Sa o ajutam pe Gabriela Tudorache, o mamica care inca spera sa-si vada copiii

GABRIELA TUDORACHE DUMITRU este o mamica de 42 de ani, cu doi copii.  Diagnosticata gresit initial, de-abia dupa doi ani a descoperit adevarata cauza a durerilor de cap si a problemelor cu ochii: Meningiom (tumoare cerebrala benigna)

Aceasta formatiune tumorala benigna stranguleaza nervul optic, creste in fiecare an aproximativ 2-3 mm , iar in final duce la orbire.  Trebuie operata cat mai repede, dar  la noi in tara nu exista aparatura necesara.  In strainatate exista sanse mari de succes, dar cu conditia ca operatia sa fie cat mai curand.

Gabriela a  reusit sa se programeze pentru operatie la Clinica de neurochirurgie INI din Hanovra, Germania, pentru luna iulie 2012. Costurile se ridica la 35 000 euro, FARA cazare. Dupa operatie este necesar sa mai ramana minim 20 de zile pentru a merge regulat la controale. Deci suma totala se ridica la mult mai mult…

Suma este imensa pentru Gabriela si familia ei, de aceea are nevoie de donatii sau macar trimiterea informatiei  mai departe, la companii care au posibilitatea sa o sprijine.

Amanunte puteti citi pe situl  Gabrielei, dar si pe Razboi intru Cuvant.

Pentru a usura procesul de donare Asociatia P.A.V.E.L. a pus la dispozitie o linie on-line, AICI, care este securizata, si foarte usor de folosit.

Sa ajutam si noi pe cei doi copii sa fie alaturi de mama lor draga! Sa dam din putinul nostru, reamintindu-ne ca doar “Daruind vom dobandi”! Gabriela crede in ajutorul lui Dumnezeu si in calauzirea Sa. Rugaciuni catre Sfantul Nectarie taumaturgul, protectorul familiei Gabrielei, vor ajuta ca milostivirea bunului Dumnezeu sa se indrepte si spre ei. 

Ajutand-o pe Gabriela putem sa facem vii cuvintele Domnului “Intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.” 

CONTURI:
BRD – Ploiesti, Str. Bahluiului , nr. 16
RO49BRDE300SV90134183000 (RON)
RO37BRDE300SV90134423000 (EUR)
SWIFT : BRDE RO BU

BCR – Ploiesti, Str. Marasesti , nr. 185
RO87RNCB0623123175680001 (RON)
RO60RNCB0623123175680002 (EUR)
SWIFT : RNCB RO BU

BT – Banca Transilvania – Ploiesti, Str. Valeni , nr. 18 , Sucursala AG 9 Mai
RO07 BTRL 0300 1201 F865 57XX (RON)
RO79 BTRL 0300 4201 F865 57XX (EUR)
SWIFT : BTRL RO 22 PHA

Gabriela Tudorache 
Tel : 0724342082, 0244582978
mail: dumitru_gabriela31@yahoo.com

Mai multe detalii:

gabrielatudorache.blogspot.com

Cuvinte puternice din conferinta Parintelui Amfilohie despre pocainta

# Pocainta este o intoarcere la Dumnezeu in duh si-n adevar. Intr-adevar, notiunea de pocainta este din ce in ce mai putin inteleasa, pentru ca, mereu, intre conceptia omeneasca de viata, si conceptia evanghelica se casca mereu o prapastie.

# Pocainta ne ajuta sa plecam de la realitatea aceasta, pacatoasa, spre cunoasterea adevarului, si asta este si cel mai greu lucru de realizat.

# Pocainta o intalnim de la primul om. Cand e vorba de pocainta inseamna ca e vorba de cadere, inseamna ca e vorba de cainta si de indreptare. De la Adam intalnim notiunea de pocainta.

#  Pacatul indeamna la fuga de Dumnezeu. Asa o sa fie pana la sfarsit. Veti cunoaste oameni care fug de Dumnezeu, fug de Biserica. Acestia sunt oameni sub pacat.

# Sentimenul caintei, al parerii de rau si cu actele penitentiare care carecaterizeaza vinovatia omului, le vom intalni la toate popoarele, in toate religiile. 

# Doua situatii: omul cand merge spre Dumnezeu merge spre binecuvantare sau merge impotirva voii lui Dumnezeu...

# Nu trebuie sa ne oprim doar la cainta. In Vechiul Testamen intalnim indeosebi mai mult acte ritualice si acte de sentiment, dar nu ne aflam sub imperiul harului. Si de aceea trebuie sa intlegem si diferenta intre cainta Vechiului Testament si posibilitatile pocaintei care s-au deschis in Noul Testament,  cel adus noua, Hristos si Biserica intemeiata de El.

# Indemnul la pocainta era la nivel de persoana dar si la nivel de colectivitati, de cetati, de neamuri.

# Acte de caita, de parere de rau: ruprerea hainelor, era o forma de cainta, zmulgerea parului, a barbii, era o forma de pocainta, imbracarea in sac, punerea de cenusa in cap sau tarana, izolarea, pana la alte forme.

Iata, odata cu venirea Mantuitorului in lume, a aparut mai inainte Ioan Botezatorul. Si nu numai ca este Inaintemergator prin faptul ca cu cateva luni mai inainte a propovaduit venirea Mantuitorului, ci Inaintemergator prin misiunea si prin rolul care l-a avut in aceasta directie de a pregatit terenul pentru Legea Harului, pentru Intruparea Cuvantului si manifestarea Lui deschisa in fata oamenilor pentru a primi Cuvantul, pregatire mai ales in duh a oamenilor.

# Iata, de acum putem vorbi de pocainta ca Sfanta Taina. Mantuitorul Hristos pune pocainta ca hotar intre lumea pagana si lumea crestina, hotar intre lumea veche si lumea noua.

# Talharul de pe cruce pironit fiind pentru pacatele sale, condamnat de acelasi sinedriu, iata-l fiind in imposibilitatea de a mai isi smulge barba, de a mai bate matanii, de a mai face inchinaciune. Acolo, iata din adancul sufletului striga: "milostiv fi mie pacatosul", "pomeneste-ma cand vei veni intru imparatia Ta!". Si lucrul acesta Mantuitorul il pecetluieste cu un raspuns extraordinar: "astazi vei fi cu mine in Rai", ca sa ne arate puterea pocaintei. Primul care intra in rai e talharul, ca sa ne arate ce inseamna pocainta din inima, bineplacuta Domnului. Ea  ne deschide portile Imparatiei Cerurilor.


# Iata scopul pocaintei: iertarea pacatelor. Pocainta este un mijloc, scopul este insa iertarea pacatelor. Iata asadar pocainta evanghelica cum ne cheama pe noi la adevar, printr-un proces de asimilare a cuvantului si o lupta permanenta cu noi. "Cine vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine." Pocainta inseamna lepadarea de modul meu de a gandi, de a face, de a intreprinde. E cam greu! Si trebuie lucrata toate viata noastra pamanteasca.

# Domnul Hristos a venit cu o seriozitate, nu numai cu smerenia si cu dragostea.

# Pacatul inseamna moarte; pocainta, indreptarea spre Dumnezeu, viata. Pocainta asta inseamna intorcere la nivel integral: minte, cuget, simtiri. Si in planul crestin pocainta inseamna cainta, recunoasterea pacatelor, marturisirea, ispasirea - adica stradaniile tale de a o rupe cu pacatul-, si deslegarea.
 
# Numai Sangele lui Hristos sterge pacatul! Ti se iarta prin actul spovedaniei, pocainta si penitenta pe care o faci, dar stergerea lui propiu-zis numai Sangele lui Dumnezeu o face!

# Pocainta te scoate..., nu face abstractie dar te ridica de la realitatea aceasta spre adevar. Intre realitate si adevar e o distanta.

