marți, 1 februarie 2011

IPS Bartolomeu Anania: "Iti e dor de cineva pe care l-ai avut si pe care l-ai pierdut, sau de care esti departe"

Iubitii mei, revin asupra unei teme pe care o am de mult si care mie imi este draga. Este vorba de limba romana, in care exista un cuvnat, presupus intraductibil in alte limbi straine, dar care este foarte frecvent si plin de incarcatura spirituala. Acest cuvant din numai o silaba si trei litere  se chiama dor. Dorul este un sentiment, poate cel mai frumos sentiment care poate sa-l aibe cineva. Daca cel mai frumos sentiment si dumnezeiesc sentiment este iubirea, iubirea presupune neaparat sentimentul dorului. Iti este dor de tata, iti este dor de mama. Dorul are totdeauna o tinta, are o directie, merge undeva, nu pluteste in gol. Iti e dor de cineva pe care l-ai avut si pe care l-ai pierdut, sau de care esti departe. Ti-e dor de parintii tai, cand esti in armata, sau la scoala. Ti-e dor de fratele tau, sau de sora ta, dupa o despartire foarte lunga. Iti este dor de casa parinteasca daca ai plecat de multa vreme, si ai ratacit prin tari straine. Iti este dor de patria ta, de asemeni, dupa o mai lunga instrainare. Nu-ti poate fi dor de Spania daca n-ai fost niciodata in Spania, dar iti este dor de Cluj, daca esti clujean si ai trait in Cluj. Asadar dorul acesta are o tinta, are o finalitate, are o ratiune de a fi. Dorul te atrage, dorul incearca sa-ti umple un gol sufletesc, si se exprima intotdeauna prin inefabil, adica prin inexprimabil, prin ceea ce practic nu se poate spune in cuvinte.

*

Exista dragii mei, si doruri mai putin obisnuite iar dorinta aceasta- dorul nu trebuie confundat cu dorinta, care este vecina cu pofta si cu tentatia.

Exista un dor de moarte, de care vorbea Eminescu. Moartea se gaseste insamantata in noi prin caderea lui Adam, si este o experienta pe care  am avut-o deja, si care zace in subconstientul nostru. De aceia, cand Eminescu vorbeste ca "Cornul acela care suna melancolic/ Ma-ndulceste cu dorul de moarte" este un sentiment al satului de viata, si al dorului de altceva, nu de moarte, ci de  fapt de nemurire, pentru ca dincolo de moarte exista nemurirea.

*

Exista, dragii mei, un dor neobisnuit: dorul de Dumnezeu. Dar eu v-am spus ca iti este dor de ceva, sau de cineva cu care mai te-ai intalnit, cu care ai o tinta, dar Dumnezeu?Daa!... Pai daca Dumnezeu este Parintele nostru, Il porti in subconstient, Il porti in fiinta ta, si iti este dor de Dumnezeu, de Parintele tau, mai cu seama cand simti ca te-ai instrainat de El. Exista o cantare bisericeasca: "fericita este viata pustnicilor, a celor ce se inaripeaza cu dumnezeiescul dor"...de o mare frumusete, sa duci o viata curata, si sa simti in fiinta ta aripile dorului de Dumenzeu! 

Dar mai spune psalmistul David, intr-unul din cei mai frumosi psalmi ai sai: "In ce chip tanjeste cerbul de izvoarele apelor, asa tanjeste sufletul meu dupa Tine, Dumnezeule" (cf. Psalm 41, 1). A tanji este dorul marit, dorul augumentat, dorul puternic. Aceasta este tanjirea, e mai puternica decat dorul. 

Se stie ca cerbul, ca si caprioarele beau numai apa curata, niciodata apa tulbure. Prefera sa moara de sete, decat sa bea apa, altfel decat limpede, foarte aproape de izvor, daca nu chiar din izvorul insusi. Ei bine daca cerbul este ranit, si zace undeva si ii e sete, daca este instraint, daca este captiv undeva intr-o gradina zoologica, tanjeste dupa apa de izvor. Pentru ca aicea i se da apa cu galeata, nu mai bea din izvor.
A tanji dupa ceva, sau cineva, inseamna a simti ca mori de sete daca nu bei din apa acelui izvor. Acestea este setea psalmistului care tanjeste dupa Dumnezeu Cel tare, Cel Viu. Sa simti ca te topesti daca nu il ai pe Dumnezeu langa Tine.

Dragii mei, toate aceste exemple pe care vi le-am dat prezinta un dor rational intr-un fel: are o sorginte, are o tinta, are o finalitate, are o miscare, are o directie, il poti descrie. 

*

Exista totusi in limba romana o expresie obisnuita, dar care este folosita mai rar, si anume un altfel de dor, dar care este dorul irational, se chiama dorul de duca. L-a folosit un poet, mai mult popular decat celebru, dar care descrie copilaria lui intr-o casa saracacioasa, pana cand s-a facut maricel, si apoi spune: "intr-o toamna cand crapa coaja de pe nuca, m-a cuprins, de-o data, asa, dor nebun de duca". Dorul de duca este un dor nebun, este lipsit de rationalitate. Iti vine o toana, vrei sa pleci, ca fiului din parabola noastra, pe neasteptate, pe nepregatite, fara nici un fel de motiv te-ai duce. Si poetul pleaca intr-adevar de la casa parintilor sai, rataceste prin tari straine, se satura de strainatate, si isi aduce aminte, [dar] e prea tarziu ca sa se mai intoarca, ramane doar cu dorul care nu se mai poate implini, pentru ca e pe sfarsitul vietii, si cale de intoarce nu mai exista.
Dragii mei, acesta a fost sentimentul cu care fiul cel mic a plecat de langa taica-sau, din dor de duca. Dorul de duca nu are ratiune, nu are directie, nu are tinta, nu are finalitate. Te duci, fara sa sti incotro te duci, acolo unde te mana acest pas ratacitor al fiintei tale, care a uitat pe Dumnezeu. Se desprinde de parinte si pleaca in lumea larga, in nestiire. Riscul este acela de a-si pierde echilibrul, pentru ca dragii mei, dorul de duca presupune si depersonalizarea, neavand ratiune si finalitate, el nu se consuma in interiorul unei persoane. De aceea, cel care pleaca prin dor de duca, indepadandu-se de Dumnezeu, se depersonalizeaza, iese din propia sa natura. Pentru ca, firesc este sa stai langa tatal tau, sa-l asculti, si sa-l iubesti, dar, in clipa in care l-ai parasit fara nici un fel de motiv, fara ca el sa te fi suparat cumva, deja te-ai alienat, te-ai instrainat si de propia ta natura, de propia ta fire, si din fiinta umana devi fiinta subumana. Iata deci drama instrainarii, a fiului risipitor. Merge, pateste ce pateste, devine sarac si flamand si la un moment dat, ne spune Evanghelistul, se scutura, isi vine in fire cand observa ca nu se poate satura nici macar cu roscovele pe care le mancau porcii, si isi aduce aminte de taica-sau si de servitorii lui care nu suferau de foame, si se hotaraste sa se intoaca. Ma veti intreba: "nu cumva l-a apucat dorul de taicasau si de casa parinteasca?". Nu, nu dorul l-a manat, [ci] stomacul, foamea, isi pierduse si bruma de spiritualitate din el. N-a zis: "tata viu la tine sa ma imbratisezi, si sa-mi vorbesti ca unui fiu". Nu, nu, nu. "Vreau sa-ti fiu argat, ca sa ma satur, atat vreau, sa nu mai am in fata spectrul foamei, si al mortii de foame." Se intoarce pe un temei materialist, cu desavarsire materialist.


