintele Mântuitorului si s-a vindecat… Se afla prin locurile acelea mormântul unei martire, Sfânta Agata. Si evlavioasa Lucia si-a zis: dacã va merge mãmica mea si se va atinge de moastele, de mormântul ei, se va vindeca. Si a mers împreunã cu mãmica ei si cu credintã s-au rugat si cu lacrimi (credinta care pleacã din adânc, din acel adânc care are legãtura cu Dumnezeu) si s-a vindecat.
Iubitilor, rugãciunea nu trebuie s-o rostim asa, fãrã cugetare la ea; ci gândit fiecare cuvânt. Aceastã cugetare adâncã e în suflet. Si când eu, cu credintã rostesc orice cuvânt al rugãciunii Tatãl nostru – Te simt, Tatã, pe Tine, sau când rostesc Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – simt, constientizez cã Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar când mã împãrtãsesc, realizez cã Tu esti Cel Care “ai venit sã-i mântuiesti pe cei pãcãtosi...”. Cu aceastã stare s-a rugat Sfânta Lucia, în acea adâncime a sufletului ei, locul de tâlc al omului cu Dumnezeu, mai adânc decât trupul.
Or, cei poftiti la cinã din pilda Mântuitorului n-au trãit în adâncul lor aceastã legãturã cu Stãpânul care îi chema la masa Lui; ci numai în trup. Si dacã eu îmi îndrept atentia numai cãtre trup, o îndrept cãtre muritor si cãtre moarte. Si dacã eu mãnânc doar pâine si vin, si orice din lumea aceasta, fãrã sã simt cã e darul lui Dumnezeu, atunci mã unesc cu ce e mortãciune. Si uit parcã, si sunt surd la glasul fãpturilor care, cum spuneam adineaori, toate strigã, si bobul de grâu, si bobul de strugure: “Eu sunt menit pentru Împãrtãsanie”.
Or, cei poftiti la cinã din pilda Mântuitorului n-au trãit în adâncul lor aceastã legãturã cu Stãpânul care îi chema la masa Lui; ci numai în trup. Si dacã eu îmi îndrept atentia numai cãtre trup, o îndrept cãtre muritor si cãtre moarte. Si dacã eu mãnânc doar pâine si vin, si orice din lumea aceasta, fãrã sã simt cã e darul lui Dumnezeu, atunci mã unesc cu ce e mortãciune. Si uit parcã, si sunt surd la glasul fãpturilor care, cum spuneam adineaori, toate strigã, si bobul de grâu, si bobul de strugure: “Eu sunt menit pentru Împãrtãsanie”.
Asadar, revenind la Sfânta Lucia, mama ei s-a atins de trupul sfintit al Sfintei Agata, si s-a vindecat. Dacã s-a vindecat, au hotãrât sã trãiascã într-o stare de jertfire în fata lui Dumnezeu. Si au început sã dãruiascã sãrmanilor tot ce aveau. Dar logodnicul Luciei si-a întrebat slugile: “Dar ce e cu Lucia? (El avea de-acum plan de cãsãtorie.) De ce dã toate acestea?”. Una din slugi i-a spus: “Vrea sã adune bani ca sã obtinã o mostenire deosebitã, o mare mostenire” (întelegeti tâlcul). Prin urmare, observând el cã ea nu osteneste în dãrnicia ei, a întrebat-o ce are de gând. Ea a rãspuns: “De-acum eu mi-am descoperit Logodnicul si Mirele meu”. Era, vai, în vremea prigoanei lui Diocletian. ”Vei da seama pentru cuvântul tãu”, i-a fãgãduit logodnicul ei si a pârât-o mai-marelui cetãtii. A fost chematã în judecatã, cum erau atunci chemati crestinii, iar cei dintre ei care rãmâneau nestrãmutati din credinta lor erau supusi torturii. În fata judecãtorului a spus: “Eu pentru aceasta trãiesc. Tot ce am agonisit am oferit ca jertfã Mântuitorului pentru Cina Domnului, sãracilor. Sã ia parte ei la aceastã Cinã, cãci toate le socotesc un dar al lui Dumnezeu. Iar acum nu mai am nimic si mã ofer pe mine ca jertfã Mântuitorului. Eu sunt ofrandã, jertfã Lui”. Erau de fatã si logodnicul, si chinuitorul ei: “Aceste cuvinte spune-le crestinlor tãi, nu mi le spune mie! Noi ne închinãm mai-marilor nostri”. “Sunteti liberi s-o faceti. Dar eu nu cunosc alt mai-mare. Mai mare este Hristos”. “Îndatã vor înceta cuvintele acestea în gura ta” – a strigat schingiuitorul ei. “Niciodatã, a rãspuns ea, niciodatã cuvântul lui Dumnezeu nu va înceta în lume”. Atunci a fost supusã caznelor; între altele, au aprins foc mare în jurul ei. Ea a stat cu mâinile înãltate la cer si s-a rugat Mântuitorului, si flãcãrile n-au atins-o. Si a fost lovitã cu sabia. Si asa a mucenicit aceastã Lucie, aceastã luminã, iubitilor.
***
Cu asemenea mãrturii întâmpinãm noi astãzi pe Hristos, Cel care S-a fãcut nouã jertfã, ca prin si, cuprinsi si noi în jertfa Lui, sã-L simtim în noi ca ofrandã – repet – mai ales în cele trei ipostaze: în cea de rugãciune, în cea de citire a cuvântului dumnezeiesc si în cea de Împãrtãsanie. Sã simtim împãrtãsirea cu vesnicia lui Hristos, iubitilor! Sfântul Simeon Noul Teolog, tânguindu-se la o împãrtãsanie de starea lui sufleteascã, zice: “Doamne, adeseori primesc Trupul si Sângele Tãu, si stiu teoretic cã eu mã împãrtãsesc cu Trup si Sânge, dar eu nu simt, Doamne! Tu, Care ai trecut prin usile încuiate (deci Tu, al cãrui Trup e îndumnezeit), Doamne, lumineazã-mã cu Duhul Tãu cel Sfânt. Înduhovniceste-mã, Doamne! Sã simt cu duhul în pâinea si vinul de pe altar, Trupul si Sângele Tãu! Înduhovnicite, îndumnezeite, Doamne!… Si asa, din Tine sã mã împãrtãsesc, si asa sã trãiesc mereu taina Ta, Doamne, taina venirii Tale. Sã simt cã Împãrtãsania este darul eternitãtii Tale, Doamne! Cã în toate eu Te vãd pe Tine, cãci toate prin Tine s-au fãcut, si toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind sã devinã trup si sânge dumnezeiesc”.
Si eu însumi sã fiu pãrtas la Cina Ta, la Trupul si Sângele Tãu, la masa Ta, în casa slavei Tale… Cu Tatãl si cu Duhul Sfânt, cu rugãciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.