# Daca harul, cuvantul lui Dumnezeu, nu se atinge de inima omului poate sa vorbeasca un milion de oameni. El este cel care produce transformarea, indiferent prin cine lucreaza, dar harul este cel ce produce schimbarea. De aceea, tot ce nu se desfasoara sub har nu are valuare mantuitoare. Asta este esenta Evangheliei, a invataturii celei noi. Poate sa  fie lucruri fascinante cat or fi, dar ce nu e sub har nu e mantuitor. Ramai ca in Vechiul Testament si mai rau.

# Realitatea ia in ras adevarul.

# Mai mult decat cea ce vezi si simti, Mantuitorul ne cere mai mult, sa ne incredem in cuvantul Lui. Realitatea e ce vezi, ce simti, ce auzi, ce gusti si toate celelalte. Nu simturilor tale, ci doar purificate prin pocainta. 

# Pocainta inseamna o sinceritate, e un proces launtric de transformare in lumina adevarului, adus de Hristos intrupat pe pamant, Dumnezeu cel intrupat ca Fiu al Omului, Dumnezeu Cel Unul-nascut, Dumnezeu Cel a Doua Persoana din Sfanta Treime.

# Ce ajuta cel mai mult in viata duhovniceasca? Modelul! Foarte greu, nu mai l-avem sau nu mai avem ochi pentru modele. Mantuitorul n-a starnit curiozitati, nu nimic! A mers, asa, prin taina, in mijlocul oamenilor. Deci lucruri care au o alta nuanta, se desfasoara sub har, presupun o alta intoarcere catre, de aceea cumintenia ortodoxiei, frumusetea ei este de o alta natura.

# Adevaratii crestini se vor retrage, pentru ca este o agresiune la adresa unei vieti crestine, o forma falsa, o frumusete falsa, niste manifestari false, deci un chin[...]Nu ca trebuie sa fugim, ca pe fiecare Dumnezeu il chiama la treapta lui si unde se afla.

# Pocainta presupune sa iei cuvnatul lui Dumnezeu, asa cum a fost dat, cu credinta si cu eforturile de a nu te abate dupa ce vezi, dupa ce simti, dupa ce pipai sau dupa parerile unora sau altora, cu dupa Sfintii Parinti, si dupa Sfanta Traditie.  Asta ete foarte important.

# In scurt, treptele pocaintei sunt: cainta, in primul rand, sa te caiesti cand sti ca ai gresti fata de cuvantul si Legea lui Dumnezeu. La nivelul constiintei se pretrece cu orice om lucrul acesta. Nu ramai numai la cainta, ca nu e de ajuns. Si Iuda s-a cait. Dar la ce i-a ajutat? [...] Asta este numai o cainta care ii stoarce si-i usuca. Cainta asta trebuie sa mearga mai departe, sa mergi la preot, sa-ti marturisesti pacatele, sa vad ca ai dorinta de a te indrepta, de a te impotirvi

# Toata asceza, toata nevointa omului este ca sa implori mila lui Dumnezeu. Este un singur lucru: ca sa cerem mila lui Dumnezeu, fara ea nu facem nimic. Pana inchizi ochii, o singura grija are crestinul: voia lui Dumnezeu. In locul ala, cu meseria aia, cu copiii aia, cu serviciul ala, unde esti, voia Domnului [sa fie] in toate, indiferent cat te costa. 

# Un popor care se pocaieste e de temut demonilor. Nu unul care vorbeste, nu unul care scrie, nu! Omul care se pocaieste alunga demonii. Cand te pocaiesti cu adevarat esti de temut demonului.

# Spunea Parintele Arsenie Papacioc:

"suferinta- singura catedra suprema de teologie".

Va spun eu, par caraghios. Ati vazut Parintele Calciu Dumitreasa spunea:

"credeti-ma ca daca n-as fi suferit atat de mult, n-as fi putut sa iubesc atat de mult, n-as fi putut sa iubesc cu atata usurinta".

Parintele Iustin Parvu:

“tocmai pentru ca m-am impletit atat de mult cu durerile acestor oameni si ale neamului asta, d-aia ii inteleg si nu ma pot desprinde de ei“.

# Suferinta e o scoala in cadrul pocaintei adevarate.

# Pocainta, v-am spus, iti deschide calea vietii.  Pocainta te face sa distingi intre realitate si adevar. Pocainta iti deschide ochii sufletului.

# Nu incercati sa aveti o pocainta ca a monahilor si nici monahii sa nu aibe o pocainta ca a mirenilor. Fiecare este in rostul si in locul lui. E foarte important lucrul acesta, ca fiecare sa-si duca crucea lui. Fiecare om are o constiutie si o inzestrare, un rost existential, un destin, nu predestin. Sa se conformeze voii lui Dumnezeu, si trebuie sa lucreze talantii pusi in el, acolo unde ne pune Dumnezeu. Fiecare in locul in care se afla sa-si poarte crucea pocaintei.

# Realitatea este dureroasa. Altul e adevarul.

# Adevarul e Hristos. Diavolul muta mereu accentul mereu pe realitate.

# Asta e realitatea ca oamenii vor suferi, ca e sminteala, dar adevarul nu poate sa-l alunge, adevarul e Hristos.

# Adevarul este in profunzime. De-asta nu poate fi furat. Cine se pocaieste este pe o cale de nezdruncinat. Daca noi avem o pocainta ne ducem la o reinvigorare si omul se regenereaza, harul lucreaza, e o reasezare a puterilor sufletesti pe calea adevarului si a puterii si a biruintei luminii in om, dar prin pocainta! D-aia Domnul ne-a deschis calea aceasta. Asta e calea omului celui nou. 

# Realitatea asta este. Nu zic sa facem abstractie de ea, ci sa nu ramanem intepeniti in ea, sa nu ne sperie realitatea in ultimul hal, sa nu ne ia nadejdea, sa nu facem o cainta care sa ne blocheze nadejdea si celelalte. Realitatea este cel mai mare pericol si care ne fixeaza pe simturi, si pe tot, pe nume, pe interviuri, pe coduri, cat mai mai precis. Nu, adevarul nu poate fi circumscris aici.

# Cand poporul roman se aseaza autentic la pocainta, Dumnezeu va ridica oameni invincibili. Pocainta nu ramane fara rezultat. Dragii mei, mic sau mare, numeros sau unul singur, la aratare sau in ascuns, pacatul are efecte. Nimeni nu poate sa ramana lipsit de efectele pacatului. Doar pocainta rezolva aceasta. E singura cale pe care a lasat-o Domnul Hristos: o pocainata intru Iisus Hristos, o pocainta in Biserica, o pocainta sub epitrafir, o pocainta "in duh si-n adevar".

# Nu putem scapa de efectele pacatului!  N-aveti decat! Pana la groapa, dar mai departe nu merge. E nevoie sa ne desteptam, e nevoie de pocainta, si pocainta iti da curaj, iti da ravna. 

# Avem exemple din Pateric, din Limonariu, din Sfintii Parinti. Le veneau greu sa paraseasca temnitele, de ce? Simteau ca vor pierde ceva? De ce? Pentru ca oamenii nu vor sa fie dati jos de pe cruce. Spunea Mitropolitul Hieroteos Vlachos:

"sa nu te dai jos de pe cruce, sa fi dat jos de pe cruce".

Nu accepta sa te dai jos de pe cruce, ci sa fi dat de pe cruce. Doar mort sa fi dat jos de pe cruce, de altii, dar tu nu. Tine-ti crucea casniciei, tine-ti crucea calugariei, tine-ti crucea fecioriei, tine-ti crucea ascultarii...

# Pocainta nu ramane zadarnica niciodata. Este rasplatita direct de Dumnezeu, pocainta aceasta in Hristos, Domnul. Si anume, ca sa regeneram o tara, iata genul de pocainta la care trebuie sa venim. Este arma care nu poate sa ne-o fure nimeni, este o arma a noastra oriune vei fi. Paziti-va in schimb, si nu amestecati una cu alta ca nu o sa mai aveti discernamant. Sa mergem pe calea aceasta cea stramta si ingustaca ea duce unde trebuie, chair daca-i spinoasa. Asta te autentifica. Suferinta te autentifica.