Lui nu i se face dor de de taicasau, pe care il parasise, dar lui taicasau ii este dor de el, ca l-a vazurt de departe venind, ceea ce inseamna ca taicasau iesea in fiace zi la marginea tarinii  cu mana streasina la ochi si se uita in zare:"Nu cumva vine? Poate ca vine! E fiul meu, a plecat, m-a suparat, dar e fiul meu. Daca s-ar intoarce ce bine ar fi!". Si il vede de departe, ne spune Evanghelistul, si alearga sa-l intampine si ii inconjoara grumaziul, si plange de bucurie pe grumazul lui, si il primeste imparateste ca pe un fiu, si il repune in drepturi. Nu i-a fost dor copilului, dar i-a fost dor parintelui. 

 Si sa stit ca cel mai mare dor pe care il are Dumnezeu este pentru noi oameni, este marea Lui pasiune si mare Lui slabiciune, omul. Chiar daca iti aduci aminte de El din pricina stomacului, lui Dumnezeu tot ii este dor de tine, si tot se uita daca apari in zariste, si daca te apropii de El. Este suficient ca Dumnezeu sa aibe dor de noi, pentru ca sa umple si lipsa noastra, a dorului de El. 

De aceia, dragii mei, talcul profund al acestei Evanghelii este ca Dumnezeu se bucura de omul drept, de omul cuminte, si il mosteneste. Ce-i spune in final ,daca ati fost atenti la Evanghelie, ce-i spune un parinte fiului mare care este scortos si invidios pe fratele sau? "-Fiule, tu totdeauna esti cu mine, si ale mele toate, ale tale sunt". Auziti toate ale mele ale tale sunt. Pai e putin lucru? Nu e putin lucru, dar acesta este cursul normal, firesc, si linistit al lucrurilor. Dar atunci cand un pacatos se intoarce, si se pocaieste, si-i pare rau de ceea ce a facut, atunci se cade sa fie veselie si ospat, atunci si ingerii din ceruri se veselesc pentru un pacatost care se pocaieste. 

Iubitii mei, oameni suntem si ne instrainam deseori de Dumnezeu prin pacatele noastre mai mici sau mai mari, prin cele de scurta sau mai lunga durata. Nu este important ca pleci, important este sa te intorci, sa nu mori ratacind prin straintatati, fara sa-ti aduci aminte ca ai un Parinte care te astapta cu bratele deschise. Aceasta invatarura este buna si pentru tineret, mai ales pentru tineri, dar si pentru cei varstnici, pentru ca toti indiferent de varsta noastra, simtim ca ne instrainam prin indarjirile si pacatele noastre de Dumnezeu. De aceea nu dispera, chiar daca pacatul este de mai lunga durata si pune stapnire pe tine, nu dispera! Adu-ti aminte ca El te asteapta, Parintele, ca e bun, si e drept, si ierator, si de aceea te are pe tine fiu pentru ca sa te ierte, si sa-ti redobandeasca, si sa-ti redea prestigiul si nobletea pe care le-ai avut dintru inceput in Dumnezeu si intru Dumnezeu.

Retineti acum, cand ne apropiem de Postul cel Mare, care este Postul trezvie, si al plangeirii pacatelor pe care le-am vazut, al marturisirii al parerii de rau ca exista intotdeauna o cale de intoarcere catre Dumnezeu, si ca niciodata nu exista stavila in calea acestei intoarceri. De aceea Il rugam pe Dumnezeul milelor si al indurarilor, care este Dumnezeul celor ce se pocaiesc, si Dumnezeul si Mantuitorul celor ce se intorc, sa fie cu noi cu toti, acum, si pururea si in vecii vecilor. Amin.





LEGATURI WEB:
#Razboi intru Cuvant: Glasul de tunet al Mitropolitului Bartolomeu Anania avertizeaza si mustra raspicat si dincolo de mormant:Europa nu Sodoma

#Razboi intru Cuvant: Ramas bun Inalt Preasfintite Bartolomeu Dincolo de mormant vladica ne vorbeste despre moarte si inviere si despre erezia jurnalistica folosita si in cazul sau: Nu exista a trece in nefiinta 

#Razboi intru Cuvant: IPS Bartolomeu Anania omul care ne-a dus in spate Marturisiri de la emisiunea Eugeniei Voda "Profesionistii"

IPS Bartolomeu Anania a plecat pe drumul vesniciei

Date biografice



Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinții Ana și Vasile Anania, în comuna Glăvile-Piteșteana, județul Vâlcea.

A urmat școala primară în satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la București. S-a înscris la Seminarul Teologic Central din București ale cărui cursuri le-a urmat în perioada 1933-1941. A frecventat și cursurile la liceele "Dimitrie Cantemir" și "Mihai Viteazul din capitală, luându-și bacalaureat în urma examenului susținut la liceul "Mihai Viteazul" (1943).

În anul 1935, minor fiind, s-a înscris în organizația "Mănunchiul de prieteni", organizație legionară a tineretului școlar. În anul 1936 era deja încadrat în "Frăția de Cruce", organizație superioară celei dintâi.

În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui comandant legionar. În anul 1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni de închisoare, pentru că ar fi deținut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare și arme.