# Lepadarea de sine e un act de mare curaj, dar nu dupa oricine. Multi se leapada dar nu de sine si nu pentru Hristos! Atunci asta ni se cer noua astazi. Nu e alta cale.

# Te vei regasi pe calea pocaintei cu toti cei care s-au pocaint in duh si-n adevar. Exista si o comuniune. Intri in comuniune cu toti sihastrii si sfintii si martirii si cu toti cei din veac. Intri in comuniune vie cu ei.

# Planul adevarului este altul. Parintele Arsenie Papacioc spunea:

"de-aia sunt asa de optimist in privinta neamului nostru, pentru ca este un neam nascut si crescut pe cruec".

Dar el stia ca om ce si-a asumat crucea: crucea precede invierea, si nu este inviere fara cruce. De aceea avea incredere in martirii si toti sfintii. Nu pot sa fie batjocoriti. "Nu-s sfintiti la timp", "nu-s canonizati la timp", "uitati, sunt luati peste picioare de nu stiu cine", "sunt neglijati de noi, de unii de altii", dar din cartea vietii, cine-i mai sterge de-acolo?

# Pe Dumnezeu nu-l castigam cu nimic decat cu o inima franta, smerita. Dumnezeu ia aminte fulgerator la inima ta. Nu ne cere biruinte fratilor, ca nu sta in putinta noastra, ne cere o cainta autentica, o pocainta. Pe aia o primeste, o primeste fulgerator.

# Sa intelegem pocainta ca inviere, sa intelegem pocainta ca solutie pentru Rai.

# Nu poti ajunge drept si purificat decat prin actul pocaintei.

# Realitatea: erau desfigurati, erau impuscati, aruncati pe strazi. Adevarul ce era? Se intarea ceata cereasca.

Parintele Iustin:

"mai, cand a murit Parintele Arsenie Papacioc, am simtit ca mi s-a dus toiagul batranetilor mele"

Dar imediat a continuat:

"dar, lasa mai, ca fac ceata buna acolo sus".

Vedeti ce-nseamna? Sa arda inima in noi pentru a fi in ceata aceasta a lui Hristos. Sa arda inima in noi sa fim batjocoriti pentru Hristos, sa arda inima in noi pentru ortodoxie, sa arda inima in noi pentru istoria sfanta a tarii, sa arda inima in noi pentru un paraclis.

# Poti sa ajungi otreapa in ochii societatii, poti sa ajungi ca o carpa lepadata, sa nu ajungi in ochii lui Dumnezeu.

# Pocainta iti da foc in inima, pocainta iti da curaj, pocainta alunga metodele omenesti de a solutiona problemele tale, pocainta te poarta pe alte meleaguri de perceptie si de simtire. Pocainta atrage harul lui Dumnezeu care este invincibil, si asta este scopul nostru, adica mila Lui, harul Lui. Si unde e harul lui Dumnezeu, nu va ingrijiti ce veti spune, ce veti raspunde. Sa fiti atenti sa intelegem totul in planul adevarului, nu al realitatii.

# Sa mergem pe caile acestea pe care le-au lasat Sfintii Parinti. Dar asta cere eforturi si suferinta. Dar numai suferinta e singura catedra, suferinta deschide ochii, suferinta te autentifica, suferinta te aseamna cu Hristos. Cruciat, prin cruce, nu alt cumva.

# Si atuncea uitati dragii mei, acesta este cuvantul meu: sa ne indemnam unii pe altii pe aceasta cale. Stim - nu stim, ne vedem - nu ne vedem, dar trebuie sa ajutam tara, trebuie sa ajutam Biserica, sa traim dupa cum ne invata Domnul Hristos. O pocainta autentica – poate sa nu te inteleaga duhovnicul, poate sa nu te inteleaga oricine, realitatea asta este – dar te intelege Dumnezeu. Nu faci nici abstractie de acestea. Nu, sileste-te pe cararile acestea ca Dumnezeu va lucra. Harul acesta care va lucra pe cararea pocaintei este unic si invincibil.

# Pacatul iti fura libertatea, te duce spre moarte, aduce neliniste. Toata nelinistea, sa stiti ca-si are izvorul in pacat, si toata dezordinea sociala isi are rezultatul in dezordinea fiecaruia dintre noi. Vorbesti de dezordine sociala, nu poti sa zici ca din cauza lu' ala. Societatea. Si atuncea daca vrei sa vorbesti de societate trebuie sa pornesti de la tine, sa faci educatie cu tine. E mare lucru. Asta trebuie sa incepem sa vedem cum putem fi reali in duh si adevar societatii, nu dupa realitatile astea. 

# Sa nu-i judecam pe cei care ne poarta pe alte carari decat ne invata Evanghelia, nu, ci sa cautam sa o lucram chiar noi, caci sa stiti, si duhovnicul se indreapta prin ucenic de foarte multe ori. Harul este cel care lucreaza. Totul este sa te plasezi pe linia aceasta, indiferent de unde te aflii si in ce punct social.

# Rugati-va lui Dumnezeu sa va dea putere si rabdare, caci Dumnezeu mai ales la acestia care se pocaiesc cu adevarat ia seama.

# Crucea purtata "in duh si-n adevar" duce la inviere. Asadar, daca vrem invierea tarii sa ne purtam crucea. Sa nu fugim de ea, sa ne asemanam cu celalalt. Fereasca Dumnezeu! Cunosti un om dupa cum isi poarta crucea. A lepadat  crucea, indiferent cum o motiveaza el, nu mai e pe cale.

SURSA SI INTEGRAL LA:

PARINTELE AMFILOHIE la Sophia (audio si text): “Tara are nevoie de oameni care sa se pocaiasca cu adevarat. POCAINTA ESTE DE TEMUT DEMONILOR!”

"Nu putem sa postim de aceasta lume fara a ne hrani cu cea de dincolo"

În Postul Mare, în zilele de rând se posteşte post aspru, însă sâmbăta şi duminica postul primeşte ceva din lumina Învierii, veşmintele nu mai sunt întunecate, ci strălucitoare. Postul alimentar continuă, dar primeşte mângâierea Liturghiei, adică a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Această realitate deschide o lume a luminii şi bucuriei prin care omul înţelege taina postiri şi a hrănirii din Dumnezeu. Sunt zile de sărbătoare în lăuntrul postului. 

 În timpul săptămânii însă, se urcă pe culmile abstinenţei şi ale tăcerii rugătoare, şi în aceste zile de tristeţe şi de pocăinţă, Biserica a făcut un compromis liturgic, păstrând ajunarea specifică Postului Mare, însă permiţând Împărtăşirea în timpul Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, care este un ritual extins al împărătşirii. Ea diferă de celelalte Liturghii ale ortodoxiei, în sensul că în timpul ei nu se săvârşeşte Jertfa cea fără de sânge. Aceasta este săvârşită în Duminica anterioară, iar Liturghia Darurilor este o pregătire a comuniunii euharistice. 

Omul liturgic, care trăieşte vibrant ritmul temporal al înveşnicirii în Biserică, nu poate fi rupt de Euharistie, dorul după hrănirea cu Dumnezeu devenind aerul pe care sufletul îl respiră în tot anul bisericesc, dar mai ales în post. În istoria Bisericii, credincioşii nu puteau trăi chiar şi o săptămână fără Trupul şi Sângele Mielului lui Dumnezeu, aşa că Biserica a rânduit o astfel de rânduială liturgică pentru împărătşirea lor. 

Dacă dorim să înţelegem originile şi sensul litrugic al acestui ritual trebuie să înţelegem practica împărtăşirii frecvente şi iubirea nesfârşită pentru Trupul şi Sângele Domnului. Nevoia de Liturghia Darurilor a venit din nevoia împărtăşirii, nu de câteva ori pe an, ci în fiecare săptămână sau chiar mai des. 

 Dacă creştinii se împărătşesc rar, ar trebui şi Liturghia să fie săvârşită mai rar, ori chiar fundamentul ortodoxiei înseamnă Liturghie zilnică, ritm liturgic şi euharistic neîntrerupt şi trăire a Tainelor lui Dumnezeu în fiecare clipă. În lumea protestantă, Liturghia s-a atrofiat şi a devenit o simplă ananmneză, săvârşită simbolic şi apoi înlocuită cu citiri din Scriptură. Lipsa Liturghiei în viaţa Bisericii duce însă la moarte spirituală, căci fără hrana cea nemuritoare, Biserica se asfixiază şi moare. Biserica adică Trupul lui Hristos devine o instituţie amorfă, chiar dacă încă onorabilă, bazată pe principii raţionaliste şi cu resorturi de putere. Acest lucru s-a întâmplat prin reformă. Prin Liturghie se înţelege toată viaţa Bisericii şi orice aspect al comuniunii eclesiale devin viu şi lucrătoar prin Liturghie: Homiakov spunea: „Creştinismul este înţeles de cei ce înţeleg Liturghia”. 

Postul este tocmai lupta acerbă cu păcatul din noi, care devine arzătoare prin abstinenţă şi dureroasă cu sufletul dependent de păcat. De aceea avem nevoie de Liturghie, aşa cum avem nevoie de aer, iar Liturghia Darurilor tocmai acest lucru arată: că nu putem să postim de acestă lume fără a ne hrăni cu cea de dincolo, nu putem flămânzi de cele pământeşti fără a ne hrăni cu Dumnezeu. Postul este recăpătarea conştiinţei euharistice a lumii, reintrarea în rai şi aşezarea noastră acasă, în odihna iubirii Mirelui ceresc. Ori Împărăţia lui Dumnezeu este tocmai ospăţul nemuritor cu Mielul lui Dumnezeu, Euharistia permanentizată şi devenită tot în persoanele umane iubitoare de Hristos. Firea cea căzută are nevoie de hrană cerească pentru a lepăda automatismele păcatului, dependenţa de plăcere şi evitarea durerii. Postul fără Euharistie este un simplu exerciţiu de virtuozitate ascetică, iar Euharistia fără post este prezentarea la nuntă fără pregătire. 

Liturghia Darurilor este unită cu Vecernia şi se săvârşeşte de obicei seara, după o ajunare completă a preoţilor şi credincioşilor, dăruind hrana cea mântuitoare, care dă viaţă lumii. În acest fel postul devine ceresc prin Euharistie, iar Euharistia se ia cu pregătire ascetică severă, vădindu-şi originea şi destinaţia cerească. Postul dinaintea Liturghiei este aşadar cu adevărat foame şi sete (şi la propriu) pentru Dumnezeu, urmate de hrana şi băutura cea de nemurire. Cei bolnavi, bătrânii care nu pot posti şi copiii au sâmbetele şi duminicile pentru a se împărtăşi. Postul negru dinaintea Liturghiei Darurilor este un maraton al veşnicei şi o proorocie a veacului viitor. 

 Sursa: Doxologia, Ce este Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite?

PAGINI WEB:

# Pr. Al. Schmemann despre Liturghia Darurilor mai inainte sfintite (I) 
# Pr. Al. Schmemann despre Liturghia Darurilor mai inainte sfintite (II)

CARACTERISTICILE ICONOGRAFIEI ORTODOXE

1. Iconografia este o arta TEOLOGICA

Cuvantul "teologie" este utilizat pentru a desemna interventia lui Dumnezeu in lume in scopul de a aduce creatura Sa, omul, in Imparatia Cerurilor. Intr-un altfel de limbaj, oral sau scris, noi incercam sa descriem si sa intelegem ceea ce de fapt ne depaseste complet. Nu putem rezista tentatiei de a vorbi de Dumnezeu si de lucrarea Sa, astfel ajungand in domeniul teologiei. Prin cuvintele noastre, prin ideile noastre, incercam sa dam o forma a ceea ce este "fara forma", a picta ceea ce este taina a mantuirii noastre. In consecinta, continutul cuvintelor si conceptelor noastre, a imaginilor care infatiseaza taina mantuirii, trebuie sa se compare cu experienta celor care au trait deja taina inaintea noastra. Aceasta imagine trebuie sa se confirme cu experienta, asa cum este descrisa in Biblie, de catre Sfintii Parinti, in Sinoadele Ecumenice, in imnografia Bisericii. Daca vorbirea noastra teologica exprima Sfanta Traditie, cu toate ca versiunea noastra va lasa se se intrevada accentele si preocuparile din timpul nostru, vom fi fideli continuatori si transmitatori ai Traditiei. Daca, din contra, imaginea noastra verbala sau scrisa a tainei este falsa in raport cu ceea ce este vehiculat de experienta fidela din toate timpurile, expresia noasta va provoca o reactie alergica in trupul Bisericii si va fi respinsa. 

Cuvant al Parintele Petroniu Tanase in Duminica Infricosatoarei Judecati

“Pilda Fiului Risipitor ne va uimi cat va fi lumea, prin milosti­virea si negraita dragoste pe care ne-a aratat-o Dumnezeu. De aceea, poate, Mantuitorul a voit sa moara rastignit, adica cu bratele intinse si Biserica mereu il infatiseaza astfel, pentru ca sa ne arate ca de-a pururi sta cu bratele deschise, ca sa imbratiseze pe toti pacatosii care se intorc la Casa parinteasca.

Iubirea insa nu-i unilaterala, ea cere raspuns din partea celui iubit, iar raspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decat tot iubirea. Daca Duminica Fiului Risipitor ne-a pus inainte dragostea cea preamilostiva a lui Dumnezeu fata de oameni, duminica a treia, a infricosatei Judecati, ne face sa meditam la raspunsul omului fata de dumnezeiasca dragoste; raspuns care se indreapta deopotriva catre Dumnezeu si catre aproapele.

Iubirea fata de Dumnezeu e datoria cea mai sfanta a omului. Nu-si iubesc oare copiii pe parinti? Si animalele si fiarele salbatice iubesc pe binefacatorul lor; dar cum sa nu iubeasca omul pe Dum­nezeu, Facatorul sau si datatorul a tot binele? “Dragostea de Dum­nezeu e miscarea cea mai fireasca a inimii: trebuie sa te constrangi, sa-ti faci sila, sa te chinuiesti, ca sa nu iubesti pe Dumnezeu” (Peguy).

De aceea, inca din Vechiul Testament iubirea de Dumnezeu sta in fruntea Decalogului, este cea mai mare porunca, in care se cu­prinde toata Legea si Proorocii: “Sa iubesti pe Domnul Dumne­zeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau” (Matei 22, 37). Iar Mantuitorul Hristos nu recomanda nici o alta porunca asa de mult ca porunca dragostei.

[...]

Dum­nezeu nu sileste pe om si cu atat mai mult nu-i porunceste sa-L iu­beasca; dar prin iubirea – implinire a poruncilor, omul se face mostean al vietii de veci. Si fiindca Dumnezeu pentru om a gatit imparatia Sa de la intemeierea lumii si voieste ca toti sa o dobandeasca, de aceea porunceste: “Fiti desavarsiti”, “Fiti sfinti”, “Fiti milostivi, asemenea Tatalui Celui ceresc, ca sa fiti de-a pururi impreuna cu El”. Implinirea poruncilor deci, nu este un lucru datorat Iui Dumnezeu, cum se intampla cu poruncile omenesti, ci este datorie fata de noi insine, interesul cel mai de te­melie al vietii noastre.