La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din București, dându-i-se numele de Bartolomeu. În același an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon, slujind în această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș. După greva studențească de la Cluj, fiind înlăturat din Facultatea de Medicină în anul 1947, a ajuns stareț la Mănăstirea Toplița din județul Harghita.

Ajunge apoi student la "Facultatea de Medicină" și la "Conservatorul de Muzică" din Cluj în toamna anului 1944, după ce nordul Ardealului, cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, este retrocedat României. Aici, ca președinte al studenților din Centrul Studențesc "Petru Maior", a organizat și condus greva studențească cu caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Groza la 6 martie 1946 și totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat.

Ulterior, și-a continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din București și la "Academia Andreiană" din Sibiu, obținând titlul de "licențiat în teologie" (1948).

Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii 1949-1950, inspector patriarhal pentru învățământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a fost asistent la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic Universitar din București, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare Misionară și Socială a Clerului, la Curtea de Argeș. În perioada 1952-1958, deține funcția de Director al Bibliotecii Patriarhale din București.

În anul 1958 a fost din nou arestat, sub acuzatia de activitate legionară înainte de 23 august 1944. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploiești la 25 de ani de muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa în închisoarea de la Aiud la secția "politici". În timpul detenției i-a murit mama, iar el a fost înștiințat de acest fapt de către fratele lui, închis și el în aceeași închisoare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu alți deținuți politici, în urma unui decret dat de autorități de desființare a detenției politice.

În anul 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Serviciului "Publicații". În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. Ține nenumărate conferințe și face parte din mai multe delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii Românești din Detroit, avandu-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.

A participat la diverse conferințe în Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu, fiind ales ca membru în delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile vechi orientale din Egipt, Etiopia și India (1969).

Reîntors în țară, este director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976-1982. În anul 1982 se va retrage la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului. Operei sale scriitoricești, deosebit de bogată, va adăuga una de excepție: diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta, într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o va elabora și desăvârși după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. După cum mărturisește singur, această operă i-a solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș. Biblia aceasta, tipărită în anul 2001 a devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod.

În primăvara anului 1990, Prea Cuviosul Arhimandrit Bartolomeu Anania a făcut parte din Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, alături de clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiș, Toader Crâșmariu și de mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu.

La 21 ianuarie 1993, după moartea arhiepiscopului Teofil Herineanu, a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Hirotonirea întru arhiereu și instalarea în Catedrala Ortodoxă a Clujului a fost oficialtă de patriarhul Teoctist în data de 7 februarie 1993, înconjurat fiind de un sobor de ierarhi și de o mare mulțime de credincioși.

În data de 2 martie 2006 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Această nouă mitropolie, înființată canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005, a fost trecută în Statut și i s-a stabilit denumirea de către Adunarea Națională Bisericească pe 1 martie 2006. A fost instalat oficial ca mitropolit la 25 martie 2006 de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist.

Activitatea scriitoriceasca
S-a afirmat în literatură încă de pe băncile școlii, făcându-și debutul în anul 1936 la revista "Vremea", apoi la revista "Dacia Rediviva", al cărei redactor principal a și fost. După ani a colaborat la revistele: "Gazeta Literară", "Luceafărul", "Magazin Istoric", "Ateneu" și altele.

A publicat în revistele centrale bisericești, "Glasul Bisericii", "Mitropolia Olteniei", buletinul și calendarul "Credința" din Detroit, "Renașterea" de la Cluj-Napoca (unele sub pseudonimul Vartolomeu Diacul). Din punct de vedere al scrisului duhovnicesc, din multele lucrări amintim "Filele de acatist" (1976), "Acțiunea catolicismului în România interbelică" (1992) penultima lucrare, "Cartea deschisă a Împărăției", o tâlcuire competentă a Sfintei Liturghii izvorâtă din experiența de bun orator a Înalt Preasfinției Sale si ultima aparitie "Memorii" in 2008,in care-si descrie viața in toate etapele ei, articole cu caracter teologic, predici, note și comentarii.

Vorbind de activitatea sa de dramaturg, trebuie să menționăm dramele: "Miorița" (1966); "Meșterul Manole" (1968); "Du-te vreme, vino, vreme!" (1969); "Păhărelul cu nectar" (fantezie pentru copii-1969); "Steaua Zimbrului" (1971); "Poeme cu măști" (1972). Acestea au fost puse în scenă de o serie de teatre ale țării: "Barbu Ștefănescu Delavrancea" din București, "Alexandru Davila" din Pitești, "Dramatic" din Baia Mare ș.a

În anul 1982 a obținut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România.

Alegerea sa ca arhiepiscop nu l-a făcut să abandoneze scrisul astfel că in anul 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. I-au apărut volumele de poezii: "Geneze" (1971); "Istorii agrippine" (1976); "File de acatist" (1981); Anamneze" (1984); "Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi" (1992); "Poezie religioasă românească modernă" (1992). La acestea se adaugă volumele de proză și de eseuri: "Greul Pământului" (1982), "Rotonda plopilor aprinși" (1983), albumul "Cerurile Oltului" (1990), "Amintirile peregrinului Apter" (1991), romanul exotic "Străinii din Kipukua" (1979) și multe altele.

 Onoruri
- Președinte de onoare al Fundației "Nicolae Steinhard" (1993);
- Membru de onoare al Senatului Universității de Medicină și Farmacie "Iuliu Hațieganu" din Cluj-Napoca (1993);
- Premiul special pentru volumul "Din spumele mării", la Salonul de carte din Oradea (1995);
- Senator de onoare și membru al Marelui Senat al Universității Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca (1996);
- Premiul "Cartea anului", pentru volumul "Din spumele mării", la Salonul național de carte din Cluj-Napoca (1996);
- Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internațional de poezie "Lucian Blaga", Cluj-Napoca (mai 1999);
- Diploma și medalia Academiei de Artă, Cultură și Istorie din Brazilia (mai 2000);
- De la Președinția României, Medalia Comemorativă "150 de ani de la nașterea lui "Mihai Eminescu" și Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce (2000);
- Premiul pentru Opera Omnia, al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj (martie 2001) ș.a.

De asemenea, IPS Bartolomeu i-au fost decernate titlurile de Doctor Honoris Causa al Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca (1 iunie 2001), al Universității de Medicină și Farmacie "Iuliu Hațieganu" din Cluj-Napoca (7 iulie 2001); "Cetățean de onoare" al municipiului Cluj-Napoca (25 ianuarie 1996); "Cetățean de onoare" al municipiului Bistrița (martie 2001). "Cetățean de onoare" al municipiului Dej; Cetățean de Onoare al comunei Vad /2005.