Sunt insa oameni care, neintelegand aceasta, vad in poruncile dragostei de Dumnezeu, o povara grea de purtat, ca pe ceva facut pentru altcineva si nu pentru sine si-si fac socoteala gresita ca pot duce o viata pacatoasa, straina de Dumnezeu si totodata vor putea sa se bucure si de bunatatile ce le aduce vietuirea impreuna cu Domnul. “Nu te grabi cu pocainta, il indeamna vrajmasul, ai des­tula vreme pana la moarte! Nu stii ca Dumnezeu este indelung rabdator si mult milostiv?” si omul neintelept asculta soapta celui rau, duce mai departe casnicie cu pacatul, traieste o viata crestina searbada, mangaindu-se cu socotinta mincinoasa ca Dumnezeu il va ierta, cu mila Sa cea nemasurata, precum a iertat pe Fiul risipi­tor, pe desfranata si pe talhar. Doar pentru cei pacatosi, si nu pen­tru cei drepti, a venit Hristos!

Grozava inselare! Daca deznadejdea, care vine din neincrede­rea in bunatatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mantuire, apoi increderea nesocotita in dumnezeieasca milostivire este si mai vinovata si mai primejdioasa. Prin deznadejde omul isi taie orice putinta de indreptare, iar prin nesocotita incredere nu mai vrea sa faca fapte bune si pacatuieste cu stiinta si cu voie libera; amandoua sunt pacate grele impotriva Duhului Sfant si duc la pieire vesnica.

Duminica Infricosatei Judecati tocmai asupra acestei primejdii ne atrage atentia. Da, Dumnezeu este nespus de bun, iubitor si mi­lostivirea Lui este fara de margini; dar totodata este nespus de drept. “Milostiv si drept este Domnul” zice Psalmistul (Psalm 114, 5) si “dreptatea Domnului ramane in veac”, in curgerea vietii pamantesti, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemarginita, dar va veni ziua cand Dumnezeu se va arata mai ales in lumina dreptatii Sale, ziua infricosatei Judecati. “Toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos”, zice Apostolul (Romani 14, 10); atunci, “Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fara strambatate”.

Dar ce este “dreptatea dumnezeiasca”? In cantarile de la utre­nia acestei duminici auzim:

“Cand se vor aseza scaunele si se vor deschide cartile si Dumnezeu va sedea la judecata. O, amar va fi atunci, pacatosilor! O, ce ceas va fi atuncea!“

Dar despre ce carti este vorba? Este cineva care scrie tot ce face omul in viata? Da, cu adevarat sunt carti si este scriitor si nimic nu ramane nescris. Si aici se cuvine a pomeni un lucru plin de mirare:

Oamenii de stiinta, tot iscodind sa afle tainele vietii omenesti, au descoperit ca tot ceea ce face omul, tot ceea ce gandeste si vorbeste, dar absolut tot, lasa o urma in alcatuirea cea mai ascunsa a omului; se inscriu in adincul fiintei noastre ca intr-o carte. Astfel, noi insine suntem cartea si tot noi, cei ce o scriem. Mare taina se ascunde aici!

La infricosata Judecata se va deschide aceasta carte, adica cele scrise acum in taina nevazut de nimeni, se vor vedea la aratare: si cele bune si cele rele vor fi vazute de toata lumea. Atunci ranile mucenicilor vor straluci ca margaritarele, nevointele si faptele dreptilor si ale cuviosilor “vor straluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne incredinteaza Domnul Hristos. Iar chipurile pacatosilor vor arata pocite si schimonosite de toate pacatele si patimile pe care le-au facut. “Cine va putea rabda acea nesuferita rusine!”

Iata dreptatea dumnezeiasca. “Te-am facut fiinta cinstita si inzestrata cu libertate deplina, de care nici Eu nu am indraznit sa ma ating; ti-am dat putere ca sa fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iata dar, acum ai singur ceea ce ai ales!” Tot ce face omul cu voia sa libera il apropie sau il departeaza de Dumnezeu. Omul se modeleaza singur, prin tot ceea ce inscrie el in cartea vietii sale cu care se va infatisa la Judecata.

Atunci, uitandu-se la icoana dumnezeiasca pe care trebuia sa o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu si vazand chipul pocit si schimonosit pe care l-a fau­rit in viata sa de pacat, omul singur va recunoaste rasplata ce i se cuvine. “O, ce ceas va fi atuncea!“ Judecata este constatarea a ceea ce am facut noi in viata pamanteasca si totodata o pecetluire pe ve­cie a acestei stari. Iata dreptatea dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul in primul rand e marea durere a lui Dumnezeu, vazand pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, carora le-a gatit imparatia de la intemeierea lumii, ca totusi au preferat focul cei vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui.

De aceea, pomenirea Infricosatei Judecati este totdeauna un indemn hotarat de a iesi din nepasarea de mantuire. Sa nu ne inselam cu credinta mincinoasa ca Dumnezeu ne va ierta fiindca este bun si milostiv. Bunatatea Lui nu poate fi prilej de pacat. El iarta cu nemasurata milostivire, dar nu nesocoteste demnitatea li­bertatii omenesti si contributia ei la mantuire. Pacatul, noi il inscriem in carte si numai cel ce l-a scris il poate sterge, nimeni al­tul, nici chiar Dumnezeu. Si daca omul nu si-a impodobit chipul sau cu nici o virtute, nici Dumnezeu nu-l poate impodobi. Este deci in interesul cel mai adanc al vietii noastre sa stergem din carte tot inscrisul pacatului cu pocainta sincera, cu incetarea raului, cu spovedanie curata, cu implinirea canonului, prin rugaciune si cu lacrimi.

Si pentru tot pacatul sa ne intrebam cu ingrijorare si cu teama: oare s-a sters el din carte? Si dupa ce l-am sters, sa scriem si fap­tele cele bune ale virtutilor, prin implinirea poruncilor lui Dum­nezeu, caci ele ne impodobesc si ne gatesc chipul nostru cel de vesnicie. Toata fapta buna este o agonisita de mare pret, de care ne vom bucura in vecii vecilor. “Cum ti-ai crescut aici aripile, asa vei putea zbura catre cele de sus; cum ti-ai curatit aici mintea, asa vei vedea acolo slava Lui si masura in care L-ai iubit aici, in aceeasi masura te vei indulci de dragostea Lui”.

A doua fata a raspunsului nostru la dragostea lui Dumnezeu pentru noi este dragostea fata de aproapele, de care iarasi vom da seama la infricosata Judecata. Icoana acestei iubiri ne-o arata cat se poate de limpede Mantuitorul, cu pilda vietii si cu cuvantul. “Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau, Cel Unul- Nascut, L-a dat pentru dansa” (Ioan 3, 16). “De aceea si voi datori sunteti sa va iubiti unul pe altul, asa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12). “Dupa aceasta va vor cunoaste oamenii ci sunteti ucenicii mei, daca veti avea dragoste Intre voi” (Ioan 13, 35). Nu iubeste pe Dumnezeu cel ce nu iubeste pe aproapele; “pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care il vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe care nu-L vede” (I Ioan 4, 20), iar “cine iubeste pe Dumnezeu, iubeste si pe fra­tele sau” (I Ioan 4, 21).

Cat de mult tine Mantuitorul la porunca iubirii, ne-a aratat-o cand ne-a descoperit taina Judecatii celei din urma. Atunci intreaga omenire va fi impartita in doua, dupa cum a implinit sau nu porun­ca dragostei de aproapele.

[...]

Ar fi o greseala sa intelegem din cuvantul Domnului ca dra­gostea fata de aproapele sta numai in milostenia trupeasca. Milos­tenia este semnul vazut al dragostei de Dumnezeu si fata de aproapele si cine o are, implineste toata virtutea, impreuna cu mi­lostenia are si celelalte virtuti. Si iarasi am gresi daca, vazand pre­tuirea cea mare pe care o da Domnul milosteniei, am socoti ca toate celelalte fapte bune, mucenicia, rugaciunea, ostenelile pentru virtute, vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi cantarite si rasplatite: faptele, cuvintele, gandurile. Dar in pretuirea asa de mare data unor fapte asa de simple, se ascunde o taina de mare pogoramant si de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Acestea reprezinta pretul cel mai scazut de mantuire ce se cere omului, ca sa nu ramana nici un om pe lume care sa spuna ca nu a putut sa se mantuiasca, stiind ca nu se afla om pe pamant care sa nu poata savarsi asemenea fapte de milostenie. Viata pamanteasca este un mare dar al lui Dumnezeu. Ea este scurta, dar cu ea putem agonisi vesnicia. “Putina este osteneala, dar vesnica odihna”, ziceau Parintii. Tot binele pe care il facem acum va merge cu noi si ne va bucura in vesnicie.

De aceea, cugetarea la infricosata Judecata este izvor de mare putere sufleteasca, ne smulge din nepasare si ne imboldeste spre toata fapta buna. Despre Sfantul Macarie cel Mare se spune ca era slab si uscat ca o smochina. “De ce, Parinte, il intreaba un frate, esti mereu slab, si cand postesti si cand mananci?”. La care, Cuviosul raspunde: “Cociorva cu care intorci lemnele este toata parlita si arsa. Tot asa mananca trupul omului, cugetarea la infricosata Judecata.”

Pomenirea mortilor din sambata dinaintea Duminicii infri­cosatei Judecati, este un prilej de fapta buna si de a ne arata dra­gostea fata de Dumnezeu prin dragostea fata de cei adormiti. Daca cei vii ne pot intoarce aici dragostea si bunavointa aratata lor, cei plecati din viata nu o mai pot face si rasplata ne ramane intreaga.

Dar pomenirea mortilor este totodata si un indemn de cugetare la moarte, pe care Sfintii Parinti o socotesc cea mai inalta filosofic si foarte prielnica smereniei, rugaciunii si pocaintei. Meditarea la zadarniciile vietii pamantesti, la scurtimea vietii noastre, la stricaciunea vietii omenesti, ne trezeste din nepasare, ne duce la cainta si indreptare. “Cugeta la cele mai de pe urma ale tale, ne indeamna Sfantul Ioan Scararul, si in veci nu vei gresi“. Cine vrea sa scape de moartea vesnica sa aiba de-a pururi aducere aminte de moarte. Ca “precum painea este cea mai de trebuinta din toate bu­catele, asa si aducerea aminte de moarte este fata de celelalte fapte bune”. “Sa-ti fie moartea doctor” zice Fericitul Augustin, aratand ca filosofarea la moarte este taietoare de toata patima.

“Plang si ma tanguiesc cand gandesc la moarte!”

“Vai mie, innegritule suflete! Pana cand nu te mai opresti de la rautati? De ce nu-ti aduci aminte de infricosatorul ceas al mortii? De ce nu te cutremuri de infricosatoarea Judecata a lui Hristos?”

“Mi-am adus aminte de ceasul acela, iubitilor, se tanguia Sfantul Efrem Sirul, si m-am cutremurat; m-am gandit la acel grozav judet si m-am infricosat; m-am dus cu mintea la veselia raiului si am oftat; m-a cuprins plansul si am plans pana n-a mai ramas in mine putere de plangere”.

“Juru-te cu indurarile Tale, Iubitorule de oameni, Bunule, sa nu ma pui de-a stanga cu caprele ce Te-au amarat. Nu-mi spune: nu te stiu! Ci, dupa indurarile Tale, daruieste-mi lacrimi neincetate, da-mi frangere de inima si umilinta si o curata, spre a se face Biserica, si Prea Sfantul Tau Har. Ca desi sunt pacatos si nevrednic, nu contenesc a bate la usa milostivirii tale!” (Sfantul Efrem Sirul).

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

Sursa: Predicile PS Sebastian, Parintelui Petroniu Tanase si Parintelui Gheorghe Calciu (audio) la DUMINICA INFRICOSATOAREI JUDECATI

Facand pomenirea Sfantului Teodor Tiron, crestinii au obisnuit sa prepare coliva pentru cei adormiti

Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, sarbatorit la 17 februarie

Acest sfânt mucenic a trait pe vremea împaratilor Maximian si Maximin si era de fel din cetatea Amasiei.

Fiind încorporat în oastea împaratului, si mergând în partile Rasaritului la locul ce se numea Evhaita, în ceata generalului Vringa, a fost chemat de acesta la cercetare si a marturisit ca Hristos este Dumnezeu, batjocorând idolii elinilor ca pe niste statui neînsufletite si lucruri facute de mâinile omenesti.

Dându-i-se vreme sa se gândeasca mai bine, el nu a cheltuit aceea vreme în nelucrare, ci a savârsit o fapta cât se poate de mare. A ars cu foc statuia aceleia pe care elinii o socoteau mama idolilor. Drept aceea, fiind prins si marturisind ca el singur a fost cel care a dat foc statuii, a fost chinuit în felurite chipuri; si fiind bagat într-un cuptor aprins si-a primit sfârsitul acolo, desi vapaia focului numai a înconjurat trupul sfântului, nevatamându-l deloc.

Dupa moartea sa, sfântul s-a aratat patriarhului Eudoxie al Constantinopolului, în timpul împaratului Iulian Apostatul (361-363), si caruia i-a spus ca bucatele din târg erau spurcate, din ordin împaratesc, cu sângele animalelor ce au fost jertfite idolilor, în timp ce crestinii erau în Postul Pastelui. Pentru aceasta sfântul i-a îndemnat sa se hraneasca cu coliva, dar Evdoxie nepricepându-se ce este coliva, marele Teodor i-a spus:

 "Coliva este facuta din grâu fiert si asa ne-am obisnuit noi a numi grâul fiert in Evhaita".

De atunci, în semn de multumire, crestinii obisnuiau sa manânce, în fiecare prima sâmbata a Postului Mare, coliva, facând pomenirea Sfântului Mucenic Teodor.

La început deci coliva a servit ca hrană, iar mai apoi la pomenirea morţilor. 

* 

Praznicul Sfantului Mucenic Teodor Tiron este, dupa Karabinov, cea mai veche sarbatoare fixa deplasata in ciclul liturgic mobil. Marea popularitate a acestui sfant, al carui sanctuar din Euhaita atragea multimile, a facut ca pomenirea lui sa fie transferata in prima sambata a Postului Mare, dupa cum atesta Typikon-ul Marii Biserici.

Nu este insa vorba doar de un transfer al sarbatoririi praznuite de Triod. Caci, in timp ce Typikon-ul Marii Biserici nu indica decat sinaxa mucenicilor, Triodul comemoreaza in aceasta zi mai precis minunea colivelor, a carei naratiune e atribuita patriarhului Nectarie al Constantinopolului (sfarsitul secolului IV).

 Praznicul mucenicului e dublu si el, pentru ca in el ne bucuram atat de minunea colivelor, cat si de nevointele mucenicesti ale Sfantului Teodor.

Semnificaita colivei

Mai jos vom da reteta colivei (sl. kolivo, gr. kollyvon), asa cum se obisnuieste a se face în unele parti ale României în ziua de astazi. Coliva facuta din grâu fiert, îndulcita cu miere sau/si cu zahar, închipuie însusi trupul celui adormit, deoarece hrana principala a trupului omenesc este grâul. Ea este, totodata, o expresie materiala a credintei noastre în nemurire si înviere, fiind facuta din boabe de grâu, pe care Domnul însusi le-a înfatisat ca simboluri ale învierii trupurilor:

dupa cum bobul de grâu, ca sa încolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie îngropat mai întâi în pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai întâi se îngroapa si putrezeste, pentru ca sa înviieze apoi întru nestricaciune (vezi In. XII, 24. Comp. si I Cor XV, 36).

 Dulciurile si ingredientele care intra în compozitia colivei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca a dobândit-o cel adormit.

(Liturgica Speciala, Pr. Prof. dr. Ene Braniste, Ed. Nemira, 2002, pag. 379).