Pentru activitatea sa ecleziastică a fost distins cu: Crucea Patriarhală - București, Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului, Ordinul Sfinților Apostoli Petru și Pavel al Patriarhiei Antiohiei.

Începând cu data de 22 noiembrie 2010 este Membru de Onoare al Academiei Române.



Cateva aspecte ce contureaza portretul marelui ierarh

In anul 2009 impreuna cu ceilalti membrii ai Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, printr-o hotarare sinodala locala se pronunta impotriva actelor biometrice.

*

În ultima Pastorală de Crăciun din 2010, transmisă în timp ce era pe patul de spital, mitropolitul Clujului, arăta că, din păcate, există destui creştini care sărbătoresc "un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici".

Supranumit "Leul Ardealului", pentru intransigenţa şi conservatorismul privind apărarea valorilor ordodoxe, Bartolomeu a fost singurul din întreg Sfântul Sinod care a cerut, în 2008, caterisirea mitropolitului Nicolae Corneanu, acuzaţi de abatere "doctrinară şi disciplinară de la canoanele ortodoxe", pentru că ar fi slujit alături de greco-catolici.

Bartolomeu a fost unul dintre cei care s-au opus intrării preoţilor în politică, agreată de Sfântul Sinod al BOR, nefiind de acord ca aceştia să activeze în partide, în Parlament sau în consiliile locale sau judeţene. Mitropolitul a emis chiar o scrisoare pastorală în care a comunicat preoţilor un regulament intern care făcea, practic, imposibil accesul acestora în structurile politice.

Într-o mărturisire făcută în cadrul unei întâlniri cu presa clujeană, în 28 ianuarie 2008, legată de sintagma "Leul Ardealului", folosită prima dată de către maica stareţă de la Mănăstirea Râmeţ, înaltul ierarh ortodox a spus că leul, deşi este regele animalelor, "are parte de cea mai nenorocită moarte".

"Leul, neavând duşmani naturali, nu-l mănâncă nimeni şi moare numai de bătrâneţe. Şi cum moare? Îi cad dinţii şi nu se mai poate hrăni, nu mai poate vâna, dar nici să mănânce din ce vânează altul. Şi moare ca un bicisnic, mâncat de furnici şi de muşte. Sper că nu îmi doriţi aşa ceva", spunea IPS Bartolomeu, adresându-se jurnaliştilor.



Pe drumul vesniciei

"Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19.25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor", se spune într-un comunicat remis agenţiei MEDIAFAX, de către Consiliu Eparhial.

Decesul a survenit la Secţia de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca, precizează sursa citată.

"Înconjurat de medici, prieteni, ucenici şi colaboratori apropiaţi, trupul Înaltpreasfinţitului Bartolomeu a cedat multiplelor afecţiuni care i-au marcat ultima perioadă de viaţă. Trupul celui care a fost timp de 18 ani Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, unde toţi cei care doresc îi vor putea aduce un ultim omagiu", se mai arată în comunicat.

Ziua înmormântării, în cripta ierarhilor din altarul Catedralei Mitropolitane, va fi anunţată ulterior.

"În toate aceste zile de doliu, ierarhii, clerul şi credincioşii Bisericii noastre vor înălţa rugăciuni pentru iertarea păcatelor şi dumnezeiasca fericire a sufletului nobil al Părintelui nostru Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu şi pentru veşnica sa odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de aleşii săi. "Dumnezeu să îl odihnească în pace şi pe toţi cei îndureraţi să îi aline cu mângâierea Duhului Sfânt!", arată comunicatul.


Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu a plecat la cer, de fapt, s-a născut în Cer, cum au spus cei vechi. A fost un uriaş şi rămâne un uriaş, un uriaş pentru că a reuşit să îmbine ceea ce puţini, foarte puţini reuşesc să facă: o credinţă de cremene în Dumnezeu, o cultură imensă şi o capacitate uimitoare de a sluji Biserica şi neamul. Din această seară, vocea Mitropolitului Bartolomeu nu mai răsună, numai cheamă la luptă. Vocea lui nu mai are posibilitatea să creeze împotriviri. Dar dacă vocea lui numai răsună, rugăciunea Mitropolitului Bartolomeu este mai puternică acum. De fapt, vocea lui nu se va mai manifesta de acum, decât prin rugăciune, rugăciune în faţa Tronului Preasfintei Treimi. Zic aceasta pentru că am sentimentul lăuntric că după o viaţă de luptă aprigă, Mitropolitul Bartolomeu a ajuns la tărâmul păcii. Şi Dumnezeu, în Împărăţia Sa, l-a primit cu braţele deschise. Rugăciunea lui devine vocea lui, glasul lui, care din înălţimea Cerului va răsuna de acum şi mai puternică.

Mitropolitul Bartolomeu a plecat la Cer, deja l-a întâlnit pe Patriarhul Iustinian, pe Patriarhul Teoctist, pe Mitropolitul Firmilian al Olteniei, pe părinţii lui, cei care i-au fost foarte dragi. Ne priveşte împreună cu aceştia din înălţimea Cerului şi ne cere nouă, rămaşi încă în valea plângerii acestei lumi, să mergem pe drumul pe care ei l-au bătătorit, iar Mitropolitul Bartolomeu a avut un drum frumos, un drum adânc, un drum înălţător. A mers pe el cu dreptate, a mers pe el cu credinţă, a mers pe el cu îndrăzneală mărturisitoare a valorii Bisericii Ortodoxe şi a valorii neamului românesc. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Credinţa în înviere, în Domnul cel mort şi înviat îi ajută, în primul rând, pe ardeleni şi pe români, în genere, să trecem peste acest moment şi credinţa în Dumnezeu ne ajută să ne ancorăm în nădejdea că vocea marelui Mitropolit Bartolomeu nu este stinsă, prin rugăciune vocea lui devine mai puternică.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Sursa: http://theologhia.wordpress.com/2011/02/01/ips-teofan-din-aceasta-seara-vocea-mitropolitului-bartolomeu-nu-mai-rasuna-numai-cheama-la-lupta/


Cu Sfintii odihneste Hristoase sufletul adormitului robului Tau, 
unde nu este durere, nici intristre, nici suspin, ci viata fara de sfarsit!














LEGATURI WEB:
#Blog dedicat IPS Bartolomeu Anania
#Arhiepiscopia Cluj: Biografie IPS Bartolomeu
#Razboi intru Cuvant: Mitropolitul Bartolomeu Anania a plecat spre lumina cea neapusa
#Claudiu Tarziu :Vladica Bartolomeu s-a mutat la Domnul
# Razvan Codrescu: Leul in iarna al Ardealului Ortodox

# Razboi intru Cuvant: S-a facut public testamentul Inaltului Bartolomeu la carma Mitropoliei: Imi doresc un urmas demn credincios Bisericii Ortodoxe integru adversar al coruptiei de orice fel

#Razboi intru Cuvant:IPS Iustinian arhiepiscopul Maramuresului Clujul trebuie sa-si apere Mitropolia

#Razboi intru Cuvant: cand leul adoarme Stiri marturii si opinii legate de sfarsitul pamantesc al vladicai Bartolomeu. Se pregateste desfiintarea Mitropoliei Clujului

marți, 25 ianuarie 2011

Paradoxul infernului si necesitatea fericirii

Iadul este patria mâhnirii. Este privirea rece a omului, răsfrântă asupra lui însuşi, deoarece nu mai are nimic de comunicat altora. Dostoievski definea iadul ca fiind neputinţa de a mai putea iubi. Iadul este o stare de spirit. Nu trebuie să mori pentru a ajunge acolo. E de ajuns să simţi otrava lipsei de bucurie, singurătatea împreună cu ceilalţi pentru a spune că începi să simţi iadul. Este starea în care simţi că fiecare nouă zi te dizolvă, îţi topeşte sufletul, făcându-te să simţi amară fiecare clipă. Această subterană a spiritului este locuinţa fără ferestre de unde omul ajunge să regrete că are ochi să vadă…



Iadul îşi are însă logica lui! Ne-o spune Sartre în piesa lui de teatru ,,Cu uşile închise”. Prin gura unui personaj, ne mărturiseşte crezul său: ,,infernul sunt ceilalţi“. Dar chiar şi în iad oamenii au ,,nevoie” unul de celălalt: nevoia de a se chinui reciproc, plăcerea de a-şi întoarce tortura de sine asupra celorlalţi.

Care este de fapt paradoxul infernului? După părerea mea acest paradox constă în a-i chinui pe ceilalţi, socotindu-te tot tu victima!

Omul este fiinţa ce trăieşte în sfera nădejdii, în sfera posibilului. Oricât de însângerat poate părea orizontul viitorului, mintea sa creează utopia salvării, dar o utopie necesară, izbăvitoare.

[...]

Cel ce-şi trăieşte iadul viu fiind, pluteşte dincolo de certitudine şi incertitudine. El doar îşi joacă rolul de a trăi. Înoată mut alături de ceilalţi într-o mare a vieţii căreia nu-i intuieşte nici o finalitate. Înoată zi de zi, cu braţele din ce în ce mai moi, până când ajunge să-şi dea seama că tristeţea va dura veşnic, cum ar spune Van Gogh.

Dar ne putem întreba: cum a ajuns omul de mai sus, prizonier în propria persoană? Oare iadul ni se poate ,,întâmpla” şi nouă, celor comozi în caldul simţ comun?

Ei bine, cred că fiecare poate deveni acest om, cred că fiecare persoană poate deveni captiv în propria fiinţă aruncând cheia pe ,,fereastră” fără să-şi dea seama de cele mai multe ori.

Ne condamnăm la infern, ori de câte ori nu avem curajul să fim noi înşine! Ori de câte ori ne reprimăm sentimentele de bine unii faţă de ceilalţi! Nu vi se pare ciudat, că nouă, oamenilor, ne vine mai uşor să admirăm o floare decât o persoană?

Omul începe să trăiască tragedia incapacităţii de a mai admira omul de lângă el, ochii săi plini de mister în care o întreagă lume, un întreg univers se răsfrânge!

De cele mai multe ori ne condamnăm prezentul, îl sacrificăm, de dragul viitorului. Voi fi fericit mâine, părem a spune cu cuvinte interioare: ,,Mai este timp, fericirea o voi trăi”, iar zilele de ,,mâine” se adună şi se tot adună… până când omul, atât de obişnuit cu durerea, cu tristeţea sa, ajunge să creadă că ea este starea normalităţii sale.

Fericirea trebuie trăită azi! Fără a mai privi înapoi. ,,Azi” este timpul fericirii. Dacă fericirea nu o trăim în prezent, riscăm să nu o mai putem trăi vreodată.

[...]

Iadul poate începe să-şi facă simţită prezenţa, atunci când riscăm a spune ,,voi fi … mâine fericit”.

Este absurd să ne prefacem că suferinţa nu există! Dar de multe ori, dacă nu o trăim noi, cădem în ispita de a considera ca ea nu există. În felul acesta, insensibilitatea noastră faţă de cel care suferă capătă dimensiuni greu de imaginat, şi anume: în faţa cuiva care ne povesteşte suferinţa sa, noi să începem să căscăm! Ba să simţim un subtil fior al unei somnolenţe pe care o mascăm politicos.

Oamenii care lucrează la program opt ore sau de cele mai multe ori chiar mai multe, semeni de-ai noştri, pentru care sărbătorile înseamnă mai multă sare pe rana singurătăţii şi a foamei lor, boala, insensibilitatea, banalizarea răului, toate acestea sunt realităţi crude de care nu trebuie să facem abstracţie.

[...] Ispita de a se ascunde după paginile unui roman, pentru a nu trece prin experienţa căscatului în faţa suferinţei semenilor, trebuie depăşită, aş zice eu astfel: ce ar fi, dacă fiecare scriitor, fiecare profesor, şi-ar călca pe inimă şi în loc să cumpere un roman, ar dărui acei bani bătrânului care mănâncă carne o dată la cinci luni! Ar fi un exerciţiu creştinesc, fără îndoială! Chiar cred că suferinţa unui om nu are nici un preţ şi că trebuie făcut totul pentru a-l adăpa cu bucurie, cu această apă vie a sufletului pe cel care suspină de durere. Nu mă refer neapărat la durerea corpului, la durerea fizică! Mă refer deopotrivă la mizeria pe care unii o pot simţi, atunci când se simt aruncaţi într-o lume a tupeului şi a şmecheriei...

Orice ar fi însă, omul trebuie şi este de datoria lui ca fiinţă conştientă şi liberă, să gândească şi să trăiască fericirea. Dar fericirea fiecărui om nu poate fi atinsă atâta timp cât nu-şi dezvoltă omenia din el însuşi!