  Rețeta de coliva

Ingrediente

1 kg de grâu (arpacaș); 1-2 Kg de nuci; 200-250 g de zahar; facultativ: miere;

Arome: coaja de la 1-2 lămâi, și de la 1-2 portocale, ce nu au fost tratate; scorțișoară; rom sau alta esență (exp. Cointreau ...);

Pentru decorare:

zahar pudra; nuci măcinate, cacao, bomboane,  stafide, etc.

Preparare

Coliva se prepara în doi timpi. Primul timp este seara, înainte de a merge la biserica, când se fierbe grâul, iar cel de-al doilea timp este de dimineața chiar în ziua în care urmează să fie adusă ca ofrandă la biserică, când trebuie prevazută cam o oră pentru această ultima pregătire (depinde, mai mult, cât stăruiți pentru a o orna).

# Primul timp, seara

Grâul se alege, îndepărtându-se pleava și bucățelele de grâu sparte. După aceasta se spală în 9 ape călduțe (corespunzătoare celor 9 cete de sfinți) și se pune la fiert în 3 litri de apă, de preferință într-o oala de teflon. Focul este la început potrivit de mare, iar când începe să fiarbă apa, se da mai mic. In timpul fierberii nu se amestecă cu lingura, ci se mișcă oala din când în când, astfel ca grâul să nu se lipească. Se tine pe foc până ce apa scade și când apa a scăzut aproape complet, se adaugă putină sare și zaharul, amestecându-se ușor cu lingura de lemn. Se mai lasă 5-10 minute până când nu mai este apa, iar bobul de grâu este "înflorit". După fiert grâul se răstoarnă într-o oală smălțuită și se acoperă cu un ștergar umed pentru a nu face coaja.

Tot seara puteți curăța nucile de coajă, astfel încât sa aveți o farfurie adânca plina de miezi de nucă. Jumătate din ei se dau prin mașină de nuci (sau dacă nu avem putem să găsim în comerț o răzătoare manuala (de brânza) și care poate fi folosita cu succes pentru a fărâmița nuca). Cealaltă jumătate din miezii de nucă se vor tăia cu cuțitul în bucatele mai mici. Se are în vedere a se opri jumătăți de miezi de nucă (10-20) pentru a forma o cruce pe coliva.

# Al doilea timp, de dimineata

Daca s-a format coaja la grâu se îndepărtează. Se adaugă miezii de nucă ce au fost sfărâmați și cam un sfert din cantitatea de nucă ce a fost dată prin mașină. 

Se aromatizează adăugându-se coaja de lămâie data prin răzătoare mica și coaja de portocală. Se mai adaugă o sticluță de esență de rom (sau dacă nu, o alta aroma), si scorțișoară. Facultativ se poate adăuga o lingura-doua de miere.

 Toată compoziția se frământă bine cu mâna și se așează pe platouri, nivelându-se bine. Se adaugă pe deasupra restul de nuca măcinată astfel încât sa fie un strat destul de gros, pentru ca zaharul pudra ce se va pune pe urma sa nu se umezească. Printr-o strecurătoare mica se pudrează pe deasupra zahar farin până ce se acoperă toată nuca. Se nivelează cu ajutorul unei foi albe de hârtie, care se așează pe deasupra și se presează ușor cu mana. După ce s-a omogenizat suprafața se formează o cruce din jumătățile de nucă păstrate. Se poate însa sa se facă o cruce și din cacao, folosindu-se un șablon. Dacă preferați puteți folosi pentru decorare bomboane etc...

Bine de știut, dacă coliva se prepara in Franta:

- In comerț arpacașul corespunde cerealei denumita în franceza blé mondé. Dacă acesta este "précuit", timpul de fierbere este mai mic ca de obicei, dar boabele nu vor "inflori", și prin urmare, nesfaramandu-se, nu se vor lega intre ele. In acest caz se poate utiliza un blender pentru a le sfărâma, dar cu mare atenție, deoarece depinde de tipul aparatului utilizat, pentru a nu-l solicita la puteri la care nu a fost prevazut, și mai ales pentru ca partea de grâu deja sfărâmată trebuie îndepărtată din când în când cu o lingura din jurul cuțitului, fiind o operațiune mai delicata și elaborioasa.

- O alta posibilitate este de a înlocui arpacașul cu boulghour (cereala deja sfărâmată).

Rugaciuni

Din prealuminată prăznuirea dumnezeiescului mucenic să ne ospătăm cu toţii; şi cu credinţă să ne veselim, iubitorilor de praznic, cinstind luminata prăznuire a săvârşirii lui, şi cu cântări să lăudăm pe Iisus, Cel ce a mărit pomenirea lui.

(Din Stihirile ce se cântă la Utrenie)

Credincioşilor, adunându-ne împreună, cu un glas să prăznuim în cântări de taină, ca pe un puternic ostaş al adunării noastre, pe cel mai viteaz bărbat al oştirii cereşti, zicând: vrednicule de laudă, mucenice al lui Hristos, roagă-te pentru cei ce te laudă pe tine.

(Din Stihirile ce se cântă la Utrenie)

Harul minunilor tale cel de Dumnezeu dăruit, mucenice Teodor, îl aşterni peste toţi cei ce aleargă la tine cu credinţă. Pentru care te lăudăm pe tine zicând: pe cei robiţi îi răscumperi, pe bolnavi îi tămăduieşti, pe cei săraci îi îmbogăţeşti şi izbăveşti pe cei ce plutesc cu corăbiile; alergarea spre cele zadarnice ale slugilor o opreşti şi descoperi pagubele celor cărora li s-au făcut; pe ostaşi îi înveţi să se ferească de robie; pruncilor le dăruieşti cu milostivire cererile; fierbinte ajutor te afli celor ce săvârşesc sfinţită pomenirea ta. Cu care, preasfinţite nevoitorule, cere de la Hristos mare milă şi pentru noi cei ce lăudăm mucenicia ta.

(Din Stihirile ce se cântă la Vecernie)

Tuturor dai harurile tămăduirilor din destul, sfinte, purtătorule de biruinţă, Teodor, ca cel ce ai îndrăzneală către Domnul, totdeauna, grăbeşte şi izbăveşte pe cei ce cu credinţă firbinte te cheamă, preafericite.

(Luminânda ce se citeşte la Utrenie)

PAGINI WEB: 

- OrtodoxWiki: Coliva
- Anastasia, Coliva din arpacaş 
- Reteta de coliva in franceza (Colybes) 
- Razboi intru Cuvant :“Sambata lui Toader” (a Sfantului Mucenic Teodor Tiron) – minunea colivelor si pomenirea mortilor. SI DESPRE ADUCEREA AMINTE DE MOARTE
- Sfiti si Icoane: Sfantul Mare Mucenic Teodor Tiron 

Romania sub nameti in 2012

COD ROSU IN MULTE REGIUNI ALE TARII

Harta tarii in ziua de 14 februarie 2012:

Harta interactiva a localitatilor izolate: AICI

 

 CUM A FOST IN 1954? 

CUM ESTE IN 2012?

Rugăciune pentru potolirea stihiilor

(la vreme de trăsnete, fulgere, grindină sau cutremur)

Predici la Parabola Fiului Risipitor ale Sfintilor Ignatie Briancianinov si Ioan Maximovici

Predică în Duminica Fiului Risipitor (Despre pocăinţă) - 

Sf. IGNATIE BRIANCIANINOV

Iubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut întru mântuire şi ia asupra sa toate grijile ca fiii săi să nu rămână lipsiţi de moştenirea lor - Cerul, pregătindu-i de săvârşirea cu izbândă a nevoinţei care vine a sfintelor Păresimi, a rânduit astăzi să se citească la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.

În ce stă nevoinţa sfintelor Păresimi? Ea este nevoinţa pocăinţei, în zilele de faţă ne aflăm înaintea unui răstimp care este afierosit cu precădere pocăinţei, stăm ca şi cum am fi la uşa lui şi cântăm cântarea plină de umilinţă:

 Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă! 

Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă - şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă.

Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. Cu această aşezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum. Era încă departe de casa părintească atunci când tatăl l-a văzut - l-a văzut şi i s-a făcut milă de el: a ieşit alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat de gâtul lui, a început să îl sărute. Când fiul a rostit mărturisirea şi rugămintea pe care şi le pregătise dinainte, tatăl a poruncit robilor: 

„Aduceţi haina cea mai bună, îmbrăcaţi-l în ea, puneţi inel în degetul lui şi încălţări în picioarele lui. Aduceţi şi junghiaţi viţelul îngrăşat: o să mâncăm şi o să ne veselim. Acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”. 

Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului. I s-a părut ciudată purtarea tatălui faţă de mezin - dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, înaintea căreia orice altă dreptate este sărăcăcioasă, nimicnică, i-a răspuns: 

„Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi[12], fiul cel mic poate fi înţeles ca închipuire atât a întregului neam omenesc, cât şi a fiecărui păcătos în parte. Partea de moştenire ce i se cuvenea sunt darurile lui Dumnezeu, de care este preaplin fiecare om şi mai ales creştinul. Cele mai mari dintre darurile lui Dumnezeu sunt mintea şi inima, dar mai cu seamă harul Sfântului Duh, dăruit fiecărui creştin. 

Pretinderea părţii de moştenire pentru a o cheltui după bunul plac e năzuinţa omului de a lepăda supunerea faţă de Dumnezeu şi a urma propriilor gânduri şi dorinţe, învoirea tatălui la cererea mezinului arată că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu voie de sine stăpânitoare în întrebuinţarea darurilor Sale. Ţara îndepărtată e viaţa păcătoasă, ce ne îndepărtează şi ne înstrăinează de Dumnezeu. Cheltuirea avuţiei e istovirea puterilor minţii, inimii şi trupului, dar mai ales jignirea şi alungarea Sfântului Duh prin faptele păcătoase. Sărăcia mezinului este pustietatea sufletească ce ia naştere din viaţa păcătoasă. Locuitorii statornici ai acelei ţări îndepărtate sunt stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile căzute, ce sunt nestrămutate în căderea lor, în înstrăinarea lor de Dumnezeu: înrâuririi lor i se supune păcătosul. Turma dobitoacelor necurate închipuie gândurile şi simţămintele păcătoase, ce rătăcesc în sufletul păcătosului şi pasc pe pajiştile lui; ele sunt urmarea de neînlăturat a lucrării păcătoase, în zadar ar vrea omul să înăbuşe acest gânduri şi simţăminte prin împlinirea lor: ele sunt de neîmplinit! Însă nici împlinirea pe cât e cu putinţă a gândurilor şi visărilor pătimaşe nu le nimiceşte, ci le stârneşte cu îndoită putere. Omul este făcut pentru Cer: numai adevăratul bine îi poate fi hrană îndestulătoare şi de viaţă dătătoare. Răul, atrăgând la sine şi amăgind gustul inimii, care este vătămat de cădere, este în stare doar să arunce în neorânduială însuşirile omeneşti.

Cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuieşte viaţa păcătoasă, de neîndurat chinul adus de gândurile şi de simţămintele pătimaşe, păcătoase, atunci când ele colcăie ca nişte viermi în suflet, când sfâşie sufletul care li s-a supus, sufletul pe care-l stăpânesc cu silnicie! Nu rareori păcătosul, chinuit de gânduri amarnice, visări şi pofte cu neputinţă de împlinit, ajunge la deznădejde; nu rareori încearcă să-şi ia viaţa - şi pe cea vremelnică, şi pe cea veşnică. Fericit păcătosul care în acea vreme de restrişte îşi va veni în fire şi îşi va aminti neţărmurita dragoste a Tatălui Ceresc, îşi va aminti nemăsurata bogăţie duhovnicească de care este plină din belşug casa Tatălui Ceresc - Sfânta Biserică. Fericit păcătosul care, înspăimântându-se de păcătoşenia sa, va voi să se izbăvească prin pocăinţă de greutatea ei care îl striveşte.

Din pilda evanghelică învăţăm că pentru o pocăinţă reuşită şi rodnică, din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoaşterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea aşezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el: îl vede şi Se grăbeşte să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl sărută cu harul Său.

Numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăieşte, că Domnul Cel milostiv porunceşte robilor - slujitorilor altarului şi sfinţilor îngeri - să îl îmbrace în sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel - mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească şi cerească, să pună în picioarele lui încălţări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovniceşti prin rânduielile cele temeinice - asta înseamnă încălţările - ale poruncilor lui Hristos.

Ca împlinire a lucrării dragostei, pentru fiul reîntors se întinde masa dragostei, la care se junghie viţelul îngrăşat. Această masă închipuie masa bisericească, la care păcătosului care s-a împăcat cu Dumnezeu i se îmbie mâncare şi băutură duhovnicească, nestricăcioasă: Hristos, Cel de multă vreme făgăduit omenirii, pregătit de negrăita milostivire a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută chiar din clipa căderii ei.

Pilda evanghelică este învăţătură dumnezeiască! Ea e adâncă şi înaltă, în ciuda neobişnuitei simplităţi a cuvântului omenesc în care a binevoit a se înveşmânta Cuvântul lui Dumnezeu! Cu minunată înţelepciune a rânduit Sfânta Biserică să se citească înaintea a tot poporul această pildă înainte de începutul Postului Mare. Ce veste poate fi mai mângâietoare pentru păcătosul ce stă descumpănit în faţa uşilor pocăinţei, dacă nu vestea despre nesfârşita şi negrăita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care se pocăiesc? Această milostivire este atât de mare încât i-a uluit chiar şi pe sfinţii îngeri - fiii întâi-născuţi ai Tatălui Ceresc, ce niciodată n-au călcat nici măcar una singură dintre poruncile Lui. Cu minţile lor luminate şi înalte ei n-au putut, totuşi, pricepe neurmata milostivire dumnezeiască faţă de neamul omenesc. Ei aveau nevoie în această privinţă de o descoperire de Sus, şi din descoperirea de Sus au învăţat că se cuvine lor să se bucure şi să se veselească, pentru că fratele lor mai mic - neamul omenesc - mort era, şi a înviat; pierdut era, şi s-a aflat prin mijlocirea Răscumpărătorului. Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu chiar şi pentru un singur păcătos care se pocăieste.

Iubiţi fraţi! Să întrebuinţăm potrivit menirii ei vremea pe care Sfânta Biserică a rânduit-o ca să ne pregătim de nevoinţele sfintelor Păresimi! S-o întrebuinţăm spre a ne umple mintea şi inima de marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni îndeobşte şi faţă de fiecare om în parte care doreşte să se împace cu Dumnezeu şi să ajungă la unirea cu El prin mijlocirea adevăratei pocăinţe. Să dea Dumnezeu să ne hotărâm soarta veşnică spre mântuirea şi bucuria noastră, ca veselia noastră să fie nesfârşită, întru unire cu bucuria sfinţilor îngeri ai lui Dumnezeu, ca bucuria cea de obşte a oamenilor şi îngerilor să se împlinească şi desăvârşească întru desăvârşirea voii Tatălui Ceresc! Că nu este voia înaintea Tatălui Ceresc să piară unul dintr-aceşti mici (Matei 18, 14) oameni, micşoraţi şi înjosiţi de păcat. Amin.

(din Predici la Triod si Penticostar - Sf.Ignatie Briancianinov)

***

Învăţătură folositoare pentru tineri, din Pilda fiului risipitor - SF.IOAN MAXIMOVICI

Şi i-a spus tânărul tatălui său:

 „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. 

În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.

„Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” 

Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii.

„Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”.

Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său:

„Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? 

Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. 

Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

(din Predici si Indrumari duhovnicesti - Sf.Ioan Maximovici)