Aş încheia cu câteva vorbe ale lui Cioran, scrise când era la vârsta marilor întrebări:
,,Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i se răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură…, dar cine poate avea o iubire atât de mare?”

Mâhnirea… ce cuvânt incomparabil cu cerul…!
Prof. Bogdan Ionescu

luni, 24 ianuarie 2011

Romani, cu gândul la unire !


Maluri de Prut



Curge Prutul între noi și plânge,
Că ni-i greu și lui la fel îi greu,
La un val de apă, 3 de sânge,
Bietul Prut uitat de Dumnezeu!

Lumea se mai stinge, se mai naște,
E ghimpată sârma dintre frați.
Vom avea și noi o zi de Paște,
Hai romani din moarte înviați.

Dar de peste Prut ridică frate
Ochii tăi, de-a dreptu-n ochii mei.
Le vom face rând pe rând pe toate,
Dacă eu mai vreau, și tu mai vrei.

Maluri de Prut, apă în ștreang,
Maluri de Prut, apa in ștreang.

Nu va fi nici urmă dintr-o apă
Care ne-a durut și ne-a rănit,
Va rămâne alt pământ să-ncapă,
Prutul ca o muchie de cuțit.

Curge Prutul între țări române,
I se-aude plângere-n Carpați,
Olt și Mureș sar ca să-l îngâne,
Jiu și Nistru voi ce așteptați?!

Si din cer întregul loc arată,
Ca un rai însângerat la brâu,
Vino frate să legam odată,
Malurile tragicului râu.

*
***
*

Lăsați-ne în pace



Peste biata noastră humă,
Peste omul necăjit,
Vine iar un fel de ciumă,
Vine roșu plebiscit,
Bine nu scăpam de una,
Si alta vine peste noi,
Ne îneacă mătrăguna,
Si un greu străin cu noi.

Refren:
Vrem să trăim sub stea albastră,
Cum inimii îi place,
Latinei inimi cum îi place,
Lăsați-ne în legea noastră,
Lăsați-ne în pace,
Lăsați-ne o dată în pace.

Moșii noștri cu prescura,
Cât aici au viețuit,
Știau numai de scriptură,
Nu știau de plebiscit,
Unde-apare a voastră mască,
Numai vrajba semănați,
Faceți să se războiască între dânșii frați cu frați.

Refren

Triste în lumea cea de flanduri,
Trist e graiul cel smintit,
Cel clădit pe referendum,
Pe pricazul cel stropșit,
Doamne tu coborâră-Ti mila,
Căci mă curmă zdrobitor,
Si iubirea cu de-a sila
Si tovărășia lor.

De: Doina si Ion Aldea Teodorovici





Sa ne amintim de Sfantului inchisorilor Valeriu Gafencu, si astazi cand se implinesc 90 de ani de la nasterea sa

VALERIU GAFENCU - Noaptea patimirilor






POEZII SCRISE DE VALERIU GAFENCU


Imn închinat celor căzuţi

Pe drumul veşniciei tu te-ai dus
Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea
Vestită de-Împăratul Iisus:
În ea găsi-vom pururi fericirea.

Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis,
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!


Rămas bun

Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul tău înaltşi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.


LEGATURI:
Razboi intru Cuvant: 90 de ani de la nasterea Sfantului inchisorilor fericitul martir Valeriu Gafencu mai aproape de noi ca oricand prin cuvantul si exemplul sau profetic 

Valeriugafencu.wordpress.com: Poeziile scrise de Valeriu Gafencu

Scribd:Valeriu-Gafencu-Poezii



sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Incredere si speranta - Predica IPS-lui Bartolomeu Anania in Duminica învierii fiului vaduvei din Nain

IPS Bartolomeu: Orice despartire este un fel de moarte a sufletului, pentru ca orice despartire de cei dragi este urmata de o durere, de o lacrima, de un regret, de o parere de rau...


La un moment dat Mantuitorul Hristos se indrepta spre o cetate Nain. Era inconjurat, insotit, de ucenicii Sai, si de mare multime de popor, care era bucuros sa Il urmeze si sa ii asculte invataturile. Si iata ca, atunci cand se apropia de poarta cetatii, din cetate iesea un alt convoi numeros de oameni ducand la groapa un mort. Mortul era un tanar din acea cetate, singurul fiu al mamei sale, care la randul ei era vaduva. Si fireste, ca la orice inmormantare toti lacramau, iar mama mortului fireste, plangea, pentru ca isi pierduse fiul. Si de indata ce s-a intalnit cu convoiul, Mantuitorul Hristos S-a oprit, si S-a oprit langa patul pe care era adus mortul. Pe atunci mortii nu se duceau in sicrie, ci pe o targa, pe un pat, si era pus de-a dreptul in mormant. Si I-a spus mamei mortului: "Nu plange!". Si a grait catre mort: "Tinere, tie iti zic, scoala-te!". Si mortul s-a ridicat si a inceput sa vorbeasca iar Domnul Iisus i l-a dat mamei sale, si toti cei de fata Il mareau pe Dumnezeu pentru aceasta minune. Si moartea executa ordinul Stapanului si i-l paraseste pe fiu, pe tanar.

Dragii mei, iata, sa ne imaginam aceste doua convoaie omenesti: unul care iese din cetate sub semnul mortii si altul care intra in cetate sub semnul Vietii, pentru ca Iisus este Cel ce a spus: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!". Si daca este Viata, oriunde se gaseste El este viata, si trebuie sa fie viata. Dar, ne spune Sfantul Evanghelist Luca, ca, Iisus cand a vazut-o pe mama mortului ca plange, i S-a facut mila, si apropiindu-Se de ea i-a spus: "nu plange!". Pai cum sa nu plangi, cand o mama singura, vaduva, se gaseste langa cadavrul fiului ei? Singura pe lume, cum sa nu plangi? Care dintre noi nu plange la o inmormantare, macar lacramam? Care nu plange la moartea cuiva drag? Jeleste, uneori cu forme foarte violente ale plansului si ale durerii. Omeneste este sa plangi. Uneori si animalele plang, iar omul care este mai sensibil decat ele, sa nu planga?

Iubitii mei, acest "nu plange" nu este o tagada a naturii umane, ci este o promisiune asupra a ceea ce urmeaza sa invinga plansul, in asa fel incat plansul sa nu fie biruitor in viata omului, asa cum nici moartea nu trebuie sa aibe ultimul cuvant. El spune mamei "nu plange" si dupa aceea ii inviaza fiul. Si ne spune Sfantul Evanghelist "si dupa ce l-a inviat l-a dat mamei sale, cea care plangea, iar mama a plecat acasa fericita, cu fiul ei viu si intreg".

Iubitii mei toti ne intristam... Un poet francez a scris un vers celebru: "cu fiece plecare murim cate putin". Orice despartire este un fel de moarte a sufletului, pentru ca orice despartire de cei dragi este urmata de o durere, de o lacrima, de un regret, de o parere de rau... Cu atat mai mult cand ne despartim pentru totdeauna, de un mort. Avem sentimentul ca ceva din noi s-a rupt. 

Dar, eu as pune o intrebare esentiala: cand plangem la inmormantare, pe cine plangem in realitate, pe cel care pleaca, sau pe cei care raman? Pai, cel care pleaca a murit. E o lege, este singura noastra certitudine, moartea. De orice ne putem indoi in aceasta viata numai de moarte nu. Si atunci daca este singura certitudinte, oricum trebuie sa se intample mai curand sau mai tarziu. Totusi, noi plangem pe mort, si mai degraba ii plangem pe cei vii.

Cand Mantuitorul Hristos se gasea pe drumul calvarului ducandu-Si in spinare Crucea, plin de sudoare si de sange, zdrobit de bataile cu bicele, obosit, femeile pe marginea drumului plangeau. Plangeau de mila lui. Era un Om care suferea. Auzisera de El, pe semne ca era un criminal, dar si un criminal cand sufera ti se face mila de el. La care Mantuitorul le spune, din mers: "nu pe Mine sa ma plangeti, fiice ale Ierusalimului, ci plangeti-va pe voi, si pe copiii vostri". Fiicele Ierusalimului reprezentau pe evreii care nu-L recunoscusera pe Iisus si care de fapt Il ucideau. Plangi pe un pacatos care nu se pocaieste. Pe el trebuie sa-l plangi, nu pe cel care merge la moarte, sau care a murit.

Dar, fara indoiala ca, cei din cetate o plangeau pe femeia vaduva care ramasese fara singurul ei copil, nadejdea ei, bucata ei de paine. Cel care lucra sa o intretina si pe ea, si de-acuma ramanea singura, poate in situatia de a intinde mana, de a cere de pomana, de a se umili, si deseori de a cere fara sa i se dea nimic. Aceasta este o tristete enorma. Si de mila unei asemenea femei plangi, nu se poate sa nu plangi. Asadar daca analizam bine iubitii mei, mai degraba ii plangem pe cei care raman decat pe cel care a plecat. Noi, Biserica, nu plangem, ne rugam, si ne rugam pentru cel plecat, pentru cel mort. De ce? Pentru ca nu stim precis unde se duce, si trebuie sa-l insoteasca rugaciunile noastre. Voi reveni asupra acestei idei.

Acuma vreau sa merg mai departe si sa spun: este intotdeauna moartea o nenorocire? Ca n-o putem explica. De ce un om moare la 12 ani, un altul la 30, un altul la 90, la 110 ani? Si zicem "totul este in mana lui Dumnezeu!". Pentru ca El stie ce face, in timp ce noi nu stim ce gandeste El.

Am sa va dau un exemplu din Sfanta Scriptura si anume din Vechiul Testament, pentru ca exista acolo o carte scurta care se numeste Cartea Rut. De ce este vorba? De o evreica, dintr-o cetatea a lui Israel, care se numea Noemina, si care a plecat impreuna cu barbatul si cu cei doi feciori ai lor in tara Moabului. De ce? Pentru ca era o seceta foarte mare, foamete cumplita, si nu mai aveau cu ce sa traiasca. Si au plecat in acea tara pagana unde nu era seceta si unde se gaseau de-ale gurii. Si au ramas acolo mai multa vreme; pana si seceta din tara lor a fost de lunga durata. In acest timp Noeminei i-au murit barbatul, si a ramas cu cei doi feciori. Feciorii erau la varsta casatoriei si s-au casatorit cu doua fete din partea locului, cu doua moabitence. Una dintre ele se numea Rut. Si s-a intamplat ca au murit si baietii Noeminei, si ea s-a trezit vaduva, si cu cele doua nurori vaduve, trei femei singure, iar ea in tara straina, nestiuta de nimeni. Si atunci ea a spus: "iata dragele mele a vrut Dumnezeu sa ramaneti vaduve, dar voi sunteti tinere, si trebuie sa va refaceti viata. E bine ca eu sa ma intorc in tara mea, pentru ca am primit veste ca nu mai este seceta, am cu ce trai, iar voi ramaneti aici dragele mele, Dumnezeu sa va binecuvinteze, sa va ajute ca sa voi sa puteti sa va reconstrui viata". La care una a ramas, iar cealalta, Rut, a raspuns: "nu mama, eu raman cu tine, mi-am lipit sufletul de al tau, si merg cu tine. Tara ta va fi si tara mea, casa ta va fi si casa mea, Dumnezeul tau va fi si Dumnezeul meu!". Si a zis "bine!". Si Rut a mers impreuna cu socara sa, Noiemina, in cetatea de bastina, si acolo s-a casatorit cu Booz. Era un om cu stare, cu dare de mana, si ruda cu Noemina, deci israelian, si au intemeiat o casnicie, si de la aceasta casnicie s-a nascut Iesei si astfel moabiteanca Rut a devenit bunica regelui David, profetul si psalmistul. Totul parea o nenorocire, si seceta si instrainarea si moartea barbatilor, dar iata ca Mana lui Dumnezeu a lucrat nevazuta, pentru ca Rut, aceasta femeie pagana sa fie pomenita in Sfanta Scriptura in arborele genealogiei dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum se stie, dupa trup, Domnul se tragea din David. Sfanta Fecioara Maria era numita fiica lui David, iar El era numit fiul lui David, adica urmasul direct al lui David. In spita aceasta se gasea si moabiteanca Rut, caruia ii murise si socrul si sotul.

Este Providenta de fata lucratoare in aceasta asa-numita intamplare? Nimic nu este intamplator dragii mei! Iata deci cum o moarte pare o mare nenorocire, si tot prin aceasta moarte Dumnezeu are un plan prin care se va implini in viitor. De aceea dragii mei, intotdeauna sa nu cadem in disperare atunci cand ne gasim in fata perspectivei de a muri noi, sau in fata mortii altcuiva, pentru ca noi credem in invierea mortilor, asa cum nu au cei care nu au nadejde, nu au speranta.

Dragii mei, noi ca fii ai Bisericii si ca slujitori ai Bisericii, ii mangaiem pe cei vii, pe cei ramasi. E datoria noasta sa le alinam durea si sa-i incurajam. In acelasi timp ne rugam pentru cei morti. De ce? Pentru ca nu stim unde se duce. Moartea in sine este o certitudine, dar ceea ce este dincolo de moarte ramane un mister. Inca nu putem sa raspundem de acum. Noi stim atat, ca dupa moarte sufletul merge fie in Rai fie in Iad, dupa viata pe care a dus-o. Dar rugaciunile noastre il insotesc si acolo, dupa moarte, pentru ca rugaciunea nu are bariere. In fata rugaciunii nu exista nicio poarta inchisa sau incuiata. Ea strabarte cerurile, ajunge la Dumnezeu, si cu Dumnezeu ajunge la persoana pentru care ne rugam. De aceia iubitii mei, o speranta exista si pentru cei care ajung in Iad, prin pacatele lor.

In "Infernul" lui Dante se spune, se povesteste, ca pe poarta Iadului exista o inscriptie: "lasati aici orice speranta, voi cei ce intrati!". Ei bine, in crestinismul nostru rasaritean aceste cuvinte sunt inexistente. Dimpotriva, chiar cand intri in Iad, tot trebuie sa ai o speranta, este posibil sa scapi, prin rugaciune! Pentru ca in Iad se sta de la moartea insului si pana la Judecata de Apoi. Este un spatiu de timp, pe care nu-l stim, nu-l putem estima cat este de lung, dar in acest timp rugaciunile Bisericii nu inceteaza pentru cel care se gaseste chiar acolo in Iad, si o raza de lumina tot se deschide si pentru el, pentru ca la Judecata din Urma, la Invierea cea de Obste, el sa fie in buna parte curatit de pacatele lui prin rugaciunile celor ce s-au rugat pentru el, si bineinteles daca si el, in libertatea pe care o are, le accepta si le primeste. Daca nu le accepta si spune "nu am nevoie de rugaciunile voastre", va merge in focul vesnic si in intunericul cel mai dinafara. Dar daca devine constient, se scutura si-si capata constiinta de sine, si a mantuirii lui, atunci este posibil sa se mantuiasca.

Iata deci, iubitii mei, indemnul pe care ni-l da Sfanta Scriptura din Evanghelia de astazi. E normal si omeneste sa plangem in fata mortii, a fenomenului mortii, sa-i plangem pe cei morti, si sa-i plangem pe cei ce au ramas, dar crestinismul ne indeamna sa ne ridicam ceva-ceva deasupra omenescului, si sa nu plangem, sa-l invingem prin credinta noastra, atunci nu vom mai fi disperati in fata mortii, ci vom fi dimpotriva tremati si ne vom apropia de ea sau vom astepta sa se apropie cu mai multa seninatate, cu mai multa cumpanire, cu atat mai mult cu cat noi prin Biserica si prin Sfintele Taine suntem pregatiti si ne pregatim pentru ea.

  Ultima pocainta si ultima impartasanie este decisiva pentru un om, chiar daca a dus o viata pacatoasa si nu s-a pocait, cel putin pe patul de moarte, daca este constient si este sincer, si se pocaieste sincer de viata pe care a dus-o, prin Sfanta Euharistie, care urmeaza pocaintei, este posibila mantuirea lui si patrundera lui in Rai. Iata ce imensa posibilitate ne ofera Biserica prin exemplul talharului de pe cruce de langa Mantuitor. O viata intreaga traise in pacate, omorase oameni, si in clipa in care isi da seama ca langa el pe cruce se gaseste Fiul lui Dumnezeu ii spune: "pomeneste-ma Doamne cand vei veni in Imparatia Ta!". La care Iisus a raspuns "adevar iti spun: astazi vei fi cu Mine in Rai". Vedeti dumneavoastra cum poarta Raiului se deschide prin pocainta unui mare pacatos, cu atat mai mult pentru noi. De aceia dragii mei fiti increzatori, pentru ca, chiar daca credinta noastra se clatina, chiar daca stiinta noastra teologica este incompleta si subreda, ne ramane un mare dar al Sfantului Duh: speranta. Pe aceasta sa n-o pierdeti niciodata!

De aceia, se spune, ne rugam pentru cel care a murit "intru nadejdea vietii de veci". Prin viata de veci se intelege viata noasta de veci in Dumnezeu, alaturi de Iisus Hristos, in Rai. "A murit intru nadejdea vietii de veci". De aceia iubitii mei, noi speram. In ce speram? Nu in dreptatea noastra, ci in mila lui Dumnezeu.

Mantuitorului Hristos i S-a facut mila de femeia vaduva. Alte minuni le-a facut pentru alte ratiuni, sa-Si demonstreze dumnezeirea pentru ca oamenii sa creada. Chiar invierea lui Lazar a fost demonstrativa in fata multor iudei, pe cata vreme invierea fiului vaduvei din Nain, care este aratata acolo in acea frumoasa fresca, iata mama in vesmant visiniu, ingenunchiata langa patul mortului, si Iisus care se apropie pune mana pe mort si porunceste sa se ridice. Iisus Hristos, minunea aceasta a facut-o din mila, ca I-a fost mila de mama aceia nefericita, si I-a fost mila si de cei care il plangeau pe mort.


De aceia, iubitii mei, intre dreptate si mila, Dumnezeu este Cel care opereaza cu mila, ca daca ar fi dupa dreptate, ca la judecatorie, ca la tribunal, care dintre noi s-ar putea mantui? Nici sfintii, sfintii adevarati mor nelinistiti ca nu se vor mantui. In clipa in care un sfant isi pierde aceasta neliniste si este sigur ca este sfant, nu se va mantui, si va cadea fiindca a intrat in cel mai mare pacat, al mandriei. Constiinta de propria ta perfectiune te duce la mandrie. De aceia, inca o data, speranta este una din cele trei virtuti teologice care vin de la Dumnezeu: credinta, speranta, si iubirea. Chiar daca va pierdeti iubirea, chiar daca subreziti credinta, pastrati-va speranta, fiindca tot de la Dumnezeu vine!

Vine o zi... cand vom cobori din... trenul vietii

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte,
Unde stăm cât un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veşniciei:
Am trăit şi n-am ştiut.